În mod surprinzător, în opera scriitorului englez John Ronald Ruel Tolkien există un erou de unică folosinţă, un personaj totuşi important, de vreme ce scriitorul i-a pus în mână, ca să nu zic în brânci, soarta bătăliei finale din romanul „O poveste cu un hobbit”, dar apoi l-a amintit doar în treacăt în „Stăpânul inelelor” şi a uitat cu totul să-l pomenească, sub un nume sau altul, în marea mitologie „Silmarillion”: Beorn, Regele Urs.
La o primă vedere, ciudatul personaj pare întrucâtva schematic, caricatural, parcă desprins din primele reprezentări pictate de primitivi pe pereţii grotelor. Voluminos şi brutal, el n-are nimic din stăpânirea de sine a vrăjitorilor, din înţelepciunea şi forţa lăuntrică a nemuritorilor elfi, din îndemânarea şi tenacitatea piticilor. Are însă multă bunătate în suflet şi ştie să trăiască în armonie cu natura, lucru care-l face să semene, paradoxal, cu măruntul neam al hobbiţilor, din care se trag Bilbo şi Frodo Baggins.
Asemănările ţin de natura profundă a acestor atât de diferite fiinţe. Comparat fizic cu locuitorii din Comitat, Beorn pare să fie alcătuit exact pe dos.
Micuţii eroi care au salvat Pământul de Mijloc fac parte dintr-un popor „discret, dar foarte vechi”: scunzi, mai mici decât piticii, cu părul cârlionţat, n-au barbă, nu poartă pantofi, deoarece pe laba piciorului le creşte o blană cu peri negri şi creţi (podoabă frumos periată de orice hobbit care se respectă). Hobbiţii au o fire bonomă, uşor de desluşit de la prima vedere: sunt „cam burtoşi”, au o faţă binevoitoare şi un râs gros şi gălăgios. Se îmbracă în culori stridente (mai ales verde şi galben).
Beorn e un „Schimbă-Piele”, care uneori apare sub forma unui urs mare şi negru, alteori e un „un om uriaş cu barbă şi păr des şi negru, cu braţele şi picioarele mari şi goale, cu muşchi noduroşi”, ce poartă o tunică de lână care-i vine până la genunchi. Unii spun că „se trage din urşii cei mari şi străvechi ai munţilor, care trăiau acolo înainte să vină uriaşii”. Alţii consideră că se trage din primii oameni care au trăit înainte ca Smaug sau ceilalţi zmei să se pripăşească în vecinătatea Muntelui Singuratic. E o fire închisă, tăcută, bănuitoare, ursuză. „Nu e o persoană căreia să-i pui întrebări…” – a tras concluzia vrăjitorul Gandalf.
Bilbo Baggins locuieşte într-o gaură în pământ, o vizuină confortabilă de hobbit, uscată, aerisită, bine întreţinută, lucru atât de caracteristic, încât a fost inclus de enţi în poezioara ce descrie neamurile ce trăiesc pe Pământul de Mijloc. Beorn locuieşte „într-o pădure de stejari şi are o casă mare de lemn”, clădită din trunchiuri de copaci, înconjurată de grajduri şi hambare.
Hobbiţii au la intrare „multe cuiere pentru haine şi pălării”, pentru că ei se bucură întotdeauna să primească oaspeţi, pe care-i tratează cu ceai şi prăjiturele, spre deosebire de omul-urs, care s-a înconjurat cu „un gard înalt de spini, prin care nu te puteai uita şi pe care nu puteai să te caţări”, în casă n-are decât un singur scaun, pentru că se fereşte de străini, dar trăieşte în bună pace cu vitele, albinele şi caii săi:
„El nu-i mănâncă şi nici nu vânează sau mănâncă animale sălbatice. Are mulţi, mulţi stupi, cu albine mari, fioroase, şi se hrăneşte mai ales cu smântână şi miere.”
Dar în ciuda aspectului diferit, Bilbo şi Beorn sunt fraţi întru suflet, soartă şi îndrăzneală. Tolkien ne sugerează dintru început acest lucru prin felul în care piticii vin şi li se prezintă.
Profitând de o invitaţie formală la ceai, Gandalf i-a trimis pe tovarăşii lui Thorin Scut-de-stejar unul câte unul la Bilbo Baggins. Bietul hobbit i-a primit surprins şi, presat de nevoia de a se arăta o gazdă perfectă, i-a ospeţit, nebănuind că va participa alături de ei la aventura vieţii sale, că va fi cât pe ce să fie mâncat de cei trei căpcăuni, după care va intra în gura unei peşteri locuite de nişte gnomi (goblini) la fel de fioroşi, unde se va întrece în spusul cimiliturilor cu enigmaticul Gollum şi va scăpa cu ajutorul inelului fermecat descoperit într-un tunel.
După ce s-au luptat cu goblinii, iar vulturii i-au salvat din colţii lupilor Wargi, ceata călăuzită de Gandalf a ajuns la vadul Anduinului, în locul străjuit de stânca numită Carroca (Carrock). Aici, vrăjitorul i-a rugat pe piticii cei lihniţi de foame să aştepte semnalul lui, iar apoi să vină doi câte doi, la câte cinci minute distanţă. Gandalf a pornit împreună cu Bilbo în cercetare şi a reuşit să-l captiveze pe Beorn înşiruindu-i aventurile prin care trecuseră în ultimele zile.
