Un mare scriitor tradus în 23 de limbi, dar nu şi în engleză
Serge Brussolo este un caz special în science fiction-ul francez și textele sale prezintă o abordare unică a genului. Născut în 1951 și scriitor profesionist din 1977, Brussolo a publicat vreo cincizeci de romane și antologii de SF, opt romane polițiste și cincisprezece romane „fantastice” şi horror. Adică a scris şi a publicat o medie de patru-cinci romane pe an. Și este de asemenea, interesat şi de mainstream, în special de romanele istorice.
Pe scurt, ceea ce avem aici este o productivitate în stil american, care ar putea fi comparată cu aceea a unui Robert Silverberg sau unui Stephen King. Dacă ar fi numai asta şi Brussolo iese în evidenţă faţă de majoritatea scriitorilor francezi de SF care – în afară de cei care sunt sub contract cu vreuna din editurile generaliste ce publică ediţii de masă – produc destul de puţin și de obicei sunt slab diversificaţi. Brussolo a apărut în numeroase colecții, dar cele mai multe dintre operele sale SF au fost publicate în colecţia Présence du futura editurii Denoël și în colecția mai puţin literară, Anticipation de la editura Fleuve Noir, care este specializată în opere spațiale – dar Brussolo se reliefează datorită originalităţii sale.
Cu toate acestea, nu numai productivitatea și talentul multiplu fațetat ale lui Serge Brussolo au captat atenția pasionaților de SF din Franța şi Europa. Dacă Brussolo are un succes enorm în rândul cititorilor francofoni şi nu numai – într-o asemenea măsură încât numele său a devenit un soi de generic – asta se întâmplă pentru că ficţiunea sa are o carismă specială. De fapt, Brussolo a stârnit atât de mult interes în rândul fanilor săi francofoni încât mai multe numere speciale ale unor fanzine SF i-au fost dedicate, cum ar fi SFère în Franța sau de către reviste semi-profesionale cum ar fi Phénix din Belgia și Imagine… din Québec (a se vedea lucrările citate). Aceste publicaţii – multe sunt aproape imposibil de a mai fi găsite astăzi – conțin interviuri precum și unele dintre textele nepublicate în volum ale lui Brussolo.
De ce această pasiune pentru proza lui Serge Brussolo printre cititorii francofoni şi europeni?
În scopul de a înțelege succesul lui Brussolo, este necesar să aruncăm o scurtă privire asupra evoluției SF-ului în Franţa[1]. În siajul lui Jules Verne, popularizator de renume mondial și modelul timpuriu al science fiction-ului, SF-ul francez dintre cele două războaie mondiale a început să vegeteze și să intre în declin, în special în anii 1930.
După cel de al doilea război mondial, parțial ca urmare a afluxului masiv de SF american tradus în franceză și fascinației postbelice a publicului francez pentru toate chestiile „Made in USA”, a avut loc o „renaștere a imaginarului” printre scriitorii francezi, fenomen care a condus la reînnoirea întrebărilor şi speculațiilor cu privire la viitor și la potențialităţile acestuia. Din ce în ce mai mulți autori francezi au început să scrie SF și un loial public francez consumator de SF s-a consolidat începând cu deceniul cinci al secolului trecut.
Cu toate acestea în ciuda acestui început promițător și a popularităţii unor autori ca Gérard Klein, Stefan Wul și Charles Henneberg în timpul deceniilor 5 și 6 și ale unor Michel Jeury și Dominique Douay în timpul anilor ’70, întregul SF francez al anilor anilor 1980 a părut brusc și inexplicabil să se autodistrugă.
Extrapolările despre minunile și ororile din lume, pe fondul rapidei evoluții a Franţei spre o societate post-modernă, au cedat locul unor texte în care autorii SF francezi s-au simţit obligaţi să scrie așa cum îşi imaginau ei că scriu autorii avangardişti la modă în mainstream. Aşa că sefiştii francezi au crezut că trebuie să joace rolul „autorului”, subliniind „stilul lor literar”, mai degrabă decât să reflecteze asupra viitorului și de a-i explora posibilitățile.
Textele lor au început să manifeste un egocentrism exasperant, pretenţiozitate și o tendință spre pura incomprehensibilitate. Mulţi autori exhibau o plăcere sinucigaşă în a nu se mai prezenta ca scriitori de SF, convingându-se într-un mod naiv că aşa îşi vor face intrarea în „literatura adevărată” în timp ce, de fapt, nu făceau altceva decât să producă imitații stângace ale unor forme literare demult demodate. Într-o analiză finală, acele jocuri narcisiste au reușit doar să înstrăineze majoritatea cititorilor francezi de SF-ul autohton, iar consumatorii locali s-au distanțat în mod sistematic de orice SF scris în franţuzeşte[2].
Primele texte SF ale lui Brussolo au demonstrat excelentul său talent narativ, și de asemenea marea sa virtuozitate privind ficţiunea. Este prin urmare, ușor de înțeles modul în care Brussolo a fost capabil să atragă atenția unor editori care au fost convinşi de aspectul literar al trilogiei sale timpurii de povestiri intitulate, „Aussi lourd que le vent”,1981. Cu toate acestea, privind retrospectiv, este clar că adevărata originalitate a lui Brussolo nu a fost pur și simplu datorată stilului său inovator. În acest caz, ar fi căzut în obscuritate, ca mulți alții din „noul val” SF francez din acea perioadă.
