(fragment inedit din romanul „Curtezana onestă şi astrologul”, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, în curs de apariţie la Editura Millennium Books)
În toamna lui 2015, simt că şederea mea la Lhasa se apropie de sfârşit. Tsering nu mi-a dat voie încă să mă uit în oglindă, dar pot vedea alte părţi ale corpului meu. Se pare că miracolul clamat de mine prin repetări maniacale s-a împlinit. Arăt bine. Albul nesănătos al pielii a dispărut. La fel, venele albastre proeminente, dezgustătoare, tipice pentru epiderma bătrânilor. De necrezut, dar aspectul de sac mototolit al pielii nu se mai vede, iar musculatura a redevenit destul de tonică.
Cum nu pot să mă uit în oglindă, îmi pipăi pungile de sub ochi, edemele suborbitale. S-ar părea că s-au retras. Cred că şi în privinţa gâtului, lucrurile stau mai bine. Faldurile „de curcan”, s-ar spune, au dispărut sau s-au atenunat.
Fac pregătire fizică în mod fanatic. La drept vorbind cu asta mă ocup. Nu-mi permit nici să mă gândesc la altceva. Iată avantajele unui temperament religios. Îmi spun. Am nimerit bine la o mănăstire. Am temperamentul potrivit pentru aşa ceva.
Din când în când, îmi permit totuşi câte-o derogare de la obsesiva mea pregătire fizică. Un exemplu. Mă gândesc la povestea de dragoste târzie a lui Goethe şi mă documentez puţin pe Internet. În 1823, la Marienbad, Goethe, 74, o cere în căsătorie pe baronesa Ulrike von Levetzow, 19. Karl August, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach, importantul prieten al lui Goethe, este înaltul emisar al poetului. Acesta îşi sprijină cererea cu un certificat medical, unde se atestă că Goethe este capabil, la o adică, să-şi îndeplinească îndatoririle intime de soţ! Goethe este refuzat sau, după unii comentatori, o decizie referitoare la cererea sa este amânată într-un mod umilitor. Dezamăgit, el pleacă spre Weimar şi scrie celebra Marienbader Elegie, transformându-şi trăirea în literatură. Ulrike, născută la 4 februarie 1804, în zodia Vărsătorului şi a Mistreţului de Apă, se arată a face parte din categoria femeilor mult iubitoare de sine, cu plăcere viscerală a refuzului. Evident, nu spun că ar fi trebuit să accepte cererea în căsătorie. Din scrisorile ei se vede însă că suferinţele bătrânului poet n-au stârnit în ea nici cel mai mic ecou. Cruzimea vârstei? Da. Probabil că da. Campioană a lipsei de imaginaţie, Ulrike duce reticenţa faţă de bărbaţi la perfecţiune, rămânând domnişoară până la moarte. Dumnezeu o ţine mult pe lumea aceasta. În cei 95 de ani ai vieţii sale are numeroase ocazii să vadă cât de jalnici sunt bărbaţii, ca specie.
Apropo de astrologie, o formă de caracterologie şi de divinaţie suspectă pentru mulţi. Goethe nu este deteriorat mental în momentul respectiv. Există dovezi suficiente în acest sens. Are însă o ingenuitate de artist, garantată de zodia Fecioarei, precum şi un mod pasionat de a fi, justificat de ascendentul său în Scorpion. Eu însumi am acest ascendent şi ştiu ce înseamnă să mergi până la capăt într-o întreprindere oarecare, mai ales într-una amoroasă. De asemenea, trebuie să-l credităm pe Goethe cu o mare vitalitate. A murit de pneumonie, la 83 de ani, ce-i drept, dar să nu uităm că pe atunci nu existau antibiotice. La 74 de ani, omul putea fi zdravăn, pur şi simplu. De altfel, Eckermann scrie că post mortem corpul lui Goethe arăta foarte bine, sculptural. Ar fi o prostie să respingem automat asemenea afirmaţii şi să le plasăm în capitolul mitologie literară. O asemenea vitalitate este posibilă.
