Purpuriu

Femeia cu bucle aurii trăncănea în gura mare în engleză. Indu Saxena încerca să fie atentă, însă fiica ei, Nina, se ținea de sariul ei, ceaiul amenința să dea în clocot, poștașul aștepta, iritat, cu un pachet mare, iar copiii doamnei Patel voiau să știe dacă le văzuse mingea de cricket.

– Arăt eu de parcă aș fi jucat cricket? țipă Indu în hindusă, iar copiii se împrăștiară ca niște șopârle.

Luă ceaiul de pe aragaz și-i zâmbi lui Sarah, care încă mai vorbea.

– Akaash poate veni în orice clipă. Munca la birou se termină la 5:00.

Indu își epuizase vocabularul în engleză. Tatăl său sărăcit exclusese ideea de colegiu pentru ea, cel mai mare dintre frații ei și cele două surori.

Sarah dădu din cap. Ochii ei continuau să caute scotocitori prin camera mică, spoită cu var. Îl cunoscuse pe Akaash în anii săi de la Oxford, aflase Indu, și era aici, în Pune, pentru o conferință asupra teoriei stringurilor.

– Vrei pachetul sau nu, surioară? se răsti poștașul.

Indu nu se deranjă să răspundă, terminând de turnat zahăr în ceai. În cele din urmă, luă coletul din mâinile poștașului și semnă formularul de primire. Oamenii continuau să-i trimită soțului ei cărți de fizică, chiar dacă, din câte putea spune ea, rareori le citea. Ea colecționa timbre poștale.

– Despre ce-i vorba? Întrebase ea, răsfoind o carte mirosind a nou, cu paginile pline de săgeți șerpuitoare și șiruri de simboluri frumos aranjate, ca niște orezării.

– O priveliște în oglindă. Poezii de dragoste, îi răspunse el, ochii lui dobândind o expresie visătoare familiară.

Explicația nu dezvăluia de ce-l agitau aceste cărți, și nu explicau nici de ce, uneori, mâinile sale începeau să tremure, tremuratul înrăutățindu-se cu cât încerca mai mult să-l ascundă. Tremurături, frisoane și ceai vărsat; pete de culoare sepia, care-l ascundeau pe bărbatul pe care ea-l numea soțul ei.

Poștașul închise ușa cu o pocnitură nenecesară, speriind-o pe Sarah.

– Hm… Indu… se pare că ești cu adevărat ocupată. N-ar fi trebuit să dau buzna așa. Uite, lasă-mă să iau o amânare de la ceai. Oricum, trebuie să mă întorc la hotel. Țin discursul principal de la conferința de mâine și a fost cam… obositor. Akaash mă poate suna pe mobil, numărule pe cartea de vizită.

Spre surpriza lui Indu, străina se ridică, de parcă ar fi intenționat să plece. Indu făcu un gest spre ceai. Să plece fără să fi servit ceva de mâncare sau de băut? Imposibil! Indu-și obligă oaspetele să se reașeze pe scaun.

– Puțin ceai. Doar puțin. Nu face nimic, OK?

Indu turnă ceaiul cu dexteritate. Sarah renunță și sorbi o înghițitură prudentă.

– Mor după ceai, zise ea zâmbind, dar Indu simți că minte.

Să fi pus, oare, prea mult zahăr? Era femeia preocupată de calorii?

Indu împinse spre Sarah  farfuria cu biscuiți Glaxo și dulciuri Annarsi. Mai era o săptămână până la Diwali, festivalul luminii, însă de dragul Ninei făcuse deja prima tranșă de dulciuri.

– Nu-i nicio grăsime, Sarah, minți Indu cu un zâmbet încurajator.

Sarah puse ceașca jos și întrebă dacă putea folosi baia.

Baia? Apoi, Indu înțelese. Oh, toaleta. Ezită, apoi îi explică faptul că deși fiecare apartament din această clădire avea o mică toaletă, ei împărțeau toaletele între ei. Voia și Sarah?

– Cred că pot să mai aștept, zise Sarah așezându-se.

Avea o expresie năucă.

Biata femeie, se gândi Indu. Căldura trebuie că o termina. Fața lui Sarah era toată pătată și transpirată, încadrată de bucle aurii, ofilite. Pielea de pe vârful nasului ei se decojea. Ce căuta atât de departe de casă? Avea una? Nu părea să fie măritată. N-avea verighetă sau mangal-sutra[1]. Desigur, asta nu însemna nimic. Numai femeile hinduse purtau mangal-sutra, și nu spunea Akaash întotdeauna: „Nu înseamnă absolut nimic, Indu”?

Își atinse colierul ei dublu, cu un pandantiv pătrat, din aur.

– Sunt cei patru ochi pătrați ai unei zeități mărunte, zise Sarah cu un glas pierdut, tocmai când tăcerea devenise apăsătoare.

Indu zâmbi nesigură.

– Zeu? Asta? Nu. Mangal-sutra. Căsătorie…

Se chinuia să traducă „sutra.”

– Colier! Colier de căsătorie. Semn de căsătorie.

Arătă spre punctul purpuriu de pe fruntea ei.

– Încă puțin ceai?

* * *

O mare și șaisprezece linguri, altfel cunoscute drept Proiectul Dicționarului Anglo-Sanscrit.

Savanții îl salutară pe Akaash cu încântare.

– În sfârșit! Strigă domnul Godbole. A sosit computerul nostru.

Întorcându-se spre cel cu care discuta, zise:

– Pregătește-te să fii anihilat, domnule Bhatta.

