Cascada împletea cele două culori: roşu şi albastru. În diferite nuanţe, de la cele mai închise la cele mai deschise. Jos, la poalele ei nu se zărea nici cea mai mică porţiune de uscat, era o întindere nesfârşită de apă. Se vedeau în schimb cinci pietre de forme şi culori diferite. Dominic vru să pornească spre trepte.
– Aşteaptă puţin! Crezi că-i atât de simplu?! Îţi vor pune întrebări pe rând. Problema este că, ei fiind din alte lumi, nu „simt” ca noi, nici văz, nici auz, nici gust, nici miros, nimic: au alte simţuri, pe care nu ştiu cum aş putea să ţi le explic…
Vezi, acolo jos, cele cinci pietre sunt cinci puncte de comunicare cu alte lumi. Ele traduc limbajul senzaţiilor noastre în limbajul senzaţiilor lor. Astfel, cea trandafirie traduce gusturile, spre exemplu dulce sau amar, făcând apel la „simţul” străinului care este cel mai apropriat de acest gust… Apropriat înseamnă cumva „similar”, asemănarea e foarte relativă! Cea din mijloc încearcă retransmiterea imaginilor. Deoarece văzul este simţul nostru principal, această piatră face apel deodată la mai multe simţuri ale străinului. Descrie un pom ca fiind ceva, o floare ca fiind altceva, de fiecare dată alegând senzaţii de naturi diferite. În final străinul „înţelege” cum arată un peisaj aşa cum o fiinţă oarbă şi-ar imagina o zi de iarnă dacă i-am spune că e frig, e multă linişte şi că zăpada e moale… Îţi imaginezi cât de „fidele” sunt aceste traduceri, totuşi comunicarea există. Totul depinde de capacităţile tale! Răspunsurile îţi vor veni însă sub formă de gânduri lipsite de cuvinte.
Dominic ar fi uitat poate curând motivul pentru care se afla acolo, dacă o voce din interiorul său n-ar fi răsunat deodată:
– Eşti gata? Să începem!
Băiatul tresări. Privi în jur. Peisajul era neschimbat. Singura excepţie era aceea că Cei Zece erau deja acolo. Nu-i putea nici vedea, nici auzi, dar într-un fel ştia că sunt prezenţi
– Ce este viaţa pentru tine? se auzi deodată Dominic întrebându-se în gând.
Apoi îşi indică singur piatra asupra căreia trebuia să se concentreze: cea din stânga sa, violetă, care „traducea” senzaţiile tactile. Întrebarea ar fi fost grea şi dacă ar fi trebuit să răspundă în cuvinte. Dar aşa… Trebuia să explice totul, şi speranţele, şi dezamăgirile, şi necazurile, şi bucuriile. Mai întâi îşi imagină nişte ţesături fine, plăcute la atingere, cum ar fi catifeaua şi mătasea. Simţi mângâierea lor pe faţă, pe mâini. Era bine, reuşise! Acum trebuia să se gândească la ceva mai aspru, mai dur. Nişte gheare necunoscute îl zgâriară deodată pe braţe. Dominic ţipă de durere, dar nu se mişcă din loc. Îşi imagină în continuare ţepi de trandafiri, pietre ascuţite, un vânt rece de iarnă. Apoi din nou blândeţea caldă a unei pături, iarba moale, un animal cu blană deasă, care se lasă alintat… Şi un văl subţire, răcoros, care se dă la o parte şi… deodată, în spatele său, un zid puternic. Există şi obstacole greu de depăşit! Dominic atingea acum pereţii reci, neclintiţi, care nu pot fi nici ocoliţi, nici dărâmaţi. Dar senzaţia de melancolie şi de bucurie pe care ţi-o dă zăpada prefăcându-se în apă în pumnul tău strâns? Aşa simţi când o iei de la început, încercând să uiţi ce a fost. Poţi însă să te pierzi din nou, Dominic ştia asta! E nisipul care se cufundă înşelător sub paşii tăi, e cărarea care dispare brusc în pădure…Sunt ciupiturile, muşcăturile, juliturile provocate de animalele sălbatice, nu poţi să te aperi, dar poţi să te vindeci. Totuşi, da, mai sunt şi răni care nu se închid, aici Dominic renunţă, ar fi fost prea dureros pentru el. Există momente când ai uitat unde te duci şi nu-ţi poţi aminti de unde ai venit, ameţeala plăcută, dar de scurtă durată, pe care o capeţi după ce te învârţi mult timp pe loc! Este şi fericirea, eliberarea dată de atingerea ieşirii dintr-un nou labirint: căldura interioară, sentimentul de plutire… În cele din urmă scoarţa dură a copacului, înţelepciunea celui ce a ştiut să se ţină deoparte şi delicateţea petalei de floare, efemeritatea clipei de vis. Şi blândeţea colţului de stâncă din vârful muntelui care, însufleţit, îţi întinde în sfârşit o mână împietrită, să te ajute să faci ultimul pas…
Dominic se opri. Obosise. Nu reuşise să dea viaţă decât la câteva „imagini tactile” dezordonate, lipsite de coerenţă. Nu reuşise să le ordoneze, să le clasifice, să le împartă. Străinul care „ascultase” atent, pătrunse din nou în gândurile sale.
