Tocmai mă hotărâsem să mă retrag în pădure și să mor, când am văzut un obiect uriaș stârnind praful la orizont.
Părea un animal masiv. Nu mai văzusem unul asemănător, așa că m-am hotărât să aștept, ca să-l pot vedea mai bine. Când s-a apropiat, am constatat că nu era singur. Iluzia mărimii și a vitezei era rezultatul metodei de deplasare: opt biciclete legate la o căruță. Maimuțele care mergeau pe ele s-au oprit aproape de mine, dar nu mi-au dat atenție. Pufneau, gâfâiau și sorbeau din pârâul care curgea din pădurice și se furișa în nisip după vreo sută de metri.
Mă aflam la una dintre puținele oaze rămase în Europa. Avusesem de gând să mă întind la umbra zgârcită aruncată de pâlcul de pini și să mor de inaniție. Nu aveam nicio destinație și nici nu vedeam de ce ar fi trebuit să mai încerc să ajung undeva. Mirosul pătrunzător al sevei și susurul pârâului care se unduia printre rădăcinile pinilor erau cele mai frumoase lucruri pe care le-am trăit în călătoriile mele. De mâncat, nu mai aveam ce mânca. A-mi sfârși viața acolo fusese o idee excelentă.
În scurt timp, maimuțele care alcătuiau ceata neobișnuită și-au astâmpărat setea și s-au urcat din nou pe biciclete. Erau cimpanzei, i-am recunoscut din fotografii. Nu mai văzusem niciodată o maimuță pe viu. Și nici atâtea biciclete la un loc. Erau construite din piese colorate; unele din bucăți adăugate ulterior, lucrate din lemn, altele dintr-un metal atât de fin, că nici nu l-am putut identifica. Am presupus că o căruță trasă de biciclete era cel mai rapid mod de a călători. Oare ceata se îndrepta spre un anumit loc? Poate, dar mi se părea ciudat, fiindcă unde anume ar fi fost mai bine, dacă nu în orice altă parte?
Când pornisem la vale, spre sud-vest, nu avusesem niciun motiv să merg undeva sau să mă opresc într-un loc anume. Pur și simplu plecasem, fiindcă pentru mine nu mai era loc în satul nostru. Toată lumea avea dreptul să facă doi copii, dar, dacă ajungeau amândoi la maturitate, unul trebuia să plece. Pe urmă alegea singur la care margine de drum sau oază voia să moară.
Nu mă deranja să mor. La urma urmei, tocmai văzusem un miracol. Am privit dincolo de pârâu, la cimpanzeii care se foiau pe lângă mijloacele lor de transport. Aveau o comoară uriașă: nu mai puteau fi multe biciclete funcționale în lume. Nu m-am gândit niciodată că cimpanzeii știau să meargă cu bicicleta, dar bineînțeles că pe lume există multe alte lucruri la care nu m-am gândit niciodată.
Căruța părea masivă, iar după ce maimuțele s-au apucat iar să pedaleze, au început să sufle greu din cauza efortului și să scoată zgomote guturale scurte. Bicicletele erau prea mari pentru ele. Căruța înainta scârțâind. Încărcătura era acoperită cu o prelată mare, asemănătoare cu pielea. Probabil o recuperaseră dintre ruinele vreunui oraș.
Stăteam liniștit și urmăream cum se târăște căruța spre sud-vest. În copilăria mea, un povestitor-călător trecuse odată prin satul nostru. Preț de-o clipă, am cochetat cu ideea de a-mi continua drumul până dădeam peste un sat. Povestea cu o căruță trasă de opt cimpanzei sigur avea să-mi câștige o pâine. Ar fi fost una cu totul nouă, nescrisă și nemaiauzită. Dintr-o dată, căruța s-a oprit din nou. Am deslușit-o ca pe-un obiect mic și întunecat în lumina soarelui care scălda praful ridicat în aer. Siluete mărunte țâșneau înainte și înapoi pe lângă ea.
Unul dintre cimpanzei a luat-o înapoi spre oază. Era mult mai agil și se deplasa mai natural fără bicicletă. Am fost puțin surprins când a venit direct la mine. A întins brațul, m-a prins de încheietură și m-a tras. Intenția lui era destul de clară: voia să-l urmez. Mă amuza, însă eram prea vlăguit ca să mă ridic.
Cimpanzeul mă trăgea de încheietură și scotea strigăte agitate de „ooh!, ooh!”. Văzând că nu reacționez deloc, a făcut un pas înapoi, mi-a dat drumul și a început să-mi facă semne. Asta m-a surprins mult mai mult decât un cimpanzeu pe bicicletă, pentru că am recunoscut câteva dintre semnele pe care le făcea. În satul nostru trăia o familie de surzi și așa vorbeau unii cu alții. Era un obicei foarte vechi. Părinții îi învățau să-l folosească pe copiii care, la rândul lor, îi învățau pe copiii lor. Acum, cimpanzeul comunica în același fel. Am recunoscut cel puțin semnele pentru ajutor și mâncare.
