Eseu propus pentru Premiile BSFA 2012, categoria non-ficțiune
„Rule 34” de Charles Stross : recenzie de Maureen Speller Kincaid
Vă întrebați şi nu pentru prima dată, ce-i cu personajele a căror voce narativă este la persoana a doua. Este poate o provocare din punct de vedere tehnic-narativ ?
Sau este – și v-aţi gândit la asta de ceva timp – un mod destul de insidios de a te asigura că nu există loc pentru îndoială în privința a ceea ce se întâmplă în mintea cititorului. Blestemul naratorului pe care nu te poți baza este eliminat instantaneu. Puteți fi absolut siguri că acesta este adevărul, deoarece autorul însuși este cel care vă bagă cuvintele în cap. Este așa ceva nec plus ultra în materie de science fiction imersiv ?
De asemenea, doriţi să scăpaţi de sentimentul că citirea acestui roman aduce cu lectura unuia dintre cele mai vechi volume de tip „Fighting Fantasy Gamebooks”de Steve Jackson, cu excepția faptului că de data asta vă aflați într-un labirint de întortocheate fire narative, aproape toate fiind exact la fel.
Dar vă înşelaţi !
Diferite recenzii au observat că personajul lui Stross din „Rule 34” ce utilizează narativ persoana a doua este destul de reuşit şi presupun că asta înseamnă că s-a descurcat să scrie un roman întreg din această perspectivă. Dacă a reuşit sau nu este cu totul o altă problemă dar eu nu sunt convinsă că ar fi reuşit. Povestea este spusă de o serie de personaje diferite, care ar trebui să se distingă clar de unul de altul, iar aceste distincții să fie menținute în mod constant. În cea mai mare parte Stross reușește asta cu Liz și Anwar, personajele principale, dar unele dintre celelalte personaje par să estompeze unele în altele. Dacă, așa cum am făcut eu, cineva verifică titlul capitolului pentru a vedea ce s-a mai întâmplat cu personajele, îşi dă seama că în mod clar ceva mers greșit. Aș sugera că ambiția a depășit capacitatea lui Stross de a menține aceste distincții cu excepția cazului în care încearcă să puncteze într-un mod îngrozitor de elegant despre modul în care personajele din roman sunt controlate. Într-o anumită măsură, acesta este cazul, dar nu cred că eșecul de a delimita în mod clar vocile individuale este o parte conștientă a acestei scheme.
Şi e destul de iritant să citeşti un roman întreg scris la persoana a doua. După un timp, utilizarea constantă a persoanei a doua singular, începe să se simtă ca și cum am fi forţaţi să acceptăm povestea aşa cum este narată. Nu poate exista nici o lectură alternativă. De fapt, și mi-am dat seama de asta pe deplin în timp ce scriam acest paragraf, este ca și cum autorul nu are încredere în capacitatea cititorului de a înţelege ceva pe cont propriu.
În postarea mea despre romanul „By Light Alone” am observat că Adam Roberts lasă în seama cititorului să focalizeze imaginea mai vastă, dar Charles Stross, prin contrast, nu lasă absolut nimic la întâmplare și se asigură că totul se percepe numai din punctul lui de vedere. Stross este în acest fel o prezență foarte autoritară în ceea ce priveşte controlul auctorial.
Acest nivel de control se extinde la lumea narativă din cadrul romanului. Este vorba de un roman SF despre viitorul apropiat și, având în vedere că autorul este Charles Stross, putem fi destul de siguri că totul a fost riguros extrapolat într-un mod exemplar din ştiinţa contemporană. Stross nu este deloc speriat de info-dumping. De fapt, el o face mult mai elegant şi stilat decât mulţi scriitori de science fiction, deși te poţi întreba dacă aceasta se întâmplă pentru că are multă experienţă. Fie ce-o fi, acest roman scârţâie de atîtea informaţii scientiste. Naraţiunea este, desigur, situată într-un mediu în care informația este o monedă vitală iar info-dumping-ul este norma, dar întotdeauna sunt un pic mai mult informații la dispoziție decât este nevoie la un moment dat. Informaţie care stă-n drum la fel de mult pe cât facilitează. Din nou, acesta ar putea fi un comentariu crispat privind abundența de informații în viața contemporană, dar într-un fel am dubii.