Destul de devreme în cariera sa și începând cu cel de al doilea roman al său, „Sommeil de sang” (1982) /Somnul sângelui, editura Aldo Press, 1997) – o capodoperă a SF-ului – a devenit evident că ceea ce l-a făcut unic și fascinant a fost explorarea unei lumi ficţional-imaginative atât de luxuriantă, încât prin comparație o junglă ar putea părea la fel de ordonată ca o tablă de șah. Flerul său pentru evocare, capacitatea sa de a inventa imagini și situații care par să bordeze halucinatoriul, sunt literalmente fascinante. Ca exemplu, parcurgeţi câteva fragmente extrase din „Sommeil de sang”: „La montagne ne commença à saigner qu’à l’aube du troisième jour.” (7) [De abia în zorii celei de a treia zi a început muntele să sângereze.];
„C’est le sable cannibale… Certains disent d’ailleurs que ce n’était pas vraiment du sable, mais que chaque “grain” était en réalité un minuscule insecte carnivore.”(12) [Este nisip canibal… Unii oameni susțin că acesta nu era cu adevărat nisip, ci mai degrabă că fiecare „grăunte” era în realitate o minusculă insectă carnivoră.];
„Les animaux-montagnes, planètes vivantes flottant dans l’espace, pattes rentrées, soufflant par leurs évents une atmosphère artificielle, et qu’avaient durant des siècles, occupés en toute innocence les hommes, persuadés de vivre sur de véritables astéroïdes.” (193) [Animalele-munți, planete vii plutind în spațiu, cu labele retrase, exhalând o atmosferă artificială, oamenii locuind de secole, cu toată inocenţa pe suprafața lor, convinşi că trăiau pe veritabili asteroizi.]
În calitățile sale inovatoare, universul fictiv al lui Brussolo amintește de multe ori de cel al lui Lewis Carroll. Oricât ar părea de forţată, o astfel de comparație nu este arbitrară. Precum părintele lui Alice, interesul primar al lui Brussolo este de a explora tărâmurile visului. El îi descifrează regulile, apoi îşi construiește naraţiunile pentru a le încălca. Lewis Carroll îşi inserează poveștile onirice prin intermediul aventurii sau a unor ficţiuni pentru copii – pline de rime pretins puerile și de limerickuri – și apoi se joacă cu diferitele niveluri ale înţelesului semnificant. Brussolo îşi introduce fanteziile în cadrul SF-ului clasic, pe care îl subminează de dragul plăcerii lecturii noastre[3]. În unele privințe, narațiunile lui Brussolo seamănă cu acelea din „Hitchhiker’s Guide to the Galaxy”(Ghidul autostopistului galactic) de Douglas Adams dar acolo unde Adams ne amuză alunecând de-a lungul suprafeţelor irizate ale cuvintelor și imaginilor „distanțate”, Brussolo ne transportă la un nivel mai profund, acela al concretizatelor tărâmuri ale visului.
În „Sommeil de sang” (1982), de exemplu, toate ingredientele SF-ului clasic sunt prezente: pe o planetă pierdută în imensitatea spațiului, asistăm la o luptă epică între „carnivori”, „autonomi” și bande ale unor nomazi ai deșertului. Dar apoi Brussolo răsucește tiparele tradiționale ale verosimilităţii SF-ului: aici minele exploatează carnea fosilizată, operaţiunile sunt administrate de o corporaţie de măcelari, iar minerii sunt vegetarieni. Iar nomazii traversează mortalele nisipuri acide moarte și trăiesc pe nişte piei care le servesc drept oaze portabile. De unde provin aceste mine de carne, ce sunt nomazii care le caută, care rute sunt evitate, ce se întâmplă atunci când aceste „animale-munți” încep dintr-o dată să se miște? Acestea sunt câteva dintre întrebările în jurul cărora este construită intriga și care lasă cititorii ezitând între șoc și uluire. În timp ce seamănă la suprafață cu fantasticul pur mai degrabă decât SF-ul clasic, totuși este descrisă o stranie lume cât se poate de originală, iar referințele SF din poveste sunt în permanență folosite pentru a propulsa acţiunea spre noi și surprinzătoare desfăşurări.
Similitudinile sugerate între Brussolo și Lewis Carroll sunt şi mai evidente în „Portrait du diable en chapeau melon” (1982)/Moartea cu melon, traducător Mihnea Columbeanu, editura Savas Press, 1993). Premisa acestui roman este după cum urmează: un număr de copii au fost uitaţi într-o creșă în grija unor dădace cibernetice. Dar anii trec și roboţii nu sunt conștienți de creşterea copiilor. Doicile robotice continuă să-i trateze pe nişte adulţi ca pe nişte copii, transformându-le viața într-un veritabil coșmar.
Din moment ce roboţii sunt singura sursă privind cunoașterea pentru copiii ce acum au crescut, aceştia se sforţează să interpreteze diverse legende și povești pe care „doicile” le istorisesc. Relațiile dintre limbaj, adevăr, logică și iluzie sunt explorate în acest roman dar într-un mod cu totul diferit de povestirile fantastice ale lui Lewis Carroll. Aluziile la science fiction și la universul SF sunt omniprezente dar nu sunt în mod necesar articulate într-un context de speculații extrapolativ-tehnologice sau științifice. Brussolo le dezvoltă mai degrabă ca parte a unui proces poetic care departe de a rupe cu lumea SF-ului tradițional, servește pentru a o regenera și a o reînnoi.