Am crezut că-mi cere de mâncare și m-am hotărât să-i explic care e situația. Cu mâini vlăguite, am făcut semnul pentru hrană. Cimpanzeul a înghețat și nu mi-a mai făcut niciun semn. S-a uitat la mine cu ochi luminoși, vigilenți, și-a lăsat capul pe-o parte și a luat-o la fugă cu genunchi îndoiți. În scurt timp, s-a întors cu câte ceva în fiecare mână. A așezat mâncarea pe acele de pin din fața mea: o rădăcină galben-roșiatică și ceva ce părea a fi pește uscat. A început să gesticuleze, arătând cu degetul spre mine și făcându-mi semn să mănânc.
Am dus rădăcina la gură și am mușcat din ea. Era dulce, delicioasă de-a dreptul. Am mâncat-o încet, savurând-o. Apoi am trecut la pește. Era cam sec, dar m-am dus la marginea pârâului, am vârât bucăți din el în apă înainte de a le mânca și am băut multă apă. Am simțit cum membrele mele își recapătă vigoarea. Parcă nici creierului meu nu-i trebuise decât puțină mâncare ca să poată experimenta din nou sentimentul mirării. Călătorii aceia generoși mi-au stârnit cu adevărat curiozitatea. Când cimpanzeul, care mă urmărise nerăbdător cum mănânc, a văzut că am terminat, mi-a făcut semn încă o dată, încurajându-mă să-l urmez. De data asta, m-am supus.
Ajunși la căruța trasă de biciclete, am înțeles imediat care era necazul. O bicicletă căzuse, un cimpanzeu zăcea nemișcat în țărână, iar alți șase roiau agitați în jurul lui. L-am atins: era mort. Probabil suferise un atac cerebral sau îl doborâse o criză din cauza efortului.
Am făcut semn că murise. Cimpanzeul care mă adusese acolo mi-a repetat imediat gestul. Doi semeni de-ai lui au luat leșul și l-au dus la marginea drumului. O maimuță a mers la căruță, a ridicat prelata și a luat o lopată. Una în stare foarte bună, mi-am dat seama îndată. Era toată din metal, nu doar lama, ca în satul meu, unde coada de lemn se schimba de câte ori se rupea sau putrezea.
Maimuța s-a apucat să sape pământul tare. Treabă grea. Îi venea greu să țină lopata fără degete mari opozabile. Asta n-a împiedicat-o să încerce. M-am dus la ea, i-am arătat că vreau s-o ajut și am luat lopata. Animalul s-a dat la o parte, precaut. Din câteva lopeți, am săpat o groapă de adâncime potrivită. Maimuțele și-au târât camaradul mort în ea. L-am acoperit cu pământul fărâmicios. Pe urmă, trei cimpanzei au venit la mormântul proaspăt și au urinat pe el. Poate că mirosul de urină trebuia să țină la distanță mâncătorii de hoituri. Sau aparținea de ritualul de înmormântare.
Maimuțoiul m-a apucat din nou de încheietură. L-am urmat fără să opun rezistență. M-a dus la bicicleta rămasă fără stăpân și a arătat spre ea, apoi spre mine. A repetat gestul, apoi mi-a transmis, prin semne, cuvântul „mâncare”.
Am ridicat încet bicicleta. Cimpanzeii au scos sunete agitate și au apucat bicicletele de ghidoane. Am început prin a merge pe lângă mijloacele noastre de transport, împingându-le în față. Înaintam teribil de greu și extenuant. Odată ce roțile căruței au pornit să se învârtească, ne-am urcat pe biciclete. Mersesem și eu cu una preț de câteva zile nebune, în copilărie.
Ne vizitase satul o tabără de țigani. Le-am dat de mâncare și loc de dormit. În schimb, ne-au dat voie să le probăm comorile. Am învățat mersul pe bicicletă atât de repede, încât, după a treia încercare, n-am mai căzut niciodată. Acum călcam pe pedale și, de câte ori le apăsam, forța se transmitea în harnașament și căruța înainta. Șapte cimpanzei și cu mine am pornit să traversăm ținutul pustiu și necunoscut, mergând tot înainte, spre sud-vest.