Întocmai ca şi Şeherezada, care şi-a scăpat viaţa ţinându-l cu sufletul la gură pe padişah vreme de 1001 de nopţi, vrăjitorul din „O poveste cu un hobbit” i-a înglobat, rând pe rând, pe toţi tovarăşii săi în derularea firului narativ şi l-a pregătit pe suspiciosul Beorn pentru întâlnirea cu cei 13 pitici:
„Tocmai treceam peste munţi cu unul sau doi prieteni…”
„Ne-am adăpostit într-o peşteră, hobbitul şi cu mine, şi alţi câţiva prieteni…”
„Gnomii au ieşit pe acolo şi au înhăţat hobbitul, piticii şi detaşamentul nostru de căluţi…”
„Era şi Marele Gnom acolo, cu treizeci sau patruzeci de gărzi înarmate şi mi-am spus: «Chiar dacă n-ar fi legaţi unul de altul cu lanţuri, ce poate face o duzină împotriva unei cete atât de mari ?»”
„Am numărat câţi suntem şi am văzut că nu mai era nici urmă de hobbit. Nu mai rămăsesem decât paisprezece.”
„Stăteam acolo, cu lupii înnebuniţi la picioarele noastre şi cu pădurea care începuse să ardă din loc în loc, când s-au pornit şi gnomii să coboare de pe dealuri şi să ne descopere. Au început să ţipe de bucurie şi să cânte cântece în care îşi băteau joc de noi. CINCISPREZECE PĂSĂRELE COCOŢATE ÎN CINCI BRAZI…”
Stratagema lui Gandalf a dat roadele aşteptate. În fapt, firea urşilor e foarte diferită, „de la blajin la bătăios”, ne avertizează vânătorii, precum scriitorul clujean Ionel Pop, un bun povestitor, atât de puţin cunoscut şi citit de generaţia actuală. „Acelaşi urs are o mulţime de toane – niciodată nu poţi ştii în care îl găseşti şi ce va face faţă de tine.” Acelaşi lucru l-a repetat şi Gandalf, când i-a avertizat pe pitici:
„Trebuie să băgaţi de seamă să nu-l supăraţi, că cine ştie ce se poate întâmpla. Poate fi îngrozitor la furie, cu toate că e destul de prietenos când e mulţumit. Numai că vă previn că se supără uşor.”
Când l-a creat pe Beorn, Tolkien s-a inspirat mai ales din literatura popoarelor nordice, unde ursul este un animal temut şi respectat. Fenomenul nu e deloc singular în opera profesorului din Oxford. Gandalf, vrăjitorul, este mai puţin modelat după Merlin, magul jumătate zeu, jumătate demon, ce l-a crescut pe regele Arthur (în irlandeză, „artos” înseamnă de asemenea „urs”) şi l-a ajutat să dobândească sabia Excalibur, cu care a apărat Britania de atacurile saxonilor. Spre bucuria finlandezilor, Gandalf poartă multe din trăsăturile lui Väinämöinen, eroul din „Kalevala”, prietenul vulturilor, făuritorul corăbiilor năzdrăvane, fratele fierarului Ilmarinen.
Profesorul Virgil Nemoianu enumera în convorbirile purtate pe internet cu Robert Lazu (grupate în volumul „Înţelepciunea calmă”) mai multe calităţi ale autorului englez :
„Tolkien are inteligenţă, are cultură, are ingeniozitate. Ştie să construiască un univers alternativ. Ştie să ne amintească de viziunile măreţe ale unor trecuturi îndepărtate.”
„Gestul de recuperare duce la o îmbogăţire a prezentului, care nu mai rămâne sever, implacabil, mecanic, ci e silit să-şi dezvăluie ambiguităţile şi multiplicităţile.”
Într-adevăr, părintele hobbiţilor a preluat din vechile lieduri, saga şi epopei o serie de trăsături pozitive, precum simţul dreptăţii, nobleţea şi curajul, în încercarea de a contura un ideal cavaleresc, care să preschimbe moralitatea lumii contemporane. Şi prototipul lui Beorn, Regele Urs, este un luptător de origine scandinavă: Beowulf, „hoţul de miere”, eroul preferat al lui Tolkien, căruia i-a dedicat un întreg studiu, „Beowulf: The Monsters and the Critics”. N-a uitat de el nici atunci când s-a aventurat în regatul imaginar al Feeriei şi a scris studiul „On Fairy Stories”, o analiză a poveştilor cu zâne :
„Acum însă mă refer la rămăşiţele păstrate din cele mai vechi povestiri englezeşti despre Faeria (ori hotarele ei), deşi puţin cunoscute în Anglia, ca să nu mai pomenesc de transformarea băiatului-urs în cavalerul Beowulf sau să explic strecurarea căpcăunului Grendel la curtea regelui Hrothgar.”
Legenda lui Beowulf a circulat vreme de secole povestită şi recitată de menestreli, apoi un călugăr medieval a consemnat-o în scris. Traducerea românească a fost realizată de Dan Duţescu şi Leon Leviţchi, apoi publicată de Editura pentru Literatură Universală în 1969. Unele fragmente (cânturile XX, XXI, XXXIX, XLIII) se găsesc şi în primul volum al „Antologiei de poezie engleză”, apărută în 1981 la Editura Minerva, în colecţia „Biblioteca pentru toţi” nr. 1072. Un rezumat al poemului se află în recent apărutul volum, „Lumea lui Tolkien” de Robert Lazu, unde ni se semnalează şi episoadele care au fost preluate şi remodelate de Tolkien în romanele ce-i au ca eroi pe hobbiţi.
