Tot la câteva cicluri de o zi, primeşte dantelă cu miros de ură în pacheţele expediate de anonimi. Deschide învelitoarea insipidă de plastic şi, cu două membre anterioare, scoate la iveală o bucăţică de dantelă delicată. O studiază înainte de-a o împătura la loc şi de-a o pune într-un sertar. Până acum, a umplut patru sertare. Al cincilea e pe jumătate plin.

„Trădător”, răbufnesc unele mirosuri de fruct putred şi acid. „Vânzător. Renegat. Ucigaş de pui.” Altele sunt, pur şi simplu, scăldate în sentimente: ură şi furie cu iz de teamă. El lasă gândurile, mirosurile şi gusturile să-i umple fiinţa, să-i pună în mişcare propriile gânduri. Apoi coboară la parter şi se aşază alături de celelalte prostituate, care îi fac loc stânjenite.

În Casa aceasta, el reprezintă o anomalie. Majoritatea angajaţilor sunt umanoizi şi îi servesc pe cei asemenea lor. El se află aici pentru cei aflaţi în căutarea exoticului, pentru cei care vor să fie mângâiaţi de douăsprezece braţe segmentate, deşi el nu e mai mare decât cele două mâini ale lor puse una lângă alta, pentru cei care vor să simtă chitină pe pielea lor moale, să privească drept în mijlocul vârtejului de ochi multicolori şi să se teamă. Unora le este destul ca el să fie acolo în timp ce ei se mângâie singuri, ca să-i cuprindă tremurul şi spasmele orgasmului mamiferelor.

Alţii au nevoie de ajutorul lui fizic, de obscenităţile lui şoptite, care le transmit ceea ce vor să audă. A învăţat ce anume trebuie să le spună.

Nu a văzut niciodată reprezentanţi ai rasei lui pe acest cosmodrom. Dacă ar vedea, ar şti că acest loc, aflat la distanţă mare de front şi luptătorii lui, a fost invadat dintr-o parte sau alta, că, în curând, vor începe atacurile cu bombe, incendiile şi crimele.

#

A fost crescut să ajungă soldat. Asemenea tovarăşilor-de-cuib, a fost îngrijit până când a crescut destul ca să aibă şi minte, apoi a fost antrenat. Era unul din şase – un cuib mic, dar lăudat pentru repeziciune şi agilitate. El şi tovarăşii lui au învăţat să ucidă cu aruncătoarele de ace şi, odată stăpâni pe această artă, li s-au dat ace de diferite feluri: fragmente care explodau, scuipau acid sau fluierau până când urechile creaturilor cu urechi moi, care îşi spuneau espeni – duşmanii lor – explodau.

Li s-au pus la dispoziţie sute de espeni, ca să se antreneze pe ei. Li se dădea voie să aleagă dintre ei. Unii jucau jocuri neautorizate. Le spuneau prăzilor că aveau să fie eliberate dacă ucideau un vânător sau dacă se omorau între ele, pentru că aşa le determinau să opună mai multă rezistenţă. Când mureau, tovarăşii-de-cuib aveau voie să extragă lichidul din trupurile lor.

Lui îi plăcea gustul lichidului din şira spinării: plasmă sărată tresărind uşor a panică, enzime complicate care indicau originea victimelor. A ajuns un adevărat cunoscător; ştia numele tuturor celor trei continente ale victimelor şi îţi spunea pe care dintre ele se înmulţise prada lui. Niciun tovarăş de-al lui nu mai era în stare de aşa ceva.

Numele pe care astfel de creaturi le dădeau tovarăşilor-de-cuib difereau în funcţie de mai mulţi factori: poziţia socială, relaţia spaţială, gradul de afecţiune de care se bucurau în ziua respectivă.

Ca să fie mai uşor, gândiţi-vă la cuib ca având şase membri, numerotaţi de la Unu la Cinci sau Şase, iar la Şase ca fiind numărul Şase. Unu era mai slab de minte, dar direct şi nu minţea niciodată, spre deosebire de Doi, căruia îi plăcea să vorbească şi să spună poveşti. Trei era invidios pe toată lumea; intervenea ori de câte ori vorbea cineva. Patru era bun la suflet şi a trebuit mult îndemnat până să ucidă prima oară. A avut ezitări chiar şi după aceea şi nu o dată a trebuit ca altul să dea victimei lovitura finală, în locul lui. Cinci şi Şase nu se puteau deosebi unul de altul de multe ori, aşa spuneau ceilalţi, însă ei se considerau foarte diferiţi.