„A l’instant où il posait le pied sur le trottoir, l’ombre de la nourrice le recouvrit, énorme… La femme était gigantesque. Cinq mètres, peut-être six. Contre sa jambe, il se sentait petit, désarmé. Elle correspondait en tout point à l’image caricaturale qu’on peut se faire d’une nurse, avec son tablier blanc, immaculé, retenu par des épingles; les seins gonflés tendant la soie de la blouse comme deux mappemondes à suspension instable. Quand elle se pencha vers lui, Nath vit ces globes monstrueux se décoller du torse de la femme, attirés par l’attraction terrestre. Il n’osa plus bouger, et pourtant les deux mamelles le surplombaient, astéroïdes de chair rose, prêts à l’écraser, creusant le trottoir à leur point d’impact. Au moment où elle pliait la taille et tendait la main vers lui, Nath crut entendre toute une série de chuintements hydrauliques…” (45-46)
[În clipa în care a pus piciorul pe trotuar, umbra doicii, îl acoperi, enormă… Femeia era gigantică. Cinci metri, poate șase. Lângă piciorul ei se simțea mic, vulnerabil. Creatura corespundea în detaliu imaginii stereotipe despre o asistentă medicală, având şi un șorț alb imaculat prins cu ace de uniformă. Sânii ei imenşi bombau mătasea bluzei ei, ca două enorme globuri terestre în suspensie precară. Când s-a aplecat spre el, Nath văzu sferele monstruoase deplasându-se, atrase de câmpul gravitațional. Nu îndrăzni să se mişte, și totuși acele două glande mamare gigantice erau deasupra lui, asteroizi de carne roz, gata să-l zdrobească, gata să săpe cratere în trotuar la punctul lor de impact… Când doica se aplecă și întinse mâna spre el, Nath crezu că aude o serie de șuierături hidraulice…]
Tema tipic asimoviană a robotului-doică este uşor de recunoscut în acest roman. Dar aici misiunea lor originală și programarea îi împiedică pe roboţi să-şi dea seama că protejaţii lor sunt acum adulţi, ceea ce conduce la o serie de evenimente, care sunt mod alternativ pline de umor, ironice, sau tragice. Acești roboți nu sunt nici aceia domestici ai unui Asimov, nici roboții comici ai lui Sheckley. În unele privințe, ei seamănă cu Hal, computerul din filmul „2001: O odisee spaţială” datorită imprevizibilităţii disfuncționalităţii lor.
Un alt roman SF timpuriu al lui Brussolo, „Le carnaval de fer” (Carnavalul de fier, 1983), poate fi interpretat ca narațiune simbolică a căutării iniţiatice sub forma unui pelerinaj uitat sau interzis. Dar etapele prin care trece eroul nu implică obstacole obișnuite: căutarea se prăbușește repede într-un fel de halucinație orchestrată. Analizaţi, de exemplu, descrierea unui neobișnuit „dans al morții” având loc de-a lungul traseului pelerinajului:
„La farandole est un piège. Deux danseurs sur trois sont des androïdes. Des robots. A la faveur de fêtes ils capturent leurs proies humaines en leur tendant la main. Leurs doigts secrètent une sève dont le pouvoir adhésif est tel qu’un simple shake-hand suffit à opérer une soudure dermique définitive! Une véritable greffe!…A partir de cet instant, écartelés entre deux robots infatiguables, les prisonniers se changent en crucifiés, dansant sans relâche jusqu’à l’épuisement, jusqu’à la mort. Car les androïdes se nourrissent de leur énergie, digérant leurs atomes de carbone jour après jour comme des sangsues cybernétique.” (87)
[Farandola este o capcană. Doi din trei dansatori sunt androizi. Roboți. În timpul festivalurilor îşi capturează prada umană prin întinzând mâinile. Degetele lor secretă o sevă cu o asemenea putere adezivă încât o simplă strângere de mână este suficientă pentru a crea o sudură dermatologică permanentă! O veritabilă grefă de piele!… Din acel moment, prizonierii devin răstigniţi între doi roboţi infatigabili, dansând până la epuizare, până la moarte. Androizii se hrănesc cu energia lor, le digeră atomii de carbon zi după zi precum nişte lipitori cibernetice.]
De-a lungul călătoriei sale, eroul din „Le carnaval de fer” are multe alte întâlniri felliniene: orașul ventrilocilor, triburi de pitici, confetti cancerigene, pești-focuri de artificii, orchestre-balon, un stup uman, etc. Căutarea eroului, realizarea profeției pe care a găsit-o scrisă pe pielea unui cadavru, are succes în cele din urmă: eroul îşi redescoperă în cele din urmă tinerețea pierdută. Dar o pierde repede. Și cititorul află curând că toată povestea a fost doar un fel de mizanscenă elaborată, un experiment mental.
Tratamentul poetic-brussolian a „alterităţii” SF-ului este infuzat cu multe obsesii recurente. După cum este evident din fragmentele de mai sus, există o tendință accentuată spre tipuri de imagini ale organicului. Un critic literar, Pierre Stolze, a remarcat că „Imensa majoritate a comparaţiilor brussoliene se referă la corpul uman şi la abuzurile la care poate fi supus (9): amputări, smulgerea muşchilor, cicatrici, boli de piele, etc”. Această obsesie a organicului ia adesea forma unui fel de univers medicalizat: de exemplu, în romanul său „Territoire de fièvre” (1983), o întreagă planetă este descrisă ca un organism bolnav și expediții de salvare sunt trimise de pe Pământ ca nişte anticorpi în lupta împotriva unei boli.
Imagini de mixare ale organicului cu anorganicul sunt de asemenea, foarte frecvente în proză lui Brussolo: de exemplu, munți care sângerează, rechini-automobile ale căror acoperişuri muşcă precum fălcile de crocodili, canapele-meduze, tatuaje vii care lunecă încet pe piele, printre multe altele[4].