Spre deosebire de entuziasmul şi admiraţia lui Tolkien, Szerb Antal, un alt anglicist, cândva profesor la catedra de specialitate din cadrul universităţii din Budapesta, nota cu maliţiozitate în propria-i „Istorie a literaturii universale” (1941):
„În general, principala caracteristică a lui Beowulf o constituie limbuţia. Povestea constă doar în faptul că viteazul Beowulf omoară un monstru, care bântuia prin pivniţele unde slujitorii regelui Hrothgar îşi beau berea, apoi o ucide pe şi mai monstruoasa mamă a monstrului. Odată terminată treaba, se întoarce acasă; la bătrâneţe, moare rănit în lupta cu un dragon ce scuipă foc. Faptele ar fi neîndestulătoare pentru o epopee de câteva mii de versuri, dacă Hrothgar şi Beowulf nu şi-ar aminti în răstimpuri de tinereţile lor şi, mai cu seamă, dacă autorul din vechime n-ar relua evenimentele de câteva ori. Cu toate că este cel mai vechi cântec eroic german de care ştim, putem afirma fără îndoială că a fost creat într-o perioadă târzie, de decădere a genului eroic. În istoria înfăptuirilor spirituale, vârsta unei apariţii nu este dată de anul când a fost creată, ci de poziţia în cadrul culturii respective. Valoarea artistică a lui Beowulf, precum şi a celorlalte epopei anglo-saxone, este conferită tocmai de decadenţa tânguirii, de durerea reţinută cu care e petrecută isprăvirea bucuriei.”
În legende, ursul apare ca animalul totemic din care se trag mai multe case regale europene. L-am pomenit deja pe miticul Arthur, regele Camelotului. În „Dicţionarul de magie, demonologie şi mitologie românească”, Ivan Evseev îl aminteşte pe Mieszko, viteazul din care se trage dinastia cnejilor din Polonia. Printre urmaşii lui Beowulf se numără regii legendari ai Suediei, întemeietorii precum Eriksson cel Bătrân (867-950), cunoscut ca „Bjorn” (Ursul) şi fiul său Erik Victoriosul (930-994/995), supranumit „Bjornsson”, adică „fiul Ursului”.
Numele apare în istorie şi purtat de oameni simpli. Islandezul Gunnbjörn Ulvssön a zărit pentru prima oară, undeva departe, spre apus, coastele insulei de gheaţă pe care ulterior proscrisul viking Erik Torvaldssön cel Roşu a botezat-o Groenlanda, „Ţara Verde”. În vremuri mai apropiate de noi, să-l amintim pe marele scriitor şi patriot norvegian Björnsterne Björnson, pe care dramaturgul Henrik Ibsen l-a urât o viaţă întreagă, dar s-au împăcat la bătrâneţe, când băiatul său a luat-o de soţie pe fata lui Björnson. În muzică, una din iniţialele ce formează numele formaţiei ABBA provine de la Bjorn Ulvaeus. Foarte cunoscut la noi este fostul tenismen Björn Borg, care a fost căsătorit cu o româncă.
Şi pe meleagurile noastre trăiesc oameni care îi poartă numele. Ivan Evseev enumeră formele: Ursu, Ursea, Ursan, Ursache, Ursei. În Iorgu Iordan (Dicţionar al numelor de familie româneşti) mai găsim variantele: Ursac, Ursace, Ursaciuc, Ursariu, Ursăcel, Ursăcescu, Ursăceanu, Ursăchioaiei, Ursăchescu, Urseanu, Ursenescu, Ursescu, Ursianu, Ursoianu, Ursoiu, chiar Ursoniu, Ursuc, Ursula, Ursulea, Ursuleac, Ursuleanu, Ursuleasa, Ursulescu, Ursuleţ, Ursulianu, Ursulică, Ursuţ, Ursuţiu, Urşeanu, Urşianu. Numele de familie al marelui sculptor Constantin Brâncuşi vine de la „brâncă”, laba ursului.
Respectul europenilor faţă de urşi este împărtăşit şi de un popor ce trăieşte în cealaltă extremă a continentului euroasiatic, în munţii din insula Hokkaido, aflată în nordul Japoniei sau în peninsula Kamceatka. Ainu sunt nişte oameni albi, scunzi, bărboşi, un popor vechi şi mărunt, care nu se ştie de unde a apărut. Ei îl cinstesc pe Zeul Munţilor, din care cred că se trag. Să-l cităm pe James George Frazer, care le-a consacrat un capitol din monumentala lucrare „Creanga de aur”: „au o legendă care spune că o femeie a avut un copil de la un urs ; şi mulţi ainu care trăiesc în munţi se mândresc că ar coborî dintr-un urs.”
