În memoria lui José Diogo Nazaret Sousa de Almeida (1924-1997)
Acest eseu își propune să prezinte contururile science fiction-ului și unei anumite literaturi fantastice care se referă la acesta, având o referință în spațiul național în care au fost produse – Portugalia. Deși conține un fel de introducere, eseul este în principal concentrat asupra producției literare din anii optzeci și nouăzeci în care constatăm o ușoară definire a unei noi paradigme. Acest text nu are ca scop elaborarea unei istorii, ci pur și simplu își propune să definească câteva linii directoare în privința SF-ului portughez. Nu este vorba de o explorare a lumii SF-ului pentru a ne referi la reflecțiile sale; dimpotrivă, scopul meu a fost acela de a citi cel mai mare număr posibil de texte pentru a prezenta câteva întrebări care mi se par esențiale. Este o călătorie studiată cu atenție în funcție de lectura critică a zeci de cărți, studiind parcursul literar al fiecărui autor precum și alegerea probabil subiectivă a unor cazuri individuale.
Am considerat toate cărțile care sunt prezentate ca atare ca aparținând science fiction-ului, fie în mod explicit, prin intermediul unui text sau unor referințe paratextuale, sau implicit, prin intermediul unei paradigme în care sunt grupate, fie prin recuperarea lor mai târzie de specia narativă a SF-ului. Am optat pentru o abordare convenționalistă, care prevede că este imposibil de a defini „esența” literaturii și speciilor narative, sub-genurile și formele pe care le constituie sau le contestă această artă. A fost o alegere îndrăzneață, mai ales că sunt conștientă de faptul că multe dintre povestirile SF scrise în Portugalia sunt mai aproape de așa-numita literatură fantastică decât de SF-ul propriu-zis, așa cum va fi de altfel demonstrat.
Am plecat cu toate acestea, de la unele presupuneri. În prefața antologiei sale bilingve „Efeitos Secundarios/Side Effects”, publicată în 1997, Luís Filipe Silva afirmă că SF-ul nu este „un aspect al literaturii care să poată să fie catalogat, un ghetou în cadrul unui ghetou puțin mai mare” ci „o filosofie a comportamentului contemporan, un mijloc de reacție la schimbare și la viața însăși”. Ne întâlnim aici din nou cu motivele datorită căruia SF-ul refuză să fie clasificat: forța care distruge frontiere se opune formei care este necesară definiției, și se creează astfel spații alternative, subminând și deconstruind.
Astfel, contrapunând stabilității din trecut dinamicii prezentului, SF-ul sfârșește prin a nu situa în periferia în care a ales să se manifeste sau la care a fost retrogradat, ci în centrul ascuns al vortexului care este SF-ul în sine, oglindirea unei perioade care-l orbește, pentru că se teme să se uite la el însuși. Și nu e deloc ironic să citez cuvintele lui profesorului american George Slusser: „dacă vreo literatură este mainstream în secolul XX, atunci este vorba de science fiction”.
Istoria literaturii nu este alcătuită dintr-un canon prestabilit, ci de specii narative care mergând programatic și manifestându-se împotriva tradiției, se absorb în ea din momentul în care au putut să fie clasificate. Instituția literară a inclus întotdeauna texte care au fost marginale, cenzurate, uitate sau blestemate în timpul perioadei lor, demonstrând o rară capacitate de toleranță față de trecut și o orbire remarcabilă în legătură cu prezentul. Faptul că literatura mondială nu a inclus încă SF-ul în canon este un omagiu adus vitalității acestei specii.
SF-ul este purtătorul unui proiect ambițios, care asaltează momentul care a asistat la nașterea conceptului de Literatură, într-o vreme în care încă se prezintă pe sine însuși cu toate potențialitățile unei noi forme de scriitură. Contrar mainstream-ului, SF-ul nu intenționează să descrie realul, ci intenționează să acționeze asupra realului, deschizând alternative la viitor sau înfățișând posibilitățile prezentului. În acest sens SF-ul a moștenit natura subversivă a romanului secolului al XVIII-lea, un gen care a fost în măsură să integreze descoperirile științifice ale timpului său, într-un moment în care formele fixe codificate de retorică și poetică, au fost incapabile să răspundă problemelor timpului lor.
Ca toate speciile narative care bântuie periferiile sau frontierele, SF-ul este caracterizat prin capacitatea de a absorbi toate discursurile și toate vocile așa-numitei contra-culturi, transformându-se într-un fel de laborator în care sunt testate noi forme de expresie, și în același timp reprezintă terenul, așa cum de atâtea ori a fost declarat, braconajului din partea literaturii oficiale. Așa cum se întâmplă întotdeauna, caracterul marginal al SF-ului pare a fi motivul versatilității sale. Cei care viețuiesc la periferia instituționalității, nu-și găsesc locul în niciun canon, bucurându-se de libertatea pe care imaginația o permite.
Conturul unei povești încă neistorisite
În Portugalia, SF-ul trăiește încă în clandestinitate. Este complet ignorat de către instituția literar-națională, de către școli și universități și, cu excepții notabile, de criticii literari. SF-ul portughez a fost retrogradat la nivelul publicațiilor de autori, colecțiilor de specialitate, efemerelor fanzine și câtorva antologii. Nu există încrucișări nici contaminări culturale, cu excepția uneia sau două lucrări ale vreunui autor consacrat. Confruntat cu această negare, SF-ul portughez răspunde cu aceeași măsură.
În 1992, João Barreiros, unul dintre cei mai talentați scriitori portughezi de SF și în același timp un lucid critic SF, a scris:
„În Portugalia nimeni nu arde cărți și nici nu interzice benzi desenate. Noi nu facem nimic din toate acestea, pur și simplu fie că nu sunt publicate noi titluri sau sunt publicate și nimeni nu le citește. În Portugalia, librăriile sunt un deșert ticsit de angoasa prăfuită a celulozei mânjite cu cerneală tipografică”.
