Uşile culisează în spatele meu.
O prind pe Cassandra de braţ şi o trag afară din staţia de submetrou. A fost multă lumină în subteran, prea multe tuburi de neon pâlpâitoare, scannere cerebrale şi tehnologie. Ne dematerializăm, urcăm la parter, sperând să rămânem în urmă. Afară plouă cu găleata. Degete fragile şi reci în beznă. Din instinct, simt nevoia să scap de apa care tot curge, aşa că fugim sub un acoperiş de frunze slab luminat, cum am mai făcut-o de atâtea ori. A fi aici e o senzaţie unică. Nu doar pentru că refugiul nostru e ultimul neholografic de pe planetă. Aflat în teritoriul nordic, puţini oameni ar putea descoperi sau distruge acest colţ rar din natură. Trage-ţi sufletul, draga mea. Pentru o clipă, stăm neclintiţi, ca zgârie-norii din faţa noastră. În seara asta, clădirile sclipesc. E a 23-a noapte a nunţii pentru noi. Peste tot, geamuri, becuri şi antene de culoarea fulgerului. În loc de ziduri, un pustiu întunecat. Seamănă cu nişte roiuri de licurici supradimensionaţi, adunaţi la un loc în aer, incapabili să zboare, înlănţuiţi, ca la o demonstraţie pentru pace. Oamenii normali numesc aceasta vremea sfârşitului. Eu nu îi cred, pentru că prea multe lucruri se trezesc la viaţă noaptea. Domnul de Rând nu le recunoaşte. E prea bine hrănit ca să vrea să facă şi altceva decât să se uite la filme holografice, să intre în transă şi să uite de el până a doua zi, în timp ce marina şi armata îl păzesc cu putere nucleară „invincibilă”. Nu rămâne niciun duşman, în afară de extratereştrii „mă-tem-că-nu-i-am-întâlnit-încă”. În ce mă priveşte, nu-mi pasă de neputinţa clienţilor obişnuiţi, păziţi cu tehnici de înaltă securitate. Prefer să discut cu oameni care nu-mi cer să tac în timpul reclamelor. Puţini au mai rămas dintre aceştia. Majoritatea crede în poveşti care ţintesc consumatorul, pe care ni le spun holoviziunea şi insectele gigantice, simbolice, ale firmelor, care ţes pânze cu reflexii metalice în culori nu naturale, ci luate din cataloagele pe care le găseşti în agenţiile de publicitate. Îşi răspândesc pânzele în toată lumea. Nu ca să apere, nici ca să servească. Doar ca să sugă bani. Afacerile se comportă ca un guru metafizic care le spune oamenilor că trăiesc în paradis, în timp ce el instaurează iadul pe Pământ. Un iad al cartelelor de plastic, al porţilor de securitate şi al microcipurilor neuronale implantate, care trimit cele mai noi ştiri direct în creierii sincronizaţi, întrerupte de reclame prosistem tot la un sfert de oră. Cândva, eu şi Cassandra credeam că în această parte a Căii Lactee trebuia să fie mai mult. Mai mult decât realităţile holografice produse de sistem, controlate de sistem, oprite de sistem, la nevoie. Tânjeam după un loc special, numai pentru noi doi, gata să ofere adăpost atunci când sistemul cere prea mult. Un loc care ne putea elibera sufletele într-un mod ceresc (în realitate, romantismul te face mai dependent decât afacerile). Singura problemă: nu exista un asemenea loc. Şi nici nu avea să existe.
Dar destul cu meditaţia: trebuie să intru acum, să trec graniţa ridicată de ziduri din cărămidă fărâmicioasă: cercul nostru de apărare în următoarele câteva ore. Un cerc magic, construit într-o epocă de mult uitată. Vrem să-i experimentăm vraja, să ne bucurăm de şederea noastră scurtă, fără să uităm că avem o limită de timp de respectat.
În sfârşit, iată-ne, din nou, aici. La ruinele civilizaţiei străvechi pe care holoviziunea noastră nu o prezintă niciodată. Când răsfoieşti holoviziunea, nu găseşti nicio imagine, nici măcar un instantaneu cu vestigiile acelea pe cardul de memorie procesor de date, conectat la playerele UnifiedMedia, actualizate regulat de sistemul de control global. O tragedie? Nu ştiu. Până acum, n-am văzut niciuna. În plus, lipsa informaţiilor ne permite să rămânem singuri. Nu ai cum să te pierzi în locul acesta. Dar eu sunt sătul până peste cap de hiatusurile şi capcanele civilizaţiei de… Nu, nu vreau să mă gândesc la asta.
