Nu e întâmplător că succesul pe piaţa românească de carte şi, implicit, în rândul iubitorilor de lectură, în ultimul deceniu şi jumătate, al unor cărţi aparţinând genului fantasy semnate de J.R.R. Tolkien sau J.K. Rowling l-a depăşit în proporţii zdrobitoare pe acela înregistrat de traducerile la romanele lui Michael Ende, „Povestea fără sfârşit”, sau Peter Beagle, „Ultima licornă”, ambele apărute la noi înainte de 1989. Ultimele două cărţi se impuseseră mai ales lectorilor cu experienţă şi cu gusturi formate la marea literatură sau cel puţin la literatura medie, aşa-numitele „cărţi bune”. În cazul „Stăpânului Inelelor” şi a lui „Harry Potter” diferenţa a făcut-o industria publicitară. Iar cititorii lor au fost, de data aceasta, în cea mai mare măsură copii şi adolescenţi.
Astăzi, succesul comercial s-a mai diminuat – piaţa şi-a atins suficienţa, s-ar putea spune –, deşi romanele respective continuă şi vor continua să fie cumpărate sau citite. Ceea ce ne poate duce la o concluzie rapidă: fantasy-ul este în mod esenţial, de la un punct, o chestiune de marketing. Şi un adaos: în ce priveşte anume aceste cărţi, ca şi Star Wars, în materie de science-fiction, ele nu mai reprezintă pur şi simplu naraţiuni, impactul lor cultural dovedindu-se considerabil, declanşând dorinţa de imitaţie, producerea şi comercializarea unor gadget-uri numeroase, căutate, practic, pe întregul mapamond, aşadar, generând adevărate sub-culturi. Iar pentru lectorii mai rafinaţi oferă un câmp exegetic vast, efervescent, tributar hagiograficului şi, adesea, unei religiozităţi fie difuze, fie mai mult sau mai puţin conexate cu teologia creştină (mă refer aici la cazul lui Tolkien, studiat ca scriitor catolic aproape exclusiv în baza declaraţiilor proprii cu privire la credinţa sa şi mai puţin în baza conţinutului efectiv al textelor sale literare).
Se pune întrebarea cum s-a putut întâmpla că aceste cărţi au găsit mentalitatea cititorului de la noi atât de receptivă?! O observaţie empirică ne spune că există în mentalul nostru o deschidere către noul care vine dinspre Occident în materie de artă şi de literatură. Dar mai este ceva, mult mai important, mi se pare. Mentalul nostru este gata să se debaraseze cu foarte mare uşurinţă – aş putea formula altfel, spunând că acesta este orizontul de aşteptare – de ceea ce reprezintă tradiţia noastră în materie de motive literare. Dar avem motive literare care să poarte o marcă stilistică naţională în aria guvernată de fantasy?, se naşte, firesc, următoarea întrebare. Desigur că avem, dar pentru aceasta ar fi nevoie să recurgem mai întâi la o delimitare cât de cât acceptabilă a domeniului.