La apusul soarelui, în a șasea sau a șaptea noapte petrecută alături de maimuțe, am remarcat o strălucire teribilă printre norii de la orizont. Cerul ardea, colorat într-o nuanță de roșu infinit, mult mai aprinsă decât aceea din copilăria mea, când luase foc o pădure undeva la răsărit, departe. Seceta rece durase mulți ani, iar eu îi auzisem pe cei mari șoptindu-și unul altuia că pădurea arsă se întindea mai departe decât putea zbura o pasăre multe zile la rând. Dar strălucirea de acum era mai puternică decât cea de atunci.
După alte două zile, norii au început să reflecte strălucirea și în timpul zilei.
Părea că mai există o sursă de lumină dedesubtul cerului, radiind la fel de intens și furios ca soarele. Însă noaptea nu se zărea deloc. Am arătat spre orizont și am făcut semnul focului cu degetele, dar cimpanzeii nu m-au înțeles.
Am descoperit adevărul când am ajuns la mare. O știam doar din ilustrațiile din cărțile vechi. Mai văzusem, bineînțeles, lacuri și iazuri, care de obicei erau maro și puțeau, și știam că marea e neînchipuit de mare, iar ilustrațiile o arătau întotdeauna albastră sau verde ori gri sau neagră din cauza furtunii. Dar marea de acum era diferită.
Cimpanzeii s-au oprit când a devenit vizibilă sub forma unei dungi la orizont. Unul dintre ei s-a dus la căruță, a ridicat prelata și a luat un sac de pânză. Din el a scos un pumn de ochelari cu lentile negre. Nimeni nu mai știa cum se fac ochelarii, iar cei care rezistaseră în satul nostru ajunseseră bijuterii de familie. Vedeam pentru prima oară ochelari cu lentile negre. Fiecare avea alt fel de ramă. Unii erau din plastic lucios, alții, din metal îndoit, iar lentilele unora erau atât de închise, că te puteai reflecta în ele. Cimpanzeii și i-au pus pe ochi și mi-au dat și mie o pereche, una cu rame foarte frumoase, de un roz aprins, în formă de inimă. Mie îmi stăteau bine, dar cimpanzeilor, nu, din cauza nasului turtit. Unii au fost nevoiți să și-i fixeze cu un șnur prins de rame și dat pe după cap. Astfel echipați, ne-am continuat călătoria.
După numai un kilometru, am văzut marea. Marea cea nouă.
Era ca de argint. O fâșie de un luciu orbitor, nemărginit, a cărei suprafață răsfrângea lumina nebună a soarelui cuprins de o furie nestăpânită. La orizont, nici urmă de pasăre.
Aveam impresia că o oglindă subțire, atât de lucioasă că îți tăia respirația, fusese întinsă pe suprafața mării pe care o știam din cărți, iar acum se legăna ușor, odată cu valurile. Reflecta imaginea soarelui și a norilor ca o supă argintie unduioasă. Strălucirea se reflecta sus, în nori, și de acolo înapoi în mare, ca și cum aerul ar fi fost plin de o lumină rece scânteietoare. Mi-am scos ochelarii ca să văd mai bine și am început să țip. Intensitatea terifiantă a luminii îmi ardea ochii și, cu toate că mi-am pus imediat ochelarii înapoi, m-au usturat și n-am mai văzut bine toată ziua.
Am continuat să înaintăm spre strălucirea aceea care îți lua vederea.
Am crezut că, ajunși la țărmul mării, călătoria noastră se va încheia, pentru că nu se zărea nicio barjă ori feribot. Malul se înclina ușor, iar când am fost sigur că am ajuns la capăt de drum, ceata noastră a scos un strigăt de bucurie și a lăsat bicicletele să alunece singure pe un drum pavat uniform cu piatră albă.
N-am avut timp să fac nimic înainte de a observa că drumul ducea direct la o groapă incredibil de largă, în care domnea un întuneric dens. Am țipat când căruța s-a scufundat în bezna care părea și mai amenințătoare în contrast cu strălucirea teribilă de afară, care parcă arsese orice urmă de culoare.
Am pedalat alături de maimuțe toată ziua prin locul acela întunecat, săpat pe sub mare. Nu era greu să pedalezi printre primate. Deși nu vedeam nimic în fața ochilor, ceata mă călăuzea în direcția cea bună. Nici bine n-am oprit ca să mâncăm, când am și observat o pâlpâire la capătul tunelului. Părea că circulasem pe sub o trecătoare îngustă. După zgomot, înaintasem peste niște grinzi de metal mari din tunel și zdrobisem milioane de oscioare fragile cu roțile.