Mergem mai departe. Cassandra e în spatele meu. Pe partea stângă a terenului a fost cândva o capelă. Iat-o. Fac prima mişcare – stropi de ploaie îmi cad pe frunte, ţin o mână delicată şi atât de familiară într-a mea. În aer stăpâneşte mireasma aşteptării. E pământul, aşteaptă şi jinduieşte după apa care risipeşte viaţă. Nu ca în oraş, unde asfaltul astupă toate speranţele. Fosta casă a lui Dumnezeu a ajuns un aparat de numărat. În spatele lui, un paznic. Trebuie să verifice cărţile de identitate, aşa că i le dau pe ale noastre. E totul în regulă. Putem intra.
Înainte de asta, daţi-mi voie să vă explic un lucru. Aşa cum probabil v-aţi aşteptat, acesta nu e doar un loc special, ci unul foarte special pentru noi. Vreau să spun, e unul în care visele devin realitate – şi alte asemenea poveşti. E trecutul şi, în acelaşi timp, prezentul nostru imposibil. Un prezent tolerat de sistemul vizitatorilor exact două ore şi jumătate, nici o secundă în plus. Una peste alta, e Utopia mea personală. Un fel de viză, după care trebuie să mă întorc în realitate, unde aşteaptă singurătatea. Aşa că ne grăbim să intrăm.
La intrare, poarta ruginită, cu bare de fier, îmi atrage atenţia şi, în scurt timp, se deschide automat, cu un scârţâit. Nu sunt sigur dacă uşile din vremurile acelea de demult „scârţâiau”, pentru că în postcapitalism n-a mai rămas nimic care să „scârţâie”. Uşile „culisează” sau pur şi simplu dispar, ca rezultat al tehnologiei „antihologramă”. Întărite cu cabluri groase, din fibră de sticlă, ele unesc o parte a sistemului cu alta. Sistemul interacţionează cu mai multe subsisteme, ca acela al naşterii, al dragostei, al eutanasiei, ca să amintesc doar câteva. E ceva special cu poarta aceea părăginită, acoperită de muşchi. Unii funcţionari înguşti la minte ar numi-o efemeritate, deşi eu prefer s-o numesc aură, nu e uşor să intri în legătură cu ea, dar, dacă reuşeşti, te înţeapă ca scânteile calde care sar dintr-un foc de tabără aprins toamna. Poarta înseamnă protecţie împotriva amneziei atotprezente când vine vorba de societatea anterioară, apără lumea lor de a noastră, deşi mulţi spun că se întâmplă exact invers. Oricum, noi ne grăbim să intrăm. În acest ţinut străin şi atât de diferit, primul meu impuls e să tac. Sunt atât de fascinat de ceea ce văd cu implanturile de retină, încât nu îndrăznesc să scot o vorbă. Nici eu, nici Cassandra. Procedura e aceeaşi în fiecare an.
Ai putea să te bucuri de viaţă, de ce-ai rămas posac?
Furnicătura din minte mă relaxează. Mă linişteşte. Nu ştiu cum se relaxau oamenii în zilele acelea, dar modul acesta e mult mai eficient. Tăcerea îmi alină conştiinţa. Fără bâzâit de glisoare, fără aparate care pornesc şi se opresc la intervale regulate. Chiar şi fără holoviziunile primite prin implanturile neuronale. Tăcere absolută în eter. Doar eu, Cassandra sistemul audio al cimitirului, activat din când în când.