Având o viziune mai puțin pesimistă, Álvaro de Sousa Holstein și José Manuel Morais, autorii „Bibliografiei portugheze a ficțiunii scientiste și a fantasticului” (Bibliografia da Ficção Científica e Fantastica Portuguesa), a cărei a doua ediție a fost publicată în 1993, schițează următorul diagnostic:
„Într-o țară în care nu există practic nici o știință, niciun fel de cercetare științifică, literatura SF trăiește într-o atmosferă rarefiată, dificil de a fi hrănită de cei câțiva autori care se încăpățânează să combată încă în acest pricăjit domeniu. Și totuși asemenea nebuni continuă să apară, supraviețuind cu încăpățânarea tenace a buruienilor care cresc pe la marginea trotuarelor. SF-ul și F-ul scris de autori portughezi este viu și relevant, și chiar dacă de multe ori nu corespunde încă din punct de vedere calitativ și cantitativ cu producțiunile țărilor cu o dimensiune demografică și culturală similare cu a noastră, este însă adevărat că puțin câte puțin își câștigă dreptul la propriul spațiu.”
Problema SF-ului și în general a literaturii fantastice asociate este în Portugalia aceea a legitimării și delimitării unui spațiu propriu. Existența SF-ului portughez pare să treacă neobservată pentru majoritatea populației cu excepția celor care fac parte din fandom.
S-ar putea afirma că pentru aceia care vin din mainstream, cantitatea și calitatea autorilor care scriu SF sau care îl folosesc pentru a scrie alte tipuri de texte care pot fi, probabil, în zilele noastre clasificate ca Fantasy, este uluitoare. Acesta este un teritoriu subteran, un tip de revers al literaturii „oficiale”, având legi și coduri diferite și o istorie diferită.
Așa cum se întâmplă întotdeauna în timpul unui proces de afirmare, SF-ul a simțit nevoia de a-și găsi antecedentele, predecesorii, miturile fondatoare, stabilindu-și astfel propria istorie. Dacă ne uităm din nou la „Bibliografia portugheză a ficțiunii scientiste și a fantasticului” la care ne-am referit deja, putem stabili un curs care începe cu atitudinea vizionară a părintelui António Vieira, ia în considerare apariția imaginației romantice, și recuperează narațiuni fundamentale în decursul Modernismului portughez, acordând o atenție deosebită unora din scriitori aflați în conexiune cu suprarealismul.
Dacă evaluăm istoria literaturii fantastice din punctul de vedere al instituției literare, vom vedea emergența unui teritoriu care nu este în mod special valorificat cu excepția cazului când este uitat.
În articolul dedicat categoriei estetice a „Miraculosului” în „Dicționarul de literatură portugheză” (Dicionário de Literatura Portuguesa), Jacinto do Prado Coelho remarcă faptul că „în secolul al XIX-lea literatura fantastică a fost introdusă în Portugalia” și consideră că acest gen are un domeniu limitat de aplicare printre autorii portughezi.
Jacinto do Prado Coelho recuperează unii scriitori romantici, referindu-se la texte, care au un caracter fondator: povesteirea lui Julio César Machado, „Uma récita de Roberto do Diabo” (O performanță a lui Roberto Diavolul), inclusă în culegerile „Contos ao luar” (Povestiri sub razele de lună, 1861) și „Contos fantásticos” (Povestiri fantastice, 1865) ale lui Teófilo Braga, „Prosas bárbaras” (Proze barbare) de Eça de Queirós (1866 – 67) și „Contos” (Povestiri) de Alvaro de Carvalhal, 1868. Jacinto do Prado Coelho subliniază cazul particular al lui Fialho de Almeida cu „O País das uvas” (Țara strugurilor, 1893) și atrage atenția asupra unor scriitori simboliști, precum João Rocha și Henrique de Vasconcelos, care au fost influențați, la fel ca Álvaro de Carvalhal, de E.T.A.Hoffmann și Edgar Allan Poe.
Prado Coelho analizează cazul particular al lui Manuel Teixeira Gomes cu „Desejo de sangue” (Setea de sânge, 1909) și atrage atenția asupra experienței lui Mário de Sá-Carneiro, uitând unele texte din modernismul portughez, cum ar fi cazul lui José Sobral de Almeida Negreiros cu „Tartaruga” (Țestoasa) sau chiar de Fernando Pessoa însuși.
Articolul lui Jacinto do Prado Coelho se ocupă în principal de unii scriitori portughezi care au făcut incursiuni în fantastic: José Regio și Ruben A. (pseudonimul lui Ruben Alfredo Andresen Leitão, 1920-1975 : A Torre de Barbela/Turnul Barbela, 1964), O Outro que era Eu/Eu, celălalt, 1966), David Mourão-Ferreira (Os Amantes/Amanții), 1968).
Ciudat, Jacinto do Prado Coelho uită și de Jorge de Sena și literatura suprarealistă, dar include activitatea lui Domingos Monteiro (Histórias deste Mundo e do Outro/Povestiri din această lume și din celălaltă, 1961 și O Dia Marcado/Ziua marcată, 1963).
SF-ul portughez este complet ignorat de manualele și dicționarele portugheze, având, cu toate acestea, dreptul la patru rânduri în „Historia da Literatura Portuguesa” (Istoria literaturii portugheze) de Óscar Lopes și António José Saraiva, într-un capitol dedicat bibliografiei.
Presupoziția că literatura fantastică are foarte mică importanță din Portugalia merită să fie reanalizată, mai ales având în vedere că aceasta este istoria literaturii portugheze în sine, care acordă o importanță mai mare sau mai mică unei specii literare sau alteia, integrând sau excluzând autori și funcționează pe baza unor criterii care sunt rareori explicitate. În ceea ce mă privește aș dori să atrag atenția asupra unor autori și asupra unor texte.
În 1906, în revista Illustração Portuguesa (Ilustrația portugheză), a fost publicat un text dificil de caracterizat, dar care ar putea fi luat în considerare, în conformitate cu José Augusto-França, ca primul text SF portughez.
