Poveste cu eroi şi răufăcători
A fost odată ca niciodată un Erou…
#
De fapt, era o Eroină. Iar în vremurile noastre grăbite, „odată ca niciodată” nu mai e ce-a fost, aşa că, spune povestea, ea trăieşte şi astăzi, merge printre noi, cântă pentru sine, caută mai departe pacea şi dreptatea şi nu se teme să împartă cu alţii speranţele şi dragostea…
Totuşi, înainte de a deveni astfel, iată ce i s-a întâmplat…
#
A fost odată ca niciodată o Eroină. Oamenii îi spuneau Yin şi îi proslăveau tinereţea în legende: povesteau cum l-a zdrobit pe Rogatosh cel Nesimţitor; cum le-a lăsat, lui Bladen şi Bandiţilor lui Gălăgioşi, numai câte două degete bune fiecăruia, ca să nu trebuiască să le dea altcineva de mâncare; cum, dintre toate femeile din Confed’ia, ea a fost cea dintâi care a primit rangul de Eroină; cum a reuşit să afle ascunzătoarea lui Niessuh cel Păcătos şi să-l dea pe mâna gărzilor confed’iene.
În adâncul sufletului ei ardea un foc mocnit – că se născuse cu el, că i-l aprinsese viaţa, niciun doctor nu catadicsea să afle – care stătea să izbucnească mânios ca o vijelie, în cele mai neaşteptate momente. Pe lângă asta, vocea ei putea îngheţa oamenii şi, dacă vreunul nu înţepenea la auzul ei, cădea când o privea în ochi. Se zice că aşa îi nimicea pe toţi duşmanii. Totuşi, cu trecerea timpului, Eroina s-a domolit şi şi-a transformat furia în cântece; încetul cu încetul, a renunţat la faptele Eroice. Se mai auzea de ea pe ici, pe colo, chiar şi în Regatul Cel Mai Îndepărtat: cânta numai pentru sine, ca să nu sperie nici cea mai mică vieţuitoare din calea ei, ca să se elibereze de toată suferinţa şi bucuria adunate în ea. Însă veştile despre faptele sale veneau tot mai rar, iar legendele şi neadevărurile – tot mai des.
În aceleaşi vremuri trăia şi un răufăcător. Toată Confed’ia se plângea de ticăloşiile lui. Otrăvea izvoarele, pentru ca oamenii care beau din ele să nu poată lucra trei zile la rând, ci să stea să încălzească oliţa. Îi răpea pe aducătorii de veşti şi-i ducea cale de şapte provincii, lăsându-i leşinaţi şi fără memorie în cea de-a opta. Odată a mers până acolo încât, folosind un praf secret, a distrus tezaurul dintr-un port printr-o explozie însoţită de o bubuitură nemaipomenită. Nenorocirea s-a petrecut în toiul nopţii şi a făcut numai două victime: un demnitar întârziat şi un hoţ de buzunare local, care voia să se adăpostească de ploaie.
Fărădelegea aceea se pare că l-a îndemnat să-şi dea frâu liber şi mai mult. A început să atace caravane şi să necinstească fecioare; a ucis un întreg sat de munte, se zice; a descoperit cea mai cruntă vrajă, una care l-a ajutat să golească două vistierii pline ochi într-o singură noapte… Confed’ia a plâns şi a trimis poliţia să-l prindă. Zadarnic. Poliţia îl căuta într-un loc, locuitorii plângeau într-altul, iar el dispărea vreme îndelungată. Apoi, imediat ce se despărţeau poliţiştii, lovea de trei ori la rând în două zile, în trei regiuni diferite.
Puterile Confed’iei s-au unit, s-au sfătuit şi au hotărât: de acum înainte, aveau să trimită numai Eroi singuri care să se furişeze pe tărâmul lui natal, Îndepărtatul Holeland, să ia lumea la întrebări despre el şi să-l ia prin surprindere. Aşa că au trimis, unul după altul, opt Eroi, unul mai Erou decât celălalt. Primul nu s-a mai întors; nici al optulea.