– Dimpotrivă.

– Să tăceți. Nu faceți decât să vă necăjiți singur, în continuare. Akaash-beta, avem o controversă pentru dumneavoastră. „Hamsa”, așa cum știe orice copil binecrescut, înseamnă „lebădă”. Însă domnul Bhatta, aici de față, susține că, de fapt, înseamnă „flamingo.” Da. Flamingo! Ați vrea să fiți amabil să ne împărtășiți opinia dumneavoastră asupra acestei chestiuni?

– Voi încerca, zise Akaash amuzat de expresia lor de parcă ar fi fost ceva pe viață și pe moarte. De fapt, domnilor, lebăda este un import britanic. Nu existau lebede în India antică. Traducerea corectă pentru „hamsa” este „gâscă”. „Rajahamsa”, pe care Apte o traduce prin „lebăda regală”, este, de fapt, Anser indicus, adică gâsca pleșuvă. Maiestoasă, da, însă, rămâne o gâscă. Anser anser și Anser cinerus corespund lui „kalahamsa”, gâștei cenușii. Aproape toate traducerile existente ale poeziilor de toamnă ale lui Manovinda, Bhasa, Visakadatta, Satananda, Subhanga etc. sunt, astfel, supuse unor erori serioase. Jean Philipe Vogel a publicat un studiu pe această temă. Biblioteca Deccan dispune de un exemplar.

Se instală un moment de acalmie. Dl. Bhatta scrise o observație, în vreme ce dl. Godbole păru nejustificat de mulțumit. Apoi, amiba discuției contradictorii se întinse singură în altă direcție.

Akaash privi cu afecțiune spre învățații în sanscrită. Reprezentau o problemă de matematică. Șaisprezece oameni de știință închiși într-o încăpere dreptunghiulară de mărimea inimii unui zgârcit. Dacă marea de cuvinte avea patru milioane de picături, și-i trebuiau unui învățat zece zile ca să guste o singură picătură, atunci calculează, oh, Matematicianule, ce număr de zile sunt necesare pentru golirea mării?

Răspuns: Două milioane de zile și jumătate. Iar aceasta era o estimare optimistă.

Akaash își turnă o ceașcă de apă din singurul urcior de lut din încăpere. Apa se simțea răcoroasă pe limbă și avea un gust mineral. Se așeză în scaunul de răchită lângă unul dintre dulapurile cu dosare și-și închise ochii.

Cine-l scutura de braț. Deschise ochii. Era trecut de șapte și majoritatea cercetătorilor se dispersaseră deja. Akaash picotise aproape jumătate de oră.

– Mă duc acasă, zise dl. Godbole, veniți Akaash-beta? Sunt sigur că Indu ar vrea să veniți acasă devreme astăzi.

De ce? Să meargă acasă și să facă ce? Să ia cina, să asculte lista de plângeri,  lungă de-un cot,  a lui Indu, să se joace cu Ninarika o vreme, apoi să caște cât timp se uita la obositoarele filme hinduse pe care Indu le urmărește cu plăcere? Suprimă gândul, simțindu-se vinovat. Biata femeie se chinuia din răsputeri să placă, ceea ce-l irita adesea, însă, la răstimpuri îi plăcea. Akaash oftă.

– Cred că am să termin editarea materialelor pe astăzi. Îmi displace ideea de a le lăsa neterminate.

Dl. Godbole se uită la el, de parcă ar fi vrut să spună ceva, însă nu prea știa cum să procedeze. Era o situație necaracteristică și-i împrumuta expresiei faciale a domnului Godbole o perspicacitate nelalocul ei.

– Prea bine, zise bătrânul învățat. Să nu stați până târziu. Atunci ne vedem mâine dimineață.

Apoi se pocni peste frunte.

– Stați, tocmai mi-am amintit. Ați primit un telefon, în jurul orei cinci. O femeie. Părea englezoaică. Radon? Lucy? Un nume asemănător.

Inima-i tresări.

– Sarah Rado?

– Da! Cam așa ceva. N-am putut să înțeleg ce spunea. De ce sunt englezii atât de zgârciți cu silabele lor? I-am spus să vă sune din nou și să lase un mesaj pe robot. O prietenă de demult?

– Da.

– De pe vremea colegiului?

– Da.

– Măritată?

– Bună întrebare.

Dl. Godbole renunță. Se îmbrăcă cu haina lui veche de douăzeci de ani, își înfășură în jurul gâtului eșarfa la fel de bătrână, luă priză puțin tutun, strănută violent, îl instrui din nou pe Akaash să nu lucreze prea mult, și, în cele din urmă, părăsi încăperea. La început, Akaash de-abia dacă recunoscu vocea puternică și clară de pe mesageria vocală. Însă apoi vâlvătaia amintirile se aprinse ca un câmp de șofran, văzut odată prin Kashmir, laolaltă cu mii de flori stacojii.