Se numește „Lisboa no Anno 2000” (Lisabona în anul 2000), și a fost scris de José Maria Melo de Matos, un inginer civil. Este o viziune a progreselor tehnologiei, industriei și comerțului, centrat în jurul descrierii unui oraș plin de viață și modern, o capitală – centrul lumii lusofone, străbătută de forme revoluționare de transport, precum „calea ferată metropolitană suspendată” (un soi de monorai ?) și traversată de tunelul dintre Lisabona și Seixal, pe partea cealaltă a râului Tejo (Tajo în spaniolă, Tagus în latinește). Textul care în mod semnificativ tocmai a fost republicat, a fost studiat de către Daniel Tercio, care afirmă că autorul a proiectat mental „un oraș extrem de modern tehnologic, în jurul unui capitalism domesticit.”
În al doilea rând, aș dori să menționez producția suprarealistă, care acum nu mai este considerată ca aparținând domeniului SF, ci literaturii fantastice. Aș dori să recuperez magnificul text al lui António Pedro, „Apenas uma Narrativa” (Doar o narațiune, 1942), o capodoperă liric-corozivă de ironie și umor, și doresc să adăug și operele lui Virgilio Martinho și Mário Cesariny.
O istorie a literaturii fantastice din Portugalia a fost în cele din urmă publicată în anii șaizeci de Fernando Ribeiro de Mello (1941-1992), cu titlul „Antologia do conto fantástico português” (Antologia povestirii fantastice portugheze), care a recuperat texte romantice, moderniste, prezentiste, suprarealiste sau pe cele legate de neo-realism, încheindu-se cu Almeida Faria, după ce inclusese texte de David Mourão Ferreira, Ana Hatherly și Herberto Hélder.
În același timp, în 1966, asistăm la încercarea de delimitare a domeniului SF, prin publicarea volumului „Terrestres e Estranhos” (Pământeni și extratereștri, editura Galeria Panorama), cuprinzând autori care cu excepția lui Dórdio Guimarães și Natáliei Correia, nu fuseseră incluși în antologia lui Ribeiro de Mello. (nota traducerii : este o antologie de tip mironovist, o coproducție americano-portugheză coordonată de Robert Silverberg și Lima Rodrigues – de genul „la braț cu monștrii sacri”, cum spunea Sorin Antohi – importanți autori SF anglo-saxoni – Harlan Ellison, Isaac Asimov, Robert Silverberg, Poul Anderson alături de autori portughezi precum Dórdio Guimarães, Fernando Saldanha, Lima Rodrigues, Luis Campos, Manuela Montenegro, Natália Correia, Hélia).
Antologia prezintă un set de texte care deși sunt diferite, au totuși un factor comun prin faptul că se preocupă de soarta omenirii, de preluarea unor vechi mituri (Fumos siderais/Fum sideral) de Manuela Montenegro și „A criatura” (Creatura) de Dórdio Guimarães) și sunt contaminate de narațiunea filosofică, ceea ce este valabil și pentru ficțiunea lui Fernando Saldanha, „A nova idade da Terra” (Noua eră a Pământului) un autor care va publica, în 1969, cartea „O planeta prometido. Antecipação 69” (Planeta promisă. Anticipație 69).
În nuvela „Destruição” (Distrugere) de Hélia, pătrundem într-o lume a teroare: o femeie constată metamorfozarea oribilă a corpului ei și apoi a mediului înconjurător. Dimpotrivă, povestea „Os dois marcianos” (Cei do marțieni) de Lima Rodrigues, ne înfățișează distragerea unui personaj care alege să nu vadă realitatea din fața ochilor săi, într-o alegorie a orbirii umane, în timp ce Luís Campos (O homem que não quis viajar/Omul care nu dorea să călătorească) ne istorisește povestea unui personaj sfâșiat de alegerea prezentată lui de o ființă dintr-o altă lume.
Dintre toate aceste texte voi sublinia povestirea „Barbo” de Natália Correia, un text scris la persoana întâi și narat de ultimul supraviețuitor al unei civilizații tehnologice, ceea ce echivalează cu nașterea mitului și puterea precară a acestuia într-o lume fără speranță, și natura în același timp divină și finită a ființei umane în singurătatea cosmică a universului. Autorii SF aleși sunt parte dintr-un fel de corpus al SF-ului portughez determinat empiric prin includerea lor repetată și în alte culegeri.
Manuela Montenegro, Luís Campos, Fernando Saldanha, Hélia și Natália Correia apar și în culegerile intitulate „Selecções misterio” (Selecții misterioase), publicate în anii optzeci, împreună cu texte de Fialho de Almeida și de Teófilo Braga, amândoi recuperați din tradiția literaturii fantastice.
Istoria SF-ului și fantasticului portughez va fi din nou fi re-scris implicit în anii optzeci, prin revista Omnia, care, în scurta sa perioadă de existență, a dedicat un spațiu important SF-ului, promovând scriitori noi (João Barreiros, João Paulo Cotrim, José Manuel Morais, Ernesto Rodrigues și Daniel Tercio) și, incluzând texte publicate anterior de către Romeu de Melo, Mário-Henrique Leiria și Natália Correia, de parcă ar fi dorit să ateste că aceștia trei au fost predecesori recunoscuți. Pe de altă parte, „Efeitos Secundarios/Side Effects”, antologie publicată în 1997, este dedicat memoriei autorilor Romeu de Melo și Mário-Henrique Leiria.
Romeu de Melo nu apare nici în istoriile literaturii portugheze, nici în dicționarele literare portugheze ca și n-ar fi existat.
De mai mare interes decât primul său roman, „AK. A tese e o axioma” (AK. Teza și axioma), publicat în 1959 într-o ediție de autor, sunt nuvelele sale, care în opinia mea pot sta alături de cele mai bune texte SF care au fost publicate în Portugalia. Narațiunile lui Romeu de Melo se deplasează în cadrul unor lumi alegorice, pun întrebări, analizează probleme și lasă cititorul în suspans și fără vreun răspuns. Voi evidenția nuvela „Os anões cegos” (Piticii orbi), în care o specie de talie mai mare protejează una de talie mai mică doar pentru a se amuza datorită unor conversații absurde. În conștiința maleficului care afectează periodic ființele putem vedea relația complexă dintre exploatatori și exploatați, în timp ce în orbirea girofanților, care se consideră a fi mari și inteligenți, regăsim un portret al umanității în sine. În opoziția dintre lumea intelectualilor și a oamenilor de știință și cea a politicienilor și poliției, Romeu de Melo pare sa pledeze pentru un fel de spiritualizare a omenirii, în cadrul unei filosofii politice difuză și ideologic prost definită, deși pare să fie în mod clar pacifistă și deschisă spre o lume unde pare să existe speranță.
