Și tot așa cum Gran Paradiso este cel mai înalt vârf din Italia unificată, singurul munte al cărui pisc zimțat, permanent acoperit de zăpadă ajunge la înălțimea de peste o mie șase sute de metri (există zvonuri cum că, într-o zi senină, poți vedea atât culmea Mont Blanc, cât și Matterhorn din vârf), așa că știm că cea mai mare și mai splendidă creatură montană din Europa este ibexul, care paște pe pantele din Grand Paradiso, ibexul, capra alpină, strămoșul îndepărtat și vărul vremurilor moderne al propriei noastre capre domestice, franceza bouquetin și germanul Steinbock.
Un ibex mascul poate ajunge la mărimea unui mânz, având cam nouăzeci și unu de centimetri înălțime, iar coarnele sale curbate, precum pumnalele orientale, decorate cu modele unduitoare, pot ajunge să crească aproape la fel de mult ca înălțimea creaturii. Folclorul local ne spune că, în vremurile de demult, când cețurile străvechii Glaciațiuni încă persistau grele prin ravenele din Valle d’Aosta și Valle d’Orso, turme de ibecși încă mai puteau fi văzute mai jos, pe pantele muntoase, dar pentru că ibexului îi place vântul răcoros al muntelui și prețuiește frigul, care-i ține departe de văi pe prădători, s-a mutat pe terenul cel mai inospitalier și l-a făcut căminul său.
Însă exista o fiară care a luat urmele ibexului și pe aceste cărări, semănând frica și provocând moartea și distrugerea, iar această fiară era omul.
Când au trecut cam o mie opt sute de ani de la nașterea Domnului nostru Iisus Cristos, mai rămăseseră pe pantele de la Gran Paradiso tot atâția ibecși cam cât degetele unei mici familii. Populația lor fusese decimată deja prin Pirinei, la fel ca și în Alpii francezi; rubedeniile lor mai trăiau încă în Nubia și prin Caucaz, însă pe continentul european, Gran Paradiso era ultimul lor refugiu.
Cu toate că ibexul devenise tot mai rar și mult mai dificil de găsit, braconierii au continuat să vâneze acest animal cu blană maro-cenușie, folosind puștile și capcanele, neprecupețind niciun efort. Pentru că ibexul ascundea adânc înlăuntrul său un secret, cel mai puternic talisman pentru protejarea împotriva răului, cunoscut celor care locuiau în vale: în inima ibexului se afla un os de forma unei cruci.
Se spune că acel oscior îl putea feri pe purtătorul său de o moarte violentă, iar soldații în marș prin război erau bucuroși să slăbească băierile pungii lor cu bani pentru a dobândi un asemenea talisman. De asemenea, se zvonea că acea cruce din inima ibexului mărea virilitatea bărbatului, ceva ce și diferite alte părți ale trupului altor cornute nobile și puternice se spunea că puteau face, încă de la începutul vremurilor. Sângele de ibex curăța pietrele la rinichi, în vreme ce alte părți ale creaturii erau folosite ca și medicamente pentru tot felul de boleșnițe.
Și cu toate că ducii și conducătorii au încercat să restrângă felul în care localnicii puteau vâna ibexul, pentru ca ei înșiși să poată beneficia de o mai mare rezervă din puternicele lor talismane, oamenii n-au acceptat astfel de legi. Pentru că dacă ducii și conducătorii doreau să-și ducă oamenii la război, localnici, fără îndoială, cereau aceeași protecție magică pe care regele animalelor din munți o purta în inima sa nobilă, pură.
Lui Vittorio Emanuele, regele Piemontului, Savoyei și Sardiniei îi plăcea vânătoare de ibecși cu mare pasiune. Nici măcar iubita sa, La Rosina, nu putea trezi același entuziasm precum călăritul prin atmosfera rece de munte, pe care-l stârnea în inima și sufletul său. Și ceea ce-i interzis oamenilor de rând, este, desigur, permis clasei conducătoare, așa au stat din totdeauna lucrurile prin lume.
