Prima chestiune: ce este realismul magic ? Din multitudinea de definiţii care stau la îndemâna celui care cercetează acest domeniu, pentru scopul discuţiei de faţă am considerat potrivit să o prezint pe cea conţinută în lucrarea Dicţionarului Oxford al Termenilor Literari, atât datorită prestigiului de care se bucură sursa acesteia, cât şi pentru formularea concisă şi sincretică. Potrivit acestei lucrări, realismul magic este acel “gen ficţional modern în care evenimentele fantastice şi fabuloase sunt incluse într-o naraţiune care menţine tonul credibil al prezentării obiective a realităţii. Acest gen desemnează o tendinţă a romanului modern de a depăşi limitele realismului şi de a mobiliza energiile fabulei, ale folclorului şi ale mitului (…).” În esenţă, cred eu că din această formulare putem reţine două aspecte care definesc acest gen, şi anume: caracterul sincretic (prezentarea în acelaşi plan a elementelor aparent contradictorii de tip realist şi de tip fantastic) şi perspectiva autorului, aceea de a prezenta evenimentele sau personajele neobişnuite, fantastice ca fiind o parte firească şi absolut plauzibilă a realităţii cotidiene, perspectivă de natură să menţină tonul credibil al relatării.

În plus, pentru claritatea prezentării care urmează voi preciza faptul că opţiunea mea personală este aceea de a face o distincţie clară şi limpede între genul fantastic care, în opinia mea, subsumează construcţii narative ce prezintă un univers cu desăvârşire ficţional (basmele, legendele) şi genul semi-fantastic sau realismul-magic care ne oferă poveşti în care neobişnuitul irumpe în contextul lumii reale.

Mai departe, a doua chestiune: coordonatele realismului magic european.

Probabil că orice trecere în revistă a modului în care realismul magic şi-a găsit exprimarea în opera scriitorilor europeni ar trebui să înceapă cu acea lucrare care pare a fi „capul de afiş” al acestui gen pe bătrânul continent, şi anume capodopera lui Mihail Bulgakov, „Maestrul şi Margareta”, în care vedem cum o multitudine de elemente de tip fantastic (Necuratul, demoni, vrăjitoare, vrăji şi alte întâmplări supranaturale) se amestecă în lumea cotidiană din Moscova anilor ‘30 pentru a genera o parabolă despre dihotomia dintre bine şi rău, dintre curaj şi laşitate şi despre asumarea libertăţii într-o societate totalitară. Tot un mesaj politic are şi lucrarea aproape la fel de binecunoscută a autorului german Günter Grass, „Toba de Tinichea”, care analizează fenomenul totalitarismului nazist din perspectiva unui copil care, îngrozit de ororile omului matur, refuză să mai crească.

Vorbind despre cele două opere de mai sus, voi sublinia o altă trăsătură a realismului magic (evidenţiată în critica de specialitate cu precădere referitor la operele sud-americane ale acestui gen) şi anume dimensiunea politică a acestuia, mai precis folosirea instrumentelor dramaturgice de tip supranatural pentru a realiza o critică a sistemelor politice abuzive.

Mergând mai departe, după Rusia şi Germania, ajungem în Italia, unde găsim cel puţin doi autori de primă mărime care au generat opere aparţinând acestui gen. Prin scrierile sale (cum ar fi „Pendulul lui Foucault” sau „Insula zilei de ieri”) celebrul semiotician Umberto Eco ne poartă prin lumea misterelor medievale, a tainelor ocultismului, cabalei si ale alchimiei, precum şi prin cele ale mitologiei, determinându-ne să ne punem întrebări cu privire la existenţa sau inexistenţa unor resorturi ascunse ce ar putea determina evenimentele vizibile ce se petrec în lumea aceasta. Conaţionalul său, Italo Calvino, unul dintre cei mai apreciaţi romancieri ai secolului 20, în unele din prozele sale („Cavalerul inexistent”, „Vicontele înjumătăţit”, „ Oraşele invizibile”) îmbină observaţia realistă cu o atmosferă şi situaţii care amintesc de fantastic şi mitologic, componenta de fabulă a lucrărilor sale clasându-l ca unul dintre reprezentanţii marcanţi ai postmodernismului contemporan.