Lumea caustică a lui Mário-Henrique Leiria este foarte diferită. El a tradus în portugheză „Brave New World” și alte texte SF, și a publicat „Casos de direito galáctico” [Cazuri ale legii galactice), o scurtă capodoperă ignorată de literatura oficială.
Așa cum a fost demonstrat de către Maria Manuela Pardal Krahler, textele lui Mário-Henrique Leiria pot fi incluse în domeniul umorului negru suprarealist, al ironiei, parodiei și satirei, și de asemenea, funcționează ca un caz limită în crearea unei lumi alternative, ceea ce este adecvat pentru SF. Narațiunea este formată din câteva „cazuri exemplare prezentate în vederea analizei în cadrul Cursului de Drept Galactic pentru studenții din Federația Mixtă (disciplinele umaniste ale primului Aglomerat Stelar) la Universitatea Regională din Aldebaran 3”, într-o satiră evidentă a sistemului universitar, și care funcționează aproape întotdeauna ca un paradox, soluția fiind arbitrară și imposibil de a fi evaluată, nu numai pentru că prezintă ființe care funcționează conform unor paradigme excentrice și contradictorii, dar și pentru că, așa cum Manuela Pardal afirmă, funcția referențială a limbii în sine este perturbată. Foarte rar a existat o creație în literatura portugheză a unui astfel de univers subversiv, care pune sub semnul întrebării nu numai lumea terestră, ci, într-o analiză finală, chestionează până și posibilitatea intrinsecă a comunicării și dialogului, care ar trebui să fie inerentă limbajului însuși.
În eforturile individuale și în lucrările colective ale anilor șaizeci și șaptezeci putem vedea o încercare oarecum incoerentă de elaborare a unui teritoriu care are frontiere variabile. Într-adevăr, majoritatea textelor citate au mai mult de a face cu literatura fantastică decât cu science fiction-ul, deși ici și colo putem întâlni prezența unui marțian sau descrierea unui univers alternativ. Cu toate acestea, prin aceste alegeri putem distinge că există o partajare fragilă între o literatură fantastică, care recuperează texte puțin cunoscute ale unor autori consacrați (Antologia lui Ribeiro de Mello) și un alt domeniu marginal și periferic aflat într-un grad de relație cu science fiction-ul, care pune direct și față în față producția portugheză cu producția internațională, cum este cazul de antologiei „Terrestres e Estranhos” (Pământeni și extratereștri), și cele două volume ale culegerii „Alguns dos melhores contos de ficção científica” [Unele dintre cele mai bune povestiri SF), coordonată de Romeu de Melo, care includ texte ale autorului însuși și povestirea „Os Filhos de Anaita” (Copiii Anaitei) de Natália Correia.
Putem stabili și o altă distincție. Mainstreamul portughez îl exclude decisiv pe Romeu de Melo, un autor consacrat de SF portughez, un scriitor traduse în străinătat, la fel ca în cazul lui Strong-Ross (pseudonimul lui Francisco Valério de Rajanto de Almeida e Azevedo) sau lui Fernando Saldanha. Pe de altă parte, scurte povestiri ale Natáliei Correia tranzitează printre genuri, în timp ce cazul lui Mário-Henrique Leiria pare a fi mult mai complex, având în vedere că volumul „Casos de Direito Galáctico” pare să aparțină SF-ului, și este revendicat de acesta, în timp ce volumul „Contos do gin tonic” (Poveștile ginului tonic) îl includ într-o literatură generală unde dacă nu este oficial, este cel puțin oficializat.
Legitimarea dificilă a unei specii narative: anii optzeci și nouăzeci
În 1986, Editorial Caminho publică o carte de 597 de pagini, scrisă de doi autori portughezi, João Barreiros și Luís Filipe Silva, „Terrarium. Um romance em mosaicos” (Terariu. Un romanț în mozaicuri). În a doua postfață, João Barreiros afirmă: „Este adevărat, domnilor, este un monstruos roman SF, acceptându-se în totalitate pe sine, așa cum este și ceea ce este, post-modernist, cyberpunk, cu inteligențe artificiale, extratereștri, obiecte mari și proaste, viziuni apocaliptice ale sfârșitului lumii, și un vârf de metafizică pe care un critic a sugerat-o odată dar nimeni în deplinătatea facultăților mentale n-ar include-o aici.”
„Terariu” ar fi trebuit să fie considerat unul dintre evenimentele literare ale anului în Portugalia, dar n-a fost să fie : recenziile critice au fost rare iar tăcerea a fost grea.
În acest fel de distorsiune se poate vedea ceea ce pare a fi una dintre caracteristicile SF-ului portughez din anii nouăzeci: creativitatea autorilor săi contrastează cu absența aproape totală a reflecției critice, care, cu rare excepții, a pierdut teren în presă. Și totuși, în cazul „Terariului”, aproape se poate înțelege teroarea criticii atunci când a fost confruntată cu un roman care sparge radical tradiția portugheză care l-ar putea legitima, și o integrează într-o poveste în care influențele sunt întrețesute și pactele narative sunt semnate într-un mod globalist.
„Terariu” este o magnifică parodie a imaginarului de tip western și a unor forme de exprimare specifice secolului al XX-lea: cinematografia (cu o preferință clară pentru filmele de serie B), benzile desenate, poveștile pentru copii popularizate pe marele ecran, serialele TV și, mai presus de toate, SF-ul. Revistele pulp trăiesc alături de androizii unor autori consacrați, eroi de televiziune conversează cu personaje din benzi desenate. Mainstream-ul este discret menționat, fie prin utilizarea unui nume (ciudatul care lucrează în magazinul Fantasia Inn se numește K) fie printr-un citat ironic, cum este cazul de best-seller-ului cuiva pe nume Virginia Gordon, capodoperă intitulată la „Vizită la radio-far”. Cititorul consideră că este dificil de a se pierde în acest joc imposibil (adică să fie capabil să descifreze toate referințele una câte una), deoarece romanul, împărțit în cinci părți, fiecare cu propriul stil, fiecare cu narativitatea sa preferențială, cu tonalitatea sa și cu povestea sa, este precedat de un prolog și se termină prin trei alternative, mișcându-se într-un ritm fulger care aproape pierde din vedere proiectul său de bază.
