Hobbiţii erau nişte fiinţe sociabile, care se adunau cu plăcere în câte o crâşmă ca să bea o halbă de bere, să fumeze o lulea, să schimbe impresii, să comenteze ultimele ştiri. Iar la sfârşitul celui de-al Treilea Ev, veştile nu erau deloc liniştitoare. În „Stăpânul inelelor”, J. R. R. Tolkien pomeneşte mai multe localuri, în special hanuri, ignorate până acum de comentatorii cu morgă academică: La iedera (The Ivy Bush), localul preferat de bătrânul Ham Gamgee, tatăl lui Sam; Dragonul verde (The Green Dragon), crâşma unde aflăm despre existenţa oamenilor-copaci; Poneiul cabrat (The Prancing Pony), hanul unde Frodo se convinge de proprietăţile magice ale inelului; Buşteanul plutitor (The Floating Log), locul unde hobbiţii nu sunt lăsaţi să poposească la întoarcere. Dintre toate, Dragonul Verde din Peste Ape (Bywater) pare să fi fost cea mai populară cârciumă din regiune.
În capitolul „Umbra trecutului” (I, 2), cititorul asistă aici la discuţia dintre Sam Gamgee şi Ted Roşcovanul, fiul morarului. La un moment dat, Sam aminteşte că dincolo de Pârloagele de la Miazănoapte a fost zărit un om-copac, de o statură uriaşă, mult mai mare decât a copacilor obişnuiţi. Cel care l-a văzut era un văr de-al său, Hal, care lucra pentru domnul Boffin din Peste Deal. Omul plecase la vânătoare şi zărise un fel de ulm care traversa regiunea cu paşi mari, cât şapte de-ai altora.
Deşi ascultătorii l-au luat peste picior, Sam avea dreptate, dar acest lucru l-a aflat abia la sfârşitul aventurii, după ce Inelul Suveran a fost distrus şi hobbiţii s-au reîntâlnit la Minas Tirith, capitala Gondorului. În „Stăpânul inelelor”, cel mai adesea oamenii-copaci sunt pomeniţi ca „enţi”, formă utilizată de către vecinii lor rohirrimi, poporul calului alb din Rohan. Prinţul Legolas vorbeşte despre ei folosind numele dat de Elfii Cenuşii: „onodrimi” (pluralul de la „onod”). În Anexa F este amintită şi versiunea „enyd”, recomandată ulterior drept „pluralul «corect»” pentru forma „ened” utilizată în Gondor (Scrisoarea 168). În „Guide to the Names in The Lord of the Rings”, un îndreptar scris pentru a-i ajuta pe traducători, J. R. R. Tolkien dezvăluie că „ent” e un cuvânt din engleza veche pentru „uriaş” (giant).
Conform mitologiei tolkienene, enţii au fost creaţi de Yavanna (Cea-care-rodeşte), soţia lui Aulë, făurarul îndemânatic care s-a retras în subteranele Ardei şi a creat, neştiut de nimeni, neamul piticilor. Din „Quenta silmarillion” aflăm că Yavanna se întrupează uneori în chip de femeie înaltă, înveşmântată în verde. Alteori a fost văzută stând asemenea unui copac sub bolta cerească, cu ramurile întinse în sus, având Soarele drept coroană de frunze. În graiul eldarin, vorbit de Elfii Nobili, i se spune şi Kementári, Regina Pământului.
Când a aflat că soţul ei i-a creat pe piticii mânuitori de securi, iar în curând vor apare şi Copiii lui Ilúvatar, elfii (Întâii Născuţi) şi oamenii (Cei Născuţi După), Yavanna a apelat la Manwë, stăpânul Ardei şi i-a amintit de distrugerile săvârşite de întunecatul Melkor, îngerul decăzut care a pus capăt Primăverii din Arda (discuţia a avut loc înainte de otrăvirea celor doi Copaci din Valinor).
