Teoria relativității restrânse (Albert Einstein, 1905) este probabil cea mai deductivă teorie contemporană: tot Universul se construiește pornindu-se doar de la două principii fundamentale: (1) legile fizicii sunt aceleași, indiferent de starea de mișcare a sistemului din care sunt observate; (2) viteza luminii este aceeași, indiferent de mișcarea relativă a sursei de lumină și a observatorului.
La aceste două principii se adaugă „principiul cauzalității” (succesiunea cauză-efect a două evenimente se păstrează indiferent de mișcarea observatorului) și „principiul de corespondență” (dacă se consideră viteza luminii infinită, toate legile fizicii clasice sunt valabile). Frumusețea și completitudinea ecuațiilor teoriei relativității îți taie răsuflarea în două cazuri specifice: (a) cinematica relativistă, adică știința mișcării relative a corpurilor libere, cu binecunoscutele consecințe privind interdependența dintre spațiu și timp, relativitatea duratelor și a lungimilor, echivalența dintre masă și energie; (b) teoria câmpului electromagnetic fără surse, teoria luminii. Imediat ce se încearcă să se combine mișcarea materiei cu lumina interacționând cu aceasta, sau să se ia în calcul interacțiunea gravitațională a materiei cu ea însăși, situația se complică, ecuațiile încep să arate fioros, culminând cu apariția unor infiniți indigești în teoria cuantică a câmpurilor (Freeman Dyson, Julian Schwinger, Richard P. Feynman, Sin’ichirō Tomonaga, sfârșitul anilor 1940) sau a distorsionării spațiului-timp în relativitatea generalizată a lui Einstein (1915), incluzând posibilitatea periculoasă că vom sfârși sub formă de materie primă pentru găuri negre. Pe scurt, viața matematică a Universului are o claritate de cristal atât timp cât ne referim numai la materia sau la radiația liberă, fără vreun fel de interacțiune.
Să presupunem că la un moment dat într-o anumită zonă de Univers găsim o aglomerare de cca. 91 % hidrogen, 8,87 % heliu, 0,05 % oxigen, 0,03 % carbon, 0,01 % azot și 0,04 % restul elementelor (neon, siliciu, magneziu, fier, sulf și altele). Vom numi această stare „regnul atomizat”. Faptul că hidrogenul și heliul sunt majoritare nu surprinde pe nimeni, cât timp admitem de un început al materiei și, în mod evident, s-a pornit cu cei mai simpli atomi. Hidrogenul ar trebui să-și amintească de Big Bang și cam atâta tot, pregătindu-se să fuzioneze în Soarele nostru. Dacă se poate vorbi despre un scop al hidrogenului, acesta ar fi în principal să producă energie, iar în subsidiar o mică parte să se combine cu alte elemente.
Atomii mai grei au fost sintetizați în alte stele, care ulterior au explodat. Dacă-i întrebăm pe atomii de siliciu sau fier, ar trebui să-și amintească de aceste supernove. Poate că-și amintesc și ce urmează să se întâmple, cel puțin așa susține mecanica cuantică. În momentul în care acești atomi mai grei se regăsesc departe de miezul solar, ei se apropie, întâi gravitațional, apoi electromagnetic (chimic) și încep să formeze regnul mineral. Probabil că orice „amintire” despre trecutul lor glorios în stele de miloane de ori mai mari decât Soarele se estompează în momentul când încep să se formeze primele cristalite, primii bulgări de gheață, primele particule de nisip, primele roci.
Dacă s-ar putea defini un scop primordial al fiecărui regn, acela ar fi „persistența”. La nivelul câmpului electromagnetic, persistența este asigurată din însăși propagarea acestor unde: un câmp electric variabil în timp care produce un câmp magnetic variabil, care la rîndul lui produce alt câmp electric variabil și așa mai departe (James Clerk Maxwell, 1862). Persistența undelor electromagnetice este asigurată până când materia interacționează cu ele, folosindu-se de ecuațiile acelea indigeste care nu se pot rezolva decât aproximativ. Persistența atomilor este, iarăși, asigurată din însăși natura lor de atomi, până la reacțiile nucleare care-i transformă, la urma urmei, în alți atomi. Apare, așadar, un corolar al „persistenței”, principiul conform căruia „nimic nu se pierde”.