În primele zile, au locuit împreună. Îşi periau unul altuia firele moi şi sensibile care le creşteau pe torace şi-şi mângâiau carapacele lucind de chitină. Nu avea importanţă că se ating pe ei înşişi sau pe alţii. Îşi cântau simfonii de mângâieri, îşi transmiteau gânduri de la unul la altul şi înapoi, ca să vadă cum se desfăşoară ele în mintea celuilalt.

Nu alcătuiau o conştiinţă colectivă propriu-zisă. Depindeau unii de alţii, iar unul singur murea într-un an dacă nu-l stimula mirosul celorlalţi, dacă nu le gusta gândurile, ca să şi le stimuleze pe ale lui. Însă aveau propriile minţi; Şase acţiona întotdeauna de unul singur şi nicio altă minte nu-i determina acţiunile. Insistase asupra acestui lucru în faţa Interogatorului, până la sfârşit.

Erau ca orice cuib. Se certau când aveau păreri diferite, dar, când intervenea cineva din afară, deveneau un singur organism, gata să apere cuibul de intruşi. Înainte de culcare, ţeseau o pânză comună şi se ghemuiau în găoacele ei mătăsoase, ca nişte corturi, lipindu-se unii de alţii, împletindu-şi membrele anterioare şi simţind tresăririle celorlalţi când visau.

Cinci şi Şase aveau cele mai multe în comun, aşa că tot ei se şi certau cel mai des. Şase vedea în Cinci toate lucrurile pe care nu le suporta la el însuşi – nu acţiona întotdeauna cel mai rapid şi uneori gândea prea mult. Cinci, la fel. Dar nici vorbă să se certe pentru poziţie, aşa cum se întâmpla în cuiburile care alegeau o regină sau un preot. Ştiau că sunt soldaţi obişnuiţi, crescuţi să apere coridoarele de piatră cenuşie în care se născuseră. În afară de asta, fuseseră crescuţi ca să meargă la război.

#

În mijlocul acestei case este o grădină numită Ceşcuţa Sufletului. E mică, dar verde şi fragedă. Aici nu găseşti decât distracţii şi plăceri – ca să fie personalul fericit şi mulţumit. Cosmodromul e mare şi există multe Case asemănătoare, dar aceasta, spune managerul ei, e cea mai bună. Cea mai variată. Împlinim orice dorinţă, spunea el, dezvelindu-şi dinţii într-un zâmbet, sau murim încercând.

Camerele prostituatelor sunt mai mari decât ale oricărui alt ocupant şi mobilate după dorinţa fiecăreia.

Celula lui e modestă, dar şi-a acoperit pereţii cu urme de mirosuri. I-a umplut cu povestea aceasta, descriind cum a ajuns aici. O poveste pe care numai el, din toată casa, o poate citi. Stă în camera lui şi visează la gustul lichidului fierbinte, la cum se zbăteau espenii, ca nişte rozătoare prinse în cursă.

Unul din vizitatorii lui pretinde că Şase e altceva.

Spune-mi că cloceşti ouă în carnea mea, îmi spune, iar Şase se târăşte pe vizitator şi rosteşte vorbele care i se cer. Dar el nu e o regină, iar rasa lui nu depune ouă în fiinţe vii. Îi prinde vizitatorului pielea cu doi cleştişori şi o taie, numai puţin, cât celălalt să simtă durerea şi să creadă că e un ou. Vizitatorul se lasă pe spate cu ochii închişi.

Copiii mei vor ieşi din ouă în tine, spune Şase, cu glas prefăcut ameninţător.

Da, rosteşte vizitatorul, da. Tremură de plăcere ca o floare din grădină, împovărată de insectele zburătoare care o polenizează.

