„În fundalul science fiction-ului francez există o dezbatere politică. S-ar putea chiar spune că un scriitor francez, de mainstream sau de science fiction trebuie să aibă prin tradiție o opinie politică.” – Un interviu cu Prof.Dr.Natacha Vas-Deyres de Julien Cadot şi Sylvain Metafiot (Franţa)
Prof. Dr.Natacha Vas-Deyres este unul dintre cei mai buni specialiști din Franța în utopie, anticipație și science fiction galic. Anul acesta i s-a decernat Grand Prix de l’imaginaire (categoria eseu) pentru studiul „Ces Français qui ont écrit demain. Utopie, anticipation et science-fiction au XXe siècle”, Paris, editura Honoré Champion, 2012.
„Cloud Atlas”, „Elysium”, „Pacific Rim”, „Oblivion”, „After Earth” : science fiction-ul şi-a făcut o triumfală reîntoarcere în cinematografe între sfârșitul anului 2012 și prima jumătate a anului 2013. Calitatea producțiilor variază dar tendinţa de la Hollywood este cât se poate de prezentă. Şi în Franța ? În Franța nu se întâmplă mare lucru. Cu toate acestea, science fiction-ul, utopia, distopia, au o lungă istorie de această parte a Atlanticului, toate cantonate de cele mai multe ori, în lipsa mijloacelor sau ambiției, literaturii de gen. Natacha Vas-Deyres este profesor de literatură generală la Universitatea Michel de Montaigne Bordeaux 3 și specialist în literatura utopică și science fiction. Pentru a înțelege această parte fundamentală a culturii moderne, i-am adresat doamnei profesor dr. Natacha Vas-Deyres câteva întrebări referitoare la importanţa creaţiei franceze pe scena SF internațională și despre diferențele intrinsece între abordarea autorilor francezi și anglofoni .
Post-apocalipticul, subgen al science fiction-ului, îşi are rădăcinile în literatura franceză, prin „Planeta maimuţelor” de Pierre Boule şi „Malevil” de Robert Merle. Care este rolul filiaţiei franceze în dezvoltarea acestei teme devenită centrală în cultura mondială ?
În primul rând, prima remarcă, post-apocalipticul exista în SF-ul francez cu mult înainte de „Malevil” și „Planeta maimuţelor”. Cu cincizeci de ani înainte de aceste două romane, se publicau deja naraţiuni post-apocaliptice. Putem cita, de exemplu, doi scriitori care au publicat în același an, în 1925 , cu José Moselli, „La fin d’Illa” (Sfârșitul Illei) și Ernest Pérochon, „Les Hommes frénétiques” (Oamenii frenetici). Există elemente apocaliptice, deoarece se descriu exploziii catastrofale precum cele provocate de o armă numită în „Les Hommes frénétiques”, „raza feerică” şi asta se întâmpla în 1925, ca o extrapolare a cercetărilor asupra radiului și desigur, această rază este o metaforă referitoare la acele cercetări : este ceea ce poate deveni radiul. Are loc un mare război mondial și acea rază distruge întreaga planetă. E vorba de o autodistrugere totală a tuturor popoarelor : raza provoacă sterilitatea întregii populații mondiale, care va eşua în decadenţă. Există în cele din urmă doi copii supraviețuitori, cam săraci cu duhul, care vor edifica un fel de utopie regresivă, o nouă geneză : în cele din urmă vor apărea şi mai multe instituții, se va relua viaţa politică şi chiar cea științifică Aceasta este o temă favorită a anilor 1920 și 1930, dar care a intrat în declin în Franța.
În romanul „La fin d’Illa”, post-apocalipticul este reprezentat prin explozia a ceea ce José Moselli numește „Piatra Zero”, o armă cataclismică care a distrus o civilizație antică. „Piatra Zero” este descoperită în 1920 , și, involuntar servitoarea savantului care o studia, apasă un buton fără să știe ce este „Piatra Zero” și totul explodează.