Mutându-ne atenţia în Peninsula Iberică, în Portugalia îl găsim pe Jose Saramango care, în contrapunct cu elemente de realism-magic dintre cele mai provocatoare şi spectaculoase conţinute în lucrările sale („Intermitenţele morţii”, „Omul duplicat”, „Memorialul mânăstirii”, „Pluta de piatră”, „Peştera”, „Toate numele”) reuşeşte ca în fiecare dintre acestea să pună în discuţie şi să analizeze aspecte dintre cele mai serioase cu privire la condiţia umană în lumea înconjurătoare. Şi, în finalul acestui extrem de succint periplu, ne oprim pentru câteva momente în partea estică a continentului, autorul-reper avut în vedere fiind faimosul scriitor ceh Franz Kafka, care în celebra sa nuvelă „Metamorfoza”, folosind o premiză dramatică care poate fi considerată în aceeaşi măsură aparţinând realismului magic sau registrului suprarealist de expresie, ne oferă o parabolă şi tragică şi absurdă şi grotescă care ne vorbeşte despre alienare, despre brutalitatea fizică şi psihologică şi, în final, despre neputinţa omului de a transcende aparenţa şi de a-şi asuma iubirea faţă de aproapele.

Şi, pentru că deja am ajuns aproape de porţile Orientului, putem să trecem în acest moment la al treilea punct al acestei prezentări, şi anume expresia realismului magic în literatura română clasică. În preambulul acestui subcapitol voi preciza faptul că metoda de lucru utilizată pentru a identifica această expresie în operele scriitorilor români deja intraţi în panteonul naţional a fost aceea de a le cerceta pe acestea şi a observa unde putem regăsi în conţinutul lor cei doi parametrii la care am făcut referire în prima parte a acestei prezentări. Procedând astfel am descoperit că putem identifica opere de factură realist-magică — în sensul larg al acestui termen, care excede înţelesul său strict ce subscrie doar operele de gen provenind din ţările aşa-numite „ale lumii a treia” — care au fost create chiar înainte de apariţia oficială acestui termen de teorie literară (termenul de „realism magic” a fost formulat pentru prima dată în 1925 de către criticul de artă german Franz Roh), însă acest aspect nu mă face, pe mine cel puţin, să le consider din această cauză mai puţin realist-magice, din moment ce în conţinutul lor se regăsesc elementele definitorii ale genului.

Aşadar, în ceea ce priveşte literatură română clasică, aparent cel puţin, prima manifestare artistică de acest tip o putem găsi în trei povestiri („Ivan Turbincă”, „Dănilă Prepeleac”, „Povestea lui Stan Păţitul”) ale lui Ion Creangă (1837–1889). În fiecare din cele trei poveşti, personajele principale sunt oameni absolut obişnuiţi, a căror existenţă se desfăşoară în lumea reală imediată. Apoi, pe măsură ce înaintăm în fiecare dintre ele, constatăm că în existenţa acestora încep să apară elemente (personaje, întâmplări, obiecte) care exced registrul dramaturgic perceput ca realist, toate fiind derivate din iconografia religioasa a satului românesc (Dumnezeu, Sfântul Petru, dracii, Moartea, obiecte miraculoase precum turbinca blagoslovită de Dumnezeu sau icoana prin a cărei sărutare Ivan reuşeşte să ajungă direct la Porţile Raiului).