#

Războiul pătrundea peste tot, în fiecare clipă a zilei. Coridoarele erau zugrăvite cu mirosuri care stârneau simţul teritoriului. Preoţii propovăduiau mânie şi apărare, iar sunetul glasurilor lor îi zguduia din străfunduri pe tovarăşii-de-cuib. Li se vorbea despre interlopi, prădători, jefuitori de cuiburi care aveau să le distrugă rasa fără a clipi, care îi urau pur şi simplu pentru ceea ce erau. Se adunau în grupuri mari în caverne, în cavernele vaste care se întindeau, ca nişte plămâni, pe sub oraşele lor şi se atingeau ca să-şi transmită unul altuia nebunia.

Erau mai mici decât Duşmanul – cel cu carnea moale. Când îşi strângeau braţele pe lângă corp, erau cât capul Duşmanului şi în fiecare zi espenii cărau pachete şi genţi de mărimea lor. Aşa că au trimis nave încărcate cu semenii lor care doreau să-şi dea viaţa pentru Rasă, să se târască prin tunelurile puturoase ale espenilor sau să se înghesuie pe sub scaunele transportorilor, cu sângele transformat în chimicale care aveau să-i distrugă pe ei – dar şi pe Duşman – cu flăcări nestinse, flăcări veşnic flămânde, care ardeau până când se întâlneau cu alte flăcări. Urmăreau transmisiuni cu oraşele lor, cu casele lor, cu tinerii lor arzând şi se bucurau.

I-au îmbrăcat pe Unu, Trei şi Şase în armuri de globule argintii, fiecare o bombă declanşată de un gând, atunci când au fost pregătiţi. Au zburat noaptea, unul din avioanele acelea biologice fără urmă de metal sau combustibil, ca să nu poată fi detectat de duşmani, şi au pătruns în oraş. Lansaţi într-un punct central, s-au agăţat de întuneric şi s-au separat, răspândindu-se ca petalele unei flori.

Şase găsi o cafenea plină de Duşmani bând licori amare, care făceau spumă precum otrava. Habar nu aveau că e atât de aproape de ei. Micuţii alergau în jurul meselor, iar adulţii îi mângâiau condescendenţi. Nu semănau cu puii pe care îi ştia Şase, iar fiecare avea culori diferite.  Tablourile de pe pereţi nu descriau războaie, ci nori, soarele şi păsări în zbor. Şase simţea mirosul lichidului din trupurile lor şi ştia că se afla pe al treilea continent. Mai gustase din el şi altădată.

Un copil îl văzu pe Şase în locul din care pândea, sus, lângă streaşină, şi ţipă. Şase îşi simţi membrele copleşite de o forţă străină şi nu se mai putu mişca. Zona se goli, iar el, urmărind cum se risipeşte fumul produs de explozie, încercă să-şi dea seama ce să facă. Soldaţii inamici traseră în el cu o rază ca de cristal, o rază care făcu lumea să dispară.

Când se trezi, nu mai avea armura şi nu mai putea distruge pe nimeni, nici măcar pe sine. Dispăruse până şi mica bombă care l-ar fi spulberat, eliberându-l. În locul unde stătuse bomba atâta vreme, nu mai rămăsese decât o gaură foarte adâncă şi dureroasă, prin care trupul său parcă se scurgea încetul cu încetul.

Espenii îi vorbeau. Îi spuneau că sunt prietenii lui, că sunt duşmanii lui. Că va fi cruţat, că va fi omorât. Îi tăiară două membre, dar renunţară când văzură că nu suferă. Îl arseră cu foc şi acid şi râseră când gemu de durere. Îl batjocoriră. Îi spuseră că va rămâne singur pentru totdeauna, că rasa lui fusese stârpită. Că îl vor ucide şi pe el, dacă nu cooperează, dacă nu le spune ce vor să afle, deşi el nu ştia mai nimic şi nu avea habar ce urmau să facă preoţii de acasă.

Când Şase nu mai fu în stare să scoată niciun sunet, espenii îl cedară, primind în schimb trei din semenii lor. Iar când ajunse printre ai lui, întrebările începură să curgă din nou, de data asta, puse de preoţi. Interogatorul era o creatură masivă, cu chitină închisă la culoare; din spusele asistenţilor, Şase deduse că tovarăşii-de-cuib ai Interogatorului muriseră cu toţii în război.