Am ieșit la suprafață opintindu-ne și am urmat linia țărmului. Am studiat marea. Suprafața ei nu era de un argintiu uniform, ci formată din porțiuni largi împărțite în zone mai mici, care păreau să reflecte lumina oarecum diferit. Pete strălucitoare. Pete și mai strălucitoare. Strălucirea se răsfrângea pe stâncile calcaroase, iar caravana noastră se îndrepta direct spre ele. În curând, am văzut că erau pline de peșteri și scobituri la niveluri diferite. Unele se aflau atât de aproape de mare, încât pelicula argintie le mângâia gurile. Cimpanzeii s-au oprit și au început să care lucruri din căruță în peșteri. Fiecare părea că știe exact ce are de făcut, după cum fiecare obiect avea locul său anume în care să fie așezat. Nu am recunoscut majoritatea obiectelor.
Cimpanzeul care-mi fusese ghid a luat câteva cărți din căruță și, pentru că m-au interesat dintotdeauna cărțile, m-am dus după el către o peșteră de la marginea mării.
Grație reflexiei argintii a apei, peștera nu era complet în beznă, dar tot a trebuit să-mi scot ochelarii ca să văd ceva. Am ghicit, în semiîntuneric, o formă pe care cu greu am recunoscut-o a fi omenească, deși văzusem altele asemănătoare în cărți. Silueta mergea clătinat, ca maimuțele, iar pielea îi era la fel de ridată ca a lor. Când s-a apropiat, mi-am dat seama că era, într-adevăr, o ființă umană, însă foarte bătrână. M-a mirat că nu avea barbă. Doar după câteva clipe i-am observat sânii legănându-se.
Femeia m-a primit într-un fel ciudat. A rostit câteva cuvinte răstite și mi-a apucat penisul prin haine. Era goală-goluță. Nu mi-am dat seama ce se întâmplă cu mine, dar m-am pomenit brusc în brațele bătrânei. M-au cuprins cu totul alte senzații decât acasă, lângă sora mea. Nu mai eram stăpânul propriilor mele dorințe. M-am zvârcolit în cușca șoldurilor ei ca o insectă captivă într-un borcan. Pofta mi s-a împlinit la fel de repede pe cât s-a stârnit și m-am simțit cam stânjenit. Femeia se purta cu nonșalanță, ca și când n-ar fi făcut altceva decât să-mi strângă mâna. Cimpanzeul, retras într-o parte, ne urmărise cu interes politicos. Când m-am retras de lângă femeie, ea, uitând parcă de prezența mea, a început să comunice agitat cu el prin semne. Cimpanzeul i-a dat cărțile, iar femeia s-a scufundat în lectura lor.
Mi-am dat seama că nu rostisem un cuvânt de la intrarea în peșteră. Pătrunsesem într-o lume condusă de legi total diferite de cele pe care le cunoșteam din alte părți. O simțeam în fiecare celulă a corpului. Mi-am dres vocea ridicându-mi pantalonii la loc, iar femeia mi-a aruncat o privire. Părea amuzată.
Mi-a adresat, pe același ton răstit, cuvinte pe care nu le-am înțeles. Am clătinat din cap și i-am semnalizat că nu o înțeleg. După o mică pauză, a început să-mi vorbească mai curgător, în cuvinte mai tărăgănate.
Am fost nevoit să repet semnele. A scuturat din umeri și a deschis iar gura:
— Dar acum? Limba asta o cunoști?
Eram încântat. Avea o pronunție foarte ciudată, dar o înțelegeam.
— Da, i-am răspuns, cam nesigur, după o perioadă atât de lungă în care nu mai vorbisem cu nimeni. Am venit aici cu cimpanzeii. Nu vreau să vă deranjez.
— Dacă vrei mâncare și de lucru, le găsești aici pe amândouă. Dacă nu vrei să rămâi, vei muri în scurtă vreme.
— Știu, am spus. De ce e marea argintie?
Femeia m-a măsurat din priviri.
— Nu sunt sigură că vrei să afli.
În momentul acela, am tresărit la zgomotul apei care lovea gura peșterii. Ceva întunecat, lucios și mare înota spre noi.
— Mâinile. Mâinile ne-au învățat. Mâinile au făcut specia asta așa cum este acum. Mâinile au manipulat împrejurimile. Mâinile au fost o prelungire a creierilor noștri. Cele mai importante organe ale noastre sunt mâinile și cutia vocală.
Femeia s-a așezat pe jos, la mică distanță de mine. Vorbea ca în vis, fără să-i pese dacă o aud sau o ascult:
— Mai întâi limba orală, apoi cea scrisă și, prin ele, o memorie colectivă. Dar fără limbă scrisă nu poate exista o rasă permanentă sau memoria speciei. Iar fără memorie scrisă nu există istorie, știință, educație superioară.
N-am înțeles decât că vorbea despre limbaj.
— Cum au învățat maimuțele să vorbească? am întrerupt-o eu brusc.