Pentru a preveni repetarea unor fapte asemănătoare, Yavanna l-a rugat să găsească o modalitate reală de protejare a „olvarilor”, cuvânt elfic care desemnează făpturile înrădăcinate. Cum ele nu pot fugi ca să-şi scape viaţa, iar arborii sunt cei mai mari dintre toate acestea, Yavanna a sădit în mintea lui Manwë gândul unei rase de copaci care să vorbească în numele tuturor celor care au rădăcini şi să-i pedepsească pe cei care le fac rău. Gândul a dospit, a crescut şi s-a întins până când l-a văzut Creatorul. Eru Ilúvatar a decis:
„Când se vor trezi Copiii, se va trezi şi gândul Yavannei şi va chema la sine spirite din depărtări şi vor coborî ele […] printre olvari şi unele spirite în aceşti olvari îşi vor face sălaş şi li se va aduce închinăciune şi mânia lor îndreptăţită va fi auzită. O vreme doar: cât puterea va fi de partea Întâilor Născuţi, iar cei Născuţi După vor fi tineri.”
Astfel au apărut enţii, Păstorii Copacilor (Shepherds of the Trees).
Liniştită, Yavanna s-a întors acasă şi şi-a informat bărbatul că pădurile au fost puse sub protecţia unei puteri a cărei mânie, „de va fi să i-o trezească piticii, se va întoarce împotrivă-le.”
Îndemânaticul meşteşugar a ridicat din umeri, lăsând o portiţă deschisă vrajbei dintre Neamuri:
– De lemn tot vor avea trebuinţă.
Deducem de aici că pe vremea aceea încă nu se formaseră zăcămintele de combustibili fosili, iar Aulë nu era interesat de exploatarea surselor alternative de energie.
Cel dintâi conflict dintre enţi şi pitici a avut loc la Sarn Athrad (Vadul Pietrelor de peste Râul Gelion), în Primul Ev, pe vremea lui Beren şi Lúthien. Riscându-şi viaţa pentru iubita sa Lúthien, Beren recuperase unul dintre silmarili, nestematele fermecate, din coroana de fier a Vrăjmaşului. Regele elf Elwë, zis Thingol (Mantie-Cenuşie), tatăl zânei Lúthien, a dorit să prindă magica piatră preţioasă în colanul Nauglamír. În acest scop, a chemat pe nişte făurari gnomi, care, vrăjiţi de frumuseţea bijuteriei, l-au ucis pe domnitor şi au încercat să fugă cu colanul. Tentativa a eşuat, iar silmarilul a revenit în cetatea Menegroth.
Din păcate, moartea regelui a îndurerat-o pe regina Melian, o maia (zeiţă) care protejase până atunci ţara cu brâul ei magic. Rămasă văduvă, ea a plecat înapoi în Valinor şi a lăsat regatul Doriath fără apărare. O mare oştire de gnomi, înarmaţi până în dinţi, a coborât din munţi ca să răzbune moartea celor din seminţia lor. Profitând de deruta elfilor, piticii au străbătut nestingheriţi codrii Doriathului, au reuşit chiar să pătrundă în castelul fostului rege şi au furat încă o dată minunatul colan. Aflând de incursiune, Beren l-a chemat pe Dior, fiul său, în ajutor, au adunat elfii din Ossiriand şi s-au grăbit să organizeze o ambuscadă la vad.
Gnomii reveneau victorioşi din Menegroth, dar cu puterile slăbite, pentru că pieriseră mulţi dintr-ai lor în asediu. Când au ajuns la Sarn Athrad şi s-au urcat pe ţărmul înalt al Gelionului, s-au trezit atacaţi de duşmani nevăzuţi; pădurile de pe versanţi s-au umplut de sunetul cornilor elfeşti şi din toate părţile au început să zboare suliţe şi săgeţi spre ei. Mulţi pitici au fost răpuşi în primul atac, dar nu toţi. O parte a scăpat şi, ţinându-se strâns împreună, au fugit spre răsărit, spre muntele Dolmed. Atunci, în vreme ce urcau pe povârniş, au apărut ca din senin Păstorii Copacilor, care i-au împins pe gnomi în codrii întunecaţi ai munţilor Ered Lindon, de unde, din cât se povesteşte, nici unul n-a mai apărut.