– Ack-ack![2] Știi cine sunt. Te sun din apartamentul tău. Indu și cu mine te-am tot așteptat aici. Dar se pare că ai să întârzii, iar eu am o petrecere la care trebuie să merg. Dar stai, am să rămân în oraș pentru o săptămână. Mă aflu aici pentru o conferință despre teoria stringurilor și stau la hotelul Le Meriedien; petrecerea-i tot acolo, apropo de asta. Celularul meu a murit, ceea ce face lucrurile puțin cam complicate. Dar dă-le naibii pe toate. Tu doar vino aici. Au trecut, câți, nouă ani? Zece? Și da, uită-te pe pagina doișpe din Times of India. Acolo-i un inter… TATI! TATI!  Îmi pare rău de asta. Se pare că Nina vrea și ea să-ți spună ceva. Deci ești tătic! Păi… găsește-mă, haha. OK?  Iat-o pe…

Restul mesajului era plin de trilurile Ninei și se întrerupea brusc. Sarah. Ascultă mesajul din nou, savurând modul în care vorbea ea engleză. De data asta simți o mulțime de întrebări nerostite, dând târcoale pe la marginile mesajului. Akaash se gândi pentru câteva secunde, apoi îi dădu lui Indu un telefon scurt și se îndreptă spre stația de autobuz. Era destul de târziu pentru el ca să obțină un loc în autobuz. Căută pagina doisprezece din ziar.

„Lumea este unită prin erori, afirmă un fizician de frunte”, afirma titlul. Nu era o glumă. Însă articolul făcea o treabă rezonabilă, prezentând Revoluția Stacojie din Fizică.

În 1995, în vreme ce studia datele privind coliziunile ușoare, generate de acceleratorul HERA din Hamburg, Saxena și Rado s-au întrebat ce s-ar întâmpla dacă legile fizice, în special cele din cromo-dinamica cuantică, nu erau exacte? Ce-ar fi dacă ecuațiile nu se echilibrau? Discrepanțele – erorile –erau minuscule, aproape infinitezimale, dar ce se întâmpla dacă erau importante în întregul lor, „greutatea nimicului”, era citată Sarah spunând. Printr-un tur de forță teoretic – calculele au fost realizate din surse la fel de exotice precum teoria lui Robinson despre hiper-reali și logica de patru ori valorizată a cauzalității lui Belnap – au arătat că Fizica era inexactă nu din pricina lipsei inteligenței omenești, ci pentru universul era o construcție inexactă. În teza lor inițială, explica reporterul, Saxena și Rado comparaseră eroarea cu o „bindi”, o mică mâzgălitură purpurie pe fiecare ecuație. De unde și numele, modelele Stacojii.

Tic-tac, e vremea. Sarah, își aminti el, strecurase metafora în versiunea finală a lucrării lor, fără să-l consulte. Cum s-au mai luptat.

– O bindi este un simbol al protecției, nu al erorii, strigase el, cu mâinile tremurându-i incontrolabil,  un semn de rău augur al destrămării, în cele din urmă, al viitorului său ca fizician, cu ea alături de el.

Articolul era ilustrat cu o fotografie a Dr. Sandra Rado. Acum purta ochelari, însă atitudinea ei era aceeași: nerăbdătoare, atentă, avântată înainte, ca și cum ar fi fost făcută să împodobească prova corabiei viitorului.

* * *

Ea-l zări pe Akaash în momentul când intră în încăpere. Era mai slab decât și-l amintea, iar prin părul său era alb, acolo unde și-l imagina negru. Pe fundalul neregulat al savanților scunzi și cu chelie, părea chiar și mai înalt. Asupra lui părea că se pogorâse un soi de oboseală discretă.

Lângă ea, Dr. Shivalingam, organizatorul principal al conferinței, spunea ceva despre spuma cuantică, intervalele de transgresiune și violările Planck. Împurpurează asta, împurpurează  aialaltă. Povestea cu bindi  luase cu adevărat proporții; un gest metaforic acoperise o poveste reală.

Ce-ar spune bunul doctor Shivalingam dacă ea i-ar spune că sămânța pentru Purpuriu fusese plantată într-o amiază oxfordiană îmbâcsită. Ea și Akaash se luptaseră cu o problemă imposibil de controlat: particulele virtuale nu puteau fi observate; cu toate acestea, puteau fi folosite pentru a explica, nu fără succes, anumite distorsiuni în traiectoriile particulelor observabile. Era, îi spusese Akaasch, ca un fel de misticism aplicat, nu prea mult îndepărtat de teoriile despre îngerii care dansau pe un vârf de ac, aduse prima dată în atenție de Aquinas. Ar mai putea fi și o altă abordare, mai puțin mistică, a fizicii particulelor?

În acea zi, Time fusese la fel de verde precum spatele unei broaște de copac. Ea nu purta nimic altceva decât un șirag de perle negre, adunate în jurul gâtului. Când Akaash s-a întins spre ea în acel moment precis când dorința de intimitate a depășit izolarea, ea s-a aplecat înainte, ca să fie mângâiată. Oricum, în loc s-o atingă, Akaash rupse colierul cu un pocnet ascuțit.

O cascadă de perle negre, o mână întinsă la maxim și o scobitură a gleznei ridicată, icnetul morții mărunte.

– De ce Dumnezeu ai făcut asta? a întrebat Sarah mai târziu, mai mult uluită decât exasperată, în vreme ce se târau pe covor, goi, culegând perle.

– Se potriveau prea bine, îi explică el.

– Cu ce?

– Cu un vechi poem matematic indian, ceva care sună cam așa:

În vreme ce făceau dragoste, o salbă s-a rupt, un șir de perle s-a împrăștiat.

O șesime au căzut pe podea; o cincime, pe pat.

Ea a salvat o treime, și o zecime iubitul a prins. Dacă au rămas șase perle pe coarda ruptă,

Cât de multe, O, cinstită domniță, erau cu toate?

– Foarte ușor, O, Indian Ciudat, zise ea. Treizeci.

Desigur, nu fusese vorba de perle sau poezii; în mintea asociativă a unuiAck-ack, un trabuc nu era niciodată doar un trabuc. Așa că ea numără ce adunaseră. Perle și particule.