Cu toate acestea, pluralitatea poveștilor care se desfășoară „între locuitorii pământului, atât umani cât și exotici, între aceștia din urmă și potentați, printre potentați, precum și între aceștia și alții, precum ixytilii, care implică ființe care se metamorfozează în mod voluntar sau împotriva voinței lor”, demonstrează clar obiective ferme și critici radicale. În primul rând, în favoarea SF-ului și împotriva oricărei și tuturor tipurilor de subiectivitate: teoria artei pentru artă sau a artei ca auto-contemplare narcisistă este violent subminată atunci când alegoriile devin literale, așa cum se întâmplă în a treia parte a romanului. În al doilea rând, împotriva unui anumit tip de SF (canonic, reprezentat de Bradbury sau Asimov) și în favoarea unui alt tip, în care putem observa sincronia adusă de mișcarea cyberpunk, în ștergerea liniei care desparte viața de moarte sau realitatea de spațiul virtual.
Ar fi dificil să precizeze tema romanului, deoarece este imposibil să se facă un rezumat al acesteia. Este o lucrare incorectă din punct de vedere politic: ființele exotice și pământenii pot fi în mod necesar cruzi, pentru că nimic nu pare să fie mai important decât viața individuală sau supraviețuirea speciei. Nu există vreun loc pentru sentimente delicate într-o lume care reflectă o călătorie în inima întunericului și în care fiecare ființă, programată sau victimă a programării exterioare, este forțată să aleagă între posibilitățile minime oferite, atunci când acestea sunt oferite pentru că n-au adesea nimic de ales.
În cazul în care se optează pentru o definiție strictă a SF-ului, aceea conform căreia genul întocmește sau propune alternative, ținând cont de știința curentă, acest eseu ar putea începe și termina aici. Datorită naturii sale monstruoase și enciclopedice, datorită proiectului pe care îl justifică și datorită lecturii în care se transformă, „Terariu” poate fi citit ca o provocare și ca un manifest, o cezură fondatoare într-o istorie care încă nu poate fi înfăptuită.
Cu toate acestea, o altă lume poate fi luată în considerare, mai modestă în obiectivele sale, dar nu mai puțin creativă, plină de promisiuni și de autori având opere notabile. Vom părăsi lumea pur-hardistă a sfârșitului de secol SF, pentru a intra în domeniul unor texte care sunt greu de clasificat, care transgresează frontiere sau care trăiesc la marginea mainstream-ului.
Anii optzeci au asistat la apariția fanzinelor menționate în „Bibliografia” lui Álvaro de Sousa Holstein și José Manuel Morais: unele au fost de scurtă durată, iar altele și-au continuat existența în anii nouăzeci, cum a fost cazul cazul fanzinului „Célula Cinzenta” (Celula cenușie) unde au fost publicați noi autori iar texte din trecut au fost recuperate. În același timp, spațiu editorial a fost dedicat SF-ului în revista „Omnia” (1988-1991), cu un proiect care a relevat noi autori dar și texte vechi, încercându-se elaborarea unei noi paradigme. Și, în sfârșit, editura Editorial Caminho a creat o colecție SF, cu un layout în albastru strălucitor, ușor de reperat pe rafturile librăriilor, colecție care a devenit vehiculul preferențial pentru a descoperi scriitorii SF portughezi.
Este dificil de a prezenta o imagine de ansamblu a vastei producției SF portugheze. Voi defini în primul rând istoriile individuale ale câtorva autori portughezi de SF pe care-i consider relevanți.
João Aniceto
Cu cinci cărți publicate, João Aniceto creează un univers avansat tehnologic, care, deși situat în viitor, ne prezintă imaginea vechii noastre lumi, una obosită, epuizată și îmbătrânită și a unor valori umaniste vechi, dar care ar putea fi încă în măsură să structureze universul uman.
Cu excepția romanului „A teia” (Rețeaua), care pare să marcheze un punct de cotitură, romanele și povestiri sale prezintă un început și o călătorie, descriind o aventură exterioară care este de fapt reflexia confruntării omului cu el însuși, aceea a luptei binelui cu răul, a libertății versus sclavie.
De exemplu, în „Os caminhos nunca acabam” (Drumurile nu se sfârșesc niciodată), un echipaj pleacă în căutarea unei alte planete și unei alte civilizații. Misiunea nu-și atinge scopul: trei personaje rămân pe planetă și celelalte trei revin, fiind în imposibilitatea de a comunica o experiență care le-a schimbat comportamentul și valorile.
O situație identică apare în romanul „O desafio” (Provocarea), unde deși problema poate să apară ca fiind inversată în sensul că descrie confruntarea omenirii cu o barieră aproape de netrecut, care se referă în mod clar la natura finită a umanului.
În „A teia” (Rețeaua), un roman care descrie o societate autoritară și avansat tehnologică, dar care se apropie de sfârșit, simbolul Apocalipsei care a apărut deja în lucrări anterioare, este prezentat mai clar. Lumea generalilor, controlați prin utilizarea androizilor, se opune lumii eroilor rezistenței, imaginii romantice a unui cuplu îndrăgostit. Nu există nici o speranță în acest univers chinuit de poluare și efectul de seră, și în acest manieră aspectul epic și utopic care a caracterizat ficțiunea anterioară a lui João Aniceto este disipat radical.
