perspective schimbătoare, de la Mary Shelley (‘Frankenstein’) la Kate Wilhelm (‘Unde, cândva, suave păsări cântătoare… ’)”
Cincizeci de mii de site-uri activează o căutare în internet a locuțiunii “proxemică – om-robot”, un concept definitoriu pentru ceea ce numim postumanism – epoca deleuzienei deveniri-animal a omului, în sensul indeterminării sale categoriale. Dacă proxetica desemnează distanțe fizice între subiecții unei comunicări, proxemica studiază dubletul lor psihologic, modul cum sunt percepute distanțele clasificate în patru grupe: intimitate a propriei persoane, cercul familiei, mediu instituțional (școală, loc de muncă), spațiu public, deschis accesului tuturor. Inventat de Edward T. Hall în 1963, termenul fusese aplicat mai întâi comunicării între animale și extins apoi la comunicarea inter-umană non-verbală. Preluat în contextual relațiiilor dintre oameni și roboți, el desăvârșește astfel destructurarea modelului identitar atribuit în exclusivitate ființei umane.
În Physical and Psychological Distancing in Human-Robot Interaction (2010), Jonathan Mumm și Bilge Mutlu, de la Universitatea Wisconsin, prescriu rețete de proiectare a unor roboți care să comunice eficient cu inventatorii lor umani. Studii experimentale relevă, de exemplu, că privirea fixă a unui robot, spre deosebire de aceea a unui partener uman, trezește în om o reacție de distanțare și închidere în sine, ceea ce nu se întâmplă însă dacă ființa umană e de gen feminin … Iată cum apartenența la un anume gen (+Masculin/ + Feminin) ajunge să fie desprinsă de genericul (+Uman), ca și cum ființa umană s-ar dezarticula în atribute autonome.
La celălalt pol, antropologul Niklas Luhmann (Die Gesellschaft der Gesellschaft, 1933), dematerializează comunitățile umane pe care le reduce la interrelaționările dintre indivizi. Pentru cele în care membrii sunt autosuficienți, trăind fiecare după propriile convingeri, Luhmann folosește expresia societăți segmentate, acestea fiind considerate mai apropiate de condiția arhaică, primitivă a evoluției societății ca sistem. Dimpotrivă, societățile evoluate sunt stratificate, ele funcționează, nu la nivelul indivizilor, ci al relaționărilor lor ce constau din narațiuni culturale comun împărtășite. Cele două concepții despre societate sunt illustrate în două romane britanice pe tema vieții create artificial, despărțite de mai bine de un secol și jumătate: Frankenstein (1818) de Mary Shelley și Unde, cândva, suave păsări cântătoare… (1974) de Kate Wilhelm, acestea fiind și reperele descinderii din apexul umanismului romantic în minimalismul postumanist al epocii contemporane.
Privită în sine, tema clonării și robotizării nu ar trebui să nască angoase. Dacă alienarea umanului în tehnologie este sursa lor, societatea umană o cunoaște déjà din plin prin
preferința pentru ceea ce, în Introducere la antropologia supermodernității (1992), Marc Auge numește non-locuri. Nu se mai reunește familia în jurul pomului de Crăciun, ci fiecare petrece sărbătorile în piețele publice; rețelele de socializare, capabile să răstoarne guverne și șefi de state au fost comparate de istoricul Niall Ferguson cu societățile secrete de altă dată, eficiente dar ai căror utilizatori nu se cunosc între ei; migrațiile forței de muncă, lucrul de acasă, contractele efemere, jocurile din spațiul virtual etc. nu mai creează societăți umane organice, cimentate afectiv, legitimate istoric și prin mărci identitare. Cu gusturi și comportamente induse de media și cultura imaginii, semănăm cu roboți setați prin programe aleatorii, consumând un amestec de clișee culturale provenind de pe întregul mapamond. Clonele superdotate nu ar fi nici ele o noutate, Piaget propunând o scară a coeficienților de inteligență (americanul de culoare, Du Boys, vorbea chiar la începutul secolului trecut de zecimea inteligentă a rasei care trebuia să câștige lupta pentru emancipare).
Înțelegem însă mai bine un fenomen, dacă ne raportăm la sursă.
Clonarea sau ceva de genul acesta, a fost tema primului roman de science-fiction, Frankenstein de Mary Shelley. O distopie științifică asociată unei alegorii politice. Monstrul artificial creat, simbolizând plebea instigată de iacobini la masacre, este proiectul Republicii Fraternității și Rațiunii de care revoluționarii francezi s-au lepădat. Deși se folosește de un suport științific – experimentele lui Luigi Galvani – Mary Shelley dezvoltă intriga în contexte ale discursurilor contemporane, ilustrând astfel anticipativ teoria socială a lui Luhmann. Shelley toarnă în construcția monstrului poncifele Revoluției Franceze, îl setează după același program și îl criminalizează, cum s-a întâmplat cu Revoluția în timpul Regimului de Teroare. De inspirație rousseauistă este monstrul născut bun și înrăit de disprețul societății. Educația lui, mediată de educația într-o familie mic-burgheză, la care asistă din umbră, include critica imperiilor întreprinsă de Contele Volney, ideologul Revoluției, critica inechității sociale din Suferințele tânărului Werther, de Goethe, agenda melioristă a enciclopediștilor de a crea o societate educată. El nu este însă acceptat de o societate superficială și încărcată de prejudecăți. Faptele lui bune nu-i sunt recunoscute. Nu programul clonei eșuează ci societatea oamenilor care nu îl acceptă, lipsa unui nume fiind semnul că ea nu-l asociază ordinii logosului.