– Aici sunt numai douăzeci și șase de perle, Ack-ack. Îmi datorezi patru.

Ea reluase scotocirea covorului, însă trebuise să renunțe.

– Sau problema trebuie reformulată.

Expresia lui era o combinație stranie de agitație și entuziasm.

– Adică?

– Fizica particulelor este povestea ecuațiilor conservării. Când partea din stânga nu se echilibrează cu dreapta, inventăm particule pentru a echilibra lucrurile; neutrinii lui Fermii sunt un exemplu clasic. Particulele virtuale sunt exceptate de la legile conservării, pentru că există numai pentru intervalele mici, neobservabile.  Dar dacă nu-i o problemă a particulelor fiind exceptate sau nu de la legile exacte? În loc de asta, ce-ar fi ca toate legile conservării, toate simetriile, sunt doar aproximate? Ce-ar fi dacă nu există așa ceva, cum ar fi o lege precisă sau un echilibru exact ori o simetrie perfectă? Ce-ar fi dacă toate legile vin cu erori de distribuție? Știu, știu. Este un coșmar, dar sunt particulele virtuale mai puțin tulburătoare?

Într-adevăr, au izbutit să se descotorosească de invențiile virtuale, însă lumea era acum ceva mai înspăimântătoare: inexactă, guvernată de erori, stângace. Să spui că lumea este un loc nesigur e doar o declarație despre capacitățile umane limitate. Dar să spui că asta-i inexact, era, cel puțin pentru unii, o declarație care-l lua în râs pe prezumtivul său realizator.

Toate acestea s-au întâmplat cu multă vreme în urmă. O atinse pe tâmplă, îndepărtând o buclă îndărătnică. Ea voia să-i mângâie numele.

Dr. Shivalingam se opri din divagațiile despre tablele negre inexistente pe când Sarah îi făcu semn lui Akaash să li se alăture. Dr. Shivaligam arăta de parcă văzuse o fantomă.

– Doctor Saxena? întrebă el neîncrezător. Am crezut…

– Da, încă în viață, spuse Akaash cu un hohot auto-depreciativ. Mă bucur că vă văd, domnule. Iar tu, Sarah, ce mai faci?

Ack-ack era la fel de englez, își zise Sarah, precum Camera Lorzilor. Dr. Rado, presupun. Îi strânse degetele când dădură mâna, și-i râcâi palma cu un deget. Sarah huzurea între emoțiile unei vinovății demente.

– N-am avut nici cea mai mică idee! exclamă Dr. Shivalingam. Ce onoare! Locuiți în Pune? Dați-mi voie să aranjez o discuție…

– Nu, vă rog, ridică Akaash o mână. Am venit aici s-o văd pe Sarah. Nimic mai mult.

– Dar locuiți în Pune.?

– Da. Acum lucrez cu Institutul Bhandarkar, predau ceva sanscrită și le dau ajutor cu proiectul lor, lucruri din astea.

– Sanscrită!

Pentru doctor Shivalingam totul părea de necrezut. .

– Da, la Universitatea Pune.

– Universitatea Pune!

Akaash se întoarse spre Sarah.

– Oh, Dr. Shivalingam poate fi multe lucruri. Pariez că nu știai că este expert mondial în literatura erotică sanscrită?

Ea rânji spre fizician.

– Un Bhartrihari modern al poeziei buricului.

– Da… păi, hmm, zise bietul doctor Shivalingam, care arăta de parcă nu mai știa unde să-și oprească privirile.

– Poate că ar trebui să vă las pe voi doi, faimoșilor, să trăncăniți de-ale voastre. A fost o onoare neașteptată, doctor Saxena. Vom păstra legătura.

Își scoase celularul și se uită la ceas.

– Mai bine pleca acasă, altfel doamna mea o să mi-o coacă. Urăște să vin acasă târziu la cină.

În sfârșit, se gândi Sarah. Însă plecarea doctorului Shivalingam nu făcuse altceva decât să creeze un vid care fu imediat umplut de doctoranzi emoționați, presupuși colaboratori, care nu voiau decât-să-spună-bună-seara și alte atracții.

– Numele meu este Anand, Dr. Rado. Sunt student la Fizică, la IIT, Mumbai. Pot să vă pun vreo două întrebări? Doar cinci minute.

Ea oftă.

– Scuză-mă, Anand.

Îndepărtându-se de el, se căută prin buzunar și scoase un card-cheie pe care-l strecură în palma lui Akaash. Era un gest discret, privat, în locul celui făcut pe furiș, încărcat de vinovăție.

– E camera 225. Lasă-mi vreo cincisprezece minute, îi șopti ea, fără măcar să se uite la Akaash.

Reveni la student. Era o asemenea imagine  de candoare trăgându-se de nasture, încât trebui să zâmbească.

– Ai exact cinci minute, Anand. Cum ți se par mai mult decât patru, dar mai puțin decât șase?

* * *

Indu își hrănea fiica cu pumni întregi de orez, având o grijă deosebită să nu risipească nici un bob pe sariul ei de nuntă, scump, roșu și auriu. Indu îi ornase mâinile Ninei cu henna[3]; era o greșeală, deoarece copila vanitoasă era mult prea ocupată cu admirarea propriilor sale mâini ca să le și folosească.

– Stai cuminte, îi spuse Indu fetiței care se tot foia.

Mirosul delicios de orez, mango verde, murat, și supă de line cu coriandru o înnebunea încet, din moment ce nu pusese nimic în gură toată ziua. Când vine Akaash și pe-acasă? Era aproape opt și jumătate. Sunase cu o oră mai înainte, părând grăbit și agitat.