În 1937, se publică „Quinzinzinzili” de Régis Messac, roman în care sunt descrise bombe cu gaz ilariant. Acţiunea are loc în anul 1934 : autorul anticipează cel de al doilea război mondial și anticipează şi ce se v-a întâmplat în regiunea Pacificului. Populaţia globului este distrusă cu excepția unui grup de copii, însoţit de adult. Grupul respectiv se va scufunda literalmente în barbarie, ni se descrie o regresie completa. Post-apocalipticul s-a născut într-adevăr în Franța, în anii 1920.
E vorba de o primordialitate globală sau post-apocalipticul a apărut, de asemenea, în altă parte în același timp, sau înainte ?
Situaţia a fost mai complexă în Statele Unite. În Franța, exista deja o imagine negativă a științei, în primul rând pentru că am trecut prin ravagiile primului război mondial în care armele chimice au jucat un rol important. După primul război mondial exista deja o viziune mefientă cu privire la știință. În Statele Unite, după 1865 nu a mai existat vreun război și a predominat o încredere absolută în dezvoltarea științifică, tehnologică și în privinţa cercetărilor din domeniul fizicii atomice. Americanii sunt de asemenea, primii care au creat arme nucleare. Ei nu au avut această suspiciune în perioada interbelică și prin urmare, știința a avut o reflectare pozitivă în science fiction-ul american din acele decenii. Exista o încredere generalizată în privinţa rolului pozitiv al ştiinţei şi tehnologiei, nu era deloc același context ca în Europa.
În plus, ce influențe au avut autorii francezi de utopii precum Cyrano, Mercier, Fourier, etc., asupra utopiilor englezeşti şi americane ?
Greu de răspuns ! Nu știm cu certitudine dacă autorii americani au cunoscut utopiile franţuzeşti. Oricum, trebuie să se facă distincție între americani şi englezi. În cazul literaturii franceze influența utopiştilor este clară – e vorba de o poziție critică, dar nu toată lumea o apără. Cred că există o filiaţie literară franceză care a vehiculat fermentul utopic, provenind de la autorii pe care i-ați menționat. Această filiaţie va continua pe tot parcursul secolului al XIX-lea şi începutului secolului XX. În Anglia, cel care va schimba situația, a fost Wells. Va fonda science fiction-ul modern plecând de la utopie deoarece peste canalul Mânecii, autorii au fost mult mai mult influențaţi de americani precum Edgar Allan Poe și s-a practicat mai mult stilul gotic. Să nu uităm de Mary Shelley și de „Frankenstein” : acest roman este science fiction cu o atmosferă gotică ! Dr. Frankenstein experimentează, însufleţind un trup ale cărui părţi au provenit de la cadavre. Și se foloseşte de forţa electricităţii pentru a-i da viață. Romanul acesta este adesea considerat ca fiind fantastic, ceea ce este total fals. Nu este nimic supranatural acolo, ci doar o extrapolare rațională.
Atunci prin ce se disting utopiile franceze faţă de cele din alte țări, de exemplu cele anglofone, italiene sau nemţeşti ?
În Franța, este important în a se face distincţia între operele care aparţin literaturii utopice de așa-numitele „călătorii extraordinare” precum cele ale lui Jules Verne, după 1860. La sfârșitul secolului XIX și pînă în anii 1920, a existat de asemenea, ceea ce se numește „merveilleux scientifique” (miraculosul ştiinţific) în Franța, de exemplu, naraţiunile lui Maurice Renard. Modelele utopice se vor dizolva în aceste specii ale unui subgen. În Franța nu vorbim încă de science fiction : de-abia din anii 1950 vom putea vorbi despre aşa ceva. În Statele Unite, luxemburghezul Hugo Gernsback a lansat revista „Modern Electrics” în 1919, iar în 1926 fondează „Amazing Stories”, convingându-şi colaboratorii să scrie ceea ce el numește „scientifiction”. Aşa ceva constă în a scris povestiri plecând de la fapte științifice, acesta este caietul de sarcini. Termenul va fi folosit apoi ca determinare generică de alte reviste și devine ulterior „science fiction”. În Franța , vom reutiliza termenul cu sensul de „science-fiction francez”.