În prima zi, Interogatorul a venit şi a pus întrebări: ce le spusese Şase espenilor? Ce le dezvăluise despre armatele şi armele lor? De ce îl lăsaseră în viaţă?

Într-adevăr, de ce? Nu ştia răspunsul şi o recunoscu. Interogatorul îi studie corpul mutilat, cioturile rămase din membrele lui, suprafeţele de pe care îi fusese smulsă carapacea ca să fie arse, apoi plecă fără să mai întrebe nimic în seara aceea, urmat de cei doi asistenţi.

Se întoarse a doua zi, cu aceleaşi întrebări. Ce mărturisise Şase? Ce anume dezvăluise? De ce era în viaţă? Şase răspunse că nu ştie, iar Interogatorul veni mai aproape de locul în care stătea el ghemuit, ca să-i vadă mai bine rănile. Întinse un membru şi-l aşeză uşor pe un punct sensibil. Şase resimţi atingerea ca şi când ar fi fost iarăşi ars cu flacără.

Nu ştiu, rosti el. Poţi să mă torturezi cât vrei, aşa cum au făcut şi ei, şi îţi voi spune ce le-am spus şi lor, adică nimic.

Interogatorul se aplecă mai mult, apăsă mai tare, adulmecând mirosurile pe care le emana Şase, copleşit de durere. În cele din urmă, se retrase şi plecă din cameră.

Interogatorul repetă scena tot la câteva ore. În lumina slabă a celulei, pe măsură ce se scurgeau ciclurile şi el tot venea şi pleca, lui Şase începură să-i crească membrele tăiate, iar suprafeţele de pe care fusese smulsă carapacea se cicatrizau şi se îngroşau, în afară de locul ales de Interogator pentru tortură, care supura şi durea, în loc să se vindece.

La multă vreme după ce Şase îşi putu îndoi membrele regenerate ca pe cele de dinainte, Cinci avu voie să-l viziteze. Stătu la distanţă mare de el, flancat de gărzi, aşa că şase nu-l putu atinge din locul în care zăcea legat, oricât tânjea după tovarăşul-de-cuib.

Cinci îi puse aceeaşi întrebare ca Interogatorul. De ce era în viaţă? Un şi Trei îşi îndepliniseră misiunea, îl informă el, iar Patru murise într-o operaţiune similară. Numai Doi şi Cinci rămăseseră. Dar acum deveniseră suspecţi, tovarăşi-de-cuib ai unui renegat, nu mai erau soldaţi de încredere.

Găsiseră de lucru la curăţenie şi trăiau din terciul pe care-l primeau trântorii, de-abia le ajungea ca să-şi menţină vii scheletul special. Cinci avea ochi maţi şi membre boante din cauza muncilor grele. Nu credea că Doi avea să mai supravieţuiască mult.

Ce pot face, întrebă Şase. Simţea că moare pe dinăuntru, lipsit de atingere. Interogatorul stătea într-o parte, urmărindu-i cum interacţionează, adulmecând substanţele chimice eliberate de cei doi în atmosferă în timp ce vorbeau.

Ne suspectează pentru că nimeni nu ştie ce-ai făcut, îl lămuri Cinci. Spune-le ce-ai făcut şi că noi nu am fost implicaţi.

Nu înţeleg, vorbi Şase. Zilele acelea, reacţiona mai greu. Mintea îi vorbea cu sine, nu şi cu altcineva, se învăţase cu singurătatea şi se dezvăţase să gândească. Nu am făcut nimic, spuse el.

Atunci Doi şi cu mine vom munci până vom muri, zise Cinci.

Şase simţi gândurile apăsându-le pe ale lui, încercând să-l modeleze. Înţeleg, rosti într-un sfârşit. Iar Cinci plecă fără să mai scoată un cuvânt.

Aşa că, peste o oră, Şase mărturisi Interogatorilor că le dezvăluise espenilor tactica lor, existenţa cavernelor pline cu prizonieri şi planurile despre care ştia ceva. Mai spuse şi că tovarăşii lui de cuib nu ştiau nimic. Interogatorul stătea şi-l urmărea cum vorbeşte. Şase nu-şi dădea seama ce părere avea despre minciuna lui, dar după aceea nu l-a mai văzut.