— Maimuțele au știut dintotdeauna să vorbească. Noi n-am știut să le interpretăm corect. Laringele lor nu le permite să scoată atâtea sunete ca noi, așa că limba lor orală este destul de limitată, sensul aceluiași sunet fiind modificat de un gest sau expresia facială simultană. Limbajul semnelor li se potrivește foarte bine. Nu a fost niciodată nimic în neregulă cu mintea lor. – Femeia pufni. – A fost o vreme când toți credeau că animalele sunt mai puțin inteligente decât oamenii dacă nu puteau face aceleași lucruri exact la fel ca ei.
— Dar știu să citească? am întrebat, amintindu-mi de cimpanzeul care îi adusese cărțile plin de respect.
Am luat-o prin surprindere. S-a ridicat din poziția de visat cu ochii deschiși, s-a apropiat de mine și m-a privit drept în ochi.
— Nu ești așa prost precum arăți, mi-a spus. Nu, nu cred că știu să citească — cel puțin nu încă. Și, din moment ce n-au învățat până acum, nu cred că vor învăța vreodată. Regii creației nu le vor acorda niciodată destulă atenție ca să le ofere șansa asta. Sau nu vor să le-o ofere.
Mi-a pus mâna pe piept. Dosul palmei era maroniu și zbârcit, iar venele ieșeau în evidență pe pielea pătată. Am simțit din nou dorința scăldându-mă ca un val și m-a apucat tremuratul. Femeia m-a cuprins ca și când s-ar fi lansat într-un dans parodic nebun. Nu-i păsa de mine deloc. Mi-am dat seama de asta și, deși eram pradă farmecelor ei carnale, tot am simțit o durere ascuțită în suflet.
Comunitatea număra mii de membri, majoritatea cimpanzei. N-am aflat niciodată cum de se aciuiseră atâția cimpanzei în peșterile acelea calcaroase. Din câte citisem, regiunea nu permitea supraviețuirea în sălbăticie. Dar ei supraviețuiau. Rețeaua de peșteri cuprindea și câteva caverne aflate parțial sub apă. Din ele se scoteau regulat cantități uriașe de pește care erau apoi uscate, afumate și sărate. La mică distanță de peșteri, niște maimuțoi nu mai pridideau cu treaba în grădinile de legume și rădăcinoase.
Tot a treia sau a patra zi, caravana bicicletelor pleca sau se întorcea. Nu se știau prea multe despre orașele pierdute. Maimuțele erau exploratori de nădejde și tenaci. Plecau cu căruța plină de mâncare, călătoreau o vreme, pe urmă când le rămânea jumătate din mâncare pentru drumul de întoarcere, se întorceau. Dacă dădeau peste un oraș părăsit, încărcau căruța cu ce lucruri găseau prin el. Cele mai multe erau nefolositoare, dar din când în când dădeau și peste câte ceva util — materiale, containere, instrumente mici.
Am auzit că multe generații de maimuțe orbiseră până au găsit destui ochelari cu lentile închise. Ceilalți membri ai comunității erau oameni.
Femeia pe care am întâlnit-o prima se numea Jackie. Nu așa o botezaseră părinții, dar nu mi-a spus ce nume purtase înainte. Citise numele Jackie într-o revistă veche, găsită de cimpanzei într-un oraș părăsit. Era plină de informații ciudate dar evident importante, pentru că Jackie o citea și-o răscitea. Pe coperta din față scria cu litere mari EXTRATEREȘTRII DIN SPATELE ASASINĂRII LUI JFK. Numele Jackie apărea într-unul din articole. Când am întrebat-o de ce l-a ales chiar pe acela, mi-a răspuns, în stilul ei enervant și de neînțeles, că era văduva națiunii.
Ceilalți oameni erau nebuni. Chiar mai nebuni decât Jackie. Mormăiau în barbă, purtau conversații lungi, prin semne, cu cimpanzeii, scriau liste lungi de numere și calcule și păstrau substanțe de culori bizare în recipiente de sticlă. Cei mai mulți nu vorbeau aceeași limbă ca mine. De două sau trei ori pe zi mâncau pește cu legume. Unii dintre ei nu dormeau niciodată.
Adesea rătăceam prin peșteri. Se întindeau nesfârșite de-a lungul coastei calcaroase și niciodată nu s-a întâmplat să merg atât de departe încât să nu dau peste cimpanzei sau oameni.