În ceea ce priveşte utopia, aceasta se dizolvă în toate aceste subgenuri : nu mai există utopie în sine, din motive politice În acel moment, în anii 1920 în Europa, se edifica socialismul. De-abia la sfârșitul perioadei staliniste vor apărea criticile şi comentariile care vor demonstra cum în cele din urmă utopia reală se metamorfozează în coșmar
Care sunt diferențele dintre utopia politică, utopia programatică, utopia literară, utopia regresivă, etc. ? Este posibilă o tipologie rapidă ?
Întrebarea se referă la domeniile în care se va aplica utopia. Să recapitulăm : „Utopia” lui Thomas More din 1515 este o utopie politică. Modelul original al utopiei este utopia politică. Se discută care ar fi cel mai bun sistem de guvernare, de altfel acesta este de asemenea, subtitlul „Utopiei”. Suntem în secolul al XVI-lea și Thomas More deranjează, chiar dacă nu din cauza „Utopiei” i s-a tăiat capul. Se meditează asupra celei mai bune forme de guvernare și se imaginează care ar fi cea mai bună societate posibilă pentru indivizi. Aşa ceva este utopie programatică : ne imaginăm un program social pentru a determina evoluarea indivizilor.
Utopia literară este la un alt nivel. A fost creată tot de Thomas More, deși unii consideră descrierea Atlantidei din „Republica” lui Platon, prima utopie literară. De fapt această descriere nu este o utopie literară, contrar şi eventual „Banchetului”. Nu este de același gen ca acela inventat de Thomas More. Este nevoie să aşteptăm până în perioada modernă (secolul al XVI-lea) pentru a constata apariţia aceea ce numim utopie, reflex al modernităţii. Acest lucru este cu adevărat markerul civilizațional al modernității istorice. Utopia literară este o naraţiune. Chiar din punct de vedere literar, „Utopia” este un text static, nu există nicio intrigă, nicio aventură, totul este descriptiv. Utopia literară este caracterizată de o narațiune. De-abia H.G.Wells și Utopia sa modernă din 1905, încheie perioada utopiei statice şi lansează utopia tip adevărată narațiune literară, în sensul strict al termenului. Dar după 1890 utopia se va integra pe deplin science fiction-ului, literaturii de anticipare, etc, şi va deveni o poveste autentică.
Tranziția de la utopie la contra-utopie (care ar putea fi situată la sfârșitul secolului al XIX-lea), a bulversat direct utopia franceză ? Care este primul autor distopic francez ?
Primul scriitor distopic francez ? Léon Daudet cu „Les Morticoles” în 1894. Cu toate acestea, asemenea aspecte definitorii sunt discutabile şi se analizează într-o multitudine de colocvii şi simpozioane, dar există din fericire un consens.
De exemplu, romanul „Noi” de Evgheni Zamiatin, din 1922, care este o critică prea puţin deghizată a stalinismului. Suntem aproape în distopie : societatea prezentată este una hotărâtă să-i facă pe oameni fericiți cu orice preţ, prin intemediul programării sociale, inclusiv prin spălarea creierului, așa că este o societate de a supravegherii absolute, în care oamenii trăiesc în case de sticlă și au numere în loc de nume. Nu mai există vreo individualitate posibilă: suntem deja în totalitarism, chiar dacă termenul este anacronic în 1922 și va fi inventat de-abia în anii 1940. Distopia provine din această perioadă, începând cu „Noi”.
Urmează Huxley cu „Brave New World” (Minunata lume nouă) în 1932, care este de asemenea, o distopie : societatea prezentată în aparenţă ar putea fi considerată benefică pentru oameni, este descrisă (sarcastic, evident) într-un mod pozitiv. Doar un singur om își dă seama că nu este aşa, şi John Savage este grăuntele de nisip din mașină iar povestea va urma cu istorisirea aventurilor acestui personaj.