În romanul său „Les Lutteurs immobiles” (1984), „Societatea pentru protecția obiectelor” îţi propune să unească oamenii cu mediul înconjurător, prin utilizarea unor implanturi high-tech pentru a proteja ecologia Pământului: [această cuplare la obiectele de uz casnic reprezintă doar prima etapă… Vrem să creăm o fuziune a omului cu natura. Vrem să cuplăm populații întregi la mediul în care trăiesc… A rupe ramura unui copac înseamnă a-ţi rupe mâna, a scrie graffiti obscene pe un zid sau perete înseamnă a fi tatuat cu aceleași graffiti… poluatorul va crăpa de propria-i poluare…](66)
Acest sistem se dovedește a fi diabolic de eficace pe măsură ce oamenii încep să se metamorfozeze în obiectele la care sunt atașaţi:
[Am fost „colonizată” de rochia mea! M-a asimilat! Am devenit o extensie a ei!…]162)
[David… trecându-și mâna peste piele, observă că era acoperită cu negi şi excrescenţe reproducând forme octogonale ale șuruburilor ce presărau rezervorul. Precum în visul lui, devenea prelungirea geamănului său de oțel.] (181)
În mai multe texte ale lui Brussolo, devine evidentă o ipostază mai personala a autorului.
În „L’ homme aux yeux de napalm” (1990), de exemplu, naratorul a devenit un scriitor de SF în speranța că prin scrierea romanelor sale, ar putea exorciza o entitate care se urmărește-l. Această entitate este un extraterestru care-l bântuie, deoarece naratorul la doisprezece ani l-a condamnat din greșeală să rămână pe Pământ. David, naratorul, este acum obligat să-şi trăiască nopțile într-un fel de iad psihic precum entitatea care rătăcește printr-o fabrică de jucării sub formă unui grotesc Moş Crăciun[5]. Împărtăşim astfel o referinţă la o copilărie traumatizată pe care Brussolo a făcut aluzie şi în „Portrait du diable en chapeau melon” (Moartea cu melon).
O temă paralelă se găsește în „Le Syndrome du scaphandrier” (1992). Eroul este un vânător de vise. În fiecare noapte plonjează ca un scafandru în adâncurile viselor în scopul de a aduce înapoi ceea ce Borges ar putea numi „hroniri” (463) – obiecte stranii neaparţinând lumii acesteia, pe care le vinde apoi unor colecționari avizi.
„David Sarella, medium matérialisant des ectoplasmes à durée persistante.”(31)
[David Sarella, medium specializat în materializarea ectoplasmelor de lungă durată.](31)
[Era ceva incredibil de fragil, un fel de arhitectură organică (?), cu pielea mai fină decât o petală de floare. Un fel de entitate indefinisabilă, rulată într-o sferă și de abia atingând pământul… volumele sale erau armonios organizate, dar fără nici o funcție vitală precisă. Aducea cu un umăr. Un umăr imens atât de delicat, atât de fragil, încât chiar atins cu vârful degetelor s-ar fi umplut de vânătăi… De la începutul plimbării în jurul cuștii, imaginile se învârtejeau, corijând în mod constant primele impresii…](50)
Il ne s’agit pas d’un rêve mais d’une production ectoplasmique matérialisée par un medium endormi à partir d’un image onirique hantant son cerveau. (54)
[Nu era vorba despre un vis, ci de materializarea de endoplasmă de către un mediu adormit din imaginile onirice ce-i bântuiau creierul.] (54)
În această barocă naraţiune autobiografică, se poate percepe adevărata cheie a demersului creativ al lui Brussolo. Precum un scafandru suprarealist, Brussolo plonjează sub suprafața unui univers oniric, extrăgând şi aducând pentru public tot felul de obiecte ciudate[6].
Dar, ca și peisajele tehnologice ale lui Ballard, aceasta nu este doar o lume proprie: este o lume creată printr-o mixare de artefacte culturale, care sunt atât contemporane cât și universale. Brussolo împletește fragmente de mituri din lumea veche și din lumea viitorului apropiat, adică din speculațiile pe termen scurt sau mediu ale unui SF mai timpuriu. Personajele sale se confruntă cu biți mutilat ai unor realități incongruente din muzee sau din compozitele culturale care populează imaginarul colectiv. Comparațiile neobișnuite și imaginile juxtapuse constituie esența operei lui Brussolo. Ele ne oferă același tip de întâlniri fortuite popularizate de suprarealiștii europeni – în mod continuu trimiţându-ne la acele lumi „suprarealiste” ale fluxului și metamorfozelor portretizate în picturile unor René Magritte, Max Ernst, Paul Delvaux, Salvador Dali sau în grafica lui Maurits Cornelis Escher, et al[7].
Un autor prolific, proteic, extrem de talentat și totuși retras, Brussolo nu se potrivește niciunei clasificări în tradiția franceză a SF-ului.
Pe de altă parte, în ciuda faptului că el pretinde că știe foarte puțin despre SF și presupunând că a citit foarte puțin SF, Brussolo capătă o statură adecvată dacă-l plasăm în evoluția de ansamblu a domeniului văzut ca un întreg. Precum Jack Vance, Brussolo născoceşte planete stranii și le animă cu povești ale căutării iniţiatice; dar naraţiunile lui Brussolo nu ajung la concluzii euforice, în ciuda complexității evoluțiilor. Precum Sheckley, Brussolo are darul de a inventa situații complet incongruente dar el posedă un sens şi mai ciudat al umorului.