Fiecare cavernă zumzăia de activitate, muncă neabătută și migăloasă. Mult timp am crezut că Jackie era un fel de conducătoare de-a lor, dar mă înșelasem. Am întâlnit alți câțiva oameni la fel de bătrâni ca ea, însă ea era singura care putea sau voia să stea de vorbă cu mine. Cu unii am comunicat prin semne. Nu le-a păsat de mine nici cât negru sub unghie. De câteva ori m-am împerecheat cu femei care au venit țintă la mine, fără să-mi adreseze o vorbă. După aceea, m-am simțit pustiu și nenorocit.
În curând, am renunțat la micile excursii în peșterile înconjurătoare și m-am implicat numai în activitatea din cea a lui Jackie. Era simplă și ușoară. Căram diverse lucruri, fierbeam apă pe un cămin improvizat și o duceam în peșteră, unde se spălau recipiente din sticlă subțire. Câteodată ajutam la trasul năvodului în care regii ne aduceau porția zilnică de pește. Aveam de mâncare cât n-avusesem niciodată și în scurt timp mi-am recăpătat forțele și am ajuns chiar dolofan față de cum fusesem înainte.
Am ajuns destul de repede s-o urăsc pe Jackie și puterea cu care mă folosea drept obiect sexual. Uram și discursurile ei interminabile, lipsite de sens. Convingerea ei fermă că nu aveam să plec niciodată de acolo. Da, odată obișnuit cu mâncare, perspectiva foamei mă îngrozea. Foamea, pe care o îndurasem cu curaj forțat de împrejurări, devenise o senzație pe care acum o trăiam de trei ori pe zi, dar cu plăcerea așteptării deloc dureroase, cu siguranța că în curând voi mânca pește și legume, câteodată și un fruct ciudat, grețos de dulce.
— Ozonul din atmosferă a dispărut, iar temperatura a crescut, mi-a explicat Jackie într-o zi, în timp ce mâncam pește în caverna noastră. Din cauza asta au murit mulți oameni. Nu a contat prea mult, dar când regii au început să se simtă amenințați – nu le plăceau radiațiile ultraviolete mai puternice, nici schimbările ecologice provocate de încălzire –, s-au hotărât să ia măsuri. De-asta e argintie marea.
Am luat o înghițitură din carnea de pește albă și gustoasă, fiindcă observasem că Jackie era mai drăguță cu mine când mă prefăceam că o ascult.
— Regii au constatat că planctonul și unele microorganisme din mare suferă mutații spontane. Au început să reflecte razele ultraviolete și să-și dezvolte țesut epitelial care reflecta radiațiile dăunătoare înapoi în atmosferă. Au nevoie de substanțe reflectorizante pentru metabolism și de asta le hrănim de sute de ani cu anumiți compuși. Curând, aproape toate apele lumii vor fi argintii. Fauna marină va fi protejată de o suprafață reflectantă care oprește toate radiațiile nocive. În același timp, pământul se va răci. Se va răci foarte mult, în timp ce lumina soarelui e reflectată tot mai mult. Închipuiește-ți cât de luminos trebuie să arate din spațiu…
Nu vedeam logica spuselor ei. Îmi amintesc cum am luat în mână o bucată de suprafață argintie. Era subțire, aproape inexistentă, de parcă nu țineam în mână decât apă de mare. Gaura pe care am făcut-o în pelicula argintie s-a închis în câteva momente, sigilată de tipare minunate, asemănătoare cu părți dintr-o floare sau frunză, o serie de tipare care se micșorau tot mai mult spre margini.
— Acum schimbă lumea. Nu au mâini, așa că ne-au făcut pe noi mâinile lor. Controlează restul creației pentru a-și îndeplini scopurile. Așa cum am controlat-o noi, înaintea lor, a bolborosit Jackie.
— Dar de ce nu au condus regii înainte? De ce conduc doar acum? am vrut să știu.
Jackie m-a privit nervoasă.
— Pentru că pur și simplu nu s-au gândit la asta, mi-a răspuns pe ton arțăgos. Fiecare zeu are profetul lui.
S-a ridicat și a plecat din peșteră. I-am luat peștele și l-am mâncat și pe acela.
Treaba, care la început a fost floare la ureche, mai degrabă o joacă, a devenit mai grea, iar ritmul de lucru s-a intensificat. Schimbarea s-a petrecut atât de încet, încât abia am sesizat-o. Dacă la început făceam câte ceva ca să-mi treacă timpul, acum am observat că seara mă întindeam în așternut chinuit de junghiuri și extenuat.
Nu știam de ce munceam așa de mult. Căram diverse obiecte, amestecam în substanțe cu miros dubios, în cuve uriașe. Uneori trebuia să stau cu ochii pe ele până când fierbeau, alteori târam coșuri mari cu tipuri de soluri diferite de pe uscat în peșteri. Nimeni nu mă amenința și nu-mi dădea ordine, pur și simplu mi se spunea ce să fac, iar mie îmi era imposibil să refuz.