Asta e ceea ce se întâmplă în „Brave New World” şi foarte inspirat numitul Bernard Marx, care nu mai ia soma la un moment dat, îşi dă seama că această societate în care oamenii sunt manipulaţi genetic este în întregime un coşmar.
Acelaşi lucru îl afirma Léon Daudet (fiul lui Alphonse Daudet) în 1894, un tip având convingeri foarte de dreapta – nu știu dacă am putea vorbi deja de extrema dreaptă în acea perioadă, dar Léon a fost unul dintre fondatorii Acţiunii Franceze împreună cu Charles Maurras.
Léon Daudet a descris în „Les Morticoles”, istoria unei insule, Morticolia, care adăposteşte o societate dominată de medici. Un naufragiat ajunge pe insulă și are de-a face cu un sistem de mercantilizare a medicinei în care pacienţii sunt cobai, subiecte ale experimentelor, pe scurt, în care individul este supus iatrocraţiei. Evident, o descriere foarte negativă care corespunde cu ceea ce noi numim contra-utopie.
Cea de a patra operă marcantă a fost publicată în 1948, e vorba desigur de „1984” de George Orwell. Se trecuse de la totalitarismul lui Mussolini și Hitler, la o viziune critică asupra stalinismului. De fapt, Orwell o şi afirmă prin intermediul personajului său principal, este vorba de un melanj între sistemul nazist și sistemului stalinist. Orwell conduce totalitarismul spre un ideal de coșmar și în acest caz este cu adevărat vorba de o contra-utopie : personajele știu că trăiesc într -o lume de coșmar. În loc de a pleca de la o viziune pozitivă, descoperind treptat că de fapt că lumea prezentată este una negativ, suntem de la început într-un sistem negativ a cărui menire este de a zdrobi individul. Aceasta este definiția contra-utopiei.
Distopiile ruseşti şi englezeşti criticau totalitarismul din perioada lor și ecourile viitoare ale acestuia. Este critica politică prezentă şi la autorii francezi de science fiction ?
Da ! Din punct de vedere istoric Léon Daudet, de exemplu, critică în „Les Morticoles”, cea de a treia Republică franceză. Un atac vehement și vitriolant, pentru că Daudet a fosr monarhist. O demantelare a sistemului politic al celei de a treia Republici. Daudet a fost el însuși deputat al acestei republici. Ulterior, în 1910, 1920 sau 1930, nu mai există atât de multă critică politică, deoarece science-fiction avea altceva de făcut. Inventa lumi, de exemplu, sau reflecta asupra post-apocalipticului.
René Barjavel, de exemplu, este un caz interesant și nu putem spune a priori că ar fi făcut critică politică. „Ravage” a fost lansat în 1943 şi i s-a reproşat autorului o viziune pétainistă asupra societății, căci romanul este o utopie regresivă, arhaizantă, paternalistă, etc. Aşadar chiar dacă aceste reproşuri nu au fost exprimate în scris în 1943 (ar fi fost imposibil în timpul dictaturii lui Pétain), s-a afirmat aprioric că Barjavel a scris propagandă pétainistă… cred că ar trebui nuanţat și să afirmăm că a scris doar o lucrare a perioadei respective, cu ideile din timpul respectiv. În acel moment, era de altfel singurul care scria science fiction în Franţa.