Tolkien ne descrie pe larg un atac similar în capitolul „Văgăuna lui Helm” din „Stăpânul inelelor” (III, 7). De această dată, lupta s-a dat între orcii trimişi de trădătorul Saruman şi enţii chemaţi în ajutor de vrăjitorul Gandalf:
„Ţinutul se schimbase. Acolo unde se întindea înainte valea înverzită, ale cărei povârnişuri înierbate se răsfrângeau peste nesfârşite coline, se desluşea acum o pădure. Copacii uriaşi, goi şi tăcuţi se înălţau rânduri-rânduri, cu ramuri încâlcite şi creştetul încărunţit; rădăcinile lor erau îngropate în ierburile înalte şi verzi. Pe sub ei era un întuneric de nepătruns, între Stăvilar şi streaşina pădurii aceleia fără nume nu erau nici cinci sute de paşi. Acolo dădeau acum bir cu fugiţii falnicii oşteni ai lui Saruman, înspăimântaţi de rege şi de copaci. Se revărsară dinspre Poarta lui Helm, până când nu mai rămase nici unul îndărătul Stăvilarului, dar la poalele lui se strânseră roi, ca muştele. În zadar se târau şi se căţărau pe pereţii viroagei, încercând să scape. La răsărit, povârnişul văii era prea abrupt şi stâncos; din stânga, de la apus, îi urmărea soarta necruţătoare.”
Motivul pădurii care participă la o bătălie şi decide soarta confruntării apare frecvent în literatura engleză. Un exemplu celebru ar fi tragedia „Macbeth” de William Shakespeare. După ce, la îndemnul soţiei sale, i-a ucis pe „bunul rege” Duncan şi pe thanul Banquo, uzurpatorul Macbeth are mustrări de conştiinţă şi începe să se teamă. În actul IV, scena 1, el apelează la cele trei vrăjitoare întâlnite la începutul piesei ca să afle de ce anume trebuie să se ferească în viitor. Acestea invocă spiritele şi, rând pe rând, apar trei năluci. Ultimul duh pare să fie un copil încoronat, purtând un copac în mână. El prooroceşte că Macbeth va fi înfrânt abia când pădurea de la Birnam îl va înfrunta, urcând pe dealul Dunsinane.
Între timp, nemulţumiţii se adună sub steagurile lui Malcolm, fiul răposatului rege. Pentru ca apărătorii din cetate să nu-i poată număra efectivele, Malcolm îi pune pe luptători să-şi taie câte o creangă înverzită (actul 5, scena 4). Când, în scena următoare, oştirea se pune în mişcare, Macbeth e anunţat de un crainic că un întreg crâng vine pe cale. Uzurpatorului nu-i vine să-şi creadă ochilor. El piere ucis de Macduff, un om născut prin cezariană (nenăscut de o femeie), precum fusese prezis de un alt duh. Să amintim aici şi stupoarea Regelui Vrăjitor din „Stăpânul inelelor” (V, 6), căruia i se făcuse o prevestire asemănătoare, că nici un om viu nu-i va putea face faţă („No living man may hinder me!”, unde „man” are şi sensul de „bărbat”), răpus de domniţa Éowyn (o femeie) pe Câmpiile Pelennor.
Copacii joacă un rol important şi în bătălia dintre narnieni şi invadatorii telmarieni, din romanul „Prinţul Caspian” de Clive Staples Lewis. Narnia este o lume fantastică, creată prin cântec de leul Aslan, o figură christică, totodată şi reprezentare solară, şi emblemă a Imperiului Britanic. Lewis, unul dintre prietenii cei mai dragi ai lui Tolkien, a fost cândva scepticul Misomythus amintit în dedicaţia poemului „Mythopoeia”, cel care se îndoia că poveştile transmit înţelepciunea acumulată în răstimpul mileniilor. Ulterior, Lewis a găzduit întâlnirile grupului literar „Inklings” (Nelinişti), unde Tolkien a citit mai multe fragmente din „Stăpânul inelelor”.