Îmi imaginez o ucronie. Aş însăila o variantă contrară. Fata, baronesa Ulrike, ar accepta, admiţând că poetul şi omul de curte poate fi iubit pentru el însuşi, în ciuda vârstei lui înaintate. Ideea ar fi că iubirea discordantă poate exista, cu condiţia ca destinul să dorească aşa ceva, iar fata să nu aibă prejudecăţi, să nu refuze din principiu. Din moment ce iubirea este un sentiment paradoxal şi independent de logica supravieţuirii comode, poate să apară şi dincolo de instinctul reproducerii speciei. Abominabila gerontofilie arată că o atracţie sexuală poate exista chiar atunci când cuplul format nu asigură teoretic naşterea unor copii reuşiţi.
Tsering află ce planuri am şi mă ascultă cu bunăvoinţă. El se află dincolo de dorinţele oamenilor obişnuiţi şi nu uită să-mi reamintească cum se numeşte resortul esenţial aflat într-un bărbat. Dorinţă sexuală, aşa se cheamă. Fără acest impuls transformat în forţă spirituală, performanţa nu este posibilă.
– Au trecut mai bine de doi ani de la sosirea ta în Tibet, mă anunţă el, la fel de calm ca atunci când îmi dă informaţii despre vreme.
Ştiu că timpul s-a scurs, dar nu-mi vine să cred. Parcă ieri am venit cu ciudatul Wagner dinspre Nepal, pe Autostrada Prieteniei. Anotimpurile au trecut implacabil, lent şi rapid în acelaşi timp, iar eu, stăpânit de mania mea perfecţionistă, nu le-am băgat de seamă. N-a fost deloc rău pentru mine în Tibet, pot spune că această perioadă a fost reuşită, la fel cum au fost cele când am lucrat la vreun roman. Goethe, eroul şi prototipul meu, a spus-o mi se pare: fericirea constă în aprofundare. Am avut şi norocul de a fi la curent cu viaţa aventuroasă a Vanessei. Ce-aş fi putut să-mi mai doresc?
– A venit clipa să te uiţi în oglindă, continuă Tsering, scoţând din faldurile roşii ale robei sale un obiect oval şi plat.
Din argint? O oglindă de vrăjitoare.
– Ce notă îmi dai? îl întreb.
Zâmbeşte cu bunăvoinţă:
– Nu pot să-ţi acord un calificativ, fiindcă nu ştiu ce este în mintea ta. Oricum, se poate spune că ţi-ai atins scopul. Arăţi destul de bine.
Îmi întinde oglinda. Destul de bine este un eufemism invers, dacă admitem că există şi aşa ceva. De fapt, arăt minunat de bine, dacă ţin cont de vârsta mea. Obrajii mei, pur şi simplu, s-au înălţat de parcă aş fi făcut un lifting. La fel, sprâncenele. De unde înainte aveau tendinţa de a se lăsa tot mai mult peste ochi, acum şi-au reluat locul iniţial şi parcă s-au mai subţiat. Privirea s-a limpezit şi nu mai are nimic comun cu o uşoară expresie de rătăcire, pururi prezentă în ultimii ani. În fine, fruntea şi-a pierdut ridurile adânci, precum şi aerul de lucru vechi, ponosit.
Tsering mă priveşte foarte amuzat. Probabil că stupefacţia scrisă pe faţa mea este grozav de comică. Pentru el, asemenea performanţe sunt ceva în firea lucrurilor, presupun. Aşa să fie? Senzaţia sâcâitoare, deşi vagă, că trăiesc o ficţiune îmi apare pe neaşteptate în conştinţă. O alung cu dispreţ. Nu-mi pasă chiar deloc dacă sunt victima unei scamatorii a lui Wagner sau toate aceste minuni neverosimile se întâmplă aievea. Nu doresc decât să duc lucrurile până la capăt şi să mă aflu în faţa Vanessei, la Bucureşti. Să nu mă recunoască în prima clipă, iar apoi să coboare din înălţimea trufiei ei şi să admită că arăt bine, că pot fi dorit pentru mine însumi.
– Acum, spune Tsering, trebuie să ai grijă cum trăieşti mai departe. Să te ţii cu dinţii de aceste exerciţii. Ai reuşit să ajungi la un anumit nivel, dar trebuie să rămâi acolo. Dacă abandonezi, vei aluneca acolo de unde ai plecat, ba chiar şi mai jos.