Dar s-a întors Yin. Auzise de satul devastat şi s-a oferit să plece ca Erou Urmăritor. Vrând-nevrând, puterile Confed’iei au căzut de acord. – nu o simpatizau deloc pe Eroina băgăcioasă, cu întrebările ei nesfârşite, toate nepotrivite şi absurde şi la care era greu de răspuns, şi cu stilul ei de a nu le respecta ordinele; le schimba, acţiona după un ordin misterios de-al ei, de parcă ea ar fi judecat ce e drept şi cinstit mai bine decât toţi înţelepţii din Confed’ia la un loc. Dar nu puteau face nimic, nu mai aveau Eroi de sacrificat. Pe lângă asta, unii din ei nutreau speranţa că nu o vor mai vedea niciodată pe Doamna Eroină cea nesupusă.
Pentru a se camufla cât mai bine – şi pentru că asupra unei femei singure se pot abate multe rele în Holeland – Eroina porni la drum în haine bărbăteşti. Dar nu plecă decât după ce trecură două ierni; preţ de două ierni, a învăţat limba din Holeland, a vorbit cu camarazii ei din acele părţi ale lumii, a citit cărţi despre Holeland şi cărţi scrise de locuitorii din Holeland şi s-a familiarizat cu arta de acolo. Holeland, a descoperit ea, era numit de locuitori Holyland. A întinde mâna unui locuitor din Holyland însemna a rămâne cu ea întinsă: locuitorii de acolo nu se atingeau decât după ce ajungeau să se încreadă total unii în alţii, uneori la câteva luni bune după ce s-au cunoscut. Şi tot aşa, şi tot aşa, şi tot aşa… Două ierni i-au trebuit Eroinei să se pregătească; însă nu s-a grăbit şi nici n-a dat atenţie privirilor batjocoritoare ale fraţilor săi Eroi. Ştia că avea să fie ultima ei aventură, aşa că i s-a dedicat cu toată inima.
Apoi, într-o dimineaţă liniştită de iarnă, a părăsit Biblioteca din Confed’ia, a tras adânc în piept aerul rece şi a plecat să-şi împlinească destinul.
Când a ajuns în Holyland, şi-a căutat o casă şi şi-a făcut prieteni noi, dar a găsit şi o cale de a-şi câştiga existenţa. A început să-i înveţe pe locuitori limba şi obiceiurile din Confed’ia, ca să fie mai bine pregătiţi când plecau în străinătate să-şi caute norocul. I-a învăţat să călărească, pentru a ajunge la timp dintr-un loc într-altul, în oraşele răzleţite ale Confed’iei. Şi a muncit cot la cot cu ei, a luat parte la treburile lor zilnice şi la sărbătorile lor: a învăţat de la ei. Trei ani au trecut până când au considerat-o de-a lor şi încă trei până când a riscat să-i caute urma lui Yan. (Aşa i se zicea răufăcătorului. Nimeni nu-i ştia numele adevărat, aşa că îl botezaseră după zeul ruinei şi-al reînnoirii.)
#
Era chiar înainte de miezul iernii, în mijlocul unei câmpii întinse cât vedeai cu ochii. Zăpadă pretutindeni – albă, uneori parcă cu nuanţe albăstrii – ca într-un ajun de poveste. Cu gâtul lipit de gâtul armăsarului, Yin gonea către locul pe care i-l arătaseră oamenii lui Yan, bătrânii din satul vecin. Fulgii albi, uneori albăstrii, îi mângâiau obrajii şi-i aduceau aminte de tandreţe, făcând-o să uite unde merge.
Pe neaşteptate, răsună un fluierat dintr-un nămete şi armăsarul lui Yin împietri cu piciorul în aer. Eroina îşi dădu drumul să alunece pe gâtul lui, sări pe deasupra nămeţilor răsucindu-se şi ateriză în picioare, cu pieptul fremătând şi cu privirea limpede.