În Narnia se poate pătrunde pe felurite căi: prin dulapul aflat în casa Profesorului (Şifonierul, leul şi vrăjitoarea), cu ajutorul inelelor magice confecţionate de unchiul Andrew (Nepotul magicianului), teleportaţi de sunetul unui corn magic (Prinţul Caspian), printr-un tablou (Călătorie pe mare cu „Zori de zi”) etc. În cel de-al patrulea volum din „Cronicile Narniei”, minunatul tărâm cade sub stăpânirea telmarienilor, războinici necruţători care i-au omorât şi i-au alungat pe pitici, centauri, fauni şi uriaşi, au pecetluit buzele fântânilor, copacilor şi animalelor, iar apoi au încercat să alunge până şi amintirea lor. Ţara e condusă de uzurpatorul Miraz, iar viaţa prinţului Caspian, nepotul de frate al regelui, devine nesigură în momentul când regina Prunaprismia naşte un moştenitor.
Caspian fuge şi, la sfatul mentorului său, îi cheamă în ajutor pe cei patru regi legendari: Lucy, Peter, Edmund şi Susan. Ei trezesc vechea Narnie la viaţă. Apare şi leul Aslan, la a cărui chemare se grăbesc să răspundă toate vieţuitoarele, inclusiv cele cu rădăcini: fete-mesteceni cu chipuri palide, femei-sălcii cu feţe gânditoare, fagi cu aer regesc, bărbaţi-stejari cu ramuri încâlcite, ulmi melancolici şi slabi, tufişuri cu părul zbârlit. Ca să evite vărsarea de sânge, Marele Rege Peter îl înfruntă pe Miraz în luptă dreaptă, dar trădarea lorzilor Glozelle şi Sopespian riscă să provoace un măcel. Spre norocul tuturor, intervine falanga oamenilor-copaci:
„Nici nu începuse bine lupta când vechii narnieni văzură că inamicul o ia la fugă. Luptători de temut se făcură albi ca varul nu de teama de vechilor narnieni, ci de ceva ce vedeau venind din spatele acestora, îşi aruncară armele la pământ, urlând:
– Pădurea! Pădurea! E sfârşitul lumii!
Dar curând nici strigătele acestora şi nici zgomotul armelor nu se mai putură auzi; ambele fură acoperite de urletul copacilor treziţi la viaţă care o porniră printre rândurile armatei lui Peter şi apoi pe urmele Telmarinienilor. Aţi stat vreodată la marginea unei păduri, pe o movilă mai înaltă, când bătea cu furie un vânt sălbatic într-o seară de toamnă? Imagi-naţi-vă zgomotul acela. Şi apoi imaginaţi-vă că pădurea, în loc să rămână pe loc, se repede spre voi; şi că nu mai e alcătuită din copaci, ci din oameni uriaşi, care însă arată a copaci, fiindcă braţele lor lungi se unduie ca ramurile, iar când dau din cap se scutură de frunze. Cam asta vedeau Telmarinienii.”
În cele din urmă, prin excesiva utilizare a motivului, episodul intervenţiei providenţiale a luptătorilor vegetali s-a „încopăcit”, a devenit manierist. Dar personajele imaginate de Tolkien diferă fundamental de toate celelalte popoare ale codrului, descrise înainte sau după apariţia „Celor două turnuri”. Dacă la Shakespeare pădurea mişcătoare apare ca o mulţime de crengi ce reflectă încărcătura psihologică a atacului surpriză, la C. S. Lewis copacii-umblători capătă un caracter episodic, oarecum caricatural.