În fond, fantasy-ul este greu de definit, inclusiv de teoreticienii literari occidentali, cum observă Farah Mendlesohn în Rethorics of Fantasy: „consensul tinde să se constituie, mai degrabă, în jurul unei definiri de tipul mulţimilor fuzzy, acceptând ca valabile mai multe opţiuni”, arareori vreunul dintre cercetătorii actuali alegând ferm între Kathryn Hume [Fantasy and Mimesis: Responses to Reality in Western Literature 1984], W.R. Irwin [The Game of the Impossible: A Rhetoric of Fantasy, 1976], Rosemary Jackson [Fantasy: The Literature of Subversion, 1981] sau Tzvetan Todorov [Introducere în literatura fantastică, ediţie românească, 1973], mai curând acceptându-le pe acestea împreună cu alte nume, în funcţie de specificul ficţiunii încadrabile în fantasy sau de filtrul ideologic cu care operează”1
În „Introducerea” la The Encyclopedia of Fantasy, John Clute şi John Grant încearcă să determine ceea ce pare o caracteristică majoră a domeniului: „Un text aparţinând genului fantasy este o naraţiune coerentă cu sine care, atunci când este plasată în realitatea noastră, spune o poveste imposibilă în lumea pe care o percepem, dar, plasată într-o altă lume sau o lume secundară spune că, deşi cealaltă lume este imposibilă, povestea va fi posibilă în termenii acesteia din urmă”2 Fantasy-ul este de pus în relaţie cu fantasticul. S-ar părea că primul ar fi un sub-domeniu al celui din urmă, dar anumite diferenţe de statut şi de funcţionare a discursului şi a motivelor (gramaticii, cum spune autoarea Retoricii genului fantasy) fac plauzibilă o disociere. În ce mă priveşte, consider că, deşi au, cum spune Farah Mendlesohn, urmându-l pe Brian Atteberryi , „tropi comuni”, diferenţa majoră dintre fantastic şi fantasy consistă, în principal, în faptul că fantasticul reprezintă o intruziune a supranaturalului în real, în timp ce fantasy constituie o evadare din real către supranatural. De asemenea, stranietatea fantasticului este adesea una terifiantă, de aici derivând şi genul horror, în vreme ce a genului fantasy este una în general luminoasă sau, oricum, mai soft. În privinţa legăturilor cu ştiinţifico-fantasticul (sau anticipaţia ştiinţifică), un alt domeniu aparţinând ariei mari a fantasticului, este de arătat, din nou, că există zone de interferenţă şi zone de disociere. Farah Mendlesohn şi Edward James rezumă într-un mod mai sintetic şi mai lămuritor această caracteristică, afirmând că autorii care s-au aplecat asupra diferenţei dintre fantasy şi science fiction sunt cu toţii de acord că în fantasy este vorba despre construirea imposibilului, în timp ce pentru science fiction funcţionează ceea ce este improbabil, dar se bazează pe posibilul ştiinţific.3
Comparând cele două domenii, o observaţie interesantă face Don D’Ammassa în Encyclopedia of Science Fiction: „În science fiction există ceva pentru gustul aproape oricărui cititor, în timp ce fantasy pare conceput în principal pentru ai satisface pe cei care se bucură de romane istorice lungi, a căror acţiune se petrece în ţinuturi mitice, acţiune agrementată, eventual, cu ceva magie. Ultimele titluri de fantasy apărute într-un număr tot mai mare în ultima vreme nu au arătat nici o evoluţie în acest domeniu, iar marea majoritate a autorilor pare că nu face decât să rescrie poveştile care s-au dovedit populare în trecut. Cititorii de science fiction sunt mult mai interesaţi de istoria în acţiune şi direcţia în care se aceasta mişcă.”4
O distincţie crucială mi se pare şi aceea între supranaturalul care se manifestă în fantasy şi extra-naturalul, care apare în literatura de anticipaţie ştiinţifică.vi Ca toate genurile comercialului, şi fantasy-ul depinde de clişee, de scheme, dar afirmaţia lui D’Ammassa se cere luată cum grano salis, pentru că şi în fantasy există autori care dau tonul, care creează şabloane, şi autori – cei mai mulţi – care doar le colportează. Ca să tentez o definiţie personală, aş spune că fantasy-ul este o naraţiune subsumată ariei fantasticului, care tratează despre evadările către o lume a supranaturalului şi a magiei, o lume în care lucrurile sunt posibile, dar nu şi probabile, dar posibilitatea ca evenimentele narate să se producă se menţine numai în termenii acelei lumi. Naraţiunea fantasy operează cu motive mitice şi cu scheme narative originate în basm, dar este mai mult decât un basm cult, pe de-o parte, pentru că punctul de plecare al întâmplărilor este lumea noastră, aşa cum o ştim, pe de alta, deoarece în aria acestei naraţiuni invenţia este manifestată într-un grad mai înalt, fantezia fiind ataşată unui mod de a visa specific copilăriei şi este cea care generează epicul şi legile lumii celeilalte, în care are loc evadarea.