Spre deosebire de atomi sau de lumină, regnul mineral începe să aibă alte probleme de persistență. Este vorba, de această dată, de menținerea proprietăților de materie condensată: tipul legăturilor dintre atomi, forma obiectului, modul cum reflectă razele de lumină și altele. Pentru prima dată, punându-se atomii împreună și „împachetându-i” în lumină (conform teoriilor actuale, toate interacțiunile electromagnetice, inclusiv legăturile chimice, sunt intermediate de fotoni), sistemul se înzestrează cu o noțiune nouă, și anume Informația.
Sau, mai exact spus, Informația Prezentă.
Persistența regnului mineral nu se mai referă la existența pur și simplu a atomilor (am văzut că aceștia sunt destul de nemuritori sau, chiar dacă mor, se transformă în alți atomi), ci în prezervarea informației despre cum sunt acești atomi împachetați. Problema principală unei comete sau a unui asteroid este că, sub acțiunea razelor Soarelui sau a altor corpuri cu care riscă mai mult sau mai puțin accidental să se întâlnească, la un moment dat tot va păți ceva care-i va afecta informația pe care o conține.
Problema persistenței informației necesită o sursă de energie. La un mod foarte trivial, o bucată de materie ar trebui să aibă posibilitatea să folosească energia Soarelui pentru a se regenera și – de ce nu – pentru a produce cópii ale aceleiași entități. Dacă „persistența” materiei se putea intui ca principiul de bază din care se deduc așa-numitele „legi de conservare” din fizică (a energiei, a masei, adică a numărului de barioni, a sarcinii electrice, a momentului cinetic și a altora), „persistența” informației pare a fi un nou principiu care a determinat regnul mineral să evolueze.
Întâmplător sau nu, următorii atomi în ordinea abundenței (oxigenul, carbonul și azotul) sunt și aceia care pot forma cele mai variate legături între ei. A fost suficient ca această materie să pună la punct, prin metode de tipul „încercare-și-eroare”, o metodă pentru a folosi radiația electromagnetică abundentă pentru a sintetiza noi și noi cărămizi din care să se reconstruiască.
Astfel a apărut regnul vegetal, care a brevetat fotosinteza, cu ajutorul căreia poate inversa principiul al II-lea al termodinamicii; de fapt, nu este vorba de a inversa acest principiu, ci de a-l adapta unei materii în interacțiune cu un câmp electromagnetic, astfel încât „persistența” informației să poată fi corelată cu tendința de absorbție și disipare mai eficientă a energiei din mediul înconjurător (Jeremy England, 2013). Evoluția dinspre regnul mineral spre cel vegetal pare așadar destul de naturală, drept care nu trebuie să ne întrebăm prea mult dacă viața poate apărea în alte sisteme solare, atâta vreme cât acolo există carbon, azot, oxigen și o sursă de radiație electromagnetică. Deducția naturaleții apariției organismelor vii poate părea cam forțată și probabil că nu suntem complet pregătiți să o acceptăm, însă nu ar fi fost la fel și dacă încercam să investigăm formarea regnului mineral pornind de la atomi izolați, fără să știm prea multe despre abilitatea electronilor din atomii izolați de a forma legături chimice?
Suntem nevoiți să introducem aici o paranteză privind percepția asupra lumii înconjurătoare. Fiind (cel puțin la modul vizibil) de milioane de ani înconjurați de mai multe obiecte minerale decât vii, avem tendința naturală de a limita mental în orice moment „un corp” și de a-i atribui proprietăți de persistență. Dacă, în cazul corpurilor minerale, acest mod de a vedea lucrurile poate fi întrucâtva potrivit, pentru organismele vii situația se schimbă. Un organism viu schimbă în permanență materie (atomi) și energie cu mediul înconjurător: ceea ce face un organism să fie bine-definit este persistența Informației pe care o conține. Revenind la regnul mineral, am dovedit că și în acel caz persistența materiei este absolut echivalentă cu persistența informației, drept care am putea ridica la rangul de principiu fundamental persistența informației pentru sisteme materiale în interacțiune cu radiația.
Sper că ne-am convins acum că avem câteva idei despre măsura în care materia anorganică a evoluat în mod natural spre harnicul regn vegetal, care trudește din greu să adune foton cu foton din câmpul de radiație din jur și să-i folosească pentru a-și sintetiza întâi cabon și azot în stare chimică redusă, apoi pentru a realiza legăturile carbon – azot corespunzătoare, ducând spre aminoacizi și baze azotate, care pot fi combinate pentru a-și prezerva sau chiar a-și duplica informația conținută. Odată ce admitem că acest regn vegetal se poate forma în mod natural, nu avem cum să nu admitem și faptul că apare regnul animal. În murphologie, orice fapt benefic este imediat urmat de o consecință malefică.