Odată m-am hotărât să iau o pauză suplimentară. Când m-am întors, toți mâncaseră deja și nu mai rămăseseră decât oase de pește și cioturi de rădăcinoase. Am răbdat de foame tot restul zilei. De atunci încolo m-am asigurat că mă vede toată lumea lucrând la ora prânzului, ca să nu mai fiu uitat.
Dar s-a mai întâmplat o dată să uit de mine și să rămân fără mâncare. Vizitam o peșteră foarte departe de caverna lui Jackie, când am găsit o scobitură pe care n-o mai văzusem înainte. Era plină de cărți și reviste din mai multe perioade, unele atât de uzate, că de-abia se mai puteau citi. O carte fusese pusă separat de celelalte. Arăta de parcă ar fi fost citită și răscitită și pe urmă aruncată la o parte. Am luat-o în mână. Era o lucrare științifică despre război și arme de luptă. Bineînțeles, știam ce înseamnă un război. Pe vremea bunicilor mei, s-a purtat unul. Atunci au fost părăsite cele mai multe orașe. Cartea descria în detaliu diversele metode care puteau fi aplicate împotriva unui dușman. Multe cuvinte nu le-am înțeles deloc, dar un rând anume m-a lăsat cu gura căscată.
Scria în cartea aceea că o națiune puternică s-a gândit să antreneze animale ca să lupte în război. Într-adevăr, au antrenat un mare număr de animale și au constatat că învață foarte repede. Li s-a predat limbajul semnelor și au fost ținute în contact permanent cu oamenii și tehnologia lor. Apoi s-a hotărât că acest tip de echipament de război nu este necesar.
Animalele au fost eliberate.
Cimpanzeii și delfinii.
— Problema e adaptarea la mediu. Oamenii nu s-au adaptat niciodată suficient. Au nevoie de alți oameni, de unelte și de foc ca să supraviețuiască. Au avut dintotdeauna nevoie de mâini. De limbajul oral, ca să le spună altora ce anume le trebuie ca să supraviețuiască. De limbajul scris, pentru ca informațiile necesare supraviețuirii să fie transmise chiar și atunci când, pe moment, nu e cine să le recepționeze, mi-a explicat Jackie. Dacă toate informațiile ar fi transmise din generație în generație pe cale orală, cea mai mică întrerupere sau neînțelegere ar putea distruge date valoroase. Dar limbajul scris dăinuie. Citim și azi mesajele vechilor egipteni, deși faraonii sunt oale și ulcele de cinci mii de ani.
— Asta facem noi acum? Un limbaj scris pentru regi? am întrebat-o, cu glas răgușit.
— Probabil, deși nu cred că vreunul dintre noi știe ce face, de fapt. Aparținem unui ansamblu. Suntem asemenea celulelor dintr-un organism sau pieselor dintr-o mașinărie. Cei cărora li s-a dat inițial misiunea au murit de mult și au transmis-o altora, generație după generație devenind tot mai obedientă. Începem să uităm că a existat și altceva. Devenim mâinile lor, tot mai strâns lipite de ei. Copiii mei – și să știi că am mulți pe-aici – nici n-ar ști cine sunt dacă m-aș duce azi la ei să le vorbesc.
— Nu înțeleg. De ce nu pleci de-aici? am întrebat.
— Nici tu n-ai plecat.
— Nu, dar aș putea s-o fac oricând.
— Nu prea cred.
Am ieșit din peșteră, lăsând în spate o Jackie supărată, cu mâinile pe șolduri. Am urcat un deal, am smuls două mâini de rădăcini din grădină și, ridicând în urmă bulgări de țărână, m-am îndreptat cu pași hotărâți către ceea ce speram să fie intrarea în tunel.
Nu știu cătă vreme a trecut înainte de a leșina.
Jackie stătea aplecată deasupra mea. Zăceam pe jos, în peșteră, și aveam dureri cumplite. Am ridicat un braț. Era tot tăiat. Trupul mi se umpluse de vânătăi.
— Când te întorci, alegi drumul cel mai scurt, nu cel mai ușor, mi-a spus. Te-aș fi prevenit, dar am aflat că din proprie experiență înveți cel mai repede.
— Dar cum ne pot face ei așa ceva? am întrebat, cu buzele arse de sete.