În mod paradoxal, romanul SF publicat de Wilhelm în postmodernism pledează pentru o societate care se reconstruiește de la zero, istoria de până atunci a secolului inspirând autoarei un scenariu apocaliptic. Tehnologizarea a dus la poluare și schimbări climatice, acestea din urmă la epuizarea resurselor, apariția bolilor incurabile, infertilitate la oameni și animale. O familie de tip tradițional, asemeni idealizatei familii De Lacey din Frankenstein, se retrage pe valea unui râu, într-un ținut încă viu, deși lovit de ploi torențiale, unde construiește un spital pentru generarea de clone și supraviețuirea lor în această formă. Ca și în Frankenstein, clonele complotează contra Creatorilor, se unesc pentru a le lua locul. Produse identice, ele oferă donatorului spectacolul derutant al propriei figuri la diferite vârste, resping compania vârstnicilor, merg tot timpul în grupuri, generarea lor artificială împrumutându-le un sentiment al insuficienței propriei persoane. Motivați, disciplinați ca niște soldați, capabili de performanțe remarcabile în învățare, lipsiți însă de viață interioară și afectivitate, ei alcătuiesc o armată de temut. Până într-o zi când se hotărăsc câțiva din ei să părăsească artificialul Eden și să pornească pe râul Shenandoah înspre Washington. Cu acest prilej află de sfârșitul lumii vechi, de războaiele care au lăsat orașele în ruine ca la Dresda sau Hiroshima, prăpăd de care nu a scăpat nici capitala lumii. În mod simbolic, din monumentul lui Lincoln, a mai rămas doar un fragment din textul de pe pedestal: one nation, indi… (o națiune indi …). Testamentul complet al lui Lincoln este one nation, indivisible, with freedom, (o națiune, indivizibila, liberă …) o națiune însă care nu mai era “vizibilă” ci redusă la substratul aboriginar – indienii evocați în cântecul despre exploratorii europeni furând fiica șefului de trib în iureșul râului Shenandoah, furându-le pământul. Călătoria îi transformă ireversibil pe unii dintre voiajori. Experiența le creează percepții și evoluții psihice diferite, un alt eu, o altă natură, problematică, ce se dovedește stânjenitoare și neliniștitoare pentru creierele condiționate când revin la “familia” de la spital. Ceea ce o transformă pe Molly este că, având sarcina de a realiza harta teritoriului în interesul științei, ea începe să deseneze și chipurile însoțitorilor, iar exercițiul de creare a unei reprezentări îi impune, cum scrie și Platon în Cratyl, o diferențiere de prototipul real, o repezentare simbolică, paradeigma (căci altminteri, dacă figura și reprezentarea ar coincide perfect, ar fi doi Cratyli…). Doctrina comunitară, aceea că destinul fiecăruia e subordonat interesului colectivității, este respins de Mark, una din clone, care va izbuti să evadeze și să întemeieze o familie după modele citite în biblioteca vechii ferme despre viața în mijlocul naturii a indienilor.
Utopia propusă este o societate care renunță la celebra definiție a ființei umane dată de Juan Vives în Fabula de homine și reprodusă de Hamlet: cel care privește înainte și înapoi, ființa înzestrată cu memorie și capacități proiective. Colapsul vechii lumi, eșecul acelei civilizații asemănătoare unei piramide inspiră soluția rămânerii în afara ei: viața însăși să fie scopul, nu re-crearea trecutului sau laborioasa structurare a viitorului.Viața revine la originile ei în mijlocul naturii – vitală, tratată ca o entitate antropomorfizată.
Cu toate acestea, autoarea profită de potențialul crescut de rafinament narativ al prozei speculative, aluzivitatea culturală extinzând contextul intrigii. Clonarea este, ca și pentru Victor Frankenstein, promisiunea renașterii umanității, a întemeierii unei noi civilizații. Un personaj, Hilda, iritată de a se vedea dublată de o clonă, o ucide, numele ei rezonând cu Hildebrandt, gotul din Hildebtrandslied, companion al lui Teodoric, care și-a ucis fiul. Celebrul cântec popular Oh, Shenandoah amintește de colonizarea de către europeni a pământului indo-american. Autoarea alungă temerile legate de crearea de viață artificială aducând tema sub incidența filosofiei enxistențialiste. Nu generarea biologică este determinantă ci experiența, modul de a fi în lume. Infinitatea raportărilor la lumea înconjurătoare, explorările, curiozitatea, imprevizibilul aventurii în pământuri noi vor crea individualități distincte, paradisul înghețat al clonelor dispărând odată cu moara ce le genera energia – simbolul învârtirii în gol, al replicării repetate a informației cu consecința epuizării și entropiei finale.