La zece paşi de ea stătea un bătrân cu trăsături nici aspre, nici blânde. Păreau cioplite de un sculptor care nu trebuia să dea de două ori cu dalta în acelaşi loc. Avea ochi inteligenţi – cândva poate blânzi, acum doar aprinşi. Când îi văzu, Yin tremură de durere. Îi aminteau de cineva demult pierdut, a cărui pierdere o transformase în Yin. Tremură de durere – iar durerea e poarta spre furie.
Bărbatul o studie, şi el, îndelung, peste giulgiul de zăpadă, apoi se încruntă şi râse deodată:
– Frumoasă poziţie ţi-ai găsit… însă eu nu mă bat cu femei.
Yin nu avu timp să se mire că o ghicise pe sub hainele bărbăteşti. Surpriza ei fu înecată de furie, de furie adevărată.
(Condescendenţa e calea spre furie.)
– De ce? îl întrebă ea. Ţi se dau de bună voie când le furi fecioria?
Bărbatul se crispă, dar nu răspunse. Se răsuci şi plecă printre nămeţi.
– Aşteaptă, auzi vocea ei moale. Pentru tine am venit aici, Yan. Eu sunt a noua…
În clipa următoare, se năpusti asupra ei.
– A zecea, murmură el, vrând să-i smulgă inima din piept, nu va mai veni.
Ea îi alunecă din braţe mlădioasă ca spicul de grâu, fină ca boarea verii, furioasă ca tânăra Yin. Şi, pe neaşteptate, lumea dispăru din jurul lui Yan: nămeţii se ridicară, îi puseră piedică, îl azvârliră pe burtă. Yan se pomeni legat fedeleş de mâini şi ţintuit de picioarele ei şi simţi durerea… durerea… durerea…
– Nu va mai veni, îi vorbi ea, cocoţată peste el. Eu sunt ultima. Iar tu, dacă nu te baţi cu femei, atunci cu cine te baţi? Cu copii, cu bătrâni? Cu demnitari din tezaure?
El se crispă din nou şi i se tăie respiraţia în strânsoarea ei de oţel.
– Ajutorul acela… venise acolo ca să cotrobăie prin tezaur în scopuri personale, care nu trebuiau să ajungă la urechile oamenilor de rând. Nu era nici la timpul, nici la locul potrivit. – Bărbatul îşi muşcă buza. – Dar de ce-ţi spun eu asta? Eşti Cea de-a Noua.
– Cotrobăia prin tezaur, zici… Şi celălalt? Hoţul de buzunar?
Yan răspunse cu glas şoptit, după o mică pauză:
– El… Nu ştiam că e acolo.
Apoi tăcu, dar Yin ştiu să asculte şi auzi ceva în vocea lui care-i domoli furia şi-o făcu să slăbească strânsoarea genunchilor.
– Dar jafurile? Răpirile? Măcelul din Saael?
– O, am fost şi la Saael? Yan oftă. Destul, Cea de-a Noua. Te rog, încetează. Am crezut că eşti mai inteligentă. Pe lângă asta, începe să doară cu adevărat.
În clipa următoare, ea se ridică în picioare lângă el şi-i ceru:
– Povesteşte-mi.
În clipa următoare, el se trânti peste ea în zăpadă, dar nu o strânse de gât cu degetele. Pur şi simplu o privi în ochi.
– Povesteşte-mi – vorbi ea, înghiţind cu greu – povesteşte-mi cum a fost.
Yan lăsă braţul jos, apoi se ridică încet. Pentru prima oară, Yin observă că îl durea fiecare gest pe care îl făcea.
– Într-adevăr, eşti mai inteligentă… Iar mie nu mi-au rămas prea multe. Am văzut că ştii să asculţi – dar mai întâi priveşte.