Copaci războinici, însă incapabili să se mişte, apar şi în „Vrăjitorul din Oz” de L. Frank Baum. După demascarea şi fuga lui Oz, Dorothy s-a hotărât să părăsească Oraşul Smaragdelor şi să meargă la Glinda, zâna cea bună, ca să afle cum poate să ajungă acasă. Sperietoarea de ciori, Leul şi Omul de Tinichea (fără a-l mai socoti pe Toto) au însoţit-o pe drumul ce ducea către Ţara de Miazăzi. După ce au traversat nişte câmpuri verzi cu flori pline de strălucire, în zorii celei de-a doua zile au ajuns la un codru. Sperie Ciori a încercat să pătrundă de mai multe ori, dar de fiecare dată un copac îl prindea cu crengile şi-l arunca înapoi. A fost nevoie de intervenţia hotărâtă a Omului de Tinichea, care a tăiat cu toporul ramurile ameninţătoare, ca prietenii să poată depăşi acest obstacol.
„Ceilalţi copaci ai pădurii nu se împotriviră la trecerea lor, aşa că îşi spuseseră că numai primul şir al copacilor putea să-şi îndoaie crăcile şi că, pesemne, aceştia alcătuiau un fel de paznici ai pădurii şi aveau puterea minunată de a împiedica străinii s-o străbată.”
Spre deosebire de aceste întruchipări, enţii din „Stăpânul inelelor” formează o veritabilă civilizaţie, una dintre cele mai vechi din Pământul de Mijloc, descrisă pe îndelete în capitolul „Arborebărbos” (Treebeard) din „Stăpânul inelelor”.
În 29 februarie 3019, după ce au scăpat din captivitatea orcilor care l-au omorât pe Boromir, hobbiţii Merry şi Pippin s-au ascuns în codrul Fangorn, pădure situată pe firul râului Scăldătoarea enţilor, în partea nordică a ţării Rohan. Potrivit lui Gandalf, pădurea şi-a căpătat denumirea de la străjerul ei. Aici s-au întâlnit cu Arborebărbos (Fangorn în sindarină), primul ent pe care l-au văzut vreodată. Păstorul de copaci este descris în amănunţime, autorul prelungind surprinderea eroilor şi a cititorului printr-o prezentare deosebit de bogată în detalii. În aceste condiţii, nici nu-i de mirare că el constituie o figură de bază în iconografia tolkieneană, fiind portretizat de Alan Lee, John Howe, Rodney Matthews, Ted Nasmith, Angus McBride, fraţii Hildebrandt, David Thierree, Sam Hamrick, Dmitry Terner, David Boulbes şi încă mulţi alţii.
Printr-o cimilitură spusă regelui Théoden, Gandalf sugerează că Arborebărbos este cea mai vârstnică făptură de pe Pământul de Mijloc de la sfârşitul celui de-al Treilea Ev:
„Pe când de fier nu se vorbea şi lemnu-n arbori neatins trăia
Pe când sub lună, tânăr, muntele lucea
Pe când inelul nu fusese făurit şi nu se născuse mâhnirea
Atunci, demult, străbătea ea pădurea.”
Arborebărbos nu era chiar atât de convins de acest lucru. Entul le-a mărturisit hobbiţilor că la Miazănoapte se află arbori mult mai bătrâni. Oricum, din generaţia lui, apărută pe lume înainte de căderea Beznei, mai trăiau doar încă doi enţi: Finglas şi Fladrif.
La prima vedere, Fangorn semăna, prin constituţia robustă şi dimensiuni, cu un om uriaş (large Man) sau cu un căpcăun (troll), având o înălţime de cel puţin 14 picioare (4,3 metri) – cu un pic mai mult decât în traducerea Gabrielei Nedelea („vreo 3-4 metri”). Capul lunguieţ se afla în continuarea trunchiului, fără nici un fel de gât. Partea de jos a chipului era acoperită de o barbă lungă şi bogată, de culoare cenuşie, ce pornea ca un mănunchi de crengi şi rămurele, care se subţia, se înmuia, pe măsură ce atârna către pământ. Se pare că făptura purta un fel de straie scorţoase, verzui-cenuşii, ce asigurau un camuflaj perfect. Credem aceasta, deoarece Tolkien ne spune că pielea de pe braţele dezgolite nu erau deloc zbârcită, ci netedă şi cafenie. Picioarele uriaşe aveau câte şapte degete.