Însă Vittorio Emanuele nu tânjea după talismane; tot ce-i trebuia lui era farmecul muntelui, exaltarea provocată de vânătoare, chiciura înghețată de pe iarbă și strălucirea arămie a soarelui la răsărit peste vârfurile acoperite de zăpadă, aburii grei și cețoși ai răsuflării bidiviului său, pe când pășea cu grijă peste terenul accidentat – asta, și năvala sângelui prin venele sale la vederea unei turme îndepărtate de ibecși, profilată pe peisajul iernatic; cum să se apropie, la fel de prudenți ca un vulpoi, ferindu-se sub vânt, pentru simțurile auzului și mirosului la ibecși era aproape supranatural de sensibile, și învățaseră să se teamă de mirosul cailor și al oamenilor și prafului de pușcă. Și cu toate că erau animale mari, agilitatea lor și viteza erau la fel ca ale micilor lor frați, antilopele șamoa, iar dacă un picior sau o copită izbea o piatră făcând-o să lovească o alta, sau dacă bidivii pufneau, ibecșii dispăreau ca vântul.
Vittorio Emanuele își petrecea mai mult timp pe munte decât ocupându-se de îndatoririle sale ca și conducător. Cu toate că, pe vremea tinereții sale, luptase cu trupele tatălui său, Carlo Alberto, împotriva austriecilor, câmpul de bătălie nu era pentru el; locul său era în ravinele râpoase și versanții lui Gran Paradiso. De fapt, iubea atât de mult vânătoarea, încât în urma mișcării Risorgimento, a încercat să unifice Italia cu ajutorul trupelor fioroase de mercenari ale lui Giuseppe Garibaldi, acești oameni de acțiune ajungând să fie cunoscuți drept Cacciatori delle Alpi, Vânătorii din Alpi.
Lângă Pasul Lauson, deasupra Văii Valnontey, Vittorio Emanuele a ridicat un pavilion de vânătoare și în Valsavareche un altul, la Orveille. Atât de mult îi plăcea să-și petreacă timpul la pavilion, încât a făcut să fie deschisă o legătură prin telegraf de la Orveille, până în orașul Degioz, ca să se poată ocupa de îndatoririle sale administrative fără a-și întrerupe expedițiile sale de vânătoare, nici măcar o singură zi. De-a lungul dificilelor cărărui montane, a construit cărări pavate, mulletiere, care erau accesibile călare, pe când înainte aceste locuri erau accesibile doar celor mai agili dintre alpiniști.
Și totuși, populația de ibecși a continuat să scadă, deoarece paznicii de rezervație ai regelui nu-i puteau împiedica pe săteni să colinde munții și nimeni nu putea fi pedepsit, pur și simplu, pentru că hoinărea cu o pușcă de vânătoare; pentru că vânaseră antilopele șamoa (a căror piele era dintre cele mai fine), ori pentru că în anii de recoltă proastă chiar și marmote, adăugându-le în oalele cam goale, și după ce ibecșii deveniseră prudenți și vicleni, la fel și braconierii, astfel că acești oameni erau rareori prinși asupra faptului.
Într-o zi a Anului Domnului 1855, Vittorio Emanuele, care de multă vreme primise porecla de Regele Vânător, o luă din nou în urmărirea ibexului. Nu mai găsise niciun exemplar de săptămâni de zile, iar de acum era precum bețivul satului, căruia birtașul local nu-i mai dădea vin, atât era de avid să încerce din nou senzația că îmblânzise și strunise un element natural imprevizibil, rebel, adus la picioarele sale și controlat. Cum mai țâșnea sângele din blana maro-cenușie a făpturii și colora zăpada și pietrele! Cum îi mai cădea la pământ capul încornorat; cum se mai stingeau ochii săi ageri, și cum sticla de ginepi , de care se bucura după ucidere gâlgâia în timp ce-i curgea în vene.
După o căutare îndelungată și frustrantă, Regele Vânător și anturajul acestuia întâlniră o turmă de ibecși, lângă Pasul Entrelor. O mulettieră bine pavată urca prin trecătoare, însă de pe creasta de sus, până la cealaltă parte a trecătorii, nu era nimic altceva decât o depresiune râpoasă și abruptă, evitată chiar și de cei mai experimentați dintre vânători.