Mă uit în jur. Pietre peste tot. Sau aşa cred. Pietre funerare foarte vechi, lespezi memoriale şi morminte ici şi colo, albite de-a lungul secolelor de furtuni, ploi şi revărsarea abundentă a lumii fizice. Cele mai multe sunt acoperite de iederă şi moarte de mult, precum cei ce se odihnesc sub ele. Ţi le poţi închipui foarte uşor drept monumente comemorative ale unei societăţi uitate, gravate cu cuvinte pe care mi-e imposibil să le descifrez. Doar câteva nume au supravieţuit pe suprafaţa lor vulnerabilă, de sute de ori mai bătrâne decât omenirea, în vreme ce altele au fost şterse de pe piatră. „Mary Elliot” e una dintre supravieţuitori (literele numelui său, desigur). Numele ei fusese cioplit cu litere arabe, dar într-un stil foarte straniu, mai degrabă cu dalta decât cu laserul, ca şi când l-ar fi lucrat unul dintre proscrişii care, eliminaţi din orice sistem, îşi duc existenţa nenorocită în subteran, la câţiva kilometri dedesubtul străzilor. Nimeni nu poate reconstitui povestea vieţii doamnei Elliot, pentru că lipsesc mult prea multe date istorice care s-o susţină. A trecut prea mult de la moartea ei. S-au întâmplat prea multe ciudăţenii între timp, cum sunt modificările computerizate ale istoriei sau exterminarea genotipurilor care ameninţă dezvoltarea viitoare a sistemului. Pentru a ne „salva” lumea, informaţii anterioare Marelui Război ADN au fost şterse selectiv chiar de UNITATEA CENTRALĂ DE PRELUCRARE. Pentru a menţine capacitatea memoriei, aşa au spus reprezentaţii autorităţilor, dar eu, având alte surse, nu-i cred. Aţi auzit vreodată de damnatio memoriae? De felul în care Roma antică făcea faţă trecutului, ştergând inscripţiile oamenilor influenţi care puneau în pericol siguranţa imperiului şi sluţindu-le statuile în zadar? Am auzit despre asta de la RESQ, o organizaţie subterană care încearcă să afle adevărul despre trecut făcând săpături şi studii paleolingvistice. Când autorităţile au negat anumite fapte istorice, au devenit criminali fără scrupule care nu numai că ucideau oameni, dar şi ştergeau orice amintire despre ei. Mii de fiinţe umane – omorâte fără discriminare. Deşi se odihnesc în pace, morţii s-ar răsuci în mormânt dacă ar şti că nu au existat niciodată oficial. Dar, până acum, nu s-a găsit nicio soluţie. Odată şterse, amintirile nu mai pot fi refăcute. Aşa că mă întreb dacă chiar nu există o cale de a ne cerceta rădăcinile. Să se fi pierdut, pur şi simplu? Să fi fost ştearsă de sistem, pentru a nu mai fi pomenită niciodată? Numai pietrele de mormânt ştiu răspunsul. Ele vor sta aici mii de ani, cel puţin, întinzându-şi învelişul de marmură în aer, fără a dovedi lucrurile la care ne-am putea noi aştepta, după ce ne-am sfârşit şi ne-am abandonat vieţile neînsemnate ca pe nişte ruine putrede, care nu vor mai fi vizitate niciodată.
Plecăm din acest loc deprimant. Călcăm pe pietre. Zgomot ca de cipsuri ronţăite în arena CineBowl. Noi, oricum, noi nu ne uităm la filme, deşi sistemul audio virtual al cimitirului produce ţipete de bufniţă îndepărtată şi râcâit de şoarece de pădure. În cazul vizitatorilor sporadici ca noi, e inutil să se depună eforturi speciale pentru programarea de brainware interactiv pentru fiecare animal „actor”, aşa că nu mă miră sunetele frecvent distorsionate din atmosferă. E ca un holoplayer defect. Fiind obişnuit cu asta, nu mă deranjează defecţiunile minore. Tot e mai bine decât să înfrunt lumea exterioară, care oferă ţinuturi virtuale, în care să călătoreşti cu gândul, dacă nu-ţi permiţi un drum cu submetroul pe teritoriile latitudinii nordice.
Ai putea fi un câştigător, de ce te înfrânezi?
Linişte. Şoapte obosite printre plăcile fărâmicioase. Mă simt altfel, oarecum transformat, ca şi când un spirit straniu mi-a ocupat trupul, călăuzindu-l pe calea virtuală, făcându-mă să mă abat de la calea virtuţii. Cel puţin, aşa pare. Inima mea vrea să ţipe ca o vrăjitoare pe rug, înconjurată de liniştea înfricoşătoare a celor care ar fi trebuit să fie mai înţelepţi, dar nu vor fi niciodată. Focul trosneşte, îmi linge degetele de la picioare. Peste câteva secunde, mi le ciuguleşte, plin de anticipare, ca să-mi devoreze pielea neagră ca tăciunele. Îmi vine să ţip de-adevărat. Cred… Nu vreau decât să ies de-aici. Din viziune. E prea cald. Din rai, Realitatea virtuală se transformă în iad. La dracu’, ce se întâmplă? Nu mi-am luat pastilele psihostabilizatoare azi? Pentru că a ajuns la un nivel insuportabil, holoviziunea înoată în faţa ochilor mei, apoi dispare ca un vis. Cu ajutorul conştiinţei mele refăcute, îmi dau seama imediat că am uitat să opresc ghidul turistului virtual, care explică înfocat vizitatorilor fapte istorice, dar numai acelea pe care le consideră sistemul reale. Toate acestea s-au întâmplat în timp ce eu şi Cassandra ne plimbam de mână pe aleile paşnice ale cimitirului, pe înserat. Vreau să-i povestesc experienţa mea, dar uit că soţia mea e mută, e mută de ani de zile. Nu poate decât să-mi zâmbească, ridicând braţele şi atingându-mă uşor pe faţă. Încerc să-mi amintesc de vocea ei, dar a trecut prea mult de când mi-a vorbit ultima oară. Îmbrăţişaţi, păşim mai departe, ştiind că nu avem nevoie de cuvinte în acest moment. Cu gândul când la una, când la alta, îmi vine o idee nepermisă: dacă aş vrea să rămân aici, să experimentez forţa vindecătoare a acestui loc ani la rând, nu doar câteva ore? Nu ştiu cum ar reacţiona sistemul la o astfel de cerere, dar sunt convins că nu ar fi prea încântat.
