Roadkill Joe e de când lumea, nu poți să-l omori că-i dus cu pluta!
Așa cântau copiii cu măști de gaze pe chip, în timp ce jucau șotron prin cenușă, pe străzile abandonate.
Barry îi privea cocoțat pe scaunul ponosit al bărbierului, dorind din tot sufletul să li se-alăture. Maică-sa trase o-njurătură în spate, luptându-se cu foarfeca electrică.
– Stai locului.
Barry n-avea de gând să plece nicăieri. Cel puțin nu fără mască. Mama o vârâse în poșeta care zăcea acum la podea. Trebuia să fie cuminte cât timp îl rădea în cap.
– Nu carecumva să-și depună creaturile alea ouăle la tine-n cap.
Barry încuviință. Foarfecele trecură cu un bâzâit surd deasupra urechii sale stângi, pe care Mama o culcă într-o parte.
– Cine-i Roadkill Joe?
– Ce-ai zis?
Băiatul făcu semn către copiii orfani de-afară. Cinci dintre ei se jucau în mijlocul străzii.
– Nu-i lua în seamă.
Îi împinse capul înainte, până ce bărbia îi atinse pieptul, și începu să-l radă pe gât.
– Prost să fii să stai așa, afară. N-au creier cât o boabă în căpățânile alea.
– Am auzit de el, șopti Barry în noua lui jachetă de nailon.
Foarfecele bâzâiau întruna, de parcă-ar fi fost una dintre mașinile zburătoare ale Monstruozităților. Barry își înălță ochii și o zări în oglinda agățată de peretele crăpat. Maică-sa își întoarse numaidecât privirile, temându-se parcă să nu-i audă cineva. Amândoi știau însă că nu mai era nimeni acolo.
– Ce-ai auzit, băiete?
Umerii ciolănoși ai băiatului se ridicară, apoi se lăsară la loc.
– Așa zice lumea, că nu poate fi omorât. Se luptă cu Monstruozitățile care l-au făcut așa. Nu se va opri până ce Monstruozitățile n-or să ne dea pace și-o să plece acolo de unde-au venit.
Mama ridică un deget amenințător, iar Berry încremeni. Îl răsuci apoi cu tot cu scaun și îl săgetă cu ochii larg deschiși.
– Așa te-am crescut, să crezi în toate prostiile astea?
Barry își lăsă bărbia în piept și clătină din cap.
– Dacă unii cred în Moș Crăciun nu-nseamnă că tre’ să credem și noi, rosti ea, apoi mai trase o înjurătură.
Barry își înăbuși rânjetul care-i încolțea ori de câte ori o auzea suduind.
– Am auzit și eu povești. Le tot aud de când m-am născut. Se zice că ar fi ceva super erou. Doamne, cât de bine ne-ar prinde unul acum. Dar n-ajunge să-ți dorești ceva ca să se și întâmple. Până una alta, ne avem doar pe noi înșine.
Îl trase aproape, mai să-l sufoce cu pieptu-i generos.
– Așa-i mm, rosti el înăbușit, pe măsură ce lacrimile ei se prelingeau pe capul său pleșuv.
O mașină zburătoare hurui în depărtare. Copiii țipară speriați și o luară la goană, împrăștiindu-se în toate direcțiile. Dacă nu se adăposteau înainte de sosirea Ororilor, puteau să-și ia adio de la viață.
Mama îl trase pe Barry din scaun, mai să-i smulgă brațul din țâțâni, și o luară amândoi la sănătoasa. Se ascunseră într-o magazie întunecată, duhnind a detergenți chimici. Barry închise ușa ce avea o gaură de mărimea unei cizme în partea de jos, mărturia furiei unui fost ocupant.
Aruncă o privire peste umăr și-o văzu pe maică-sa într-un colț, strâns lipită de-un dulap metalic și ferită de lumina de-afară. Îngenunche lângă ușă și privi pe gaură.
– Pleacă de-acolo, șuieră Mama.
Barry dădu din cap, cu toate că n-avea de gând să se miște din loc.
O mașină zburătoare mătăhăloasă ateriză în stradă, împrăștiind cenușa peste urmele de cretă. Din trapa laterală coborâră două Monstruozități, cu piele lucioasă ca gelatina, de culoarea mucegaiului. Fiecare avea câte patru brațe vânjoase, iar picioarele lor erau asemenea trunchiurilor de copaci. Se clătinară câteva clipe sub propria greutate, luptându-se cu gravitația, apoi își regăsiră echilibrul. Ochi bulbucați și lipsiți de pleoape răsăreau din fețele lor vâscoase, cercetând împrejurimile.