Dacă nu reuşesc s-o recuperez pe Vanessa, chiar că nu-mi pasă unde voi aluneca.
Cum spuneam, episoadele din viaţa mea încep să se deruleze foarte repede. Wagner apare după ce programul meu de “rejuvenare”, neverosimil şi eficace, s-a încheiat. Misiunea lui este să mă scoată din Tibet şi să mă depună la Braşov sau, mai bine, în Bucureşti. Crede că este oportun să-mi păstrez noua mea identitate şi să încep formalităţile de redobândire a celei vechi doar după ce am ajuns în România. N-am nimic împotrivă.
Oarecum buimac, primesc biletul de avion, destul de mulţi bani şi nişte sfaturi ciudate:
– Să nu uiţi că efemeritatea face parte din joc, îmi spune Wagner, foarte serios. Să nu te aştepţi ca această regulă să se schimbe pentru tine.
– Ai început să filozofezi! Îmi place.
Nu dă nici un semn că s-ar amuza. Îmbrăcat ca un turist oarecare, pare un ins de serie mare, eventual un european. Ştiu foarte bine că aşa stau lucrurile, nu trebuie să mi-o amintească el.
– Unde să nu uit de efemeritate? În avion?
– Nici în avion şi mai ales atunci când te vei întâlni cu Vanessa. Să nu speri la cine ştie ce miracol.
Îl privesc pieziş, scos pentru o clipă din blazarea mea uzuală. Exerciţiile, mi-au dres bine de tot înfăţişarea, dar nu mi-au influenţat prea mult psihicul. Spun:
– Nici nu sper. Tu ştii prea bine ce vreau eu. Să mai ating o dată preaplinul alături de Vanessa. Apoi nu mă mai interesează ce se întâmplă cu mine.
– Da. Înţeleg. Doar atât?
– Ar mai fi ceva. Amănuntul esenţial. Aş vrea ca Vanessa să mă iubească, fie şi numai pentru o jumătate de oră.
– Nu eşti deloc modest. Un bărbat ar trebui să fie mulţumit dacă reuşeşte un contact sexual cu femeie iubită. Unii autori spun chiar că iubirea este o formă de autosugestie.
Cumva a făcut o glumă? Nu. Este la fel de impasibil ca întotdeauna.
– Nea Wagner! apelez eu la o formulă cu totul suprarealistă în schitul mănăstirii Sera, unde ne găsim. Nea Wagnere! Cred că în privinţa iubirii, eu pot să-ţi dau lecţii ţie.
Voi zbura cu LUFTHANSA. Vor fi escale la Beijing şi Frankfurt. Durata zborului, cu escale cu tot: aproape 27 de ore. Cu nişte ani în urmă, perspectiva unei asemenea călătorii lungi m-ar fi speriat, iar în avion mica mea claustrofobie ar fi ieşit la iveală, mai întâi sfioasă, apoi din ce în ce mai îndrăzeaţă, sfârşind prin a pune stăpânire pe mine, fără nici-o ruşine.
Nu se întâmplă nimic de acest gen, în timpul zborului. În viaţa mea n-am fost mai calm. Cu frivolitate, flirtez un pic cu una dintre stewardese, doar pentru a-mi testa noua înfăţişare. Este o metisă superbă, sângele ei chinez pare să fi fost în chip fericit amestecat cu acela al unei tată nordic. O blondă autentică având trăsături asiatice! Ceva frumos, domnilor!
Se pare că nu se simte chiar deloc ofuscată la flateriile mele. În privirea ei văd ceva esenţial pentru mine. Nu-mi acordă bunăvoinţa standard rezervată unui bătrân, ci mă consideră un bărbat! Bună treabă! Desigur, amabilitatea mestecată cu o cochetărie automată fac parte din comportamentul profesional al acestor fete curajoase. Cu toate acestea, cred că ştiu când o femeie mă găseşte atrăgător şi când mă socoteşte un bătrân demn de simpatia condescendentă cuvenită bunicilor plini de elan.