Să ne întoarcem acum la mica tradiţie în privinţa acestei literaturi de evaziune în România, fără a intra în amănuntele textelor, presupunându-le cunoscute. Voi aminti de un titlu care respectă impecabil schema unui roman fantasy, şi anume „Dumbrava minunată” (1926), de Mihail Sadoveanu. Deşi mult mai fastuos decât la scriitorul român, nucleul narativ din „Povestea fără sfârşit” este acelaşi: un copil ultragiat pătrunde într-un univers fermecat, unde participă la întâmplări cu fiinţe cunoscute de obicei din basme şi de unde se întoarce vindecat sufleteşte şi plin de curaj, în vreme ce, dincoace, parcă în legătură cu lumea tocmai vizitată, se vor întâmpla lucruri care vor restabili ordinea, ca în cunoscuta structură descrisă de V.I. Propp în „Morfologia basmului”. „Dumbrava minunată”, adică fermecată, adică magică, poartă, la Michael Ende, denumirea de „Fantàzia”. Semnificativ, desigur, dacă nu ne oprim la prea marea transparenţă a motivului care are şi ea rolul ei! Mergând mai departe cu exemplele, Iordan Chimet a scris o carte care s-a bucurat de un anumit succes, intitulată „Închide ochii şi vei vedea oraşul”.vi Povestirea lui Fănuş Neagu „Cai albi din oraşul Bucureşti (1967) are ingredientele unui fantasy.
În aria aceasta se înscriu şi piesele de teatru încadrate tradiţional ca feerii. Se pot aminti aici „Sânziana şi Pepelea”, de V. Alecsandri, „Legenda funigeilor”, de Şt. O. Iosif şi D. Anghel, „Înşir-te mărgărite”, de Victor Eftimiu. Mai ales piesele de teatru şi nuvela lui Sadoveanu poartă cu prisosinţă marca unui specific naţional. Regăsim acolo personaje întrucâtva familiare din poveşti, chiar dacă, la Victor Eftimiu, de exemplu, Zmeul e un personaj care iese din schema clasică. Aici este momentul să discutăm asupra unui posibil răspuns la întrebarea avansată încă din debutul acestor rânduri, aceea dacă este posibil un fantasy românesc.
Un prim răspuns ar putea fi legat de împrejurarea că mentalul nostru refuză, din motive care ţin de dorinţa de apropiere de moda occidentală, ceea ce e tradiţional în artă. A folosi într-un fantasy scris astăzi personaje şi nume precum „Papură-Împărat”, „Strâmbă-Lemne”, „Baba Hârca”, „Păcală”, „Tândală”, „Ileana Cosânzeana” şi aşa mai departe mă tem că ar condamna la ignorare o producţie literară. Ele ţin de un trecut de care vrem să ne debarasăm în drumul nostru către occidentalizare, inclusiv către occidentalizarea clişeelor literare. Ele ar fi, în plus, sinonime, cu înapoierea, cu un arhaism care revine unei epoci primitive, fiind asociate cu legendele, cu basmele cu eresurile specifice, precum făpturile şi oamenii cu puteri miraculoase şi practicile magice din povestirile lui Vasile Voiculescu.
Mai mult decât atât, partea realistă din mentalul românilor, aceea care face ca şi fic ţiunea istorică având izvoare în trecutul nostru să nu fie văzută cu prea multă simpatie (cum am arătat în alte articole pe care le-am publicat), ar accepta mai greu asemenea evadări. Balaurul Fuchur, Atréju, Gandalf, micuţa Dorothy (din Vrăjitorul din Oz, alt titlu celebru aparţinând genului), ca şi alte personaje din cărţile autorilor din Occident vor fi însă valorizate intens pozitiv, pentru că, în altă parte, în altă ţară, asemenea ieşiri din realitate sau amestecuri ale realităţii cu fantezia par sau sunt văzute ca posibile. Extrapolând, spaţiul de aiurea este, în bună măsură, unul imaginar cumva, deci, el permite, tocmai de aceea, popularea cu personaje magice, ireale. Cam acelaşi lucru se petrece şi cu stilul în care se scrie literatură de anticipaţie la noi, temele şi motivele sunt imitate după cele ale literaturii anglo-saxone, în general, ori sunt măcar inspirate de aceste cărţi care au astăzi o circulaţie mondială.