Enţii întâlniţi după bătălia de la Văgăuna lui Helm la poalele Viroagei Văgăunii, nu departe de Isengardul unde trădătorul Saruman fusese inundat şi izolat, sunt descrişi într-un fel asemănător:
„Dintre arbori se desprinseră trei forme ciudate. Erau ca ale căpcăunilor, înalte de mai bine de douăsprezece picioare, cu trupuri puternice, zdravene ca ale arborilor tineri; păreau înveşmântaţi sau ascunşi în nişte haine strâmte, maronii şi cenuşii. Aveau membre lungi, mâini cu multe degete, părul ţepos şi bărbi de un verde fumuriu, ca muşchiul.”
Dar, spre deosebire de fanii Godzillei, nu toată lumea rămâne uimită de dimensiunile unei făpturi. Pe hobbiţi i-au impresionat mai cu seamă ochii lui Arborebărbos: căprui, cu irizaţii verzui, solemni, iscoditori. Pippin avea să mărturisească:
„Simţeai îndărătul lor un puţ imens, plin cu amintiri străvechi şi gânduri prelungi, molcome şi liniştite; dar la suprafaţă sclipea prezentul, aşa cum bate soarele pe faţa lucioasă a frunzelor unui copac imens sau pe unduirile unui lac foarte adânc. Nu ştiu, dar părea că era ceva care creştea dedesubt, adormit, ai fi zis că o făptură cu frunze şi rădăcini, ceva între adâncul pământului şi bolta cerească, se trezise brusc la viaţă şi te cerceta cu aceeaşi stăruinţă molcomă pe care-o dovedise, ani fără şir, doar faţă de propriile sale treburi.”
Întâlnirea a surprins ambele părţi. În ciuda cazului relatat de Sam la hanul „Dragonul verde”, enţii n-aveau nici o idee despre existenţa piticuţilor. Oamenii-copaci cunoşteau doar neamurile amintite de o poezioară învăţată în copilărie: elfii cei Dintâi Născuţi; piticul scormonitor, ce locuia în case fără soare; entul, fiul pământului, de-o vârstă cu munţii; omul muritor, al cailor stăpân. În cele din urmă, la sugestia lui Pippin, Arborebărbos s-a văzut nevoit să adauge listei încă un vers:
„Hobbiţii de-o şchioapă, ce-n vizuini trăiesc.”
Conform celor împărtăşite Yavannei de Manwë în „Quenta silmarillion”, odată cu plecarea elfilor şi ridicarea oamenilor, rasa enţilor începea să piară. Principalul motiv îl constituia dispariţia femeilor-arbori: entsoaţele.
Cununarea pomilor este încă un obicei larg răspândit pe glob, prezent în diferite forme, reflectat şi la noi, în balada populară a mărului şi trandafirului. În natură, există specii arboricole dioice, sexuate, unde unele exemplare poartă doar flori bărbăteşti, iar altele numai flori femeieşti.
Un prim exemplu ar fi o fosilă vie, rămasă din Terţiar, precum Ginkgo biloba (se întâlneşte şi forma „Gingko”), copacul cu frunzele în evantai, prezent într-o sumedenie de parcuri dendrologice sau grădini botanice. Un Ginkgo se dezvoltă ca enţii, încet-încet, fără pripeală şi creşte aşa, molcolm, până la circa 30-40 m înălţime. Trăieşte mult, până la 2000 de ani şi rămâne sănătos vreme îndelungată, deoarece, fiind răşinos, nu-l atacă ciupercile şi insectele. E remarcat mai ales toamna, când frunzele-i devin de un galben auriu. În aceste condiţii, să nu ne minunăm că unii comentatori (de ex. Lionel Pras), l-au comparat cu mallornii, maiestuoşii arbori din pădurea Lothlórien. Anglo-saxonii îi spun „maidenhair tree” – părul fecioarei. În China, unde conurile de ginkgo sunt folosite la gătit, s-a încetăţenit obiceiul că pe un trunchi de un sex să fie altoită o mlădiţă de sex opus.