La fel ca Van Vogt, Brussolo are geniul hiper-complexităţii, împărtăşind chiar chiar aspectul de „şarlatan cosmic” pe care Damon Knight îl critică la autorul american (47-62); dar Brussolo nu se limitează la rețetele clasice ale SF-ului. Mai degrabă, el încearcă să mixeze ficţionalizarea fantasmelor sale personale – traumele din copilărie, teama de nebunie, intruziunea inimaginabilului – cu explorarea acestor fantezii colective pe care science fiction-ul le-a inventat și popularizat în cultura modernă a lumii occidentale. Precum J.G. Ballard, Brussolo folosește tropii tradiționali ai SF-ului ca o trambulină eficientă pentru o explorare kafkiană uneori a subconştientului[8].
SF-ul francez este astăzi într-o nouă fază a istoriei sale, şi este necesar ca evocatoarele opere SF ale lui Serge Brussolo să fie examinate mai îndeaproape, în special modul în care textele sale au au condus la o nouă perspectivă asupra evoluției genului în sine.
S-ar putea argumenta că majoritatea scriitorilor SF aparțin în esență, unuia din trei grupuri diferite. Unii cum ar fi Asimov, Heinlein și Clarke, sunt inventatori a unor idei pe care le „macină” apoi în narațiuni „solide”. Alții, precum Bradbury sau Simak, sunt stilişti prin natura lor ficţional-intrinsecă: ei încearcă să influenţeze sentimentele sau emoțiile cititorului. Grupul final, căruia îi aparţin Van Vogt sau Philip K. Dick, crează un SF uneori incongruent, extrem de poetic într-o filiaţie postmodernistă: viziunile lor derivă din straturile socio-culturale contemporane.
Brussolo pare să aparțină unei categorii cu totul diferite și unica sa distanţare de la formulele clasice ale SF-ului poate servi îmbogățirii genului. Aşa cum Gérard Klein a subliniat o dată, orice „cultură” SF presupune o specifică viziune culturală asupra lumii – de multe ori o viziune colectivă bazat pe extrapolările demodate, liniare ale inginerilor și oamenilor de știință aparţinând unei perioade istorice anume (4-5). Dar, din moment ce am intrat din punct de vedere cultural într-o eră post-industrială și post-modernă, astfel de viziuni demodate asupra viitorului, de exemplu, imagini ale explorării spațiului, colonizarea planetelor, și „visul de aur – destinul obligatoriu” al omenirii de a-şi răspândi civilizația printre stele – par acum mai degrabă nepotrivite, unidimensionale și hegemonice.
În schimb, SF-ul suprarealist al lui Brussolo oferă cititorului o experiență alternativă la „novumul” tradițional al SF-ului – experienţă care după cum a sugerat o dată Nabokov[9] trebuie să fie mai mult decât o expresie doar a intelectului. Într-un mod puternic reminiscent îndemnului lui Diaghilev adresat tânărului suprarealist Jean Cocteau („Uimeşte-mă!”), Brussolo şi-a descris „meşteşugul” în următorii termeni:
„Iată deci obiectivul pe care mi l-am fixat: să edific un miraculos roșu și negru care să sfideze toate clasificările, interpenetrând regnurile, creând confuzia între mineral, vegetal și uman. Să creez o sărbătoare sinistră şi fascinantă încă în care să se îmbine elemente străine în mod normal. M-am gândit că mai presus de toate este necesar să-l uimesc pe cititor şi astăzi, douăzeci de romane mai târziu, nu cred că m-am înșelat… Sunt un fabricant de cartuşe onirice, un artificier al imaginarului. Tot ceea cer este ca textele mele să trăiască pe durata exploziei, asta e! Dar să explodeze! Science fiction-ul mi-a oferit chibriturile necesare şi fitilul pentru carnavalul meu pirotehnic..”. (Trajets” 7-9)]
Acest exploziv „sense of wonder” pare să caracterizeze cel mai bine lucrările SF ale scriitorului francez Serge Brussolo. Dar opera lui ridică, de asemenea, câteva interesante întrebări critice cu privire la legăturile palpabile dintre suprarealism și science fiction – întrebări care, cel puțin până în prezent, continuă să rămână în mare parte neexplorate în cadrul exegezei SF-ului[10].
Lucrări citate:
Nota bene: Până acum niciun text de Serge Brussolo nu a fost tradus şi publicat în engleză!
Borges, Jorge Luis. „Tlön, Uqbar, Orbis Tertius.” Fictions. Oeuvres complètes. Paris: Gallimard, 1993. 452-467.
Brussolo, Serge. Carnaval de fer (Iron Carnival). Denoël, 1983. (Translated into Romanian; mențiune în textul original)
Les Lutteurs immobiles (The Immobile Fighters). Fleuve Noir, 1984.
Portrait du diable en chapeau melon (Portrait of the Devil in a Derby Hat). Denoël, 1982.
Sommeil de sang (Blood Sleep). Denoël, 1982. Translated into German and Italian.
Le Syndrome du scaphandrier (The Diver Syndrome). Denoël, 1992.
„Trajets et itinéraires d’un gommeur de frontières,” Sfère #16:7-9, June 1984. This text gives an interesting overview of the writing career of Brussolo, including the way in which he conceives his texts.
Imagine… #44, June 1988. Special Brussolo issue of the Québec magazine. Includes a reprint of the Brussolo article published in SFère mentioned above as well as an article by Roger Bozzetto, „Brussolo, l’homme-roman du fleuve” (20-29).
Klein, Gérard. „Discontent in American Science Fiction,” SFS 4:3-13, #11, March 1977.
Knight, Damon. In Search of Wonder. Chicago: Advent, 1967.
Phénix #24, October 1990. Brussels. Contains five interviews with Serge Brussolo, four unpublished short stories by the author, an article by Genefort called „la mythologie fantasme” and a bibliography by Richard Comballot.