Oricum, nobilul ibex nu se teme de pante, unde oamenii cei nevolnici se străduiesc să-și caute un loc de pus picioarele lor neîndemânatice. Turma era vigilentă și scăpă. Calul Regelui Vânător nu putu să se ia după turmă, însă instinctul lui Vittorio Emanuele îi spuse că jivinele ar putea să încerce să urce pe versanții mai înalți dinspre sud, astfel că dădu pinteni armăsarului său luând-o spre sud, urmând direcția marginii muntelui. Calul său era atât de rapid și de agil, încât alaiul regelui fu lăsat mult în urmă, și curând după aceea nu mai putură fi văzuți din nou, nici nu mai puteau auzi sunetul cornului de vânătoare, pentru că Regele Vânător era atât de exaltat încât nu observase înrăutățirea condițiilor meteorologice, nici norii, care acum zăboveau înaintea stâncilor din jurul lor.
Regele intră călare în ceața tot mai groasă. Curând, putea vedea urmele lăsate de ibex prin zăpadă și-și îmboldi calul să se ia după ele. Dar când el și calul său ajunseră la mică culme, calul refuză să meargă mai departe. Pufnind, nu-l mai asculta, încăpățânându-se, de parcă nările sale adulmecaseră duhoarea neplăcută a primejdiei.
În furia sa, Vittorio Emanuele își biciui calul cu gârbaciul, iar în acel moment părea mai degrabă un băiețel răzgâiat, a cărui vrere se făcea de fiecare dată, decât bravul și neînfricatul Rege Vânător. Mai mult, calul știa că stăpânul său nu mai era guvernat de bunul simț și de evaluările prudente. Armăsarul își arcui spinarea și lovi cu picioarele din spate în aer, și prin asta, regele alunecă din șa și ateriză în zăpadă.
Imediat ce căzu la pământ, calul dispăru în ceață, luând cu el pușca și celelalte piese de echipament legate de șa. Și nu se mai întoarse niciodată, indiferent cât de mult îl chema stăpânul său și se agita. Și în momentul când omul e abandonat în munți, nu există niciun fel de noblețe, niciun fel de eroism pe câmpul de luptă, niciun lucru de preț care l-ar putea ajuta.
Ca un vizitator experimentat al munților, Vittorio Emanuele nu se temea în mod excesiv pentru viața lui, deși se lovise cumva la căderea de pe cal. Știa că armăsarul se va întoarce singur la cabana de la Orveille, și că suita lui va ști să pornească imediat în căutarea sa, văzând că bidiviul se întorsese fără el. Își putea astâmpăra setea cu zăpadă și, probabil, nici nu va începe să flămânzească până când va fi găsit. Și pentru că purta o ținută de vânătoare țesută din cea mai bună lână și izmene, cizme bine unse și o mantie cu guler de vulpe și căptușită cu blană de iepure, știa că putea aștepta până dimineața fără să răcească, precum și venirea expediției de salvare, ori limpezirea vremii, după care ar fi putut să-și găsească și sigur drumul spre casă de-a lungul culmilor. Nu trebuia decât să ajungă până sub linia zăpezii și să găsească un loc ferit de vântul rece, iar în buzunar avea o cutie cu iască, dacă dădea peste vreo cabană de ciobani, cu ceva lemn de foc înăuntru.
Vittorio Emanuele se opinti prin zăpadă de-a lungul versantului muntos până când stratul de zăpadă începu să se subțieze și iarba de dedesubt își făcu, în final, apariția. După ce rătăci o vreme, regele dădu cu ochii de o grămadă de stânci și după ce încercă să afle direcția vântului, se duse după partea ferită, unde, între bolovani, se găsea o mică adâncitură acoperită cu iarbă. Acolo se așeză, cu spatele rezemat de stânci și învelit în mantie.
Se apropia seara, iar regele fu nevoit să admită că expediția pornită spre recuperarea lui s-ar putea să nu ajungă la el la noapte, că va fi obligat să-și petreacă noaptea singur, pe munte. Cu toate că suflă din cornul de vânătoare care-i atârna la cingătoare, nu primi niciun răspuns. Culcușul său de acolo era mai dur și mai incomod decât cabanele de munte, iar ceața – părând că se subția treptat – îi umezea părul și fața, formând picături pe mustața sa groasă, și-și dădu seama deși ținuta sa îl va proteja suficient de bine, noaptea va fi lungă și avea șanse mici să poată dormi.
Fără îndoială, se părea că Vittorio Emanuele poposise pentru scurt pe tărâmul viselor, când ceva îl trezi dintr-o dată, poate doar faptul că, pe când era ațipit, cerul se limpezise și răsărise luna plină. Iar luna, care la altitudinea din munți părea întotdeauna mai mare, mai strălucitoare și mai clar conturată decât atunci când era văzută prin aerul încărcat din văi, își trimitea lumina direct în ochii lui. Cerul înstelat părea atât de aproape, încât regele simți că mai că ar fi putut să-l atingă și să adune pumni de diamante și praf argintiu.