Îşi suflecă mânecile, dezvelind pârâiaşe violete care alergau în jos de la subsuori până la încheieturi.
– Ciuma Flămândă, rosti ea, respirând cu zgomot.
– Deci ai auzit şi tu de ea? Nu ştiu cât mi-a mai rămas, o zi sau un an. Preoţii spun că-mi trăiesc cea de-a noua viaţă… Iar familia mea… s-a stins acum zece veri.
Yin îl ascultă şi numai pupilele ei negre trădau ce se întâmplă în sufletul ei.
– Mâncarea e de vină, spun preoţii. Mâncarea cea nouă, ieftină şi sclipitoare care vine din tărâmurile voastre. Dar nu mâncarea mi-a luat familia – foamea mi-a luat-o… Cei care te-au trimis au venit aici şi au adus cu ei mâncarea ieftină şi sclipitoare, au adus aur strălucitor cu grămada. Nu le-a ajuns că au cumpărat cele mai fertile ogoare – au pus o interdicţie: nu avem voie să cultivăm altă hrană decât a lor, altfel îi otrăvim. Iar grâul lor – cumperi seminţele, dau în spic o dată pe an, le semeni din nou, dar primăvara următoare nu iese nimic din ele. Aşa e sigur pentru noi, au spus ei. Veniţi şi cumpăraţi alte seminţe.
Ea îl asculta şi numai brazda dintre sprâncenele ei trăda ce se naşte în sufletul său.
– Când n-am mai putut rezista aici, ne-am încercat norocul în oraş, cum au făcut ceilalţi.
Oraşul nu ne-a vrut.
Nu a vrut limba noastră. S-a prefăcut că o acceptă, dar oamenii se retrăgeau când ne auzeau vorbind. Nu-i nimic, ne-am zis, şi am învăţat limba oraşului, vrând-nevrând. – Rosti ultimele cuvinte în confed’iană, la fel de fluent ca orice om civilizat. – Însă oraşul tot nu ne-a acceptat.
Nu voia obiceiurile noastre… Semenii surorii mele au început s-o ocolească imediat ce şi-a legat părul cu fibre de salcie. Nu au vrut să profite de priceperea noastră. Nu e bine să vindeci cu leacuri străvechi, poţi omorî pe cineva – aşa au spus doctorii voştri. Nu e bine să spui oamenilor unde să-şi sape fântâna – aşa au spus cei ce aduceau apa la voi. Şi l-au aruncat pe tata în temniţă o vară; când a venit acasă, n-a scos o vorbă despre şederea lui acolo. S-a stins în tăcere.
Yin îl asculta, iar lacrimile din ochii ei nu o deranjau, ci îi deschideau sufletul şi mai mult.
– Nici chipurile noastre nu le-a vrut oraşul acela al vostru. Priveşte. – Yan întinse degetele îndoite de la mâna stângă. – Mi le-au zdrobit cu picioarele. Aici, m-au crestat cu cuţitul, zise el, arătând spre obrazul stâng. „Cară-te, intrusule cu piele brună” – acum vorbea confed’iana, în limba lui nu exista un asemenea cuvânt –, du-te înapoi în mocirla din care ai venit!” Iar când a murit sora mea… a fost o bucurie, după săptămâni de delir şi spasme puternice – m-am dus înapoi. În mocirlă. Mai aveam cel mult un an de trăit. Şi au trecut zece ani, Cea de-a Noua. Zece ani au trecut aşa.
Yan tăcu. Ochii lui sfredeleau zăpada.
– Ţi-au spus – se chirci brusc, mai-mai să cadă în omăt – că mă pricep şi la furat? Nu jafurile acelea răsunătoare, nu… Fur ca să-mi lung foamea şi să-i ajut pe locuitorii din satul acela din care nu poate cumpăra nimeni orz sau ceramică, pentru că bătrânii lui au fost acuzaţi că instigă la război împotriva Confed’iei…
Când, în cele din urmă, îl lăsă vocea, Yan înălţă capul şi o văzu pe Yin. O privi, o privi, o privi întruna, până ce fetei i se făcu teamă că Yan va îngheţa (şi crezu că va începe să-i vorbească în minte). Apoi el se apropie, mai mult şontâcăind, şi îi culese umezeala de pe obraz cu degetul arătător.