Dând un exemplu mic, dar iritant, există un moment când detectiva Liz mănâncă la biroul ei tăieţei de-abia scoşi din cuptorul de microunde. Dar nu orice cel fel de tăieţei ; ni se spune în mod specific că aceştia sunt tăieţei Seitan Bulgogi !
Poate că Stross s-a temut că vreunul dintre cititori va încerca să substituie mental tăieţeii elitişti Seitan Bulgogi cu unii generici stricând efectul, dar o asemenea „invenţie” snoabă este complet inutilă atunci când cineva înfulecă rapid ceva în fața ecranului computerului.
Destul de ciudat, cu cît intriga se mută mai sus în ierarhia evenimenţială, cu atât detaliile par a fi mai puțin flagrante. Stross se ocupă de probleme destul de complicate care implică aspecte financiar-economice și se referă la inteligența artificială transmiţând informații în mod clar și chiar interesant. Atunci când creează atmosferă și personaje, de fapt, scrie ficțiune, și atunci proza începe să se coaguleze cu detalii. Personajele reprezintă ceva pe care Stross reuşeşte intens – oh, atât de intens – să le configureze, dar nu întotdeauna convingător.
Personajele sale principale bifează toate formularele din lume privind diversitatea etnică, sexuală, de paritate a genurilor, și totuși m-am trezit că nu cred o iotă din sporovăiala dintre Anwar și soția sa, sau istoria comună a lui Liz cu Dorothy.
În mod similar, cei mai mulţi dintre colegii de poliție ai lui Liz par a fi fost scoşi dintr-o cutie marcată „Trepăduşii poliţiei din Edinburgh” și ar putea fi la fel de ușor să fi provenit dintr-unul din romanele lui Ian Rankin sau McLevy. Doar un singur personaj pare a se potrivi cu adevărat în roman – universitarul Macfarland, cunoscut ca gnomul Anwar și considerat de către Liz ca un sociopat cu aptitudini de savant idiot. Și este un personaj verosimil probabil deoarece este singura persoană care are mai mult decât o licărire de înţelegere despre ceea ce se întîmplă cu adevărat.
Povestea în sine pare a fi desprinsă dintr-o procedură de poliție cu acţiunea la Edinburgh. Oamenii încep să moară în circumstanțe extrem de puțin credibile și Liz Kavanaugh, marginalizată în cariera ei, conduce acum Unitatea de Investigații ale Crimelor, iar deoarece nimeni nu crede cu adevărat în valoarea sa, începe să observe unele legături ciudate între crime și alte cazuri din Europa.
Între timp, Anwar Hussein, un mărunt pungaş de internet, eliberat condiţionat, acceptă un fantezist loc de muncă (consulul onorific al Republicii Independente Issîk-Kulistan) în Edinburgh, neavând nicio idee ce implică aceasta, deși una dintre activităţile sale adiţionale este de a împărți pâine ambalată oricui i-o cere.
Colac peste pupăză, un străin, John Christie, a sosit în oras pentru a face recrutări pentru organizația sa, doar pentru a-i găsi pe potențialii muşterii morţi înainte de a reuşi să le vorbească. Între timp, nişte specimene de retardaţi care aparent au evadat din „Trainspotting” se luptă să efectuze o comandă pentru ilegala lor imprimantă 3D, care tocmai a funcţionat oribil de greșit, ceea ce cred că ar trebui să fie un efect comic.
Structural toate chestiile astea sunt de-a dreptul familiare, şi acesta este modul în care procedurile polițieneşti se desfăşoară și putem face o presupunere rezonabilă că diferitele linii narative vor converge în cele din urmă, chiar dacă aceasta nu este imediat clar modul în care se va întâmpla.