– Indu, voi veni târziu, spunea. Nu mă aștepta. Sărut-o pe Ninarika de noapte bună din partea mea. Pa!

Să nu-l aștepte? Noaptea asta? Cât de târziu avea de gând să vină? Pentru el nu era ceva neobișnuit să lucreze până noaptea, pentru ca apoi să se strecoare pe furiș în casă, într-un efort de a evita s-o trezească. Dar ea oricum se trezea de fiecare dată.

– Pentru numele lui Dumnezeu, nu dormi niciodată? se răstise odată la ea. Știi că nu te-am văzut niciodată dormind, de fapt?

– Nu sunt perfectă. Știi, mă îngrijorez și eu, răspunse ea, întrebându-se de ce izbucnise în râs ca un posedat.

De ce, nu putea și ea să aibă îngrijorări? Avea un șirag întreg de mormăieli: nefericirea lui solemnă, plictiseala de-abia mascată atunci când se afla cu ea, dependența ei categorică de el, datoriile lor bănești crescânde, obsesia lui tot mai acută cu dicționarul acela stupid.

În cele din urmă, își spuse ea, parcă m-am măritat cu afurisitul de taică-meu.

Singura condiție pe care o pusese tatălui ei, înainte de căsătorie, era să respingă pe oricine cerea o zestre și care era un învățat brahman, expert în sanscrită. Mama ei, care suferise din pricina primei condiții și continua să sufere din cauza celei de-a doua, o sprijinise hotărâtă cu cererile ei.

Însă când om propunere de căsătorie venise din partea unui fizician de la Oxford, un doctor, cineva dotat cu cel mai blând zâmbet și cele mai lungi degete, și a cărui engleză îi reamintea de aproape incomprehensibilele și incredibil de eroticele emisiuni BBC de la ora 9 p.m., singura problemă a fost cât de repede va spune familia ei „da”, fără a părea prea disperată.

– E prea negricios, adulmecase mama ei.

– Tot așa era și Domnul Krishna, a contraatacat ea. Și e foarte înalt.

– Băiatul vorbește sanscrita chiar mai bine ca mine, remarcă tatăl ei, nu fără o oarecare surpriză. Cred că este o bijuterie.

Asta ar fi trebuit să fie un avertisment. Dar nu, se repezise cu capul înainte spre măritiș. Iar acum, iat-o. Locuia într-un complex cu mai multe apartamente, împărțea toaleta cu opt vecini, și se frământa fără încetare cu privire la viitorul Ninei. Avea un soț care putea recita poezie erotică în sanscrită cu tonele, dar nu cunoștea înțelesul niciuneia.

– Spune-mi o poveste, Amma, se rugă Nina, după ce fusese așezată în pat, în bucătărie, unde și dormea, în vreme ce părinții ei dormeau în sufrageria care ținea și locul de dormitor.

– Sunt obosită, Ninarika. M-am învârtit ca un titirez toată ziulica. La culcare acum.

Nina începu să protesteze, dar adormi la mijlocul propoziției. Indu se aplecă în față și sărută copila pe obraz. Dintr-o dată, apartamentul părea foarte liniștit. Indu se așeză la marginea patului fiicei sale și simți cum nemișcarea i se infiltrează în toate oasele.

Am brățări din argint la glezne, ochi conturați cu kohol[4], iar flori de iasomie îmi împodobesc părul proaspăt spălat. Palmele mele sunt ornate cu henna, trupul meu miroase a santal, și dacă ar fi vânt, s-ar juca cu cerceii mei. Port un sari pe care nicio altă mână, decât a ta,  l-a deschis vreodată. Urmele purpurii de pe fruntea mea și care-mi împodobesc gâtul sunt jurământul tău de dragoste, mă bucură și mă protejează.

Chiar că flămânzesc, se gândi ea. Poate dacă iau puțin orez, n-o fi foc.

O bătaie în ușă. Ha! Iată-l! Chiar că trebuie să încetez să fiu atât de melodramatică.

Se repezi la ușă.

– Desigur, nu ești chiar atât de dezamăgită să-ți vezi bătrânul tată, zise dl. Godbole  când se deschise ușa.

– Nu, bineînțeles că nu! Îl așteptam pe… păi, Akaash întârzie. Mă întrebam… mai era la birou când ai plecat, tată?

– E deja pe dru, sunt sigur, o liniști tatăl ei. Arăți minunat, beti. Ești o doamnă indiancă măritată, pusă la patru ace.

– Lasă-mă să fac niște ceai. Ia loc.

Detesta tremurul din vocea ei.

– Nu, nu. Eram în drum spre casă. Mama ta așteaptă. M-am oprit aici doar ca s-o binecuvântez pe iubita mea fiică.

Ea îngenunche și-i atinse picioarele.

– Fie să se reverse spre tine numai lucrurile bune, draga mea copilă, îi spuse el pe un ton grav.

Ea se îndreptă de spate, își potrivi sariul și-i zâmbi.

– E totul în ordine? o întrebă el.

– Desigur, tată. De ce n-ar fi?

– Bine.

Dl. Godbole ezită.

– Nu-ți fă griji. Akaash s-ar putea să se fi dus să vadă o prietenă. E un tip tare aiurit, savantul tău. Nu sta să-l aștepți prea mult… și mănâncă ceva, dacă ți se face foame. Nu vei încălca cine știe ce tabu. Da?