În ordine cronologică, următorul autor care trebuie avut în vedere este Ion Luca Caragiale (1852-1912), în a cărui operă putem identifica cel puţin patru povestiri („La hanul lui Mânjoală”, „La conac”, „Calul dracului”, „Kir Ianulea”) care, datorită mixturii aproape perfecte între real şi fantastic, pot primi fără nicio reţinere calificativul de realism-magic. În fiecare dintre cele patru, mizanscenele în care se desfăşoară acţiunea sunt adevărate tablouri ce oglindesc lumea spaţiului românesc din secolelor 18-19, iar în acest context irump elementele fantastice care duc poveştile în zona de aventură suprareală: o hangiţă utilizează vrăji, un călăreţ demonic ispiteşte un tânăr, o fată este osândită să trăiască sub chipul unei bătrâne cerşetoare, un drăcuşor este deghizat într-un drumeţ sau un alt drăcuşor experimentează pe propria-i piele avatarurile vieţii de familie.

Contemporan cu cei doi autori amintiţi mai sus, poetul nostru naţional, Mihai Eminescu (1850-1889), ne-a lăsat şi el două lucrări („Sărmanul Dionis” şi „Avatarile Faraonului Tla”) care pot fi incluse în genul literar de care ne ocupăm. În ambele lucrări, eroii sunt persoane non-fantastice, oameni în carne şi oase, iar mizanscena întâmplărilor narate este constituită din cadre ale lumii reale, situate în diferite momente istorice şi spaţii geografice. Evenimente fantastice care conferă acestor naraţiuni caracterul lor magic (călătoria în timp, conştientizarea vieţilor trecute sau viitoare, călătorii astrale, duelul cu propria reflecţie din oglindă, readucerea la viaţă) sunt toate subsumate teoriei esoterice a metempsihozei (teoria reîncarnării), care era la modă în acea epocă şi de care, după cum ştim, Eminescu era foarte ataşat. Aceeaşi teorie a metempsihozei, stă şi la baza digresiunii în semi-fantastic a unui autor prin excelenţă realist, şi anum Liviu Rebreanu (1885-1944). Romanul „Adam şi Eva” scris de către acesta în 1925 respectă întocmai canonul realismului ma gic, prezentându-ne şapte secvenţe ale lumii reale din perioade istorice diferite, unite între ele prin ipoteza care deocamdată ţine de registrul fantastic, potrivit căreia sufletul etern trece succesiv printr-un şir de transmutări materiale, în vederea purificării. O temă oarecum asemănătoare, într-o anumită măsură, teoriei reîncarnării este aceea a istoriei personale alternative, a posibilităţii omului de a vedea cum ar putea fi viaţa sa desfăşurată într-o altă ipoteză existenţială decât cea în care se află.

Regăsim această temă tratată în nuvela „Moara lui Călifar” scrisă de Gala Galaction (1879-1961), o proză care, de asemenea, îndeplineşte aproape exemplar condiţiile care definesc genul realismului magic (erou şi context real, spaţiu şi personaj cu puteri magice ce apar în lumea comună, experienţă de natură fantastică a eroului).

În continuare vom discuta despre Vasile Voiculescu (1884-1963). A spune că acest autor a scris (şi) proză de factură realist-magică pare oarecum tautologic. Povestiri ca „Lostriţa”, „Pescarul Amin”, „Ultimul berivoi”, „Căprioara din vis”, „Iubire ma gică” – un sâmbure de roman, precum şi multe altele de aceeaşi factură, nu sunt altceva decât transpunerea în literatura cultă a unui univers spiritual rural dominat de credinţa în duhuri suprafireşti ascunse în elementele naturii, în vraci făcători de farmece, în descântece magice, în demonism erotic, în vise cu semnificaţie, în călătorii astrale, în destinul omului de a se reintegra în fluxul universal al naturii înconjurătoare. Nimic nu pare a fi fantastic în toate aceste povestiri, căci suprafirescul este atât de bine integrat în cotidian încât diferenţa dintre cele două registre devine aproape insesizabilă. De asemenea, elemente de realism-magic tributare fabulosului de origine folclorică (superstiţii, personaje fantastice ca solomonarii sau fântânarii şi alte fiinţe supranaturale – ştima apei etc.) putem găsi şi în unele din lucrările lui Mihail Sadoveanu (1880-1961), precum „Zâna lacului”, „Hanul Ancuţei”, „Ochi de urs”, „Crâşma lui Moş Petcu”, „Dumbrava minunată”, etc.