– Când mi-ai spus că eşti Cea de-a Noua, am vrut să te omor, jur pe Yan. Şi aş fi făcut un rău nemaipomenit… Dar, spune-mi, îndrăzni el, uitându-se din nou la ea, tu ce-ai fi făcut în locul meu?
Vocea lui Yin alungă liniştea din jur:
– Păi… nu ştiu…
În sinea ei, însă, îşi zise: aş fi făcut un rău mare… mult mai mare, prietene Yan. Nu doar mâinile şi picioarele le-aş fi rupt; nu doar glasul meu l-ar folosi ca să sperie copiii.
Yin nu trebui să-l întrebe despre femei, despre bătrâni, despre defăimare. Văzuse cu ochii ei. Şi nu simţi furie la minciunile care-i separau pe oameni în noi şi ei. În adâncul inimii, era numai durere, iar durerea e poarta spre furie.
– Ascultă… – Ea privi în sus, cine ştie peste câtă vreme, şi se miră când văzu că Yin rămăsese pe loc. – Ce pot face pentru tine? Trecutul n-am cum să-l schimb, iar ei nu vor avea încredere în mine şi nici pe tine nu te vor ierta…
Yan o studie îndelung a doua oară.
– Ai copii?
De data asta, veni rândul ei să fie scuturată de tremurături.
– Fratele meu trăieşte încă – Yan lăsă capul în jos – şi pentru el am furat…
Atunci Yin observă că e mai tânăr decât ea, deşi arăta la fel de bătrân ca pământul, de parcă ar fi purtat lumea pe umeri.
– Nu ştie nimic folositor, vorbi el, nici confed’iana nu ar putea-o învăţa… De-abia vorbeşte. Cu toate astea, l-am învăţat tot ce ştiu, despre leacuri şi despre apă şi…
– Îl iau eu… am eu grijă de el.
Yan se dădu înapoi, se închină ţeapăn şi rosti:
– Eu sunt Deyan.
– Eu sunt Joan, spuse ea.
Îi luă braţul, şi-l puse pe după umeri şi-l conduse prin nămeţi, ca şi când el ar fi fost călăuza ei.
Peste trei zile, ajunseră la adăpostul său. Fratele lui le ieşi în întâmpinare.
– Sey… Seyan, ea este Joan, spuse Yan.
Sey le dădu supă deasă din rădăcini de inethiba – cea mai gustoasă masă din viaţa lui Yin. El nu vorbi, doar îi privi cu ochii lui calzi.
– Sey… nu vorbeşte, spuse Yan, tuşind.
Muri a doua zi. Se spune că zăpada sub care zace trupul său e mai moale şi nu se topeşte de tot niciodată.
* * *
Yin l-a luat pe Sey cu ea, ca să-i poarte de grijă ca şi cum ar fi fost al ei. Încetul cu încetul, l-a învăţat să vorbească limba confed’iană prin semne şi să asculte cu inima… N-a avut nevoie de prea multe, doar de tandreţe, dragoste şi dorinţa de a-l înţelege. La rândul lui, Sey a învăţat-o toate leacurile străvechi, cum să găsească apă, cum să picteze tablouri făcătoare de minuni din Holyland. Era ca şi cum Yan trăia prin amândoi; era ca şi cum toţi oamenii din Holyland înviau prin ei doi.
Yin i-a arătat cum să vadă noaptea prin bucăţile ei de sticlă magice. El i-a arătat cum să vadă fără ele. Au descoperit lucruri noi despre lume, împreună. Yin se înşelase: căutarea lui Yan nu avea să fie ultima ei aventură. De-abia acum pornea în aventura vieţii ei – aceea de a creşte odată cu altcineva.