Isabel Cristina Pires
În 1987 colecția SF a editurii Editorial Caminho a introdus, de asemenea, un nou autor, Isabel Cristina Pires. În volumul ei „Universal Limitada” (Societatea cu răspundere universal limitată), Isabel Cristina Pires ne transportă într-o lume care ar putea fi în măsură să fie inclusă în universul literaturii fantastice, precum pare să respecte regulile genului: construirea unui text în care o lume banală și maternă este amenințată de izbucnirea unor evenimente stranii. Narațiunea care descrie incapacitatea unei servitoare care nu este în măsură să își exercite atribuțiile sale din cauza faptului că scurgerea timpului a fost distrusă este o lucrare impresionantă, așa cum este cazul și povestirii „A menina feia ou a flor do desejo” (Fata cea urâtă sau floarea dorinței), în care un vis uitat se realizează prin recursul unei lumi a miraculosului.
În același an a fost publicată o carte de Artur Portela, intitulată „Três lágrimas paralelas” (Trei lacrimi paralele), o culegere de douăzeci și șase de narațiuni care pot fi situate în domeniul fantasticului.
João Botelho da Silva
Total diferită este lumea creată de João Botelho da Silva, un scriitor care a murit tragic la vârsta de 27 de ani, după ce a scris un roman, „Beduínos o Gasóleo” (Beduinii pe benzină), care a primit Premiul SF Caminho în 1993 și care a lăsat nepublicată o culegere de povestiri, „As horas do declínio” (Orele declinului). Prima carte descrie lupta dintre un vânător, Nose Jones și niște mașini care se comportă dintr-o dată ca niște ființe vii, ultimii supraviețuitori ai unei societăți pierdute. Aceasta este literatură de anticipație, o tendință care este confirmată parțial în următoarea antologie. În povestirea „Cidade dos novelos de cotão” (Orașul de puf), o elegie fascinantă a planetei Pământ în care doi ciborgi îl întâlnesc pe unul dintre ultimii reprezentanți ai omenirii, naratorul pare să condamne progresul tehnologic, în scopul de a lăuda o civilizație pierdută (a noastră). Din contră, textul „Algures na Mongólia” (Undeva în Mongolia) ne conduce într-un univers violent care ne arată că ceea ce ar putea fi numit SF pentru a se arunca apoi cu capul înainte în fantastic.
João Barreiros
În mod contrar lumea SF este în mod desenată în „O caçador de brinquedos e outras historias” (Vânătorul de jucării și alte povestiri) de João Barreiros, o mărturie hiper-lucidă despre o specie narativă care prin cuvintele lui Barreiros, „a creat viitorul în țările în care există viitor”. SF-ul se prezintă ca un „rit de trecere” către mileniul următor și astfel de narațiuni înfățișează de multe ori procesul dificil de învățare în decursul adolescenței, proces prins în dorința de a plonja în lumea copilului (care este o lume de păpuși comercializate, trebuie să rețineți) și violența cerută de lupta pentru supraviețuire, instituind un univers imaginar propriu, care este coerent articulat în jurul (pseudo)descoperirilor științifice pe care se bazează.
Luís Filipe Silva
Prin romanul „A GalxMente I & II” (GalxMintea I și II), publicat în două volume de Luís Filipe Silva, care este, de asemenea autorul a „O futuro à janela” (Viitorul la fereastră), o antologie de povestiri, suntem cufundați în lumea realității virtuale în care, la urma urmei, locuim deja, pentru apoi a reveni încet în lumea umană, care pare a fi discret valorificată în starea sa de finit și infinit, efemer și nemuritor. Reflecția asupra artei și artistului este esențială pentru acest roman, care poate fi analizat ca ilustrând o întrebare dublă: este necesar de a suferi pentru a crea, și nu este oare adevărat că acei care se bucură de creațiile artistice nu simt o plăcere parazitară din suferința altora ? Curios, pentru că deși este prezentată într-o manieră diferită, problema de a ști ce este arta și care sunt criteriile sale de evaluare sa par a fi centrale și în romanul „A Fraude” (Frauda), de Rui Miguel Saramago.
Antonio de Macedo
Mixând SF-ul cu literatura fantastică, Antonio de Macedo ne prezintă o lume ciudată și tulburătoare, în care ironia este mereu prezentă. În volumul „O limite de Rudzky” (Limita lui Rudzky), format din trei nuvele, vom vedea în primul rând o lume în care știința este brusc anulată, în scopul „eliberării” unor ființe care până atunci bântuiseră în eteric sau în regiuni infernale. În această primă nuvelă reacția la apariția divinului devine o satiră la adresa instituției bine-cunoscute de azi și ieri, aceea a „administrării divinului” ca și cum timpul nu a avut nimic de a face cu procesul învățării, cel puțin pentru anumite societăți.
Celelalte două narațiuni, care sunt impresionante prin ciudățenia și frumusețea lor poetică, sunt mai aproape de literatura fantastică, așa cum este și cazul nuvelei „Contos do Androthélys” (Povestirile lui Androthelys), 1993. După „Sulphira & Lucyphur”, în care o descriere realistă a Portugaliei de la sfârșitul secolului al XIX se ciocnește cu o altă dimensiune ce devine transcendentă, Antonio de Macedo ne-a dat un nou magnific roman intitulat „A sonata de cristal” (Sonata de cristal). Lumea sa imaginară, acum centrată asupra artistului, omului de știință și personajelor feminine – mediatoare fabuloase și impresionante, reflectă asupra relațiilor care pot fi țesute între muzică și viață.
Este o alegere surprinzătoare făcută în numele iubirii și nu a celebrării sterile a conceptului de artă pentru artă, iar puterea magică a filantropiei, dragostea pentru oameni, este, cu toate acestea dovedită și nu doar prezentată, și de asemenea surprinzătoare este transfigurarea prin care lumea reală trece prin atunci când este afectată de stranietatea unei realități diferite. În universul fantastic al lui Antonio de Macedo, lumea reală oferă doar un set de semne care pot fi descifrate numai cu o cheie care provine din alt univers, la care doar câțiva oameni au acces. Astfel, citirea operelor sale devine un proces de inițiere prin care cititorul caută adevărul ocult ascuns în spatele poveștii.
Iar unii dintre autorii menționați aici chiar au catadicsit să-și localizeze ficțiunile în Portugalia, exprimând un fel de critică distanțată.