SFère #16. June, 1984. Special Brussolo issue with the article by Brussolo cited above and several of the articles listed below.
Stolze, Pierre. „Le syndrome Brussolo, Portrait d’un écrivain en pachyderme hyperbolique.” Nous les Martiens #23:3-34, October 1993. A very critical examination of Brussolo’s style, which is often reproached for its accumulation of images and abuse of comparisons.
Exgeză despre operele lui Serge Brussolo:
Barets, Stan. „Brussolo, Serge.” Le Science-fictionnaire #1 (Paris: Denoël, 1994), 103-06.
Bergal, Gilles. „Entretien avec Serge Brussolo,” Ere comprimée #25:65-68, April 1983.
Bozzetto, Roger. „La SF comme sujet d’une métamorphose: le cas de Serge Brussolo.” Cahiers du Cerli #13 (Presse Universitaire de Reims, 1987), 45-60. This article attempts to show how the themes of sf are used in an original way by an author who is carried away by a sort of automatic writing. These themes give a coherence and limits to what would otherwise be mere delirium. The analyzed texts are those which Brussolo produced for the Fleuve Noir Anticipation series.
Brussolo, Serge. „Enquête et secret chez Alain Robbe-Grillet.” 1975. Unpublished Master’s thesis.
Comballot, Richard. „Rencontre avec Serge Brussolo.” L’Ecran fantastique #68:74-75, May 1986.
Le Crime est notre affaire. #22, November 1993, „Dossier Brussolo, 4.” Interview with S. Brussolo and a few articles, among which: „Comme un voyage au pays des pièges” (J. Baudou), „Brussolo: tout dire dans le neutre” (F. Derivery).
Douvres, Michel. „Entretien avec Serge Brussolo,” Fiction #347:173-76, Jan. 1984.
Guiot, Denis. „Brussolo, Serge.” La Science-fiction. Ed. Denis Guiot, J.P. Andrevon, and G.W. Barlow. Paris: MA Editions, 1987. 39-40.
„Trajets et itinéraires de l’oubli du héros brussolien.” Démons et merveilles #1 (Reims, May 1985). 3-6.
Labbé, A. „Tête à plume: Serge Brussolo.” Espace-Temps #11 (Levallois-Perret, Summer 1979), 29.
LeBellec, Jean-Luc. „Voyage en Brussoland: entretien.” SFère #16 (q.V. in WORKS CITED). 13-22.
„Panorama: Brussolo au Fleuve.” Sfère #16 (q.V. in WORKS CITED). 27-33.
Planque, Jean-Pierre. „Brussolo, l’alchimiste.” SFère #16 (q.V. in WORKS CITED). 23-26.
Sadoul, Jacques. Histoire de la science-fiction moderne (1911-1984). Paris: Laffont, 1984. 457-58.
Sprauel, Alain. Bibliographie de Serge Brussolo. March 1994. A bibliography of primary and secondary sources, including the pre-originals and some very useful indexes. A complete bibliography of Brussolo’s works—updated through March 1997—is available from Alain Sprauel, 25 route de Garges, 95200 Sarcelles, France.
Stolze, Pierre. „Rhétorique de la science-fiction.” Doctoral thesis defended at the University of Nancy II, 1994. Contains a chapter on Serge Brussolo (Tome II, pp. 591-641) which takes up and develops the commentary of the essay listed in WORKS CITED
© Arthur. B.Evans, Roger Bozzetto
Traducere de Cristian Tamaș.
Articolul a fost publicat cu titlul „The Surrealistic Science Fiction of Serge Brussolo” în revista academică americană Science Fiction Studies #73 = Volume 24, Part 3 = November 1997 și a fost tradus și publicat în revista Fantastica cu permisiunea autorilor, profesorii Evans (Chief Editor Science Fiction Studies) și Bozzetto. Le mulțumim.
Serge Brussolo, bibliografie:
Vue en coupe d’une ville malade (1980), în curs de apariție la editura Trei, traducerea Ana Antonescu
Aussi lourd que le vent (1981)
Sommeil de sang (1982)
Les Mangeurs de murailles (1982)
Ro. Mâncătorii de ziduri – Editura Aldo Press, 1997 și editura Iris 2000
Portrait du diable en chapeau melon (1982)
Ro. Moartea cu melon – Editura Savas Press, 1993
Traque la mort (1982)
Ro. Kamikaze spațiali – Editura Antet, 1996
Le Nuisible (1982)
À l’image du dragon (1982)
Le Carnaval de fer (1983)
Ro. Carnavalul de fier – Editura Savas Press, 1991 și 1994
Le Puzzle de chair (1983)
Les Semeurs d’abîmes (1983)
Territoire de fièvre (1983)
Ro. Febra – Editura Iris și editura Savas Press, 1993
Les Lutteurs immobiles (1983)
Les Bêtes enracinées (1983)
Ce qui mordait le ciel… (1984)
Crache-béton (1984)
Les Fœtus d’acier (1984)
La Maison vénéneuse (1984)
Ambulance cannibale non identifiée (1985)
Le Rire du lance-flammes (1985)
Rempart de naufrageurs (1985)
Abattoir-Opéra (1985)
Naufrage sur une chaise électrique (1985)
Enfer vertical en approche rapide (1986)
La Colère des ténèbres (1986)
Ro. Ira Melanox – Editura Savas Press, 1992
Danger, parking miné! (1986)
Catacombes (1986) (publicată sub denumirea L’enfer, c’est à quel étage? În 2003)