Regnul animal a apărut ca un mare parazit, fiind format din entități care preferă să fagociteze de-a gata moleculele cu grad scăzut de entropie și cu potențial energetic, pentru a îngloba aceste cărămizi gata sintetizate în propriul organism. La urma urmei, dacă toți atomii de carbon sunt la fel, de ce n-ar fi la fel și toate moleculele de alanină sau cisteină? Folosim glucidele ca sursă de energie „de-a gata”, iar proteinele ingerate ca surse de aminoacizi pentru propriile proteine.
Dacă a apărut regnul animal, el a trebuit să se deplaseze în spațiu, în căutarea prăzii. Au trebuit să se dezvolte aparate locomotorii, organe de simț, precum și un sistem care să analizeze și să stocheze informația provenind de la organele de simț în vederea coordonării aparatului locomotor.
Totul cu același scop, al persistenței informației, care pentru regnul animal înseamnă să depui cât mai puțin efort ca să te hrănești și să te reproduci cât mai mult. (Incidental, evoluția regnului animal a făcut ca și anumite organisme mai evoluate ale regnului vegetal să înceapă să aibă „apucături” similare, au apărut plantele carnivore, lichenii, arborii care secretă substanțe chimice în vederea eliminării altor arbori din vecinătate.)
La un moment dat, anumite organisme ale regnului animal au devenit atât de complexe încât au reușit să stocheze din ce în ce mai multă informație în afara propriilor corpuri și s-o transmită din generație în generație, altfel decât pe cale genetică.
Primele informații transmise au fost, în mod firesc, algoritmi de comportament având în vedere iminenta încetare a funcțiilor fiecărui organism în parte. Instinctul de conservare (sau de „persistență”) combinat cu memoria (internă și externă) au dus la apariția conștiinței. În acel moment, omul a început să se delimiteze de animal, considerându-se întâi o specie, apoi chiar un regn superior, dotat cu Spirit. John Locke (1690) vorbește de o dihotomie clară dintre omul văzut ca animal și persoană rațională, dând impresia că descoperă rolul primordial al organizării materiei și al persistenței modului de organizare față de persistența ei propriu-zisă.
Curentul denumit „animalism” avându-i ca promotori principali pe David Wiggins (2006) sau Eric T. Olson (2007) definește faptul că suntem „esențialmente animale” (condițiile necesare și suficiente pentru persistența unui om în timp sunt aceleași ca pentru persistența unui animal), în timp ce noile teorii ale conștiinței, implicând destul de multe noțiuni fizice și metafizice încearcă să pună în evidență natura cuantică a conștiinței, în microtuburile neurale sau în alte locuri (Stuart Hameroff, Roger Penrose, anii 2000). Ceea ce nu se amintește suficient de pregnant în teoriile neo-Lockiene cât și în parafizica de tip Hameroff-Penrose este rolul procesului învățării asupra modelării conștiinței superioare (spirit, ego, etc.) văzute fiind ca o parte distinctă de necesar și suficientul persistenței noastre ca animale.
Dar oare chiar există această „conștiință superioară”? Una din caracteristicile acestei forme de organizare a materiei ar fi necesitatea de reflexivitate și inventariere. Cumva, ar trebui să fie definită ca o lege fundamentală necesitatea (afinitatea) de a stoca informații, care ar trebui să fie analogul necesității (afinității) de a schimba cât mai eficient energie cu mediul pentru sisteme în neechilibru (ceea ce a dus la apariția sistemelor auto-organizate cu posibilitate de replicare), sau al afinității de a crea legături chimice, fapt care a dus la apariția regnului mineral. Fiecare etapă a părut la un moment dat insurmontabilă date fiind situațiile anterioare. Pentru un observator al „regnului atomizat”, unde singurele procese notabile erau fuziunea hidrogenului pentru a produce heliu, nu părea ceva prea clar nici măcar faptul că doi atomi de hidrogen ar putea forma o moleculă, necum formarea de alte molecule implicând reziduuri precum carbonul, azotul sau oxigenul. Pentru un observator al lumii anorganice, cum am fost și noi, fizicienii, până de curând, nu părea prea clar în ce mod s-ar putea auto-organiza anumite sisteme, eludând Principiul al II-lea al termodinamicii. Pentru un observator al lumii vii, nu apare deocamdată prea clar cum s-ar putea stoca informația la modul cuantic, lăsând la o parte stocarea genetică pe care am început s-o înțelegem. Până la vârsta de cca. 6 ani, copiii întreabă (sau întrebau) într-una „de ce?” Nu întreabă (sau nu întrebau) atât de des „cum?” sau „când?” sau „unde?” Nevoia de a stoca informație poate fi legată, în mod evident, de tendința de „persistență”. Stocarea în momentul de față, așa cum am specificat, are loc atât în memoria mai volatilă a organismelor noastre, cât și pe suporturi susceptibile să dureze mai mult. Probabil că stocarea supremă va fi sub formă de unde emise pretutindeni, susceptibile de a putea transforma orice materie întâlnesc în mod corespunzător.