Un alt autor considerat a-şi fi realizat opera în registrul realismului magic este Ştefan Bănulescu, acest fapt fiind certificat şi în lucrări precum Dicţionar de literatură română (Editura Univers, 1979) sau Scriitori români (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978). După cum reiese din prezentarea operei sale conţinută în cea de a doua lucrare amintită mai sus, realismul magic bănulescian este mai degrabă unul de atmosferă care derivă din sugestiile asupra celor reale pe care autorul ni le oferă („realul conţine doar ca pe o virtualitatea fantasticul”), nefiind construit atât prin apariţia unor  „elemente de ruptură din logica realităţii”, cât mai degrabă din perspectiva sa insolită de contemplare a realităţii. Un stil asemănător cu faimoasa pittura metafisica a şi mai faimosului pictor italian Giorgio de Chirico, aş zice eu.

Şi, aproape de finalul acestui periplu, câteva cuvinte despre Mircea Eliade (1907-1986). Acest autor este probabil singurul scriitor român a cărui operă de ficţiune poartă, aproape în totalitatea sa, amprenta inconfundabilă a realismului magic. În binecunoscutele sale lucrările de proză semi-fantastică (deci magic-realistă: „La ţigănci”, „Pe strada Mântuleasa”, „Secretul doctorului Honigberger”, „Domnişoara Christina”, „Şarpele”, „Noaptea de Sânziene”, etc.), Eliade acceptă existenţa unei realităţi extrasenzoriale pe care omul încearcă să o exploreze, argumentându-i existenţa prin recursul la tehnici dramaturgice precum distorsiunea temporală sau universurile paralele şi repere culturale precum, alchimia, tradiţiile populare locale ancestrale, spiritualitatea hindusă sau alte teorii esoterice.

Şi, chiar la finalul acestei treceri în revistă, doar o scurtă referire cu privire la Ioan Petru Culianu (1950-1991), care prin amestecul de ezoteric, magie, mister şi mitologie — toate acestea fiind amplasate în decorul curent al lumii reale — conţinut în volumele „Pergamentul diafan”, „Jocul de smarald” şi „Tozgrec” a făcut dovada unui autor care, dacă ar fi avut timpul necesar pentru a-şi dezvolta şi definitiva opera, s-ar fi aşezat probabil în aceeaşi galerie în care îi putem găsi pe Umberto Eco şi pe Mircea Eliade, al cărui discipol a şi fost.

În încheiere, pentru a întregi expunerea, să ne oprim un moment şi asupra ultimei chestiuni: eventuala relaţie pe care am putea-o identifica între literatura semi-fantastică ro – mânească şi contextul realismului magic european. Pentru aceasta, autorul acestui material îşi asumă a segrega autorii români enumeraţi mai sus în două categorii. Prima categorie ar fi aceea în care îi regăsim pe Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Vasile Voiculescu şi Mihail Sadoveanu, a căror literatură semifantastică sau cu inserturi de acest tip îşi trage seva din mitologia satului românesc, din fabulosul de inspiraţie folclorică locală şi ale căror repere din cultura europeană sunt sau sporadice sau, eventual, poate chiar inexistente. Din perspectiva teoriei realismului magic, putem asemui lucrările acestora cu cele ale autorilor sud-americani, dat fiind că şi în realismul magic sud-american fabulosul este în mod majoritar unul care decurge din cultura tradiţională locală. În cea de a doua categorie, îi aflăm pe Mihai Eminescu, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade şi Ioan Petre Culianu, ale căror lucrări aparţinând genului realismului magic, îşi află sursa de inspiraţie, după cum am mai şi arătat deja, în marile teme ale culturii europene şi internaţionale ale timpului în care au trăit. Fiind epuizată şi această precizare, tot ce mai pot să spun este că, din punctul meu de vedere, ceea ce era de demonstrat a fost demonstrat, şi, sperând că cele arătate mai sus au reuşit să vă capteze atenţia, vă mulţumesc pentru atenţie.