Peste câteva zile, fu vârât într-o cuşcă atârnată, iar armatele trecură pe lângă el ca să-l vadă. Îi zări pe Doi şi Cinci redeveniţi soldaţi, dar cei doi refuzară să se uite la el cu ochii lor lucioşi, cu mai multe feţe. Îi privi el, în schimb, îi atinse cu privirea, sperând că le va merge bine, că-şi vor aminti de el.

Îşi zise că preoţii aveau să-l omoare, dar fu expediat înapoi la espeni, cu mesajul: iată spionul vostru. Iar espenii îl expediară, la rândul lor, pe altă planetă, apoi pe alta, până când, în sfârşit, cineva deschise uşa cuştii şi-i spuse că nu se va mai îngriji nimeni de el, să se descurce singur de-acum înainte.

O vreme, trăi de pe-o zi pe alta, acceptând slujbe la mare înălţime sau treburi delicate, pe care alte degetele neîndemânatice nu le putea duce la capăt. Dar sunt mulţi cei care-şi tot schimbă slujba pe o staţie spaţială ca aceasta, numită Depărtarea-Depărtărilor, iar, în general, patronii preferă să-şi angajeze semenii. De-abia când l-a întâlnit pe managerul de aici şi-a dat seama că unicitatea poate fi o însuşire valoroasă.

Universul e vast, iar războiul dintre ai lui şi rasa aceea cu carne moale e foarte departe de el acum. Însă rasa lui Şase îşi aminteşte de membrul ei dispărut, cel despre care crede că i-a vândut ca să rămână în viaţă. Imaginea lui a rămas atârnată pe coridoare, printre vorbe de război, mânjită cu dâre de mirosuri detestabile.

Fără atingerea tovarăşilor-de-cuib, simte cum îi piere inteligenţa, dar de fiecare dată pânzele i-o învie preţ de-o clipă şi îi amintesc cine este, cine a fost. Atunci el coboară la parter şi găseşte un client care-i cere să-i facă toată plăcerile, să tortureze sau să fie torturat, care-l plăteşte să i se spună ce vrea să audă, iar Şase câştigă destul ca să trăiască încă o zi.

Are şase sertare în camera lui, în care păstrează sentimentele care îl ţin în viaţă – gândurile celor care ar vrea să-l vadă mort. Are şase sertare. În curând, vor fi pline toate.

© Cat Rambo

Traducere de Antuza Genescu.

Traducerea și publicarea în Revista SRSFF s-au realizat cu acordul autoarei. Îi mulțumim.

Interviu cu scriitoarea americană Cat Rambo  –  Cristian Tamaș

Cat Rambo s-a născut în 1963 în Bryan, statul Texas, S.U.A. şi a copilărit şi a crescut în South Bend, Indiana, S.U.A. A urmat cursurile Universităţilor Notre Dame (Indiana) şi Johns Hopkins (Baltimore, Maryland). A revenit în statul Indiana, a locuit la New York şi în cele din urmă s-a stabilit în Redmond, statul Washington. A absolvit seminarul de tehnică narativă Johns Hopkins şi Atelierul Clarion West.

Cat a fost co-editor al publicaţiei Fantasy Magazine (http://www.fantasy-magazine.com) între 2007 şi 2011, activitate încununată de o nominalizare la Premiul World Fantasy în 2012. Povestirile ei au fost publicate în revistele Asimov’s Science Fiction, Clarkesworld, Weird Tales, Strange Horizons şi pe site-ul Tor.com.

A fost nominalizată la premiile Endeavour, Million Writers şi Locus.

Volume:

The Surgeon’s Tale (colaborare cu Jeff VanderMeer, Two Freelancers Press, 2007)

Eyes Like Sky and Coal and Moonlight (Paper Golem Press, 2009)

A Seed upon the Wind (Athans & Associates, 2012)

Halloween Quartet (2012)

Near + Far (Seattle: Hydra House, 2012)

În curs de apariţie:

„A Cavern Ripe with Dreams” (Athans & Associates, 2013)

„Twelve Clockwork Angels” (FairyPunk Studios, 2013)

Site-uri:

http://www.kittywumpus.net/

http://www.catrambo.com/