Realitatea mă smulge din reverie şi o altă idee îmi trece prin minte. De data asta, e mai realistă, dar descurajantă şi dezamăgitoare. Pentru că, imediat ce voi ieşi din cimitir şi voi lăsa în urmă liniştea interioară care umple fiecare ungher al grădinii ca un paradis, viaţa de zi cu zi mă va întâmpina, apoi mă va copleşi. Mă va reintegra în birouri de plastic, în case de plastic şi mă va asimila unei societăţi de plastic care nu acceptă indivizi, ci numai cărţi de credit, coduri de identificare şi interfeţe de date potrivite, implantate în vertebrele cervicale. Din instinct, o strâng mai tare în braţe pe Cassandra şi încerc să uit de termenul limită pentru vizite, care mă aşteaptă cândva, în viitorul apropiat.
Peste câteva minute, ne oprim şi încercăm să descifrăm nişte semne preistorice gravate pe nişte pietre sparte, jumătate marmură, jumătate gresie, aranjate într-un cerc, ca razele unui soare desenat de un copil de şapte ani. Nu mă pot baza decât pe cunoştinţele implantate prenatal ca să judec lucrurile, aşa că trag concluzia că sunt fragmente consacrate dintr-o religie străveche. Nu înţeleg ce e gravat în piatră, textul e scris în altă limbă. Aplecându-mă peste cele mai înalt dintre obiectele religioase, desluşesc o svastică printre celelalte semne şi cred că trebuie să fie un simbol religios. Dacă un istoric mi-ar zice că pietrele de mormânt au fost profanate de nişte golani tineri într-o duminică după-masă, nu l-aş crede, nici dacă ar spune adevărul. De ce ? Pentru că nu pot accepta lucruri pe care sistemul nu vrea să le accept, nici eu, nici ceilalţi locuitori ai oraşului gigantic care acopere Pământul. În plus, nu mai există golani tineri pe lume. Toţi sunt sub controlul sistemului.
După un intermezzo intim pe solul acoperit de muşchi, în mijlocul cercului sfânt, suntem extenuaţi, dar satisfăcuţi. Cu o mână pe ceafa mea şi una pe a soţiei, privesc cerul, separând dunga întunecată, ca un filigran, care formează o superautostradă în jurul Pământului, de bezna din spatele ei, străpunsă de miriade de stele. Câmpul magnetic sub formă de tunel a fost construit la începutului mileniului al treilea, pentru a înlesni transportul de mare viteză în jurul globului; e susţinut de stâlpi îngropaţi la kilometri adâncime, care se ridică la 2.500 km deasupra solului, aproape atingând exosfera. Cum nu vreau să-mi amintesc de lumea exterioară, închid ochii, ca s-o uit.
Ai putea călători oriunde ai vrea, de ce rămâi?