Să fie acesta începutul unui nou regn? Dacă presupunem că arhiectura de bază (materială, esențialmente chimică) ar rămâne neschimbată, noul regn ar trebui să întreprindă următoarele: (i) să se desprindă de statutul de „parazit” al regnului animal, sintetizându-și prin mijloace mai economice și mai fiabile industrial materia primă necesară (aminoacizii și glucidele); (ii) să-și exacerbeze capacitatea de a stoca și prelucra informația, eventual integrând suporturile organice și anorganice; (iii) să optimizeze procesele de reproducere, transcendând, și în acest caz, reproducerea animală; (iv) să optimizeze utilizarea resurselor energetice, cu scopul de a deveni o civilizație de măcar de gradul I pe scara Kardashev (utilizarea tuturor resurselor planetare) și măcar de gradul – IV pe scara Barrow (inginerie la nivel atomic). Ideea principală ar trebui să fie utilizarea unei cantități cât mai mari de energie pentru a stoca informația la nivelul cel mai intim al materiei. În fine, în mod clar ar trebui să se treacă și prin etapa (v) a părăsirii individualismului generat de instinctul de conservare și adoptarea instinctului de conservare a speciei sau chiar a tuturor entităților vii ca regulă de comportament.
O alternativă ar fi părăsirea arhitecturii de bază spre noi sisteme, mai eficiente din punct de vedere al stocării și persistenței informației. Entități pur informatice probabil că în momentul de față ne par nouă la fel de exotice pe cât ar părea plantelor organismele animale, cu posibilitatea lor de a se deplasa și cu organele lor de simț.
Din nefericire, însă, pașii sugerați mai sus, dacă au fost întreprinși vreodată, au condus spre o lipsă totală de entuziasm. „Colectivizarea” instinctului de persistență a început odată cu definirea națiunilor și a atins apogeul în ideologiile totalitare; în momentul de față, aceste ideologii regresează în favoarea individualismului și a consumismului societății actuale; astfel, individul actual nu mai este atras decât de posibilitatea unei persistențe individuale cât mai comode și cu consum energetic personal cât mai redus.
Copiii nu mai întreabă atât de mult „de ce?”; tot ce-și doresc de la viață este să devină patroni (animalism social).
Regnul animal din noi se manifestă din plin în domeniul creației intelectuale, în condițiile în care, în loc să creăm informație nouă, ne mulțumim s-o compilăm pe aceea existentă, în vederea obținerii unui scop imediat, menit (îmi cer scuze că mă repet) să trăim cât mai bine cu un efort cât mai mic. Sau, atunci când nu se întâmplă așa ceva (de fapt, chiar și atunci când se întâmplă), performanța intelectuală se măsoară în numărul de oameni pe care i-ai obligat să-ți adopte ideile, în citări, încasări, tiraje.
Ne interesează activitățile sexuale, însă nu și finalitatea lor, astfel încât avem dificultăți să ne transmitem spre viitor fie și banala informație biologică. Se poate întâmpla să consumăm o cantitate de energie suficientă pentru a ridica, pe vremuri, o biserică de dimensiuni medii, doar să participăm la cîte o ședință unde se schimbă 0 biți de informație. Dorim cu nepăsare dispariția unor semeni de-ai noștri, cu condiția să nu ne amenințe confortul călduț. Votăm cu Donald Trump sau cu Marine Le Pen, ascultăm manele, murdărim totul în jur. Aruncăm la gunoi principii statuate de generațiile anterioare (ce dacă a furat? ce dacă a mințit? ce dacă a plagiat?) iarăși, doar pentru confortul de moment.
Evoluăm dinspre „regnul parazit” spre regnul care se va autofagocita.
Candidații la „post-animalism” rămân, deocamdată, singurele animale care ucid din plăcere. Este foarte posibil ca post-animalismul să fie de tip atomizat, mineral sau vegetal.
11.11.2016