Tatăl ei nu putea admite două căi, își zise ea. Era incorect s-o fi crescut într-un fel, cu o convingere de nestrămutat, apoi să predice revolta, la vârsta lui înaintată. Iată, tată,  strigă ea în tăcere, creația ta.

– Da, tată. Această prietenă… Sarah. Radio? Rado?

– Da, da. Rado. O veche prietenă de la Oxford. Știi cum este. Prietenii se pun la curent.

Dl. Godbole făcu un gest ca și cum ar fi înhățat o minge de cricket.

– Catch up[5], zise el în engleză. De asta se spune în engleză: Let’s catch up.

Trecu înapoi la hindusă.

– Ce prind? Țânțari?

Râse cât se poate de firesc și o bătu cu palma pe creștet.

– Noapte bună, draga mea.

– Noapte bună, tată.

Își reluă poziția la marginea patului. Apartamentul era apăsător acum. Auzi, în depărtare, femei râzând și cântând. S-ar fi putut alătura veselei pe terasă, să încerce să mai omoare timpul până venea el acasă, dar nu simți nicio înclinație să facă asta.

Ar trebui să-mi întrerup postul, se gândi ea, simțindu-se puțin amețită. Dar ceea ce vedea trupul său, mintea refuza să vadă.

* * *

Sarah zăcea nepăsătoare în pat, cu capul rezemat de unul din brațe, îndoit, cu o țigară aprinsă în celălalt. Era o cameră în care nu se fuma, însă ocupantul anterior nu se preocupase nici el de asta.

– Am și uitat cât de dor îmi era de tine, spuse ea cu glas scăzut.

El o privi, flexându-și mâinile.

– Oricum, am pedepsit-o pe Indu zi de zi, cu amintirile despre tine.

Ea privi în altă parte.

– Ce haloimis infernal ai mai făcut și tu din toate. Ce anume te-a posedat de te-ai căsătorit? Să te căsătorești cu ea?

– E o femeie bună.

– Sunt sigură. Dar nu asta a fost întrebarea.

– L-am cunoscut pe tatăl ei la Institutul Bhandarkar. Trebuia să-mi câștig traiul, chiar dacă nu mai puteam suporta să predau și nici fizica. Așa că m-am oferit voluntar pentru mici proiecte de traducere la Institut. Tatăl este un tip insistent. Un lucru duce spre un altul. O nevastă. Un serviciu. Un copil. O nouă viață.

– Sună demențial.

El aproape că-și ridică mâinile sus, ca și cum i-ar fi cerut înțelegere.

– La început, eram doar politicos.  Tatăl ei era foarte dornic s-o întâlnesc pe Indu. Și când s-a întâmplat… ei bine, era un ideal, ca și argintul lui Plath, o oglindă precisă, reflectând o anume formă de perfecțiune. Mă căsătoream cu un etos, Sarah, o limbă, chiar, nu doar cu o femeie.

– Na, acum asta sună monstruos.

– Nu mă plâng.

Ea se ridică în capul oaselor, enervată de detașarea lui de Buddha.

– Oh, da? Când mă gândesc cum putrezești aici…

– Refuz să mă gândesc la un univers care a fost alcătuit de un incompetent, de cineva care nu poate nici măcar să echilibreze o ecuație, a cărui idee de eleganță constă în mici grămezi de baligi de eroare.

– Oh, Doamne, asta-i atât de a naibii de demențial. Ai un dezacord filozofic cu defectele imaginare ale unui iepure de Paști imaginat! Nu-i așa?

– Tot așa a făcut și Einstein. Bohr. Schrödinger. Este o boală profesională.

– Da, însă au rămas fizicieni. Niciunul dintre ei nu s-a retras din plină activitate pentru a se îmbufna prin mausolee.

–  Nu mai am credință, Sarah.

– Păi, atunci fă la fel ca Papa, când i-a spus preotului: prefă-te!

El nu răspunse. Ea-și simți iarăși ochii umplându-se de lacrimi.

– Vino cu mine. Hai să începem de la început. Nu pot suporta ideea de a te ști în acel apartament oribil.  Numai gândindu-mă la asta și mi se face pielea de găină.

El zâmbi.

– Înapoi la zilele cu fizică și perle, Sarah?

– Da. Și de ce nu? Ești încă tânăr. Adică… Aș putea aranja să obții o slujbă în Anglia. Va trebui să începem de undeva de jos, însă, într-un an sau doi, sunt destul de sigură că te-aș putea aduce în echipa mea de la Oxford. Oameni încă-și mai amintesc de munca ta; ai văzut cum a răspuns Dr. Shivalingam, da? Pe lângă toate, încă ai mai putea lucra la dicționar sau sanscrită sat tot ce faci tu.

– Și cum rămâne cu Indu? Nina?

– Găsim noi ceva. Știu că pot. Crezi că-s fericite așa?

Cum el rămase tăcut, ea continuă nerăbdătoare:

– E frumoasă, Ack-ack, chiar frumoasă. Fizica, vreau să spun. Avem rezultate care indică faptul că există o întreagă ierarhie de aproximări. Legile fizice de bază sunt aproximative, desigur, însă există legi privitoare la doar cât de aproximative, și legile însele sunt aproximative. Cadrul ar putea fi în întregime fractal; încercăm să ne dăm seama de structura sa din acest moment. Dacă vrei să construiești un univers, iar eroarea este inevitabilă, atunci așa rezolvi asta, prin folosirea ierarhiei.

El dădu din umeri. Comunica atât indiferența, cât și respingerea. Akaash ieși din pat și se duse la fereastră.

– Poate că m-ai putea ajuta, Sarah.