J. G. Frazer ne descrie în amănunt un obicei al acestor vânători primitivi: Sărbătoarea Ursului. Către sfârşitul iernii, bărbaţii pleacă în sălbăticie şi capturează un pui de urs. Adus în sat, el este încredinţat unei femei, care îl alăptează o vreme, apoi puiul e hrănit din mână sau din gură. Micul ursache e răsfăţat de toţi din casă, se joacă împreună cu copiii, iar adulţii îi împlinesc toate poftele. Când creşte şi începe să se obrăznicească, este mutat într-o cuşcă de lemn, solid întocmită, unde rămâne vreme de 2-3 ani. Animalul este hrănit din belşug cu peşte şi cu mei până vine timpul să fie sacrificat. Uciderea se face toamna sau iarna şi nu seamănă deloc cu tăierea porcului de la noi, ci constituie un ritual aparte.
Mai întâi, ainu îşi cer scuze de la zei, spunând că, atât timp cât au putut, şi-au tratat oaspetele cât se poate de bine, dar acum nu-l mai pot hrăni şi trebuie să-l ucidă. Apoi îşi invită rudele şi prietenii, unii dintre ei aflaţi în sate îndepărtate. Chemarea e la fel de minuţios şi politicos întocmită ca şi invitaţia la ceai trimisă de un hobbit: „Eu, cutare sau cutare, sunt pe cale să sacrific mica şi iubita făptură divină care sălăşluieşte în munţi. Prietenii şi stăpânii mei iau parte la ospăţ; ne vom uni în marea bucurie de a trimite zeul pe celălalt tărâm.”
Când lumea se adună, un staroste ţine o cuvântare şi îl roagă pe urs să nu se supere că va fi expediat înapoi la strămoşii săi, deoarece i s-au pregătit suficiente merinde şi este rugat să se întoarcă printre ei, pentru un alt sacrificiu. Apoi ursul este scos din cuşcă, legat cu frânghii, săgetat cu săgeţi boante, menite doar să-l înfurie, nu să-l rănească. În cele din urmă, după ce şi-a irosit forţele, gâtul animalului e prins între două bârne şi sugrumat. Uneori, un arcaş de elită îi dă lovitura de graţie, cu o săgeată trimisă direct în inimă.
Apoi i se jupoaie pielea şi i se taie capul. Craniul descărnat va fi atârnat în faţa colibei, deoarece în el vieţuieşte spiritul protector din munţi, care va proteja casa. Bărbaţii beau sângele cald sau se mânjesc pe trup şi pe haine, ca să aibă succes la următoarele vânători. Carnea este fiartă, niciodată friptă. Victima este prima ospeţită, i se pune sub bot o halcă din propria-i carne, găluşte de mei, peşte uscat. Ursul este rugat din nou să spună părinţilor săi ce bine a fost tratat, pentru că astfel va fi lăsat să revină şi să fie crescut iar de ainu. Abia apoi conducătorul ceremoniei se înclină respectuos în faţa „vasului darului” şi începe să împartă carnea tuturor. Fiecare trebuie să primească şi să guste, pentru a primi o parte din marile puteri ale animalului, în special forţă şi curaj. Cel căruia nu i se oferă o bucată este socotit ca exclus din comunitate.
J. G. Frazer descrie obiceiurile asemănătoare, consemnate la popoarele siberiene, precum ghiliaki, goldi şi orotchi. Şi în Europa există o Sărbătoare a Ursului, mult mai blândă în manifestări, pe care o ţin atât românii cât şi ungurii de la noi. Se zice că de Stretenie, la Martini, în 2 februarie (Întâmpinarea Domnului, Sărbătoarea Sfinţirii Lumânărilor, Candelaria), ursul se trezeşte din somnul său de iarnă şi iese din bârlog. Dacă vremea e friguroasă şi ceţoasă, începe să-şi caute de mâncare, semn că se va desprimăvăra repede. Se mai crede că dacă gârla e îngheţată, frigul se prinde de coada vulpii, cumătra îl trece dincolo şi ne scapă de el.
Dacă în această zi e soare, ursul se sperie de umbra sa, se întoarce în vizuină şi se vâră înapoi în culcuş, semn că iarna va fi lungă. Acelaşi înţeles îl semnalează şi apa care picură de pe streşini în această zi.
Vremurile n-au fost întotdeauna la fel de paşnice pe la noi. Herodot ne povesteşte în „Istorii” (IV, 94) că din patru în patru ani dacii îi trimiteau mesageri lui Zamolxis. Luau câte un om curat, îi spuneau toate păsurile şi-l azvârleau în suliţi. Dacă omul nu murea, era certat, pentru că a comis cine ştie ce păcat. Zalmoxis a fost reformatorul religios al dacilor, un sclav educat la şcoala pitagoreicilor, apoi eliberat. El s-a întors în ţară şi a devenit sfetnicul regelui, mare preot şi apoi zeu. În „Viaţa lui Pythagoras”, scriitorul antic Porphyrios din Tir ne-a transmis informaţia că numele divinităţii geto-dace provine din cuvântul trac „zalmos” (piele), deoarece pruncul Zalmoxis a fost înfăşat după naştere într-un petec din blană de urs. Romulus Vulcănescu vorbeşte despre „nebrida” din piele de urs pe care o purta Zalmoxis pe umăr şi-l citează pe Reys Carpenter, care a arătat că partea a doua a numelui Gebeleizis, „beleizis” este egală cu „meleizis”, adică „mâncător de miere” în limba tracă.
