În această jumătate de lună (sau în jumătatea revistelor dedicate genului, cum doriţi dvs.) avem parte de o ofertă nu foarte bogată în materie de povestiri scurte, şi vorbesc aici doar de cele care poartă semnătura unor autori români. Dacă Revista de Suspans publica în numerele imediat următoare lansării ei pe piaţă şi zece proze, acum avem doar două (plus alte trei fragmente), la care se mai adaugă trei în Suspans, una în varianta gratuită a revistei Argos, iar în Nautilus, singura constantă, de altfel, alte trei. Carevasăzică nouă povestiri scurte în patru reviste. Nu prea multe, însă nu cantitatea primează – sau nu ar trebui să primeze –, ci calitatea. Şi mă bucur că am găsit printre cele nouă povestiri două, chiar trei, pe care să vi le recomand spre lectură. Având în vedere preferinţele mele, propunerile nu cred că or vi se pară câtuşi de puţin surprinzătoare:
Prima dintre ele se numeşte Stingerea, a apărut în Revista de Suspans, şi îi aparţine lui Marian Dumitraşcu. Deşi ceva mai concisă şi mai limpede decât prozele publicate anterior de el, şi aceasta ajunge într-un final să devină prolixă şi închistată în ea însăşi, precum o bucată de plastic ars, care se deformată şi se înnegreşte treptat. Antiteza real-ireal, concret-imaginar este progresiv şi subtil înlocuită cu opoziţia clară şi în acelaşi timp simbolică dintre foc (element distructiv) şi apă (element creator). Cele două sunt prezente încă de la începutul textului, fiind vorba despre un incendiu pe care pompierii se chinuie să-l stingă, însă capătă treptat importanţă, mistuind, contopind şi înglobând elementele înconjurătoare până când, la sfârşitul textului, ajung să substituie până şi înţelesul prozei. Întrebarea care se ridică la final (şi anume: a murit sau nu copilul) se leagă şi ea şi îşi găseşte răspuns în această antiteză. Peştele, chiar dacă ar fi trebuit să reprezinte viaţa, ajunge să însemne moarte pentru că focul şi apa, aceste două elemente aflate în opoziţie, urmând deconstrucţia limbajului şi încifrarea în absconsul polisemiei, ajung să-şi schimbe între ele nu doar înţelesurile, dar şi funcţiile. Acestei complexităţi lexematice ca natură i se opune, la nivel macro-narativ, un fir epic liniar simplu şi uşor de urmărit. Deşi există o gradare incrementală a acţiunii, momentul culminat pare să lipsească, locul lui fiind luat de revelaţia din încheiere. Un text cadenţat, care îţi oferă exact cât poţi tu înţelege.
A doua recomandare este Şi pernele moi, de Dadal Cristinel, text apărut pe data de 14 mai în revista Suspans. Motivul pentru care vi-l recomand nu se regăseşte în povestea propriu-zisă, ci în stilul autorul şi în modul în care acesta găseşte de cuviinţă s-o prezinte. Fiind ceva mai extinsă (la cele aproape 7.000 de cuvinte pe care le are nu este depăşită luna aceasta în dimensiune decât de textul lui Victor Nicuşor Dragomir), şi greşelile sunt comparativ mai multe (sfîşiată, cand, grizonat, cearşaful, auntci, zîmbeşte, ultmul, furtune, desfăcu cu, sacolului, de schizând). Există şi alte aspecte care nu mi-au plăcut la ea, cum ar fi faptul că naratorul se adresează la un moment dat în mod direct cititorului ori menţinerea întregului text în acelaşi registru stilistic. După cum o să vă daţi seama dacă o să parcurgeţi textul şi o să-i urmăriţi evoluţia, Dadal Cristinel este un scriitor de cursă lungă, care are nevoie de spaţiu să se desfăşoare.
Acestea ar fi principalele texte pe care vi le recomand. Dacă, totuşi, nu v-am potolit pofta de lectură ar mai fi şi Drumul spre Lună e pavat cu intenţii rele, de Felix Tzele (plăcută ca realizare), Rehonii, de Victor Nicuşor Dragomir (bună ca intenţie, dar defectuasă ca realizare) şi Doar ZEI, de Ben Ami.
Cât despre celelalte… fie sunt prea terne, precum Romanian Gothic – Prima Poveste, fie au o miză prea firavă, precum Între mâini şi Misiunea, fie sunt simple descrieri, aşa cum este Omul evoluează.