Mai târziu tot în Franța , trebuie spus că au există două tendințe în science fiction. Se vorbeşte mult despre scriitorii SF de stânga, dar există de asemenea şi scriitori destul de conservatori care au aparţinut unor curente de dreapta. Claude Farrère, de exemplu a fost pe faţă un om de dreapta, deşi prin romanul său, „Condamnés à mort”, rămâne în ambiguitate. Nu este clar dacă ia apărarea muncitorilor care la un moment dat intră în grevă, dar în orice caz, personajul său antreprenor-patron-dictator nu este prezentat într-o lumină deosebit de sumbră. În revanşă, din anii 1960-1970, marea majoritate a scriitorilor francezi de SF sunt de stânga sau de extremă stângă, oameni foarte angajaţi politic. Iar această tradiție a continuat. Unul dintre scriitori francezi de SF cel mai angajat politic în anii 1970, este cu siguranță, Jean-Pierre Andrevon care astăzi are 76 de ani. Cineva ca Ayerdhal este un autor care se angajează astăzi în apărarea scriitorilor şi care este făţiş de stânga. Prin urmare, există o gândire în totalitate politică în fundalul science fiction-ului francez. Este chiar o tradiție care uneori se atenuează, dar doar un pic. S-ar putea chiar spune că un scriitor francez de mainstream sau de science fiction trebuie să aibă prin tradiție o opinie politică.
Să trecem de la politică la influență : cea a secolul al XVIII-lea este mai răspândită în rândul autorilor francezi sau aceștia își iau adesea ca model poveștile antice și biblice ?
[Nota redacției : Spoiler – Răspunsul Natachei Go Deyres divulgă sfârșitul seriei Fundației lui Asimov]
În Franța există o tradiție care este aceea a raționalității încă din perioada iluminismului, chiar dacă un autor ca Pierre Bordage nu ezită să utilizeze referințe biblice. „L’Évangile du serpent” (Evanghelia șarpelui, 2001) este, evident, o referire la Geneză și, în plus, o rescriere a evangheliilor, personajele poartă numele apostolilor. Referințele sunt concrete, chiar dacă șarpele este de fapt dubla elice a ADN-ului. Dar aș spune că autorii francezi au bine ancorată tradiția raționalului, chiar în cadrul imaginarului. Ne îndepărtăm doar un pic de mituri. Nu este cazul autorilor americani, care într-un mod mult mai vast, își însușesc un anumit număr de mituri antice și biblice. Dacă luăm în considerare seria Fundației lui Asimov, există voința de a reveni la originea Pământului și a umanității. Sfârșitul seriei este o întoarcere la Gaïa. Deci, există o mulțime de referiri la mituri ale creației din diferite mitologii.
Există un loc pentru utopia politică în Franța de azi ? Ce mediu ar putea fi vehiculul cel mai potrivit, actualizând utopia politică ?
Filmul. Nu voi discuta despre ceea ce nu cunosc îndeajuns, precum benzile desenate sau jocurile vide , dar pot dezvolta subiectul filmului. Primul exemplu este „Avatar”, filmul lui James Cameron . Ei bine, e un pic banal să cităm filmul acesta, dar e vorba de o utopie ecologistă, prin intermediul culturii Na’vi, filmat într-o foarte americană manieră : contrapunând coloniștii mercantili și răi, nobililor eco-sălbatici Na’vi. Este ceva foarte maniheist, dar americanii au nevoie de repere precise cu privire la acest subiect. Dacă ar fi să mă refer la ultimul film al lui Neill Blomkamp, „Elysium” – de asemenea, un pic dezamăgitor în abordarea sa, fiind mai mult un film de acțiune, chiar dacă decorul este unul science-fiction – ni se prezintă o utopie medicală, adică eradicare bolilor de pe Pământ. Prin urmare, este vorba de utopii foarte specifice, având teme specifice, care nu au nici o viziune de ansamblu a societății umane. De exemplu, societatea viitorului propusă în „Elysium” este următoarea : bogații trăiesc într-un fel de ghetou, o stație orbitală deasupra Pământului. Acest film este centrat asupra unei ultraminorități.