Vechii greci o cinsteau pe zeiţa Artemis, fecioara dedată vânătorii, sora Soarelui. În Efes i-au ridicat un templu trecut printre cele şapte minuni ale lumii. Romanii au preluat-o sub numele de Diana. Iată de unde se trag preafrumoasele zâne ale codrilor româneşti: Sânziana, Cosânzeana. În „Dicţionarul de mitologie generală”, Victor Kernbach aminteşte amănuntul că, deşi ursul nu este prezent ca atare în mitologia greacă, preotesele Artemisei se înveşmântau în haine croite din blană de urs, în timpul dansurilor rituale.
Folclorul românesc a rămas puternic marcat de pecetea acestei forţe supraomeneşti şi supranaturale, ţinute în frâu de cuminţenia şi curăţenia sufletească a fecioarelor sfinte.
După naştere, la pătuţul pruncului vin cele trei ursitoare (mai rar, şapte sau nouă), care îi stabilesc soarta. Ele sunt trei fecioare sau zâne foarte frumoase, înveşmântate în alb, sunt aşteptate cu pâine şi sare, lăsate pe o măsuţă alături de un ulcior cu apă sau vin şi, uneori, un vas cu miere ori câţiva bănuţi. Ursitoarele ori torc şi deapănă firul vieţii (Ivan Evseev crede că numele ursitoarelor se trage din latinescul „ordior” – a urzi), ori citesc destinul trecut în Cartea Ursitelor, iar ceea ce menesc ele sigur se împlineşte, nici Dumnezeu nu poate schimba hotărârea lor.
În acest sens, reprezentativ este basmul „Finul lui Sânpetru”. Domnul Dumnezeu şi Sfântul Petru umblau prin lume. Pe înserate, ei au ajuns într-un sat. Au cerut găzduire la un om bogat, care, văzându-i săraci şi cu hainele prăfuite a refuzat să-i primească. În cele din urmă au nimerit la un om sărac, dar fără noroc, cu o mulţime de copii. Gospodarul i-a primit şi le-a făcut el de mâncare, deoarece femeia lui sta gata să nască.
Când pruncul a venit pe lume, Sfântul Petru s-a oferit să-l năşească. Noaptea, când au venit ursitoarele, naşul a tras cu urechea şi a auzit cum prima i-a hărăzit frumuseţe finuţului, a doua i-a dăruit bogăţie, iar a treia a proorocit că va muri în ziua nunţii. Îngrijorat, Sfântul Petru l-a juruit pe fericitul tată că îl va chema la cununia feciorului, altfel va ieşi cu necaz. Anii au trecut, omul a început să prospere şi prins cu treburile gospodăriei, a uitat de promisiune.
În ziua când băiatul trebuia să meargă la cununie, l-au gătit de mire şi l-au urcat pe un cal. Când să treacă peste un podeţ, bidiviul s-a speriat şi l-a azvârlit din şa, iar mirele a murit înecat în apa pârâului. Abia atunci şi-a adus aminte socrul mare de vorbele naşului şi s-a gândit la el. Sfântu Petru a apărut instantaneu şi s-a dus la Dumnezeu să-şi scape finul. Domnul i-a spus, ai auzit, Petre, asta i-a fost ursita, există o singură cale să-l scapi, dacă cineva dintre cei apropiaţi vrea să-i dea parte din viaţa sa.
Naşul s-a întors şi i-a întrebat pe rând, pe tată, pe mamă, pe fraţi, pe surori, care ar fi dispus să-şi dea din firul vieţii ca să-l învie pe băiat, dar nimeni din familie n-a vrut să facă acest sacrificiu. În schimb, când i-a spus miresei cum stau treburile, ea a acceptat imediat, cu condiţia ca ursitoarele să taie şi să înnoade în aşa fel încât ea şi soţul ei să moară deodată. Evident, povestea s-a terminat cu nunta tinerilor, o petrecere care lesne ar fi putut să se transforme într-o înmormântare.
În „Mica enciclopedie a poveştilor româneşti”, Ovidiu Bîrlea înşiruie şi alte cazuri de excepţie, când destinul cuiva a fost preschimbat prin efortul unor persoane apropiate. Un băiat a aflat în vis că-şi va omorî părinţii în ziua când va împlini 20 de ani, de aceea el a plecat în lumea largă şi a ajuns în Ţara Lupului, unde s-a salvat cu ajutorul unor câini năzdrăvani. Într-o altă poveste, fiul cel mic de împărat a reuşit să-l omoare pe zmeul care, după ursită, ar fi trebuit să mănânce trupul tatălui său. Intervenţia poate veni din însăşi partea ursitoarelor, care, se povesteşte, ar fi avut un frate mut. Când un fecior de crai şi-a aruncat mireasa în râu, să scape de ea, frăţiorul le-a rugat să schimbe soarta fetei, iar ursitoarele, uimite de faptul că mutul a prins glas, i-au împlinit dorinţa.
Romulus Vulcănescu susţine în volumul „Mitologie română” că Ceasul Rău şi Ceasul Bun, cu echivalentele lor Nenoroc şi Noroc, constituie agenţii care împlinesc hotărârile ursitoarelor.