— Nu știu. Dacă aș ști, altfel ar sta lucrurile. Crezi că mor de drag să mă împerechez cu o creatură idioată ca tine oricând are chef regele? Ție îți place? Se asigură că au destule mâini la dispoziție. Pe cimpanzei îi lasă mai liberi. Maimuțele n-ar putea supraviețui fără ei. Cred că se supun de voie, ca să-și conserve specia. Dar pe noi trebuie să ne controleze. Ne comandă voința de reproducere cu feromoni, bănuiesc. Semnale olfactive puternice pentru care cineva de aici probabil că produce materialele chiar acum, fără să știe. În ce fel ne fac să rămânem aici nu știu. Să fie ceva cu mâncarea? Un soi de radiații sau miros? Poate o substanță chimică la care suntem expuși și de care am devenit dependenți? Habar n-am. Nimeni nu știe. O celulă nu știe de ce moare când e îndepărtată de pe pielea mâinii.
Am încercat să mă ridic în capul oaselor. Mi se învârtea capul și mă durea groaznic.
— Vor construi orașe, vor strânge armate? Nu știu. Dar au mâini, iar acele mâini suntem noi. Vor face aceleași greșeli ca noi? Noi suntem cei care i-au învățat, de la noi au aflat că poți asigura mai ușor supraviețuirea speciei tale dacă manipulezi mediul înconjurător. Asta ar trebui să însemne că ar putea face aceleași greșeli.
— Delfinii războinici?
Jackie s-a arătat mirată.
— De unde știi? Da, cred că ei. Au acumulat o mulțime de cunoștințe despre oameni și despre felul lor de a face lucrurile. Când au fost eliberați, le-au răspândit și le-au prelucrat. Mi-i și imaginez: profeții unei vieți noi, educați de zei într-o lume stranie. Când pericolele provocate de oameni au început să-i afecteze și pe ei, iar noi, oamenii, ne-am distrus singuri avantajele, s-au răsculat împotriva propriilor zei. Uneori mă întreb dacă toate calamitățile cauzate de oameni au fost, într-adevăr, provocate de oameni.
Jackie și-a frecat fruntea și o clipă a părut chiar prietenoasă.
— Gândesc foarte diferit de noi. Câteodată m-am întrebat dacă stratul argintiu al mării nu servește și altui scop: un mesaj, o invitație, un semnal. Face ca Pământul să fie mult mai strălucitor decât înainte. Deși undele radio au amuțit, planeta ar fi acum vizibilă ca o anomalie atrăgătoare în observatoarele îndepărtate. Cred că regii speră să primească musafiri.
Reușisem cu greu să mă ridic în picioare.
— Adică nu voi pleca niciodată de aici? am întrebat.
— Nu, mi-a răspuns Jackie, scuturând din cap. Vei rămâne aici până când vei fi bătrân, foarte bătrân. Tu și cei care se vor naște după tine.
S-a bătut ușor pe burtă. Într-o clipă, am înțeles oroarea gestului ei.
Am făcut doi pași, am sărit și m-am scufundat în argint.
Mă dureau cumplit tăieturile și vânătăile, dar era o durere benefică, ascuțită și adevărată, care mi-a limpezit mintea. Mi-am ținut ochii deschiși sub apă. Strălucirea teribilă a lumii exterioare se strecura acolo jos, spre locul în care mă scufundam, și atunci am văzut-o.
Am văzut Cartea Regilor.
Era o rețea uimitoare, ca o dantelă, ca murmurul argintiul al apei, dar închisă la culoare și rezistentă, deplasându-se odată cu curenții, dar păstrându-și forma și claritatea. Mi-am închipuit cum regii o puteau lua cu ei, cum îi urma în toate apele lumii și cum mesajul ei și al sutelor de alte Cărți ale Regilor avea să rămână neschimbat după ce noi toți aveam să fim țărână. Îmi închipuiam cum regii comunicaseră și-și transmiseseră tradițiile până acum, dar limbajul lor fusese unul flexibil, schimbat de la o generație la alta fără o fundație pe care să se întemeieze – pe care să se construiască orașe și armate și, poate, mașini zburătoare. Nu eram mândru să fiu una dintre mâinile care construiseră cartea. Și nici n-am stat să mă întreb ce înseamnă libertatea. Dar, văzând cum plutește Cartea Regilor în sclipirea argintie, mi-am dat seama că liber cu adevărat am fost cu mult timp în urmă, atunci când am ales să mor în oaza aceea.
Când am încercat să rămân sub apă, ca să fiu nevoit s-o inspir și să nu mai pot ieși la suprafață, umbre întunecoase m-au înconjurat și, cu boturile lor boante, m-au împins înapoi pe țărmul calcaros.
© Johanna Sinisalo
Titlul original : „Kädettömät kuninkaat”
Povestirea a apărut prima oară în numărul 3/1994 din revista „Tähtivaeltaja”.
Traducere de: Antuza Genescu
Textul a fost tradus și publicat în revista Fantastica prin acordul autoarei. Îi mulțumim.