Maria de Menezes și Ana Godinho
Acesta este cazul și scriitoarei Maria de Menezes, autoarea volumului „Tres historias com final feliz” (Trei istorii cu final fericit, 1993), care subminează în mod ironic și incisiv genul pe care îl parodiază, dar care includ în mod paradoxal ceva bunăvoință. În ultimele două nuvele descrierea realității portugheze coincide cu irupția unui element străin care sfârșește prin a fi integrat ca urmare a faptului că personajele sunt flexibile în orbirea lor: Elias, polițistul se decide să nu amendeze o navă extraterestră, doamna Etelvina și domnul Antunes reușesc să domesticească un vampir, ca și cum Portugalia și societatea portugheză ar avea darul de a îmblânzi stranietatea prin viața familiar-cotidiană.
Universul alternativ al Anei Godinho este foarte diferit. În „Artiauri” ea ne înfățișează o lume populată de ființe ciudate, cu propriile lor coduri, ritualuri și mituri fondatoare care, prin frumusețea lor magică, țin mai mult de categoria miraculosului decât a SF-ului care reprezintă punctul de plecare.
În cele din urmă, trebuie să evidențiăm activitatea literară a lui Daniel Tercio, care în perioada 1984-1998 poate documenta, într-un anumit mod, transformarea genului în sine în Portugalia.
Daniel Tercio
Prima sa carte, „A vocação do círculo” (Vocația cercului), ne istorisește povestea unui personaj care este brusc transportat în primul rând într-o Lisabonă alternativă în care Portugalia este parte a Federației Iberice și regele Filip al II-lea este un erou național și apoi în Olissipo (Lisabona fondată în jurul anului 1200 î.e.n. de fenicieni, a purtat denumirea în timpul stăpânirii romane de Municipium Cives Romanorum Felicitas Julia Olisipo, fiind capitala provinciei Lusitania între 219 î.e.n. și 410 e.n. – nota traducerii), un oraș în care există ecouri ale coșmarului unui tip de inchiziție. Lirismul fuzionează cu ironia, creând un univers pe care îl recunoaștem în diferența și stranietatea sa. Capacitatea sa de a face din realitatea portugheză obiectul unui joc inteligent cu cititorul apare din nou în culegerea de povestiri, „O Demónio de Maxwell” (Demonul lui Maxwell), precum de exemplu, în povestirea care dă titlul volumului, un portret al întâlnirii dintre un agent de vânzări care se strofoacă să le vândă pantofi unui cuplu de extratereștri. Reflecția asupra timpului și istoriei poate fi probabil, justificarea pentru cel mai recent volum al său „Pedra de Lucifer” (Piatra lui Lucifer), un exercițiu violent despre o lume alternativă, o chintesență a celei mai întunecate părți a lumii occidentale. Subversiunea apare la sfârșit, atunci când cititorul înțelege că unul dintre obiectivele romanului poate fi propria deconstrucție.
Antologii
O antologie îndeplinește un proiect și permite o citire care de obicei o legitimează printr-o justificare, adică o prefață. Acesta este cazul volumului „O Atlântico tem duas margens” (Atlanticul are două țărmuri), coordonat de José Manuel Morais, o culegere conținând treisprezece povestiri și un poem, publicată tot de Editorial Caminho în colecția sa SF în 1993. Într-un contrast cu tradiționalul pesimism portughez, tonalitatea pare a fi aproape euforică: „Faptul că science fiction-ul scris în portugheză a produs destui autori și suficiente texte pentru a umple un volum de dimensiuni medii ar putea fi surprinzător pentru unii dar aceasta este realitatea.” Autori portughezi și brazilieni apar împreună într-un volum de peste două sute de pagini, reprezentând un schimb de experiență și un dialog intertextual care aparent nu există în alte domenii. Așa cum subliniază José Manuel Morais, „autorii au foarte puține lucruri în comun în ceea ce privește tematica și stilul”.
Cu toate acestea, este posibil să definești teritorii și anumite linii principale. Prima separare se face de către antologator care subliniază faptul că unele dintre povestiri aparțin SF-ului și altele literaturii fantastice, menționând că nu este posibil să se teoretizeze asupra unei specii narative prin textele (și poezia) incluse. Se poate observa cu toate acestea, un fel de insistență asupra a ceea ce ar putea fi numit „ficțiune politică”. Viziunea feroce a unui Portugalii „normalizate” și rasiste ne este împărtășită de José de Barros, „un autor despre care se poate ști nimic”, și aceasta poate fi legate de denunțarea Braziliei contemporane care transpare în povestirea lui Gerson Lodi-Ribeiro – o ucronie și ficțiunea lui Ivanir Calado, care ne descrie uniunea nu întotdeauna fericită între putere și crima organizată. La fel de critică, în ciuda notei care o însoțește, este și povestirea lui Roberto de Sousa Causo, un scriitor brazilian, care portretizează eforturile oarecum mai puțin pașnice ale forțelor de menținere a păcii. Într-un mod similar, „ficțiunea economică” a lui Luís Filipe Silva este un avertisment serios contra fetișizării centralismului cultural occidental.
În „O Capilomante” (Ghicitorul în păr), José Carlos Neves ne oferă o narațiune la persoana întâi în care viața de zi cu zi este transformată printr-un moment de magie, în timp ce Finisia Fideli pare să ne spună că nu toate dorințele trebuie să fie îndeplinite.
Jose Luis Calife în „A Sonhadora” (Visătoarea) ne înfățișează este o fată de nouă ani care urmărește rute de transport maritim și le abate de la punctul de sosire atunci când visul își găsește propria cale.
Lumea dificilă a adolescenței este descrisă în povestirea „Veleiros do tempo cosmico” (Velierele timpului cosmic) de João de Mancellos, text care a fost publicat în 1988 și de Edições Vega, și prin ficțiunea tulburătoare a lui José Manuel Morais, autor al mai multor nuvele, în care figura dominantă a lui Jorge Luis Borges poate fi de multe ori observată. Într-o narațiune stranie, Manuel F.S. Patrocinio ne prezintă o lume în care nu se știe nimic în afară de ceea ce se spune, în afară de o maximă care pare să se joace cu ignoranța naratorului.