– Cu orice.

– Ai putea aranja cu ceva computere? Proiectul dicționarului chiar are nevoie…

– Dă-l naibii de dicționar blestemat! Ce nu-i în regulă cu actualele referințe?

– Sunt incomplete, toate. Mai rău, nu au acuratețe, adesea până la punctul când devin absurde. Ne ajuți?

– E o limbă moartă, Akaash. Moartă.

– De fapt, am dubiile mele dacă sanscrita este sau nu o limbă. Este aproape ca un fel de matematică vorbită.

Akaash se opri.

– Ne ajuți?

– Mă rog.

Cedă.

– Bine, trimite-mi o listă cu ce lucruri îți trebuie. Acum vino înapoi în pat.

Cum el nu răspunse, întrebă:

– Ce s-a întâmplat?

El se holba la secera subțire și aurie a lunii.

– E Karwa Chauth! Am uitat cu totul.

– E ce?

– Un festival înainte de Diwali, în a patra zi de după luna nouă. Eu trebuie să întrerup postul lui Indu cu o mână de orez.

– Dar pentru Dumnezeu, de ce postește?

– Este ziua în care femeile hinduse măritate postesc pentru bunăstarea soților lor. Este ca un fel de legământ. Pentru ea este foarte important. Fir-ar să fie!

Și pentru tine, se gândi ea, scrutându-i fața agitată.

– Dacă-i destul de flămândă, va mânca, sunt sigură.

– Nu, nu va mânca.

Ei bine, atunci va flămânzi, își zise Sarah.

– E aproape ora patru dimineața, Ack-ack. Ești sigur că nu poate aștepta? Probabil, deja doarme acum. Adică, s-a terminat, da?

– Trebuie să mă întorc.

Începu să-și caute pantalonii.

– Nu știu cum am putut uita de asta. Biata ființă, trebuie că-i incredibil de flămândă.

– Te întorci aici?

Se holbară îndelung unul la altul.

– Nu, Sarah, spuse el încet.

Furia ei  se topi pe dată sub tristețea din glasul lui. Ea se ridică, îl ajută, în tăcere, cu una,alta, furând câte-o mică atingere ici, o mângâiere colo, care vor trebui s-o țină în decursul anilor lungi care vor veni.

Se îmbrățișară la ușă.

– Am să-ți fac rost de afurisitele alea de computere, da? Dacă mai e ceva cei ai nevoie, spune-mi.

– O să-ți spun.

El oftă.

– Sunt tentat să spun că nu pot să înțeleg de ce n-am făcut-o mai devreme. Dar o fac.

O îmbrățișă din nou și se trezi cum mâinile plimbându-se în sus și-n jos pe spatele ei, în pofida voinței lui. Cu toate că erau niște fanatici, devotați  incurabili ai științei care nu cunoștea altceva decât de cursul legilor sale stricte, precum cele ale lui  Moise, zeul smintit al deșertului, și ei admiteau dezirabilul erorii.

* * *

Cam când ajunse acasă, zorii zilei începuseră să confere obiectelor vechile lor contururi liniștitoare. Ușa scârțâi mai tare decât niciodată și fu forțat s-o oprească la mijlocul deschiderii. Însă nu era necesar. Indu adormise repede, cu spatele la ușă. El o închise cu grijă în urma sa și-și supraveghe, în tăcere, soția. Biata creatură. Era dichisită cu toate rafinamentele de festival. Cât îl așteptase? Zăcea, în diagonală, de-a latul patului, și știa că ar trezi-o dacă ar încerca să-și facă loc lângă ea. Se decise să aștepte în fotoliu să treacă noaptea.

– Akaash!

Se trezi la o ceașcă de ceai și un zâmbet. Sări din fotoliu și o apucă de umeri.

– Îmi pare rău, Indu, spuse el în hindusă. A trebuit să discut cu o veche prietenă… ai cunoscut-o și tu, da? Sarah? Și înainte să-mi dau seama, se făcuse patru dimineața. Uitasem cu totul că era Karwa Chaut. Haide, să-ți dau ceva să mănânci.

Ea puse ceaiul deoparte.

– Oh, am mâncat eu ceva.

– Ai mâncat? Grozav! Eram chiar îngrijorat că…

– Te-am așteptat o vreme, zise ea cu un zâmbet. Ești supărat pe mine?

– Bineînțeles că nu!

O sărută pe frunte.

– Îmi pare rău…

– Pfui!

Se feri de atingerea lui.

– Ai fumat?

– Oh, nu. Asta-i Sarah. Adică… ei îi place să fumeze. Am pierdut șirul orelor. Îmi pare nespus de rău… ar fi trebuit să sun.

– Dar ai făcut-o, îi reaminti ea. Mi-ai spus să aștept.

– Da, am făcut-o, însă totuși…

Ea-și despleti părul.

– Te superi dacă fac eu prima baie? Trebuie să mă duc la magazinul de rații.

– Nicio problemă. Dar ce-i cu atâta grabă?

Ea ezită.

– Se fac interviuri pentru un ajutor cu jumătate de normă în magazin, diminețile. Aș fi acasă înainte ca Nina să vină de la școală și ne-ar prinde bine niște bani în plus.

El își dădu seama că nu-i cerea permisiunea. Se uită lung după ea, pe când se ducea spre baie.

– Când ai decis  toate astea?

– Doamna Patel mi-am spus să nu întârzii, zise Indu peste umăr. Lucrează acolo, știi și tu.