Adică invers decât „District 9”, filmul anterior al lui Blomkamp, care a abordat deja problema segregării …
Absolut, deși mai mult prin intermediul temei extratereștrilor și a unei viziuni foarte SF a apartheidului. Astăzi, așa cum spuneam, utopiile sunt precise și un pic mai aproape de realitate, corespunzând viselor contemporane. Dar, nu se va critica sistemul capitalist și nici tipul acestuia de economie căci sistemul colectivist rezultând din utopia comunistă de partaj pentru fiecare individ, nu funcționează, iar sistemul capitalist se apropie de sfârșit, suntem cu toții prinși. Globalizarea poate fi o utopie, pentru că are aspecte pozitive : neîncetale schimburi comerciale prin intermediul rețelei globale interconectate permanent . Dar problema este că globalizarea generează puternice inegalități economice, așa cum nu uită să sublinieze autorii de science fiction.
Pentru a rezuma aceste trei feluri de utopii politice : avem o utopie ecologică de întoarcere la natură ; o utopie medicală de eradicare a bolilor, adică un egalitarismul universal-sanitar, și utopia comunicării cu internetul, deoarece în prezent cred că ne mai putem debarasa de așa ceva. Toate acestea mă conduc la conceptele de trans-umanism și de trans- modernism care reprezintă un alt tip de utopie, nu chiar politică.
Credeți că există o mișcare care face trecerea de la consideraţiile generale la cele referitoare la individual ? Se pleacă de la reflecţii cu privire la sisteme ajungând la reflecții asupra individului, de fapt.
Într-adevăr, există o mare valorizare a individului. Dar, paradoxal, individul se îneacă în colectiv, în comunicare. Mă gândesc de exemplu, la un roman de Ayerdhal şi Dunyach, “Étoile mourante”, în care există trei sisteme în cadrul umanităţii și într-unul, indivizii au o “flagelă”, o coloană vertebrală care le permite conectarea directă și trăiesc în conectivitate permanentă într-un sistem colectiv. Există o punere în comun a gândirii, individul este recunoscut dar practic nu mai există.
În opinia dumneavoastră, anticipaţia acţionează ca o profeţie care se autorealizează ?
Problema este că nu există nici un marcaj, nici o măsură, pentru a şti dacă sau cum sau în ce fel lucrările utopice influențează societate. Ceea ce este sigur este faptul că de multe ori există mai multe viziuni literare și cinematografice care se busculează, se ciocnesc şi care ajung la o concluzie, de exemplu, nu trebuie utilizată bomba atomică pentru că știm ce se întâmplă în realitate și ne imaginăm cum ar fi o lume post-apocaliptică. Mă gândesc la romanul lui Cormac McCarthy, „The Road”, exemplar în acest sens. Oamenii sunt avertizați : dacă lumea este distrusă, vom recădea în barbarie, vom regresa complet. Asta este evident .
Al doilea exemplu, roboții. Suntem în zorii unei societăți în care roboții vor fi introduşi în viețile noastre. Întreaga industrie a Japoniei, cercetarea sa de vârf se bazează pe robotică. Până în 2020 ar trebui să fim martorii apariţiei primilor roboți asemănători „Omului bicentenar” al lui Asimov. În realitate habar n-avem ce se va întâmpla în realitate. Ascultă societatea ce-i spune science fiction-ul ?
Ar putea fi folosite în realitate legile asimoviene ale roboticii, de exemplu ?
Am avut o dezbatere foarte interesantă, acum doi ani, cu un jurist de la Facultatea de Drept a Universităţii Bordeaux IV, pe tema „Oameni şi mașini”. O întrebare din public se referea asupra recunoașterii sau nu a roboților ca indivizi. Pentru moment nu există vreo o inteligență artificială. Legile au întotodeauna un retard faţă de societate, şi juristul a răspuns :
„În momentul de față un robot este considerat o piesă de mobilier din punct de vedere legal.” Dar Asimov a conceput , din punct de vedere etic, legile roboticii care permit protejarea umanului faţă de artificial. Acestea legi ar putea fi integrate în programarea roboților, deoarece în acest moment nu este nimic altceva, din punct de vedere juridic. Am citit într-o serie de reviste științifice, de asemenea, că aceste legi ar putea servi ca bază pentru protecția oamenilor.