Docteur Squelette (1987)
Ro. Doctorul Schelet – Editura Savas Press, 1993
Opération „serrures carnivores” (1987)
Ro. Lacăte carnivore – Editura Savas Press, 1994
La Nuit du venin (1987)
Les Animaux funèbres (1987)
Procédure d’évacuation immédiate des musées fantômes (1987)
Ro. Destroy – Editura Lucman, 2005
L’Ombre des gnomes (1987)
Le Château d’encre (1988)
Le Voleur d’icebergs (1988)
Le Tombeau du roi Squelette (1988)
Les Écorcheurs (1988)
Le Dragon du roi Squelette (1989)
La Nuit du bombardier (1989)
Boulevard des banquises (1989)
Ro. Bulevardul banchizelor – Editura Lucman, 2004
L’Homme aux yeux de napalm (1989)
Cauchemar à louer (1990)
Ro. Coșmar de închiriat – Editura Nemira, 1995 și 2006
La Meute (1990)
Ro. Haita – Editura Nemira, 1996 și 2006
Le Murmure des loups (1990)
Krucifix (1990)
Ro. Krucifix – Editura Nemira, 1996 și 2006
Les Bêtes (1990)
Les Emmurés (1990)
Les Rêveurs d’ombre (1990)
Les Démoniaques (1991)
Le Vent noir (1991)
Les inhumains (1992)
Le Syndrome du scaphandrier (1992)
3, place de Byzance (1992)
L’Armure maudite (1992)
Rinocerox (1992)
Capitaine suicide (1992)
Abimes (1993)
Hurlemort (1993)
Derelict (1993)
Sécurité absolue (1993)
La Route obscure (1993)
De l’autre côté du mur des ténèbres (1993)
Mange-monde (1993)
Armés et dangereux (1993)
Les Sentinelles d’Almoha (1994) – versiune dezvoltată a romanului omonim pentru tineret publicat în 1981, sub același titlu
La Maison de l’aigle (1994)
Le visiteur sans visage (1994)
Ro. Labirintul – Editura Loreley, 1996
Le Chien de minuit (1994)
Le Sourire noir (1994)
La Moisson d’hiver (1995)
Conan Lord carnets secrets d’un cambrioleur (1995)
Profession: cadavre (1995)
La Main froide (1995)
Ro. Mâna rece – Editura Paralela 45, 2007
Conan Lord le pique-nique du crocodile (1995)
La fille de la nuit (1996)
Ma vie chez les morts (1996)
Promenade du bistouri (1996)
Les Ombres du jardin (1996)
Le Château des poisons (1997)
La Cicatrice du chaos (1997)
Les Enfants du crépuscule (1997)
L’Armure de vengeance (1998)
Le Labyrinthe de Pharaon (1998)
Les Prisonnières de Pharaon (1999)
Le Livre du grand secret (1999)
Baignade accompagnée (1999)
Le Manoir des sortilèges (1999)
La Chambre indienne (2000)
Iceberg Ltd (2000)
Ro. Iceberg – Editura Paralela 45, 2006
Dernières lueurs avant l’aube (2000)
Le labyrinthe de Pharaon (2000)
La Princesse noire (2004)
Ro. Noaptea lupului – Editura Paralela 45, 2011
Les Cavaliers de la pyramide (2004)
La Mélancolie des Sirènes par trente Mètres de Fond (2004)
La Maison des murmures (2005)
La Fille aux cheveux rouges – Le Chemin de cendre (2006)
La Fille aux cheveux rouges – Rivages incertains (2006)
La Fenêtre jaune (2007)
Ceux qui dorment en ces murs (2007)
Le masque d’argile (2008)
Les louvetiers du roi (2010)
Le vestiaire de la reine morte (2011)
La fille de l’archer (2012)
Serii
Les aventures de Marion
Pèlerins des ténèbres (2000) – ro. Pelerinii întunericului – Editura Paralela 45, 2009
La Captive de l’hiver (2001)
D.E.S.T.R.O.Y.
D.E.S.T.R.O.Y. 1 – L’homme de la banquise (2007)
D.E.S.T.R.O.Y. 2 – La prisonnière du ciel (2008)
D.E.S.T.R.O.Y. 3 – Territoires de fièvre (2008)
Les paradis inhabitables
Dortoir interdit (2009)
Ceux d’en bas (2010)
Le chat aux yeux jaunes (2011)
Literatură pentru tineret
Les Sentinelles d’Almoha
Le Maître des nuages
Prisonniers de l’arc-en-ciel
Le Jardin des secrets
Le Serment de feu
Les Seigneurs du lac noir
Peggy Sue et les fantômes
Peggy Sue et les fantômes: Le Jour du chien bleu (2001) – ro. Peggy Sue și fantomele. Ziua câinelui albastru [1] – Editura Aramis, 2008
Peggy Sue et les fantômes: Le Sommeil du démon (2001) – ro. Peggy Sue si fantomele. Somnul demonului – Editura Aramis, 2007
Peggy Sue et les fantômes: Le Papillon des abîmes (2002)
Peggy Sue et les fantômes: Le zoo ensorcelé (2003)
Peggy Sue et les fantômes: Le Chateau Noir (2004)
Peggy Sue et les fantômes: La Bête des souterrains (2004)
Peggy Sue et les fantômes: La Révolte des dragons (2005)
Peggy Sue et les fantômes: La Jungle Rouge (2006)
Peggy Sue et les fantômes: La Lumière mystérieuse (2006)
Sigrid et le mondes perdus
Sigrid et le mondes perdus: L’Oeil de la pieuvre (2002)
Sigrid et le mondes perdus: La fiancée du crapaud (2002)
Sigrid et le mondes perdus: le grand serpent (2003)
Sigrid et les mondes perdus: les mangeurs de muraille, 2005
Élodie et le maître des rêves
Élodie et le maitre des Rêves (2004)
Nouchka
Nouchka et les géants (2007)
Nouchka et la couronne maudite (2007)
Nouchka et la caverne aux mille secrets (2007)