Ceva nu mai mergea cum trebuie. Își bău ceaiul în timp ce se uită de jur împrejur prin mica bucătărie. Mâna lui Indu se vedea peste tot, din imaginile țipătoare ale zeilor și zeițelor bucălați, până la hainele împăturite și ustensilele de gătit, aranjate ordonat. Dintr-o dată, totul părea foarte prețios.

E doar vinovăția mea, își zise el, prefăcându-se a fi remușcare. Însă explicația nu reuși să-l liniștească. O privi cum își usca părul cu un prosop, cum se schimbă într-un sari și-și încheie bluza cu gesturile ei familiare, pe care le văzuse de mii de ori înainte, dar fără a le observa cu adevărat. Ea-i zâmbi; era un zâmbet distras, invulnerabil, necăutând nicio reacție în mod deosebit.

– Ești sigură că ești bine? întrebă el.

– Da, de ce n-aș fi? îi răspunse ea, părând nedumerită. Cum arăt?

Asta era. Ea n-avea nimic. Suferise, din greu, și supraviețuise. Acum se uita la el de parcă l-ar fi cunoscut, dar nu-și putea aminti precis cine era.

El se sforță să zâmbească, apoi începu să recite o poezie.

Este atât de încântător,

Încât urăsc să te las să pleci.

Haide, lasă-mă să-ți zgârii buzele,

Să-ți scarpin brațele,

Pentru alții să poată știi

că această femeie e iubită.
Ea râse, însă era ca și cum cuvintele lui ricoșaseră de pe o suprafață reflectivă și impenetrabilă.

– Uh. Altă dată, Kalidasa. Trebuie să plec. Trezește-o pe Nina; fetița asta leneșă va dormi toată ziua dacă o lași.

– Ai uitat ceva.

– Oh, da, umbrela.

O recuperă de pe suport.

– Altceva.

– Ce?

Luă puțin praf purpuriu din tăvița de alamă.

– Nu-i nimic, și totul, în același timp. Poftim.

Ea păru deranjată în mod cât se putea de adevărat.

– Astăzi sunt cu mințile în altă parte, pe bune.

Își ridică fața spre el, iar el îi marcă fruntea cu mare grijă. Privirile li se întâlniră.

– Iartă-mă, spuse el.

Preț de o clipită sălbatică, rănită, se părea că sângele ei rece se va nărui. Apoi răbufnirea din ochii ei pieri.

– Akaash, tata mi-a spus în ziua când ne-am căsătorit că trebuie să te tratez ca pe un zeu al meu. În principiu.

Îi îndepărtă protestele jenate.

– Un zeu mic, desigur. Dar nu va fi unul perfect. Asta ar fi mult prea înspăimântător. Nu-i așa?

El își dădu seama că aceasta era singura iertare pe care o va primi. Ea nu-i așteptă răspunsul. Își deschise umbrela și, înclinând-o pe dinaintea luminii limpezi a bătrânului soare, ieși ca să întâlnească ziua cea nouă și strălucitoare.

Copyright © 2005 by Anil Menon

Titlul original : „Vermillion”

Traducere de Silviu Genescu.

Traducerea și publicarea în Revista SRSFF s-au făcut cu acordul autorului. Îi mulțumim.

Anil Menon este unul dintre cei mai importanți scriitori SF din India. Povestirile sale au fost publicate în Exotic Gothic, Strange Horizons, Interzone, Lady Churchill’s Rosebud Wristlet, Chiaroscuro, Sybil’s Garage, Apex Digest. Romanul său „The Beast With Nine Billion Feet” a fost publicat în 2009 de către Zubaan Books (India), nominalizat la Premiul Vodafone Crossword Book Award în 2010.

Romane

The Beast with Nine Billion Feet, Zubaan Publishers (India), 2009,

Antologii

Breaking the Bow: Speculative Fiction Inspired by the Ramayana (editori Anil Menon & Vandana Singh), Zubaan Books, Dec. 2011.

Povestiri

„Love In A Hot Climate” ; Tel: Stories (ed. Jay Lake), Wheatland Press, 2005.

„Archipelago” ; Strange Horizons Magazine, 2005. Nominalizare la Premiul  Carl Brandon 2006 ;

„Eustace Albert” ; Time For Bedlam (ed. Roger Arbuckle), Saltboy Publishers,

„Standard Deviation” ; Chiaroscuro Magazine, 2005;  Kalkion Magazine, 2010 ;

„Dialetheia”  ; New Genre Magazine, Issue No. 5, Spring 2007.

„Invisible Hand” in Lady Churchill’s Rosebud Wristlet, No. 20, June 2007.

„A Sky Full Of Constants” in Albedo One, Issue 33, 2007.

„Vermillion” in Internova Magazine, Issue 10, Jan. 2007.

„Harris On The Pig: Practical Hints For The Pig-Farmer” in From The Trenches (ed. J. P. Haines & S. Henderson), Carnifax Press, 2006 ; Apex Magazine, Dec. 2008.

„Into The Night”, Interzone, January 2008 ; The Apex Book Of World SF (ed. Lavie Tidhar), 2008 ; Apex Digest, November 2008 ; Galaxies, January 2010.

„The Scorching Glass” ; Return of the Raven (ed. Maria Grazia Cavicchiolli), 2009.

„The Poincaré Sutra”, Sybil’s Garage, Issue 7, 2011.

„The Uncertain Hour”, The Tangled Bank: Love, Wonder, and Evolution (ed. Chris Lynch), February 2011.

„Haveli”, Exotic Gothic 5, Vol. II (ed. Danel Olson), PS Publishing, 2012.