Din nou, ne gândim la „1984”, mai ales ţinând cont de recentele scandaluri de spionaj electronic (Prism, de exemplu) : lumea își dă seama că Big Brother n-a încetat vreo clipă să monitorizeze totul…
Societatea supravegherii de astăzi este atât o mare fantasmă cât şi o realitate. Nu putem nega faptul că există tehnologie extrem de performantă (Echelon și Prism în Statele Unite), destinată supravegherii la nivel individual. În același timp, eşti urmărit peste tot atunci când plăteşti cu un card (de credit, de debit, de loialitate, de abonament, etc.), când vorbeşti la telefon (mobil sau fix), etc. Ceea ce lipsește este voința politică de a reuni toate aceste informații pentru a monitoriza toate persoanele. Cel puțin în Europa, nu există vreun organ sau tehnologia, de a compila toate datele existente despre toţi indivizii. Referinţa voastră la “1984” este foarte corect. Mă gândesc la Jerome Leroy, autor de romane poliţiste care şi-a imaginat într-un text că va exista în 2040 în Franța, un calculator care supraveghează întreaga societate. Desigur, e o anticipaţie, în filiaţia lui Philip K. Dick și “Minority Report”, de a stabili de la un profil determinat de calculator ceea ce indivizii s-ar putea fi capabili sau nu să facă. Și unii sunt arestaţi înainte de a fi comis o infracțiune, un act terorist, o crimă, un delict. Întrebarea este aceasta : este o persoană vinovată înainte de a comite o crimă? Science fiction-ul ne avertizează și încearcă să ne prezinte un număr de posibile soluții. Din păcate, politicienii de peste tot din lume nu știu mai nimic despre science fiction și nici nu au cea mai mică intenţie să-l descopere.
Cu toate acestea, ceea ce SF-ul prezintă este actual și fundamental !
Bineînţeles. Printre puținii politicieni care s-au interesat de science fiction a fost Ronald Reagan, care a angajat în 1980 , unii autori SF, cerându-le să ia în considerare din punct de vedere strategic Războiul Stelelor. Iată cum anticipaţia s-a pus în slujba unui serviciu guvernamental : politicul s-a folosit de imaginația scriitorilor SF pentru a prevedea ce şi cum ar putea fi un război al viitorului.
© Julien Cadot & Sylvain Metafiot
Traducere de Cristian Tamaș
Titlu original : „Derrière la science-fiction française, il y a une réflexion politique”. Un interview avec Prof.Dr.Natacha Vas-Deyres – Julien Cadot şi Sylvain Metafiot, revista ragemag.fr :
http://ragemag.fr/natacha-vas-deyres-science-fiction-francaise-reflexion-politique-41087/
Traducerea şi publicarea în Revista SRSFF s-au realizat cu permisiunea autorilor interviului şi a doamnei Prof. Dr. Natacha Vas-Deyres. Le mulţumim.
Natacha Vas-Deyres este profesor de literatură, doctor în literatură franceză, francofonă și literatură comparată, la Universitatea Michel de Montaigne-Bordeaux 3, Franța.
Este specialistă în literatură utopică, de anticipație și în science fiction-ul francez, a scris numeroase eseuri și articole, a organizat mai multe colocvii printre care și cel internațional „C’était demain: anticiper la science-fiction en France et au Québec (1890-1950)”, 24-26 octombrie 2013, la Universitatea Quebec din Chicoutimi, Canada.
A fost curatorul unei expoziții dedicat scriitorului francez de science fiction Michel Jeury și pregătește un studiu despre opera acestui autor.
Bibliografie :
„Ces Français qui ont écrit demain. Utopie, anticipation et science-fiction au XXème siècle”, editura Honoré Champion, Paris, 2013.
„Régis Messac l’écrivain-journaliste à re-connaître”, editura Ex-nihilo, Paris, 2012.
„L’Imaginaire du temps dans le fantastique et la science-fiction”, Éditions Presses universitaires de Bordeaux, 2011.