De fapt, se poate spune că, sub presiunea acestor modele care aparţin, fără îndoială, unei civilizaţii aflate pe un stadiu superior celei în care trăim aici, acasă, mentalul nostru s-a modificat sau este pe cale să se modifice şi, de asemenea, orizontul nostru de aşteptare este altul.5
Autori care au publicat în Occident, şi, se pare, nu fără succes, precum Sorin Cerin şi Ionuţ Caragea, nu-şi găsesc, acasă, cititorii aşa cum s-ar aştepta. Pe de altă parte, cititorul român este unul pretenţios. Dacă se îndreaptă către modele mari (aşa numitul high fantasy), precum Tolkien, C.S. Lewis sau Rowling, nu o va face şi pentru literatura de serie.
Privind aşa, s-ar zice că şansele unui fantasy specific românesc ar fi cvasi-nule. Totuşi, nu cred că se poate exclude posibilitatea ca un autor foarte înzestrat să recicleze vechile motive, să le adauge altele noi, dar create în matricea stilistică a limbii şi a mentalului românesc, şi să dea o naraţiune rezistentă, pe placul cititorului român amator de asemenea literatură.
Note:
1 A se vedea, între alţii, Robert Lazu, Lumea lui J.R.R. Tolkien, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Galaxia Gutenberg, 2012. Trebuie să distingem, însă, între credinţa unui autor, ca persoană, şi conţinutul scrierilor sale, care poate fi dictat de raţiuni literare mai mult decât de cele religioase, fenomen, de altfel, cunoscut criticilor literari
2 Farah Mendlesohn, „Rhetorics of Fantasy”, Wesleyan University Press, Middletown, Connecticut, 2008, p. 12 (e-book format). ii John Clute and John Grant (eds.), The Encyclopedia of Fantasy, Orbit, London, 1997, p. viii.
3 Attebery („The Fantasy Tradition in American Literature: From Irving to Le Guin”, Indiana University Press, 1980) încearcă să definească fantasy făcând apel la teoria mulţimilor, mai exact la noţiunea de mulţimi nedefinite (mulţimile fuzzy), idee preluată de Mendlesohn, aşa cum am văzut mai sus. În consecinţă, propune să privim literatura aparţinând fantasy ca pe un grup de texte care împărtăşesc, într-o măsură mai mare sau mai mică, un sector comun al tropilor – obiecte sau tehnici narative. La centru se găsesc acele poveşti, naraţiuni care împărtăşesc tropi ce ţin de imposibilul absolut,iar spre margine, în zona submulţimilor, se plasează cele care includ doar un număr mic de tropi sau care uzează de aceşti tropi în aşa fel încât în mintea cititorului rămâne îndoiala dacă ceea ce a citit este fantastic sau nu (cf. Edward James and Farah Mendlesohn, The Cambridge Companion of Fantasy Literature, Cambridge University Press, 2012, p. 1). v Edward James and Farah Mendlesohn, loc. cit. v Don D’Ammassa, Encyclopedia of Science Fiction, Facts On File, Inc., New York, 2005, p. V. Nu mai puţin interesantă este observaţia pe care o face D’Ammassa comentând opera lui Ray Bradbury, afirmând că acesta „s-a descris multă vreme pe sine ca autor de fantasy (fantasist) mai curând decât ca autor de science fiction şi, într-adevăr, în multe dintre ficţiunile sale predomină universul tipic unui fantasy, cu multe elemente de supranatural” (Don D’Ammassa, op. cit., p. 59). vi Detalii în Radu Voinescu, „Specificul SF-ului şi al fantasticului”, „Litere, Arte & Idei”, nr. 1/10 ianuarie 1994. Sau la http:// revistanautilus.ro/articole/specificul-sf-ului-si-al-fantasticului.
4 Poate nu e de prisos să amintesc, în acest context, despre prietenia şi colaborarea dintre Iordan Chimet şi Michael Ende.
5 Faptul că România s-a aflat printre primele cinci ţări din Europa care au introdus tehnologia 3G şi printre primele trei care au introdus tehnologia 4G încă nu pare a avea vreo relevanţă în privinţa câmpului care să stimuleze imaginaţia autorilor de literatură SF, câtăvreme multe alte aspecte ale vieţii zilnice se află încă într-un stadiu rămas în urmă.