Cu toate acestea, putem pune întrebarea dacă „Rule 34” este de fapt science fiction, sau pur și simplu o procedură de poliție, având o deosebit de mare calitate în ceea ce priveşte descrierea viitorului apropiat. Ca o procedură polițienească, „Rule 34” nu funcționează deoarece deși diferitele linii narative converg într-adevăr, totuşi în cele din urmă nu se conectează în totalitate, cel puțin nu în moduri care pot fi considerate coerente. Într-un caz cititorul poate deduce dar aceasta pare să fie în contradicție cu modul în care restul romanului a fost atât de puternic controlat de autor. În cel puțin un alt caz intriga nu mai are absolut nici un sens.
În ceea ce privește restul, dacă am citit într-un mod corect, Stross se deplasează de la procedură la SF, prin intermediul unui deus ex machina, sau mai degrabă prin deplasarea abruptă a accentului romanului pentru a recunoaște existența a ceva la care s-a făcut aluzie pe parcursul romanului, o foarte vagă aluzie dar nu suficientă pentru a justifica extragerea precum un iepure din pălărie pentru a scuza această încurcătură a liniilor narative.
Aș putea propune un argument elegant, sugerând că nu sunt doar personaje agregate în jurul valorii acestei versiuni de flipper, dar așa simte şi cititorul, prin urmare, insistența asupra persoanei a doua singular. Aş fi putut propune dar nu am de gând deoarece aşa ceva ar fi perceput ca o „pasă magnetică” care n-ar face altceva decât să ascundă problemele acestui roman.
Această schimbare de ultim moment transformă romanul într-unul science fiction ? S-ar putea, dar ar trebui să fiu foarte generoasă pentru a-l lăsa să scape doar cu atât, nu atunci când e clar un truc convenabil pentru a scoate autorul dintr-un colţ foarte urât unde s-a plasat singur. Se poate ca această revelație bruscă să fi fost tot timpul intenția lui Charles Stross dar dacă așa este mi-ar plăcea să fiu în măsură să mă uit înapoi și să explorez anumite sensuri pe care le-am ratat complet – aceasta este, la urma urmei, ceea ce se întâmplă în cele mai bune romane polițiste. Cu toate acestea, eu nu pot găsi acel sens.
Lucrul enervant este faptul că în unele privințe, acest roman este mai degrabă plăcut. E foarte dornic să placă și munceşte din greu să fie distractiv și interesant. Într-o anumită măsură reușește. Cu toate acestea, cea mai mare parte încearcă mult prea tare, ca urmare, experiența imersivă devine ceva mai degrabă ceva agresat sau forțat să se înece în detalii, ceea ce pentru mine nu este ceea ce un roman ar trebui sa facă.
Va urma
© Maureen Speller Kincaid
Titlul original : „The Shortlist Project” : http://paperknife.maureenkincaidspeller.com/2012/05/shortlist-project.html
Traducere de Cristian Tamaș.
Traducerea şi publicarea s-au realizat cu acordul doamnei Maureen Speller Kincaid. Îi mulţumim.
Maureen Speller Kincaid s-a născut în 1959, în Oxford, Marea Britanie.
Este critic SF, recenzor, autor, editor, fan. Membru şi fost administrator al British Science Fiction Association. Doctorat în literatura americană la Universitatea din Kent (Marea Britanie), Bachelor of Arts în literatură engleză, Master of Arts în studii post-coloniale.
Colaborări la revistele Foundation, Interzone, Science-Fiction Studies, Analog, Asimov’s, Vector, Matrix (editor), Strange Horizons, The Zone, Paperback Inferno. Rubrică proprie, „The Mere Touch” în Weird Fiction Review.
Autoarea volumului de critică, „And Another Thing … A Collection of Reviews and Criticism” (2011).
Premii : Nova Award for Best Fan Writer, 1998, Hugo Award nominee for Best Fan Writer, 1999. Fan Guest of Honour: Evolution, (Eastercon 1996), Con Committees: Mexicon 2-4; Novacon 1999, 2000; editorul fanzinelor Snufkin’s Bum, Steam Engine Time (împreună cu Bruce Gillespie şi Paul Kincaid)