– Traducerea a fost haotică. Aşa ai vrut şi tu? Viaţa pentru tine înseamnă sus-jos şi înainte-înapoi? Final neclar, ambiguu. Noi avem o viziune diferită. Noi mergem întotdeauna înainte, nu există priviri în urmă, nici regrete. Nu greşim, nu suntem loviţi, nu ne lovim între noi. Totuşi, cred că ai mult de dat, tu, personal. Nu mă opun Consiliului.
O undă de bucurie străbătu sufletul băiatului. Totuşi, reuşise!
– Lumea ta printre celelalte lumi? veni a doua întrebare.
Străinul îi cerea să-i răspundă cu ajutorul pietrei rotunde şi galbene din faţa sa. Prin sunete, adică.
„E mai uşor” îşi spuse Dominic, „dar trebuie să fiu şi mai atent la ce spun!”.
Îşi imagină universul ca un cântec armonios, nespus de frumos. În clipa când melodia începu să se audă, Dominic însuşi se lăsă fermecat de ritmul ei aparte, nici lent, nici rapid, nici trist, nici vesel. Cântecul se împlinea de la sine, împletind în sunetele sale neliniştea a tot ceea ce există. Erau şi viaţa şi moartea în el. Erau acolo distanţele imense, imposibil de străbătut fie şi cu gândul, perioadele de timp infinite, oceane fără margini înghiţind secundele, golurile adânci, spaţiile pustii, zidurile de neînlăturat, totuşi, dintre două lumi. Acestea erau acorduri şoptite, ezitante, îndepărtate şi aici melodia şovăia, descreştea şi, uneori, se pierdea. Dar momentele de linişte durau puţin. Apoi ritmul se accelera, sunetele se auzeau din nou clar, din ce în ce mai înalte, mai hotărâte, triumfătoare. Melodia urca şi „strălucea” din nou , risipindu-se într-o cascadă de note vesele, puternice, grăbite. Erau schimbările, naşterile, aproprierile, evoluţiile, erau fiinţele care trăiau, căutau şi sperau în acelaşi timp, fără a ştii unele de altele. Aici, unde era viaţa, cântecul era în realitate format din mai multe melodii diferite, pe care, doar după mult, mult timp, ajungeai să le distingi. Dominic ştia secretul, dar lăsă melodia să alunece mai departe, printre stele, planete şi lumi necunoscute lui.
Apoi, încet de tot, se concentră şi încercă să-şi imagineze acele mii de cântece diferite, care formau unul singur. Unul dintre ele, oricât de lung sau de scurt, de frumos sau de urât, era al lumii sale. Şi fără el, dacă nu îl putea regăsi în cântecul universului, nimic nu ar mai fi fost la fel. Era poate doar un „afluent” micuţ, care se pierdea în întregime printre undele acestui râu sonor. Însă Dominic vroia să-i arate străinului că toate lumile sunt legate, chiar dacă locuitorii lor nu ştiu acest lucru. În clipa următoare, cântecul muri. Băiatul deschise speriat ochii. Nu el întrerupsese comunicarea!