Fără îndoială, ursita stă scrisă şi în stele. În mod interesant, cuvântul „urs” apare în „Silmarillion” o singură dată, când Tolkien ne povesteşte cum anume a luat naştere „Valacirca” (Secera Valarilor), numele constelaţiei cunoscute la noi ca Ursa Mare (Carul Mare). Cele şapte stele au fost făcute de Doamna Varda din stropii de rouă culeşi de pe frunzele miticului arbore de argint, Telperion. Ea a făurit şi alte stele noi, mai luminoase decât celelalte, pentru a-i întâmpina pe elfi, Întâii Născuţi, care aveau s-o cheme drept Elentári, Regina Stelelor.
Ivirea elfilor s-a făcut sub semnul constelaţiei Orion, sub care, zice Geo Bogza, s-a născut Mihai Eminescu, geniul artistic al poporului român. Cazul nu e singular în literatura universală, deoarece şi Petőfi Sándor, poetul naţional maghiar, s-a născut tot într-o noapte de iarnă, după ce clopotele bisericii din Kiskőrös au anunţat venirea Anului Nou.
Elfii au botezat frumoasa constelaţie de iarnă Menelmacar, „Spadasinul Cerului”, cel cu centură strălucitoare, „care prevesteşte Ultima Bătălie ce se va da la sfârşitul tuturor timpurilor”. Ele s-au zărit şi pe cerul Bethleemului, în noaptea în care printre oameni a coborât Domnul Dumnezeu, întrupat în Prunc. Să ne amintim de cele trecute în Evanghelia după Matei:
„Să nu credeţi că am venit să aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia.” (Matei 10:34)
Despre ce fel de sabie este vorba? Când Îşi avertizează ucenicii în Joia Mare asupra apropierii ceasului când va fi vândut, Mântuitorul spune:
„Acum, dimpotrivă, cine are o pungă, s-o ia; cine are o traistă, de asemenea, s-o ia; şi cine n-are sabie, să-şi vândă haina, şi să-şi cumpere o sabie.” (Luca 22:36)
Lui Isus I se oferă imediat chiar două săbii, pe care Le respinge, aşa cum a refuzat să folosească armele şi împotriva celor trimişi de Templu să-L aresteze. Când Sfântul Petru l-a atacat pe robul marelui preot şi i-a tăiat urechea, Iisus l-a oprit şi a vindecat rana:
„Pune-ţi sabia la locul ei; căci toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri.” (Matei 26:52)
Înţelegem de aici că sabia de care a vorbit apostolilor nu era menită să fie folosită împotriva oamenilor, pentru a împiedica Patimile şi Răstignirea. Ea e mai degrabă o armă a spiritului întrupat în Cuvânt, care trebuie pregătită, ţinută la îndemână, pentru lupta cu propriile îndoieli şi cu puterile întunericului, bătălie care va începe la ceasul ursit. Faptele de neînţeles pomenite mai sus sunt lămurite în primul capitol din Apocalipsă, unde Apostolul Ioan descrie venirea Domnului:
„În mâna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri şi faţa Lui era ca soarele când străluceşte în toată puterea lui.” (Ap. 1:16)
Pentru a învinge Răul, e nevoie mai întâi de toate de cutezanţa de a-l înfrunta şi de tărie în suflet – una fără cealaltă nu face nimic. În „Stăpânul inelelor” se povesteşte că, după ce regele Elendil a pierit împreună cu fiul său Anárion în bătălia de pe Câmpiile Stânjeneilor, Isildur a luat în mână ciobul rămas din Narsil, sabia tatălui său şi i-a tăiat lui Sauron degetul pe care purta Inelul Suveran. Duşmanul şi-a pierdut puterea, dar n-a fost nimicit, deoarece Isildur şi-a păstrat inelul pentru sine, ca apoi să-l piardă, deodată cu viaţa, în apele marelui fluviu Anduin, spre nenorocirea tuturor.
Şi Beorn a participat la o luptă decisivă împotriva forţelor Duşmanului, dar cu un deznodământ diferit. Bătălia celor 5 Armate are loc la sfârşitul romanului „O poveste cu un hobbit”. Pe povârnişurile Muntelui Singuratic, oştile aliate ale oamenilor, elfilor şi piticilor i-au înfruntat pe goblinii conduşi de Bolg şi pe teribilii lupi Wargi.
„În ultima clipă apăruse chiar şi Beorn, în persoană – nimeni n-a ştiut cum şi de unde. Venise singur şi sub înfăţişarea de urs ; şi, de furie, părea să fi crescut aproape cât un uriaş. Tunetul vocii lui era ca răpăitul de tobe şi ca salvele de tun, şi arunca gnomii şi lupii din calea lui de parcă ar fi fost vorba de paie sau fulgi. Se năpusti în ariergarda lor şi străpunse încercuirea ca trăsnetul.”
Deşi în clipa când s-a întâlnit cu Gandalf şi Bilbo, Beorn tăia lemne cu ajutorul unui topor mare, el a participat neînarmat la lupta de la Muntele Singuratic. De fapt, nici n-ar fi avut cu ce, deoarece nu-l interesa deloc prelucrarea metalelor. Când piticii ospeţiţi în casa de lemn au început să povestească despre aur, argint, pietre preţioase şi lucruri făurite din fier, Beorn aproape că a aţipit. „În sală nu era nimic de aur sau de argint şi, cu excepţia cuţitelor, existau puţine lucruri de metal” – ne spune Tolkien.