– Vin încoace? șopti Mama.
Barry clătină din cap. Nu încă.
Una dintre Monstruozități slobozi harponul din armă și strada pustie fu străpunsă de-un țipăt terifiant. Barry nu auzise nimic asemănător până acum. Monstruozitățile bolborosiră cu încântare, pe măsură ce-și recuperau prada: mezinul grupului de copii ce jucau șotron, un băiețel cu câțiva ani mai mic decât Barry. Dacă ar mai fi existat învățământ, băiatul ar fi fost la grădiniță. Momentan se zvârcolea în sulița care-l târa prin praful străzii. Când fu suficient de aproape, o Monstruozitate îl apucă de-un picior, îi smulse masca de gaze și-l împroșcă pe față cu mâzgă neagră.
– Sfinte Doamne, păzește-ne, șopti Mama printre sughițuri de plâns.
Barry o privi în ochi.
– Există oare?
Maică-sa îi aruncă o privire mânioasă.
– Nu cumva să te îndoiești de Domnul nostru…
– Mă refer la Roadkill Joe.
Mama se holbă la el, iar lumina de-afară se oglindi în albul ochilor ei.
– Căci dacă există…, Barry își întoarse privirile spre stradă, tocmai când Monstruozitățile aruncau trupul băiatului în mașina zburătoare.
-…Ar fi frumos din partea lui Dumnezeu să-l trimită chiar acum.
Monstruozitățile se întoarseră spre frizerie, unduindu-și amenințător tentaculele lungi, cu ochii fixați tocmai pe ușa magaziei, de parcă ar fi folosit raze X.
Mama se ghemui și mai tare, îngânând rugăciuni frenetic. Monstruozitățile se apropiau, zdrobind totul în cale cu o ușurință înspăimântătoare.
– Roadkill Joe! strigă Barry cât îl ținea gura.
***
În cealaltă parte a orașului, într-un bar părăsit, aflat la întretăierea dintre Broadway și 6th Avenue, Joe stătea aplecat peste o masă și își blestema auzul nefiresc de ascuțit.
Nu fusese mereu atât de ascuțit, nici măcar pe-aproape. Dar când extratereștrii îl răpiseră și îi cercetaseră cu minuțiozitate fiecare orificiu, apoi îl supuseră la tot soiul de experimente, ca în final să-l arunce în plin trafic, unde fusese lovit de vreo trei sau patru ori, îl modificaseră în chip vizibil. De aproape șase decenii, din acea noapte fatidică, martoră unei lumi apuse, era în stare să audă cu o ascuțime peste putința oricărei vietăți.
În urmă cu câteva minute de pildă, un copil aflat în capătul opus al orașului urlase de parcă-ar fi fost sfârșitul lumii. Iar acum, un băiat strigase îngrozit după Roadkill Joe.
Se ridică de la masă cu un oftat prelung.
– Hai să salvăm situația.
Din nou.
Din nefericire, oricât de mulți extratereștrii ar fi ucis, alții le luau mereu locul. Ceva îi spunea lui Joe că povestea lui nu avea să se încheie odată cu dispariția rasei umane. Și-atunci? Gândul că urma să colinde planeta de unul singur îi întorcea stomacul pe dos.
***
Monstruozitățile gâgâiau pe măsură ce se-apropiau, înecându-se cu propria mucoasă. Mama se rugă cu și mai multă ardoare, cu pleoapele și mâinile strâns lipite. Barry se depărtă de ușă, dar nu-și putu dezlipi privirile de spectacolul grotesc oferit de Monstruozități.
Una dintre Monstruozități vârî harponul zimțat pe țeava armei, fără să șteargă sângele sărmanului băiat. Celălalt smulgea scaunele pivotante și le azvârlea în oglinzi. Monstruozitățile se hrăneau cu distrugere. Peisajul grăia de la sine: frizeria fusese complet devastată.
Lui Barry nu-i displăcuse ideea de-a avea întregul oraș la cheremul său… al lui și-al mamei sale, firește, al orfanilor și poate al unei mâini de supraviețuitori singuratici. Era amuzant să intri în orice magazin și să te servești cu ce-ți poftea inima. Exista mereu pericolul să dea nas în nas cu Monstruozitățile ce-i vânau pe hoinari, asta după ce majoritatea supraviețuitorilor se refugiase pe dealuri, dar Barry nu-și închipuise vreodată că aveau să-l prindă. Cel puțin nu astfel, încolțit în beznă.
Își dorea mai mult ca niciodată să fi părăsit orașul împreună cu mama, la vremea primului Exod.
Se întinse să-i mângâie gleznele dezgolite, sperând s-o oprească din scâncit, dar efectul fu contrar așteptărilor. Hohotul ei de plâns bubui în mica încăpere, asemenea unei bombe.
Monstruozitatea ochi și slobozi harponul. Sulița trecu prin ușă ca prin hârtie și se înfipse în burta mamei sale. Urmă o smucitură de funie și Mama urlă când Oroarea o lipi de ușă, care se prăbuși sub greutatea ei. Barry se repezi după maică-sa.
Cei doi extratereștrii gâgâiră, ațintindu-și ochii lucioși când la trupul contorsionat al mamei sale, când la Barry. Unul dintre ei vomită mâzgă neagră pe chipul Mamei, înăbușindu-i vaietele. Mama rămase nemișcată.
Barry azvârli poșeta ei grea spre una dintre creaturi, făcând-o să se răsucească, surprinsă.
– Las-o în pace!
Cealaltă Monstruozitate smulse sulița însângerată din trupul fără vlagă al mamei sale și-o vârî pe țeava puștii.
Barry știa ce-l așteaptă.
S-a zis și cu Roadkill Joe. Nu exista un asemenea personaj. Și chiar dacă exista, nu murea el de grija unui băiețel și a mamei sale.
Monstruozitatea lătră câteva amenințări nelumești, azvârli poșeta cât colo cu un braț soios și noduros și se întinse după grumazul lui Barry. Ghearele monstrului se încleștară cu un pârâit. Barry se feri și se strecură printre picioarele Monstruozității, tocmai când o figură întunecată apăru în fața frizeriei. Cu chipul umbrit de soarele ce bătea dindărăt, bărbatul avea un fel de bidon prins la spate și ținea în mână un furtun destul de lung.
Barry înlemni, holbându-se la apariție.
Monstruozitatea cu harponul nu stătu prea mult pe gânduri. Se repezi și slobozi sulița cu o repeziciune uimitoare, direct în pieptul necunoscutului, care cedă cu scrâșnet de oase. Bărbatul făcu un pas înapoi, dar se ținu pe picioare.
– Maimuțe soioase și afurisite ce sunteți, mormăi el, blestemând metalul care-l străpunsese. Luați de-aici, jigodiilor.
Un jet de foc lichid țâșni din furtun. Când văpaia le cuprinse trupurile slinoase, extratereștrii scoaseră un vuiet prelung. Șiroaiele de mâzgă ce se scurgeau din toți porii hrăneau și mai abitir focul. Cel cu harponul smuci de funie, sperând să-l culce la pământ pe necunoscut, dar nu reuși decât să-i smulgă sulița din piept, împreună cu o încrengătură de măruntaie. Organele se vărsară pe podeaua crăpată, dar bărbatul rămase pe picioare, făcând un pas înainte, datorită inerției.
Barry se târî pe coate și genunchi cât de iute putu, ghemuindu-se sub o chiuvetă ce scăpase de furia Monstruozităților. Cei doi extratereștrii dădură frenetic din toate brațele, încercând să stingă flăcările, iar într-un sfârșit se prăbușiră la pământ, continuând să se zvârcolească și să zbiere până ce pieriră … cu câteva clipe înainte ca aruncătorul de flăcări să rămână fără benzină.
Rămășițele carbonizate ale mamei sale zăceau acolo unde căzuse, acolo unde mâzga o învăluise și își vârâse cârceii șerpuitori în toate orificiile feței sale. Scăpase cel puțin de ouă scârboase în creierul ei. Flăcările necunoscutului o feriseră soarta asta.
Lui Barry nu-i venea să creadă că o pierduse.
Nu mai era cu adevărat ea. Mama era în alt loc acum, unde Monstruozitățile nu vor mai putea să-i facă niciun rău. Era în siguranță. Chiar și așa, Barry se simțea de parcă unul dintre harpoanele lor îi găurise măruntaiele.
Aruncătorul de flăcări căzu la podea cu un zdrăngănit sec. Bărbatul se întoarse, îndoit puțin de durere, și o luă înapoi de unde venise.
– Stai, strigă Barry.
Buzele sale erau umezite de lacrimi sărate. Nu putea să deslușească trăsăturile bărbatului din cauza soarelui, care scânteia din direcția opusă.
– Stai, nene!
Se ridică iute în picioare, înșfăcă masca de gaze din poșeta Mamei și și-o trase peste cap, cu degete tremurânde.
Bărbatul fără mască se opri în fața vitrinei făcute țăndări.
– Era maică-ta?
Barry se opri la câțiva pași în spatele lui.
– Da, domnule,
Silueta întunecată clătină din cap.
– Îmi pare rău.
Barry încercă să-și dezlege nodul din gât.
– E într-un loc mai bun acum… unde n-au cum să-i facă rău.
Bărbatul își pipăi gaura din piept, prin care treceau razele soarelui.
– Probabil.
– Ești rănit, rosti Barry, făcând un pas înainte. Ai nevoie…
– N-am nimic, puștiule. Le-am încasat și mai rău de-atât, crede-mă, rosti el, continuându-și drumul.
Barry clipi, înmărmurit. Nimeni nu putea supraviețui unei asemenea răni.
– Tu ești, nu-i așa? Cel căruia i se spune Roadkill Joe.
Bărbatul chicoti. Își întoarse parțial chipul, iar Barry zări că pielea lui era la fel de întunecată ca a lui, la fel și părul, mai puțin cel care încărunțise, în preajma tâmplelor. Nu că Barry ar mai fi avut vreun fir de păr în cap.
– Ascultă la mine fiule, individul ăsta de care vorbești nu există, rosti el, clătinând din cap. Cel puțin nu mai există.
Barry se holba la el, năuc. Pieptul său perforat se vindeca de la sine, și-n cele din urmă doar gaura de pe cămașa însângerată mai păstra amintirea loviturii, o zdreanță asemenea ușii de la magazie, prin care cineva își trecuse bocancul.
– Nu poți fii ucis!
Bărbatul ridică din umeri.
– Încă nu. Dar într-una din zilele astea va trebui să iau o pauză.
Își târî picioarele până-n mijlocul străzii, unde zăcea mașina zburătoare. Picioarele livide ale orfanului atârnau din trapa deschisă. Roadkill Joe nu se sinchisi să-i arunce o privire. Probabil că mâzga se strecurase deja în creierul băiatului. Ar fi fost indicat să-l termine definitiv, înainte ca ouăle să clocească, dar poate că Roadkill Joe avea alte principii. Poate că-i ajuta doar pe cei vii, nu și pe cei morți.
– Încotro, domnule?
– Să mânc prânzul, rosti el, fără să-și întoarcă privirile.
Se îndreptase de spate și părea întremat. Se vindeca foarte repede.
– Te deranjează dacă te însoțesc?
– N-am nevoie de-un băiețel-minune.
Barry se încruntă.
– N-am unde să merg.
Nu era pe de-antregul adevărat. Avea o casă, dar n-o mai avea pe Mama, care să-i gătească și să facă ordine și să-i bage mințile-n cap. Fără ea, n-avea niciun locșor în toată lumea.
– Avem mâncare din belșug, rosti Barry, arătând cu degetul în josul străzii, chiar când bărbatul se întoarse.
– Nu zău. Mai bună ca la barul lui Shaky?
Barry strâmbă din nas. Mama îl dusese acolo în urmă cu un an, iar mâncarea fusese sub orice critică: carne putrezită, lactate stricate și pâine uscată. Nici nu voia să-și închipuie cum era acum.
– Cu siguranță.
Bărbatul aproape că rânji.
– În cazul ăsta…
Îi făcu semn băiatului s-o ia înainte.
– Atâta vreme cât nu-s leșuri de pe stradă… te mai uiți acum la dinții calului?
Cu obrajii scăldați de lacrimi, Barry reuși să zâmbească. Pentru că Roadkill Joe urma să prânzească în casa lui. Și chiar dacă omul nu-și dorea un partener, de azi înainte își găsise cu siguranță unul. Își dorea să omoare împreună cu Joe cât mai multe Monstruozități. Pentru Mama. Pentru sărmanul orfan. Pentru afurisita asta de lume.
– Pe-aici, rosti Barry, pășind hotărât pe mijlocul străzii acoperite de cenușă, aruncând din când în când priviri peste umăr, ca să se asigure că Roadkill Joe venea în urma lui.
Venea.
© Milo James Fowler, USA
Traducere de Alexandru Maniu.
Titlu original : „Roadkill Joe”.
Traducerea și publicarea în Revista SRSFF s-au realizat cu acordul autorului. Îi mulțumim.
Californianul din San Diego, Milo James Fowler este profesor ziua și scriitor de SF&F noaptea. Membru al SFWA, i-au fost publicate peste 70 de povestiri în AE SciFi, Cosmos, Daily Science Fiction, Nature, și Shimmer. Romnaul său „Captain Bartholomew Quasar and the Space-Time Displacement Conundrum” va fi publicat de Every Day Publishing.
www.milojamesfowler.com