Tocmai atunci o umbră se apropie dinspre cealaltă parte a grămezii de stânci, conturându-se fiind neagră ca tăciunele în noaptea luminată de strălucirea lunii. Umbra avea un cap împodobit cu un set de coarne mândre, curbate și ondulate. Iar din spatele pietrelor se iți o copită despicată, de parcă ar fi căutat un punct de sprijin, cântărind dacă să pășească sau nu în fața acestui oaspete nocturn.
Vittorio Emanuele, Regele Vânător, gemu în sinea lui, în vreme ce mâna lui scotoci în grabă după pușca lipsă. Atunci umbra păși înainte, în lumina argintie care iradia din lună, și în acel moment lui Vittorio Emanuele îi îngheță inima-n piept. Întrucât ceea ce credea el că era un ibex, era, de fapt, o creatură cu numai două picioare, două copite despicate, iar pe sub perechea de coarne se holbau doi ochi aprinși de o strălucire roșie ca sângele.
Era diavolul. Era Belzebut însuși, care se cățărase din tărâmurile lui subterane pentru a-l culege pe Vittorio Emanuele și duce în regatul său subteran. Cu toate că nu sufla niciun cuvințel, regele știa că diavolul avea dreptate. Lista sa de păcate era lungă și variată, incluzând de toate, de la infidelitățile sale față de La Rosina și până la numeroși oameni măcelăriți de el pe câmpul de luptă, mașinațiunile sale politice nemiloase. Iar regele nu putea scoate niciun sunet, știind că nu va putea spune nici măcar un singur cuvânt în apărarea sa, diavolul întinzându-și degetele sale lungi, cu gheare, spre pieptul lui Vittorio Emanuele, gata să-i smulgă inima.
Se auzi un sunet când o pietricică se ciocni de o alta, iar mâna diavolului se opri într-o clipită când, din cealaltă parte a stâncilor, scăldat în lumina argintie a lunii, apăru un ibex măreț. Era un mascul – sub maxilarul său avea o bărbuță, iar coarnele sale erau la fel de mari precum brațele unui bărbat voinic – și era cel mai masiv și mai nobil decât oricare ibex văzut vreodată de Vittorio Emanuele. Își lăsă capul jos, ca și cum l-ar fi provocat pe diavol, scurmând pământul cu picioarele sale din față, slobozind un pufnet amenințător din nări.
Belzebut se răsuci pe copitele sale.
Masculul de ibex și diavolul se izbiră cu coarnele, pocnitura răsunând prin tăcerea de moarte a munților; ibexul se ridică pe cele două picioare din spate și, pentru moment, fața diavolului și botul ibexului se contopiră ca niște siluete în lumina lunii, coarnele lor fiind ca niște crestături de negreală în praful de stele. Diavolul urlă, mușchii de pe trupul său păros unduindu-se; ibexul mugi și împroșcă, trupul său puternic încolțindu-l pe diavol în jos, niciunul dintre ei necedând nicio palmă de pământ în timpul confruntării, amândoi râcâind pământul acoperit de promoroacă.
Și apoi, înțepenit de frică, Vittorio Emanuele îl văzu pe diavol întinzându-și pe ascuns ghearele sale lungi și curbate spre pieptul mare al ibexului, spre locul unde-i bătea inima cu sălbăticie, iar ghearele diavolului izbutiră să evite picioarele din față ale animalului și copitele lui ascuțite în timp ce acestea loveau puternic, și, într-o clipită, pumnul său ajunse la blana ibexului afundându-se în pieptul maro.
Gura regelui se deschise într-un strigăt, un avertisment, poate, ori din frică pentru apropiata lui moarte și damnație, când colo…
Se părea că diavolul luase o lovitură crâncenă peste gheare. Se dădu îndărăt și se încovoie, părând că-și ținea laba, care numai cu o clipă mai înainte era întinsă și gata să comită atrocitățile, chircită de suferință. La inima ibexului, aurie pe sub blană, strălucea o cruciuliță, vag roșiatică., un talisman viu, osul magic al ibexului.