Unul dintre texte chiar propune o reflecție asupra speciilor narative în care acționează. Acesta este cazul ficțiunii lui Daniel Tercio, care ne dă o alegorie a fantasticului în sine, descriind modul în care un ego se poate descoperi în ciudățenia sa prin desenele pe care le produce sau prin viziunea unei figuri de la o fereastră.
Propoziția finală („Și m-am desenat pe mine extraterestrul pe pagină”) ar putea fi foarte bine epigraful poeziilor enigmatice ale lui João Paulo Cotrim, scrise de cineva care nu pare să se miște în paradigmele noastre. Dimpotrivă, João Barreiros ne prezintă o reflecție asupra SF-ului în sine, contrastând două narațiuni („Războiul lumilor” de HG Wells, și „O fantezie marțiană” de Ray Bradbury, aceasta din urmă fiind fictivă și ironică), care reprezintă două alternative care sosesc împreună și deodată se anulează reciproc, fiecare dintre ele încheindu-se funcționând ca o formă de rezistență la cealaltă, deși în moduri diferite.
Unii dintre acești autori (José Manuel Morais, Daniel Tercio, João Barreiros și Luís Filipe Silva) vor fi incluși împreună cu Antonio de Macedo, Maria de Menezes și David Alan Prescott, în antologia „Non-evenimente de la marginea Imperiului” (Inconsequencias na periferia do Imperio/ Non-events on the edge of the Empire – antologie bilingvă portugheză-engleză), care este rezultatul primului Simpozion de Science Fiction și Fantasy organizat de departamentul cultural al primăriei municipalității Cascais în 1996.
Tonalitatea prefeței scrise de José Jorge Letria este cea a unui contra-atac: „Literatura fantastică și SF-ul: o frăție dată naibii într-o țară a căror instituții literare nu s-au obișnuit cu niște concepte banale în lumea civilizată – diferența, heterodoxia, transgresiunea. O frăție blestemată care formează cu bucurie un front comun în această Margine a Imperiului. Suntem aici pentru a rămâne„. Și așa a fost. În 1997 proiectul s-a extins la autori de renume internațional (Joe Haldeman), îl include pe Gerson Lodi-Ribeiro, și pe David Alan Prescott, care, astfel, pot fi însumați producției portugheze.
Cea de a doua antologie „Efeitos Secundários/Side Effects” (Efecte secundare) este prima publicație oficială a SIMETRIA, Asociația portugheză de science fiction și fantastic, „al cărei scop este de a promova eforturile literare ale scriitorilor și fanilor portughezi”. În afară de o conștientizare mai lucidă și mai clară a problemelor tipice a acestei specii narative, existența acestui grup va elabora o serie de tendințe.
Îl găsim din nou prezent pe João Barreiros cu fascinația sa pentru violența ascunsă în spatele universului infantil-mercantil al societății de consum, regăsim preocuparea lui Luís Filipe Silva pentru pervertirea introdusă de realitatea virtuală și ironia, de data aceasta mult mai violentă a Mariei de Menezes, care ne descrie excesele la care poate conduce așa-numita „noua pedagogie”, în timp ce atât Antonio de Macedo și Daniel Tércio par a fi în mișcare progresivă spre un univers totalmente SF. David Alan Prescott, care în antologia anterioară a scris o scurtă poveste ironică și subtilă la persoana întâi, sub forma unui jurnal în care se generalizează un soi de nebunie progresivă, scrie de data aceasta o narațiune fantastică în care portretizează distanțat realitatea unei universități portugheze. José Xavier Ezequiel, un nou autor, ne prezintă o narațiune ce ne înfățișează violența unui exterminator într-un univers care amintește de João Barreiros. Nuvela Helenei Coelho, care a câștigat Premiul pentru Ficțiune lansat de SIMETRIA, este foarte diferită și descrie confruntarea dintre două lumi ale căror norme sunt în mod tragic incompatibile.
Analizând producția autorilor menționați și antologiilor discutate putem nota, încă o dată, diversitatea opțiunilor, speciilor, temelor și stilurilor, ceea ce nu ne împiedică să observăm un fel de convergență. În primul rând, un anumit tip de ironie străbate aproape toate aceste texte, fie ele crude sau jucăușe, ca și cum situația marginală a SF-ului și F-ului a permis instaurarea unui tip de luciditate și de distanțare. Parodia, o „repetiție cu distanță critică”, așa cum formulează Linda Hutcheon, este, de asemenea, un proces favorizat de mulți scriitori, care îl folosesc nu numai pentru a reliefa modelele uzitate și paradigmele care le reglementează, dar mai presus de toate pentru a le submina într-un mod creativ. În al treilea rând, trecând peste parodie, există o preocupare pentru realitatea portugheză, ca și cum ar exista o dorință obsesivă de a naționaliza SF-ul în sine. În cele din urmă, există o ușoară tendință, poate mai mult braziliană decât portugheză, de a crea ficțiuni politice, precum „EuroNovela” (EuroRoman), textul lui Miguel de Almeida.
Istoria SF-ului (și a F-ului) definește un teritoriu, apărat vehement de unii, cum ar fi João Barreiros, sau într-un mod subliminal de alții, care ignoră distincțiile dintre speciile narative sau se joacă într-un mod ironic și distant cu acestea.
Dar, indiferent care sunt paradigmele care le reglementează subspeciile narative, toți autorii crează literatură care a fost întotdeauna nu o instituție normativă, condusă de criticii și de vreo academie, ci pur și simplu producția celor care în mod constant o subminează: nisipuri mișcătoare, cu frontiere și margini late oscilante, care oferă între bucuria unei promisiuni sau teroarea unei amenințări, o lume care reprezintă cu insistență propria sa alternativă.
Note :
Site-ul Ficção Científica e Fantástico em Portugal (Ficțiunea științifică și fantastică în Portugalia) : http://ficcao.com.pt/enciclopedia/autores.php
Titlul original : „Science Fiction in Portugal – The Drawing up of a Territory”
Traducere de Cristian Tamaș
Textul a fost tradus cu permisiune autoarei. Îi mulțumim.