Omul-urs i-a atacat pe gnomi bazându-se pe forţa brâncilor, dar se pare că poseda şi puteri magice, care-i protejau integritatea corporală. Deşi a pătruns singur până la centrul de comandă al oştirii vrăjmaşe, el n-avea nici o rană, deoarece nici o armă nu-l atinsese. De fapt, să ne amintim că Gandalf îl avertizase pe Bilbo că, în cazul în care Beorn i-ar fi întâmpinat prost-dispus, se aflau absolut fără apărare, deoarece farmecele ştiute n-ar fi folosit la nimic, pentru că omul-urs „nu se lasă vrăjit decât de el însuşi”. Din câte ştim, în afară de Beorn, pe Pământul de Mijloc trăia o singură fiinţă capabilă să se sustragă farmecelor, astfel încât nici Sauron nu-i putea face nimic: Tom Bombadil.
Apariţia surprinzătoare a unui animal de mari dimensiuni, într-un loc unde nimeni nu-i bănuia prezenţa, a constituit întotdeauna unul dintre avantajele tactice ale ursului sălbatic. După cum zice Ionel Pop:
„Ursul, în afara puterii lui formidabile, are la îndemână un întreg arsenal de metode de atac, de şiretenii, adunate din experienţă, născocite de mintea lui. După câteva inspecţii nocturne, cunoaşte precis toate împrejurările : aşezarea stânii, ţarcurile oilor, aşezările şi umblările vitelor mari, posturile de veghe şi vrednicia câinilor, măsura în care sunt primejdioşi oamenii care strigă, ameninţă cu foc, uneori bubuie din arme. Alege mai ales nopţile fără lună, cu negură, cu ploaie – de fiecare dată plănuieşte atacul cum e mai potrivit, din partea unde nu-l trădează vântul, unde paza are o breşă ; nu are o oră anume, ţine în încordare şi oboseşte, surprinde. Foarte puţine sunt cazurile când reuşeşte vreun vânător să răpună urs, aşteptându-l lângă vitele din care ursul îşi ia aproape noapte de noapte dijma.”
Profitând de efectul psihologic al surprizei, Beorn l-a scos pe conducătorul piticilor, Thorin Scut-de-Stejar, din focul bătăliei. Străpuns de suliţe, arţăgosul fiu al lui Thráin, nepotul Regelui Thrór de sub Munte, a murit după bătălie şi a fost înmormântat în adâncul Muntelui Singuratic, împreună cu Piatra Ark, minunata nestemată pe care arcaşul Bard i-a aşezat-o pe piept.
Beorn s-a reîntors pe câmpul de bătălie, de două ori mai furios şi nimic nu i-a putut sta în cale. A risipit cercul compact format de goblinii din corpul de gardă, a ajuns până la însuşi Bolg, a dat cu el de pământ şi l-a strivit ca pe o muscă. Văzându-şi şeful doborât şi omorât, oştirile inamice au fost cuprinse de panică şi au luat-o la fugă în toate direcţiile. Mânaţi de o nouă nădejde, oamenii au prins puteri şi, împreună cu elfii, s-au lansat în urmărirea fugarilor.
În aceea bătălie, au pierit trei sferturi din trupele vrăjmaşe. După bătălie, Gandalf şi Bilbo s-au întors împreună cu Beorn, de această dată prin Ţinutul Sălbatic. Au ajuns la casa omului-urs în miez de iarnă, unde au petrecut perioada sărbătorilor de iarnă. A fost plăcut şi vesel acolo ; oamenii veneau din toate părţile să chefuiască, la invitaţia lui Beorn.
„Gnomii Munţilor Ceţoşi erau acum puţini la număr şi morţi de frică, şi stăteau ascunşi în văgăunile cele mai adânci pe care reuşiseră să le găsească ; lupii Wargi dispăruseră din pădure, aşa că oamenii puteau călători acum dintr-un loc într-altul, fără să le mai fie teamă. Mai târziu, Beorn a devenit într-adevăr un mare conducător al acelor locuri şi a domnit peste un pământ sălbatic, aşezat între munţi şi pădure ; se mai spune şi că, timp de mai multe generaţii, bărbaţii din neamul lui au păstrat puterea să se prefacă în urşi, şi, dacă unii au fost oameni răi şi încruntaţi, cei mai mulţi au avut sufletul lui Beorn, chiar dacă nu au avut volumul şi puterea lui. În vremea lor au fost izgoniţi ultimii gnomi din Munţii Ceţoşi şi o pace nouă s-a răspândit dincolo de marginea Ţinutului Sălbatic.”
Nu întâmplător, pământul stăpânit de beorningi, urmaşii omului-urs, se află situat în părţile nordice ale Ţinuturilor Apusene, înainte de regiunile arctice („arktos” înseamnă „urs” în limba greacă), un Pământ aşezat sub semnul Ursei Mari, Secera Valarilor, atârnată de Doamna Varda pentru a-l sfida pe ticălosul Melkor, valarul răzvrătit, începutul răului. Aici, unde alături se află Ursa Mică şi străluceşte Steaua Polară, Călăuzitoarea Noroadelor, cred popoarele că ar fi Casa Domnului.