Cândva, un drum atât de lung mi s-ar fi părut nesfârşit. M-aş fi uitat la ceas de multe ori şi de fiecare dată aş fi constatat că timpul se târăşte exasperant de încet. Acum, altfel stau lucrurile. O oră este o perioadă destul de scurtă. O reverie, o rememorare a unor episoade destul de ceţoase petrecute alături de Vanessa, un vag plan de acţiune legală pentru redobândirea identităţii. Când mă uit la ceas, constat fără mirare că a trecut mai bine de o oră.
Ajung în Bucureşti pe la ora prânzului. Este o toamnă splendidă. Şi pentru spectacolul acestui anotimp m-am străduit ani de zile să revin în Bucureşti într-o vreme când stabilirea într-un oraş mare era ceva aproape imposibil, dacă nu cumva erai vreun favorizat politic sau, prozaic, te însurai cu o riverană (în sensul de dâmboviţeană). O împunsătură din vechea emoţie trăită întotdeauna de mine atunci când intru în Bucureşti. Aha! Mai pot să am emoţii! Este totuşi bine ca acestea să nu fie prea mari. Să nu cumva să mă apuce damblaua atunci când o voi vedea pe Vanessa! Şi-a pierdut aerul de fetiţă, ştiu asta, dar tot este „letală”.
Autobuzul pornit de la Otopeni mă lasă la Gara de Nord. Hotelul Astoria este la locul lui. Să mă ca cazez acolo, în semn de omagiu adus unor ore perfecte? Da, iată o idee bună. Când sunt aproape de hotel mă loveşte însă un crunt sentiment de jale. Renunţ la orice simetrie fără sens şi mă duc, pe jos, înspre Centru. Altul va fi hotelul menit să-l găzduiască pe prostănacul nea Victor, cel angrenat în acţiuni fără nici-o legătură cu îmbogăţirea şi nici cu idolatrizarea vreunui fotbalist sau a vreunei vedete de la televizor.
Noaptea trece ca un vis scurt, ivit atunci când aţipeşti puţin. A doua zi de dimineaţă, pe la ora nouă, mă duc la apartamentul Vanessei, în Piaţa Palatului. O fi acasă? Când dau să formez numărul ei la interfon, se iveşte o doamnă amabilă. Voi intra împreună cu ea. Nu se teme cum că aş putea fi un răufăcător, ba chiar îmi aruncă o privire de-a dreptul languroasă. Adevărul este că în timpul lungilor mele plimbări soarele Tibetului m-a bronzat, iar aerul meu de bărbat energic pare a nu fi doar o poveste. Îmi amintesc, în contratimp cu tonalitatea situaţiei, de un amic, tot Victor numit, celibatar până pe la cincizeci de ani. Acesta merge să agaţe femei măritate numai dimineaţa, la piaţă. Atunci sunt ele foarte deschise pentru noutăţi, zice el.
Sun la uşa Vanessei. Este imposibil să nu fie acasă. Simt asta. La Bucureşti nu se prea vine aşa, ca la ţară. În prealabil, se dă telefon. Cu toate acestea…
Vanessa apare.
– Da?
Nu m-a recunoscut. Am o înfăţişare mai deosebită, prin croiala uşor neobişnuită a hainelor şi faţa foarte bronzată, dar arăt civilizat. Privirile pofticioase ale doamnei de la intrare mi-au confirmat-o.
Mă uit ţintă la Vanessa. S-a împlinit, este acum o cucoană tânără. Pe faţa ei rasată, un cunoscător ar avea ce citi. Poftă nemăsurată de succes material, adică lăcomie fără hotare, libido remarcabil. Buzele ei cărnoase, mult admirate cândva de mine, au căpătat o expresie nouă. Perversitate? Cinism? Înclinaţie de a trece peste regulile şi sfielile oamenilor obişnuiţi.
Privile ei verzi întârzie asupra mea. Nu ştiu câte secunde trec, în timp ce stăm faţă în faţă. Apoi Vanessa tresare violent. Privirile i se măresc, buzele i se întredeschid. Faţa ei este o mască a mirării, chiar a stupefacţiei. Niciodată n-am mai văzut-o atât de surprinsă. Vocea i se schimbă şi lasă să se audă, printr-o scamatorie bizară, vechiul ei glas de fetiţă:
– Tu eşti?