Cassandra mă trezeşte. A deschis sticla moleculară cu cel mai bun vin roşu sintetic de pe întreaga planetă. A trebuit s-o trecem pe ascuns pe la poartă: Nu ai voie să aduci alcool în cimitir, fiindcă în sezonul trecut nişte beţivani şi-au îngropat copiii de vii. Băutura incoloră avea gust de fructe, deşi era cam prea dulce. Pe urmă ne plimbăm de la un mormânt la altul, până când vorbitori invizibili (din mintea noastră?) ne atrag atenţia că au mai rămas zece minute. După opt minute, ajungem la locul nostru foarte special: piatra noastră de mormânt. Peste un minut, în care nu facem altceva decât să ne privim în ochi, Cassandra mă îmbrăţişează pentru ultima oară şi se răsuceşte sprintenă, dar hotărâtă, fără să-şi ia la revedere. E mută, la ce v-aţi aşteptat? Culcându-se pe spate, se întinde pe lespedea pe care scrie numele ei cu litere gotice îngroşate, lucioase ca aurul, pe o tăbliţă agintie. Cu braţele încrucişate pe piept, parcă imitând un cult preistoric, pare să aştepte ceva aflat dincolo de viaţă. Apoi soţia mea nu mai respiră, iar trupul său dispare treptat în solul sacru în care trăieşte de peste 25 de ani. Holograma ei, ajunsă la destinaţia finală, se pierde pe sub picioarele mele ca o stafie. Cu o fracţiune de secundă înainte să mă întreb dacă să plâng după ea, uşile se deschid culisând în spatele meu. Pătrunde lumina, scăldând o suprafaţă dreptunghiulară, cu mormântul soţiei mele în mijloc. Cimitirul pare a se trezi în zori fantomatici, ca şi când s-ar fi deschis chiar porţile cereşti. Frunze, morminte, iedere şi pietre – toate încadrate într-o strălucire divină. Câteva pete metalice de pe crucile ruginite şi împrăştiate reflectă sclipirea, transformând-o în scânteiri ca de diamant. În acelaşi timp, o voce cunoscută îmi răsună în minte. Deşi pare feminină, ştiu că nu-i decât o imitaţie, o versiune generată pe calculator a unei mostre de voce omenească originală. Îmi vorbeşte:
Te salut, prietene. Sesiunea ta s-a încheiat. Toate hologramele sunt oprite, aşa că te rugăm să fii amabil şi să ieşi… Pentru mai multe sfaturi, apelează la Psihiatrul prietenos nr. 713, care îţi aşteaptă compania veselă la etajul al 93-lea.
Plimbându-mă puţin, descopăr ieşirea deschizându-se chiar pe cărarea din spatele meu, emanând o lumină nu divină, ci ameţitor de artificială, care reduce formele înconjurătoare la simple umbre cu contururi vagi. Monoton, sistemul vorbeşte în continuare:
Aproape că am vindecat instabilitatea referitoare la moartea soţiei tale. Am diagnosticat o aversiune inconştientă, în fază iniţială, faţă de mine, sistemul. Dar tratamentul va reuşi 99%. Nu te teme că vei fi şters. Totul va fi bine. Psihiatrul nr. 713 este pus la curent chiar în acest moment. Te rog să te grăbeşti la întâlnirea cu el, pentru că următorul prieten aşteaptă deja să primească permisiunea de a intra în holozonă.
Liniştit că sănătatea mea mintală progresează, păşesc prin perdeaua de lumină ce separă lumea reală de amintirile mele, care mi-au fost şterse parţial ca să încep o viaţă nouă, fără legăturile apăsătoare cu moartea din trecut. Afară este un coridor lung, vopsit în alb, cu zeci de uşi albe pe fiecare parte, aşezate exact la aceeaşi distanţă una de alta. Cimitirul dispare din holozonă şi din mintea mea. Acum nu-mi aduc aminte câţi ani sunt de când a murit Cassandra. Amintirea a dispărut, nu mai pot ajunge la ea. Nici măcar nu sunt sigur cum arăta fosta mea soţie. Sunt convins că, dacă m-aş mai întâlni vreodată cu ea, nici n-aş observa-o.
Mai am doar 12 etaje până la al 93-lea. O să iau liftul, nu teleporterul. Trebuie să economisesc energie, conform indicaţiilor stricte ale sistemului privitoare la energie. O să merg direct la Psihiatrul prietenos nr. 713. El mă va vindeca de instabilităţi. Îmi va reface sănătatea mintală, ca să duc o viaţă normală, fără probleme. În timp ce înaintez pe coridor, imaginea pereţilor şi a uşilor vopsite în alb tremură scurt, aducând în lumină ziduri mucegăite, înconjurând uşile din lemn masiv cu balamale şi, câteodată, lacăte. Înainte de a mă gândi sau de a interpreta scena, o voce veselă şi familiară îmi vorbeşte liniştitor.
Copyright © Sven Klöpping
Traducere de Antuza Genescu.
Titlul original : Let’s Talk About Death, Baby !
Textul a fost tradus și publicat în revista Fantastica cu permisiunea autorului. Îi mulțumim.