În „Kalevala”, epopeea populară finlandeză atât de îndrăgită de Tolkien, mama lui Lemminkäinen trimite o albină să aducă leacurile Atotputernicului pentru a-şi învia fiul căsăpit şi azvârlit în râul sfânt al morţii, cel cu apele negre:
„- Cu aripile-ţi uşoare, lesne putea-vei să te-nalţi peste Lună, peste Soare şi ajunge printre luceferii cerului. Vei ajunge întâi la poalele stelei Orion, apoi vei trece pe umerii Carului Mare, iar în cele din urmă te vei urca pe spinarea celor şapte stele… De acolo, mai sunt doi paşi şi fi-vei în casa, în cămara Zămislitorului.”
Ursa Mare constituie cele Şapte stele cântate de Beren, singurul om întors din morţi, pe vremea când zăcea în beciurile lui Sauron, ca răspuns la chemarea prea-frumoasei zâne Lúthien Tinúviel, Privighetoarea, modelată de Tolkien după chipul şi asemănarea soţiei sale, Edith.
Beorn nu este singurul urs care i-a ajutat pe hobbiţii din neamul Baggins. În „Frăţia inelului”, Frodo a scăpat de urmărirea Duhurilor Inelului trecând dincolo de Vadul Urşilor, locul unde nazgûlii au fost potopiţi şi risipiţi de torentul prăvălit peste ei de regele Elrond, un elf pe jumătate om. În fapt, e o nouă trimitere la Apocalipsă :
„Şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari…” (Ap. 1:15)
Purtătorul Inelului şi-a găsit refugiu în Vâlceaua Despicată, în Ultima Casă Îmbietoare, unde şi-a oblojit rana tăiată de un pumnal blestemat, în noaptea când s-au oprit pe Ţancul Vremii. Aici i-a întâlnit pe cei care l-au însoţit şi l-au apărat pe o parte din drumul către Mordor, iar piticul Glóin, tatăl lui Gimli, i-a povestit ce s-a mai întâmplat cu urmaşii lui Beorn.
În vremea aceea, dinainte să înceapă Războiului Inelului, în ţinutul de la poalele Munţilor Ceţoşi stăpânea Grimbeorn, fiul omului-urs, „seniorul multor bărbaţi vajnici”, care ţineau deschise Trecătoarea Înaltă şi Vadul Carrock, astfel încât circulaţia dintre Ţinutul Rhovanion şi Rivendell era ferită de primejdii. Glóin s-a plâns că, deşi piticii se puteau bizui pe ei, „preţul pe care-l cer e mare şi nu prea îi au la inimă pe gnomi”.
În „Cele două turnuri”, ni se oferă noi amănunte despre aceşti războinici temuţi. Pornind pe urmele hobbiţilor răpiţi de uruk-hai, Aragorn, Gimli şi Legolas i-au zărit pe călăreţii din Rohan. Rătăcitorul prinţ din stirpea lui Isildur l-a liniştit pe gnomul îngrijorat:
„- Sunt prieteni vechi cu cei din Gondor, deşi nu se înrudesc cu ei. E pierdută în negura uitării vremea când Eorl cel Tânăr i-a adus din miazănoapte şi-s mai degrabă neam cu bardingii din Ţinutul de Jos şi cu beorningii din Codru, printre care mai pot fi zăriţi mulţi bărbaţi înalţi şi bălai, aşa cum sunt călăreţii din Rohan.”
Aceeaşi filiaţie este reamintită în „Întoarcerea regelui”, Anexa A, II: „Casa lui Eorl”. Oamenii din Éothéod, strămoşii rohirrimilor, erau înrudiţi de-aproape cu beorningii şi cu neamurile ce trăiau în vestul Codrului Întunecat. Ei au venit sub conducerea lui Eorl cel Tânăr, care pretindea că se trage din regii Rhovanionului şi au obţinut dreptul de a se stabili în Rohan de la Cirion, majordomul Gondorului, regat pe care l-au ajutat în nenumărate rânduri, ca aliaţi fideli. Din Anexa F, „Limbile şi popoarele celui de-al Treilea Ev”, aflăm că beorningii vorbeau un grai înrudit cu limba adunaică.
Anexa B, „Povestea anilor”, ne destăinuie că după prăbuşirea Turnului Întunecimii şi pieirea lui Sauron, regele elf Celeborn a trecut Anduinul şi a cucerit cetatea Dol Guldur. Regina sa, bălaia zână Galadriel, i-a prefăcut zidurile în ruine şi i-a secat fântânile. Apoi, Celeborn s-a îngrijit de curăţirea Codrului Întunecat. În alianţă cu Thranduil, regele elfilor pădureni, tatăl lui Legolas, au ucis făpturile de coşmar ce trăiau în umbra prelinsă pe sub coroanele arborilor şi, în Ziua Anului Nou al elfilor, cei doi conducători de oşti s-au întâlnit victorioşi în mijlocul codrului şi i-au schimbat numele în Pădurea Frunzelor Verzi. O bună parte din regiune, ce-a dintre Strungi, le-a fost dată în stăpânire urmaşilor lui Beorn şi pădurenilor din neamul lui Bard.
Şi astfel a început cel De-al Patrulea Ev, cel în care Tolkien şi-a scris opera şi ne-a povestit toate aceste minunate întâmplări.
© Franciscus Georgius
Articol apărut în antologia „J. R. R. Tolkien: Credinţă şi imaginaţie” (coordonatori Virgil Nemoianu şi Robert Lazu), Editura Hartmann, Arad, 2005, pag. 155-175.