Nu spun nimic. Mă mulţumesc să-mi clatin capul, a confirmare.
– Nu mă inviţi înăuntru? o întreb.
– Ba da. Vino!
În apartament lumina este mai puternică decât pe hol. Vanessa se uită la mine cu atenţie. De data aceasta n-am nimic de ascuns. Nu mai este cazul să mă aşez à contre-jour, pentru ca ea să nu-mi vadă prea bine faţa.
– Cum de arăţi aşa de bine? Te-ai operat?
Fac semne că nu şi apoi întind mâinile către ea. Se apropie de mine fără ezitare. În ochii ei citesc iubirea imposibilă, devenită posibilă. Sunt subiectiv şi de fapt este doar milă pentru un ins în vârstă? Nu-mi bat capul. Ne îmbrăţişăm şi simt preaplinul. Dacă aş muri în chiar această clipă, nu m-aş supăra. Aş spune: Mi-a plăcut!
*
(Wagner dixit.) Noi suntem entităţi imposibil de cunoscut de către pământeni, altfel decât prin credinţă de tip religios. Am fost martorii întregii lor evoluţii, după ce mai întâi i-am creat. Nu sunt marionetele noastre, de la un punct evoluţia lor a început să fie imprevizibilă şi pentru noi. La început, am crezut că le vom putea imprima o linie de dezvoltare previzibilă şi conformă cu principiile noastre. De la un punct încolo însă noi am fost reduşi la rolul unor martori cu posibilităţi relativ limitate de intervenţie. Doar oamenii înşişi pot să se salveze şi să-şi continue aventura cosmică. Acesta este principiul nostru. Am acţionat în acest sens.
Victor Cridan s-a nimerit să fie unul dintre oamenii cu vocaţie de salvatori şi a acceptat să-şi rişte viaţa pentru un proiect aparent utopic. Psihicul lui are o structură bizară, iar valorile preţuite de el sunt inexistente pentru cei mai mulţi oameni. Iubirea erotică, aşa cum o trăieşte el, nu este decât o formă de alienare pentru cei mai mulţi oameni. Cu toate acestea, oameni cu structuri religioase, de felul lui, reuşesc adesea ceea ce persoanele foarte raţionale nu pot atinge, datorită unei intensităţi emoţionale explicate de oamenii de ştiinţă pământeni printr-o creştere semnificativă a nivelului de adrenalină în sânge.
Noi i-am influenţat pe pământeni, creându-i după chipul şi asemănarea noastră. S-a întâmplat însă să apară de la o vreme şi un proces invers. Pământenii au dezvoltat calităţi neanticipate de noi şi ne-au influenţat într-un domeniu aproximativ numit prin cuvântul mentalităţi. În unele privinţe am început să semănăm cu ei şi chiar să-i imităm. Se pare că facultatea imitaţiei este comună tuturor formelor de viaţă din Univers. Printre altele, am învăţat ce înseamnă să fii recunoscător, să acorzi recompense din motive numite de oameni sentimentale. Am considerat că Victor Cridan merită un fel de premiu pentru spiritul lui de sacrificiu şi pentru capacitatea lui de a prefera o valoare îndoielnică pentru mulţi alţi oameni, dar reală.
Oamenii înregistrează durata în mod subiectiv, nu sunt nişte ceasornice cosmice. Un autor argentinian numit Borges a intuit acest adevăr, atunci când a scris povestirea Miracolul secret. Acolo, un condamnat la moarte îi cere divinităţii să-i dilate clipa din urmă, astfel încât să-şi poateă duce la bun sfârşit proiectele literare neterminate. Dorinţa i se îndeplineşte. Momentul de dinaintea morţii devine un an. În perioada obţinută, condamnatul îşi încheie toate textele aflate în lucru. Ceva asemănător a trăit protejatul meu, scriitorul menit să intre în propria literatură. În ficţiunea devenită realitate pentru el, a reuşit să întinerească şi s-o îmbrăţişeze pe iubita lui Vanessa.
În fapt, Victor Cridan a murit la Kathmandu, în 7 martie 2010.
© Voicu Bugariu & Millenium Books