Sey deveni ajutorul ei principal şi tovarăşul ei de încredere în călătorie. Şi îi aştepta o călătorie lungă: să asculte foşnetul crengilor, cântecele delfinilor, oftaturi înăbuşite şi suferinţe nevindecate; să înveţe să vindece, cu ierburi primite de la locuitorii din Holyland, cu pietrele nadienilor, cu propria respiraţie şi propriile palme, asemenea teiţianilor; să aştearnă pe hârtie saga şi zicători, poveşti şi cântece adunate de oriunde mergeau, pentru ca ştiinţa veche să nu se piardă pentru totdeauna; să povestească oamenilor, bătrâni şi tineri deopotrivă, despre lucrurile care îi deosebeau şi cele care îi asemănau; să împartă speranţă, armonie şi alinare – să se împartă altora pe ei înşişi, mereu şi mereu.
Recunoscători, oamenii i-au botezat Yin şi Sey Medi Ator, ceea ce înseamnă lucrează printre noi.
* * *
Se spune că cei doi se plimbă printre noi şi astăzi. Dacă auziţi un cântec la cotitura următoare, dacă vedeţi un călător zâmbindu-i camaradului său care cântă, opriţi-vă şi priviţi cu atenţie: nu cumva sunt chiar ei?
Îi veţi recunoaşte când îi veţi întâlni ?
© Kalin Nenov
Traducere de Antuza Genescu
Textul a fost tradus și publicat în Fantastica. Ro, revista SRSFF cu acordul autorului. Îi mulțumim.
„În anul 2005, Kalin Nenov a organizat o echipă de traducători (Şcoala de Traduceri Fantastice=FPSH), ideea sa fiind să adune un grup de entuziaşti cu bune cunoştinţe de limbi străine, decişi să se implice într-un proiect ambiţios de retroversiune în limbi de circulaţie universală a unor lucrări reprezentative ale SF-ului bulgar. Echipa a colectat texte ale scriitorilor bulgari de SF&F şi a căutat oportunităţi de colaborare cu reviste internaţionale de profil şi edituri străine. La sfîrşitul anului 2005, fuseseră traduse unsprezece povestiri iar douăsprezece traduceri fuseseră publicate. Au fost trimise traduceri şi revistei americane online, „Oceans of the Mind”, care a postat patru povestiri bulgăreşti în ediţia din decembrie 2005, dedicată SF-ului est-european (şapte povestiri în total). Povestirile aparţin autorilor Anghelina Ilieva, Ivailo Ivanov, Velko Miloev şi Hristo Poştakov. Alte două povestiri (de Atanas Slavov şi Alexandăr Karapanciev) traduse de echipă au apărut în fanzinul danez online „Phantazm”.” – Rosița Deceva -Science Fiction-ul în Bulgaria (până în 2006), https://www.srsff.ro/mapamond/science-fiction-ul-in-bulgaria-pana-in-2006-rosita-deceva-i/
Kalin Nenov s-a născut la Ruse și locuiește în prezent în capitala Bulgariei, Sofia. Este editor, traducător autor și agent literar. Fondator în 2007 împreună cu Atanas Slavov al Fundației Biblioteca Umană (Cioveșkata Biblioteka, asociație non-profit a unor scriitori, traducători și fani SF din Bulgaria), coordonator al programului de traduceri Fantasia al Fundației Biblioteca Umană.
Retroversiunile sale în engleză ale unor proze SF&F bulgare au fost publicate în :
Oceans of the Mind
Phantazm
Sivosten
Diamonds in the Sky
Marginal Boundaries
David’s Child
Fundația Biblioteca Umană (Cioveșkata Biblioteka):
http://choveshkata.net/
Blogul lui Kalin Nenov :
Almanahul FANTASTIKA:
