De ce mă aflu aici? Cînd am ajuns aici? Ce s-a întîmplat? Camera asta este prea rece, umedă, prea întunecoasă. Lumina nopţii intră doar printr-o singură fereastră… Mă uit în jurul meu şi nu văd nimic. Totul este neclar, totul este murdar.
Încerc să mă ridic. Nu pot. Îmi simt genunchii înţepeniţi, mîinile mă dor. Ochii îmi sînt lipiţi cu sînge. Simt o dîră călduţă pe tîmplă. Sînt lovit?
Dintr-odată, o rază de soare începe să lumineze de sus. Încep să simt căldura lui. Mîinile îmi sînt în continuare înţepenite. Nu văd decat cu un singur ochi. Încerc să zăresc cîte ceva din jur. Gol.
Sînt în mijlocul camerei, sînt aşezat pe un scaun cu rotile şi sînt plin de sînge. Încerc să mişc picioarele, nu pot. Mîinile mi se încleştează şi simt lemnul rece al minerului.
Cum am ajuns aici? De cînd sînt aici? De ce sînt aici?
Fereastra! Trebuie să ajung la fereastră, să strig după ajutor. Încerc să mişc picioarele, nu pot, încerc să strig. Nu îmi aud glasul. Deschid gura şi nu pot scoate niciun sunet. Nu pot să strig, nu pot să mişc!
Trebuie să mişc scaunul asta! Trebuie să mă mişc! Reuşesc să mişc numai degetele de la picioare, clipesc şi simt. Atît.
Curtea era plina de copaci, casele erau toate albe, cu acoperişuri roşii. Nu se auzea în jur niciun sunet de copil, nicio respiraţie. Totul era stins, singurele fiinţe erau copacii din jur. Aerul era rece şi umed. Tocmai se terminase ploaia. Aburi ieşeau din pămîntul umed.
Să mă calmez. Respiră cu ritm, respiră adînc, trage aer în piept – mai rău de atît nu poate fi. Hai, încearcă să îţi aminteşti ce s-a întîmplat. Femeia, femeia aceea îmbrăcată în negru, ce voia de la mine? Şi copilul acela care rîdea. Nu le văd feţele. Nu mi le amintesc? Încearcă să-ţi revii! Femeia în negru… copilul…
Aburii de după ploaie s-au risipit, totul în jur era liniştit, nicio adiere de vînt, niciun zgomot, frunzele copacilor erau încremenite. Totul pare ca dintr-o fotografie.
Eram în camera mea, tocmai mîncasem. Femeia în negru nu era cu mine, asta ştiu sigur. Simt o picătură de sînge cum se prelinge pe obraz. Caldă, îmi ajunge la buze, sărată…
Casele aveau luminile aprinse, dar nu se zarea niciun semn de viaţă. Adie vîntul încet, copacii prind viaţă, frunzele încep să mişte încet, zgomotul prinde viaţă, soarele le încălzeşte.
Ce am mîncat înainte să ajung aici? Ce am făcut înainte să ajung aici? Da! Am fost în oraş cu S. Am vorbit, am decis să ne mai facem o ultimă fotografie împreună. Ah, fotografia, fotografia aia unde o fi, nu pot să mişc mîinile să văd dacă o mai am la mine. Cît o fi ora? Soarele încălzeşte destul de puternic. Acum e lumina în toată camera asta, abia văd cu ochiul stîng. Nu e nicio uşă aici! Ridic capul. Ceafa mă doare! Nu am niciun bec aici. Umed totul.
S. se muta din oraş. Găsise de muncă în altă parte, trebuia să se mute. Am întrebat-o de ce a acceptat oferta aceea şi doar mi-a zîmbit. M-a luat de mînă şi am ieşit.
Ce durere înfiorătoare! De aş putea să îmi mişc o mînă. Durerea mă cuprinde, dar pot mişca o mînă.
Respiră, respiră adînc, numără pînâ la zece, ba nu – pînă la o sută, poate o să îţi fie mai bine! 50, 51, 52, 53, durere, 54, 55, 56, 57 ahhhhhh.
95, 96, 97, 98, 99, 100… mă iubea S.? Sau doar s-a jucat cu mine? Nu am să aflu niciodată poate. Nu am să aflu niciodată, dacă nu am să fac ceva să mă mişc de aici. Să încerc să mişc şi cealaltă mînă. Îmi masez umărul, mă doare groaznic să îmi ating faţa. Ochiul drept e umflat – am arcada spartă.
K. mişcă-ţi mîna odată, nu sta aşa! Cîtă durere! S. m-a luat de mînă şi am ieşit.
– Unde vrei să mergem?
– La tine, K.! Să mîncăm ceva. Apoi o să facem o fotografie.
– S., crezi ca e ok să pleci fără explicaţie?
– …
Îmi amintesc zîmbetul ei. Încă o picătură de sînge pe obraz. Sărat-dulceagă.
Să văd dacă mai am acea fotografie la mine. Da, o mai am! E în buzunar, o simt.
K. duce cu greu mîna la buzunarul hainei şi scoase fotografia.
Abia văd.
S. a luat aparatul de fotografiat, l-a aşezat pe trepied şi a reglat timpul de expunere cît să aibă timp să ajungă şi ea lîngă mine. Ultima imagine pe care o am este blitzul declanşîndu-se. S. era lîngă mine. De ce sînt singur în fotografie?
S. se trezi de dimineaţă, îşi bău cafeaua, îşi făcu duşul şi şi-a luat aparatul de fotografiat şi a derulat filmul din el. L-a băgat în geantă, s-a îmbrăcat şi a ieşit. S-a urcat în maşină şi s-a dus la magazinul unchiului ei, să developeze ultimul film făcut, după care va pleca din oraş. Nici ea nu ştie unde – se va decide pe drum.
– Buna, P.!
– Buna, S.!
– Ţi-am adus ultimul film, să îl developezi.
– E al cincilea luna asta, S.!
– Ştiu.
– Eşti sigură că vrei asta?
– Da, unchiule!
– Bine S., dar după aceea pleci?
– Da, unchiule!
Trecuseră 15 minute, unchiul vine cu un vraf de fotografii, toate cu aceeaşi imagine. Un sat în care casele erau albe, cu acoperişuri roşii, înconjurate de copaci groşi – inconjurat de aburii unei dimineţi ploioase şi călduroase.
– La revedere, S.!
– La revedere, unchiule!