Din antichitate, beduinii au obiceiul de a căsători curmalii, o altă plantă dioică. Ei rup inflorescenţele de pe pomii bărbătuşi şi, în cadrul unei sărbători fastuoase, polenizează florile curmalilor femele. „Atlasul botanic” din 1994 explică obiceiul prin faptul că: „astfel se asigură o fructificaţie bogată şi se economiseşte spaţiu lăsând într-o livadă întreagă de curmali cu flori femele un număr restrâns de curmali cu flori mascule”. Alţi copaci cu exemplare sexuate sunt sălciile, diferitele varietăţi de plop, tisa, ienupărul, arborele de pâine, frasinul american, arţarul argintiu, arţarul american etc.
Există şi căsătorii cu semnificaţie magică, între arbori din specii diferite. James Frazer aminteşte obiceiul hindus de a căsători arborii de mango cu un tamarind sau cu o iasomie. În poveştile populare româneşti, se consideră ca arbori masculini brazii, varietăţile de stejar şi fagul, în vreme ce salcia şi teiul sunt socotite ca feminine. Există o explicaţie mitologică, de sorginte antică, a credinţei. În cartea a opta a „Metamorfozelor”, Ovidiu povesteşte legenda lui Filemon şi Baucis, doi bătrâni săraci, dar ospitalieri, care i-au găzduit pe Zeus şi pe Hermes, sosiţi în chip de muritori obişnuiţi. În semn de răsplată, zeii le-au transformat casa în templu şi i-au rugat să ceară orice. Soţii au cerut privilegiul să moară deodată. Odată, cum stăteau în faţa templului, Baucis l-a văzut pe Filemon acoperindu-se cu frunze de stejar, fără să bage de seamă că ea însăşi începe să se transforme într-un tei. În cele din urmă, cei doi bătrâni s-au transformat complet în cei doi arbori.
Spre deosebire de Filemon şi Baucis, menajul enţilor nu era lipsit de probleme, deoarece soţii manifestau preocupări diferite. Enţii preferau să cutreiere pădurile, unde primeau învăţătură de la elfi şi discutau cu arborii pe care-i păstoreau. Entsoaţele erau obsedate de ordine, privită ca fundamentul belşugului şi păcii. Ele şi-au amenajat nişte grădini pe placul inimii, unde locuiau şi-şi aşteptau consorţii. Dar aceştia preferau compania copacilor măreţi, cutreierau codrii neîmblânziţi de pe coastele abrupte ale dealurilor înalte, unde săltau pâraiele din piatră-n piatră, aşa că treceau arareori prin grădini. În cele din urmă, ca să se ferească de Ameninţarea din Miazănoapte, femeile enţilor au trecut Anduinul, unde s-au întâlnit cu oamenii şi i-au învăţat să se gospodărească. Apoi a urmat războiul dintre Sauron şi Oamenii Mării, iar entsoaţele au dispărut fără urmă. Locul straturilor şi holdelor a fost ocupat de sterpele Pământuri Maronii din stânga Râului cel mare. Într-un târziu, când au realizat absenţa lor, enţii au început să le caute, să-i întrebe pe oameni, însă au primit răspunsuri contrarii, fără noimă.
Elfii, cărora întotdeauna le-au plăcut să se exprime prin muzică, au creat chiar un cântec vesel despre dragostea dintre un ent şi o entsoaţă, un fel de „Cântare a Cântărilor” copăcească, unde iubiţii se cheamă pe rând, în fiecare anotimp, căutând să se înfrupte împreună din toate bucuriile vieţii, în cea mai frumoasă lume de sub Soare.
© Franciscus Georgius
Textul este republicat cu acordul autorului. Îi mulțumim.
Articolul a apărut în revista electronică „Pro-Scris” nr. 31-32 din 20.12.2004 şi 33-34 din 20.04.2005