Animalul se ridică pe picioarele sale din spate și-l lovi pe diavolul care șchiopăta direct în față, în așa fel încât acesta se răsuci și se scufundă în pământ pe picioarele sale hirsute. Rămase acolo, într-o poziție cât se putea de favorabilă pentru ibex, care apoi își înclină capul, câștigă viteză și-l izbi pe diavol în dos cu întreaga sa forță a coarnelor sale magnifice.
Vittorio Emanuele își închise ochii îngrozit de-a binelea, și apoi, când îi deschise din nou, diavolul nu mai era de văzut pe nicăieri. Rămăsese numai ibexul, acum îndepărtându-se magnific în timp ce lumina lunii îi mângâia coarnele și trupul maro-cenușiu, creasta întunecată a spinării sale și mica pată deschisă la culoare a burții sale, iar apoi, la periferia câmpului său vizual, regele văzu cum o femelă și doi pui se alăturară masculului, fiind ca și cum cele patru creaturi i-ar fi aruncat o privire încărcată de sobrietate înainte de a se răsuci și, aproape cu demnitate, dispărea în bezna impenetrabilă a umbrelor munților.
Curând după aceea, cerul de deasupra munților începu să se lumineze, primele gene de lumină trandafiriei și auriu-arămie apărând pe piscurile muntoase, și la nu mult timp după aceea, Regele Vânător auzi răsunând cornul de vânătoare și răspunse cu al său propriu.
Nu trecuse niciun an de la evenimente, când Regele Vânător, Vittorio Emanuele al II-lea declară cele peste două mii de hectare din zona din jurul lui Gran Paradiso drept o rezervație regală de vânătoare. A reușit să-i convingă pe săteni și pe moșierii locali să-și cedeze drepturile de vânătoare pentru o plată și tocmi un număr semnificativ de paznici de vânătoare să aplice interzicerea vânătorii de ibecși. Nu se știe dacă Regele Vânător însuși a mai ucis vreodată vreuna dintre aceste creaturi pe propriul său teren de vânătoare, dar ceea ce se știe este că astăzi mii de ibecși cutreieră dealurile și versanții de la Gran Paradiso.
Și chiar dacă nu s-a mai tras de atunci nici măcar un singur foc de armă la Gran Paradiso, Cacciatori delle Alpi n-au stat nicidecum cu mâinile în sân: cu ajutorul lui Garibaldi și al Vânătorilor din Alpi, în 1861 regele Vittorio Emanuele a devenit Padre della Patria, Părintele Patriei, primul rege al Italiei unificate. Cu curaj și brutalitate, și-a condus trupele împotriva celor ale Papei la Castelfidardo și l-a împins pe Papă înapoi la adăpostul zidurilor Vaticanului. Pentru acest lucru, Vittorio Emanuele a fost excomunicat din biserică, dar se pare că mult i-a păsat lui de asta. Se spune că, la primirea notei privind excomunicarea, Vittorio Emanuele a zis: „Să-i spuneți Sfinției Sale că credința, virtutea și vigoarea care au ținut Fiara la respect nu stă în crucifixele sau bijuteriile care-i ornează tronul, ci în inimile nobile și pure.”
În calitate de șef al statului, avea acum și mai multă putere să-și protejeze domeniul de vânătoare și pe locuitorii săi maiestuoși. Iubita lui Vittorio Emanuele și curând morganatica sa soție, Rosa Vercellana, se spune că l-ar fi tot tachinat pe soțul ei asupra deciziei sale bruște de a proteja mari zone de la Gran Paradiso pentru ibecși. La Rosina credea că Vittorio Emanuele salvase ibexul doar pentru a-l putea vâna singur, pentru conținutul inimii sale. La asta, Regele Vânător a răspuns: „Rosina, dragoste, greșești profund. Gândește-te așa: dacă orice creatură ar dispărea de pe fața pământului din cauza faptelor omului, habitatul acesteia ar fi cucerit de către diavolul însuși, care n-ar mai pleca niciodată, dar absolut niciodată de acolo.”
©Johanna Sinisalo
Titlul original : „Metsästäjäkuningas”, din culegerea de povestiri și eseuri, „Salattuja vomia” (Puteri ascunse, editura Teos, Helsinki, 2012)
Traducere de : Silviu Genescu
Textul a fost tradus și publicat în revista Fantastica prin acordul autoarei. Îi mulțumim.