Le Royaume englouti
Pharaon Z (2011)
Les Lions d’écume (2011)
Sub pseudonimul Zeb Chillicothe (în colaborare cu Christian Mantey)
Les Hommes tritons (1986)
Les Tourmenteurs (1987)
Les enfants du feu (1987)
Sub pseudonimul Kitty Doom
L’Empire des abîmes (1997)
Les Invisibles (1997)
La Forteresse blanche (1998)
Sub pseudonimul Akira Suzuko
Les Harponneurs d’étoiles (1998)
La Meute hurlante (1998)
Le Fils des loups (1999)
Sub pseudonimul D. Morlok
Le Clan du grand Crâne (1998)
Les Guerriers du grand Crâne (1998)
Les Dieux du grand Crâne (1998)
[1] Pentru mai multe informații despre istoria SF din Franța (în limba engleză), vezi Arthur B. Evans – “Science Fiction in France: A Brief History”, Science Fiction Studies 16:254-76 , # 49 , noiembrie 1989 ; Maxim Jakubowski – “French SF,” în “Anatomy of Wonder”, ed . Neil Barron , 3rd ed . (Bowker , New York, 1987 ), 405-40 ; și David Langford și Jacques Chambon – “France”, The Encyclopedia of Science Fiction,eds . John Clute și Peter Nichols (St Martin Press, New York, 1993), 444-47
[2] În spiritul corectitudinii exegetice, autorii francezi din această perioadă nu ar trebui să fie încadraţi toţi în aceeași categorie. Anumite texte de Michel Jeury, Dominique Douay, Jean – Claude Dunyach , Raymond Milesi și Jacques Barberi au fost destul de bune. Astăzi, după o lungă perioadă de inactivitate, este posibilă o renaștere a SF-ului francez. În prezent există doar trei noi reviste SF pe piaţă – Galaxies, Bifrost, Cyberdream (şi mai vechiul Fiction) – dar şi câţiva scriitori noi și de succes cum ar fi Serge Lehman, Ayerdahl și Elizabeth Vonarburg (Québec, Canada), ale cărei texte sunt acum disponibil şi în limba engleză
[3] Gérard Klein a descris această diferență : “Autorii [de SF ], în general utilizează o idee mai mult sau mai puțin științifică și o transformă în imagine și în metaforă. Brussolo, în schimb, utilizează o metaforă pe care o dezvoltă într-o serie de imagini, pe care apoi le înconjoară cu un fel de verosimilitudine sf pseudo-științifice” (scrisoare către Arthur B.Evans, 28 august 1995)
[4] Aici și în altă parte în opera lui Brussolo, putem decela ecouri din anumite romane avangardiste New Wave din anii ’60 și ’70 , cum ar fi “Crash”, “The Atrocity Exhibition”, “The Drowned World” de J.G. Ballard sau romanele “Naked Lunch” și “The Soft Machine”de William Burroughs
[5] Aici ar fi destul de adecvată o comparație cu Stephen King.
[6] În autograful acordat lui Roger Bozzetto pe un exemplar al acestui roman, Brussolo l-a descris ca “aceste fragmente ale unei autobiografii visate”
[7] Ficţiunile lui Brussolo au fost anterior descrise ca “un soi de polenizare modern-SF- încrucişată a esteticii “frumusețe convulsive” á la André Breton, cu peisajele oniric-halucinante ale lui Dali și fantasmele complex-obsesive ale lui Ballard.”; A.B.Evans, op.cit . în Nota 1 , 265
[8] Farmecul naraţiunilor lui Proust sau Faulkner nu poate fi apreciat printr-o lectură rapidă : întreaga bogăție a subtilităţii lor s-ar pierde. Pe de altă parte, un text ce utilizează suspansul, nu ar trebui citit prea lent. Acest lucru este de asemenea, valabil la Brussolo. El poate fi criticat pentru o multitudine de defecte ce apar la orice lectură sobră şi avizată, dar nu acesta este modul în care ar trebui să fie citite textele sale care trebuie să fie canibalizate, înghițite, devorate cu lăcomie. Dacă nu, își pierd toată aroma.
[9] Vezi, John Wain, “Nabokov’s Beheading”,New Republic 141:18, 21 decembrie 1959
[10] Atât cât cunoaştem nu există până în prezent nici un studiu în profunzime a conexiunii dintre SF și suprarealism. De exemplu, termenul ”suprarealism” în “Encyclopedia of Science Fiction” (editori Clute şi Nicholls), îndrumă pur și simplu cititorii la alţi termeni, “ Absurdist SF” și “New Wave” (1187), în care suprarealismul este menționat doar în trecere ca un precursor generic pentru aceste două mișcări (2-3). Și studiul “Anatomy of Wonder”4, al lui Neil Barron, nici măcar nu include termenul “suprarealism” în indexul său Autor/Subiect. Cea mai bună exegeză de până acum pe acest subiect este “Terminal Identity” deScott Bukatman (Duke University Press, 1993), în care printre alte analize subtile şi clarificatoare cu privire la originea și natura SF-ului postmodern, el caracterizează cyberpunk-ul ca fiind un fel de “tehno-suprarealism” ( 295-98). A se vedea, de asemenea, studiul lui Roger Bozzetto, “Science-fiction et surréalisme: le cas de J.G. Ballard” Métaphore #18:61-77, 1990.