– Am înţeles! zicea străinul. Lumea ta e una printre celelalte, şi ai vrut să-mi explici că, cu bunele şi relele ei, e totuşi importantă. Dar eu speram să ştii exact pe ce treaptă vă aflaţi pe scara universului, şi doream să te gândeşti la asta, având în vedere şi misiunea ta. Dar poate e mai bine să nu te compari cu alţii în acest moment! Consiliul să facă cum vrea.
Pentru a doua oară Dominic răsuflă uşurat. A treia întrebare fu pusă imediat.
– Fericirea? Ce înseamnă?
I se indică piatra din spatele său, de formă triunghiulară, portocalie, cea care „traducea” parfumurile. Dominic se întoarse şi privi cascada. Întrebările erau într-adevăr dificile, dar cel ce le punea, probabil că avea, totuşi, o noţiune cât de vagă despre ideea de „fericire”.
Dominic se gândi. Fericirea era întotdeauna în copilărie, în partea cea mai frumoasă a vieţii. Atunci simţi totul altfel, mai profund. De aceea încercă să-şi amintească mirosul străzilor după ploaie, aroma îmbietoare ce-l atrăgea în bucătărie, mireasma fructelor de pădure răspândită de ceaiul pe care trebuia să-l bea când era bolnav, nenumăratele sticluţe cu parfum ale mamei, mirosul înţepător de cerneală al ziarelor pe care le citea tata… Acestea, şi încă multe altele, mirosul persistent de tutun care rămâne chiar şi după plecarea musafirilor, parfumul proaspăt pe care-l căpătau hainele sale după ce erau date în misteriosul loc numit „la spălat”, fumul înecăcios care umplea încăperea după ce se suflă lumânările de pe tortul aniversar, parfumul de vechi, de nefolosit care învăluia camera unde erau păstrate antichităţile, dar, mai ales, delicateţea florilor de tot felul care umpleau casa. Trandafirii însemnau libertatea, freziile gingăşia, garoafele eleganţa, crinii misterul, liliacul înflorit, răcoarea unei zile de vară, crizantemele veselia, violetele melancolia, lalele jocul. Fiecare floare avea parfumul ei, povestea ei, cu umbre şi lumini, cu tristeţi şi bucurii. Ore întregi puteai să asculţi povestea unei flori, căci, deşi parfumul era mereu acelaşi, descopereai mereu în el nuanţe noi, zâmbete sau lacrimi. Acum toate acestea îşi pierduseră importanţa, dar când era foarte mic îl făceau fericit. Dacă astăzi i se păreau banale, plictisitoare, era pentru că toate lumile interioare sau exterioare, vizibile sau nu, se aflau în schimbare…
– Mărturisesc că n-am înţeles ce mi-ai spus. Mi-ai vorbit şi despre lucruri neplăcute, cum fac acestea parte din sentimentul de fericire? Ori e de vină „traducătorul”, ori suntem prea diferiţi să putem comunica. Asta-i tot! Mergi mai departe!
Băiatul se simţi trist deodată. Nici unul nu reuşea să îl înţeleagă.
– Timpul? sună clar a patra întrebare.
Dominic oftă. De data aceasta piatra aleasă se afla în dreapta sa. Era cea trandafirie, în formă de romb. Aburii ce se ridicau din ea urmau să combine între ele diferite gusturi. Timpul… aşadar, cine se întreba la început ce e timpul? Nimeni! Dominic îşi aminti gustul delicios al căpşunilor cu frişcă. Mai era apoi şi îngheţata de fistic, şi dulceaţa de zmeură, şi budincile cu vanilie, şi bomboanele de ciocolată… Pe măsură ce le simţea gustul, i se păreau tot mai bune. Nu îi lipseau oare tartele cu fructe, clătitele, checurile? Cândva îşi dorise să trăiască suficient de mult pentru a le putea gusta pe toate. Atunci nu exista ameninţarea timpului! Apoi… gustul acru al fructelor necoapte şi… cel uşor neplăcut, sâcâitor, al celor prea coapte… Nu-i plăceau la început nici merele, nici piersicile, nici caisele, dar, în clipa când înţelesese că e atât de scurtă vremea în care se pot mânca, deveniseră preţioase în ochii lui. Acum simţea aroma lor proaspătă, la fel de plăcută dar nu tot atât de dulce. Fructele ştiau că trebuie să se grăbească, de aceea dădeau tot ce-i mai bun în ele, însă fără prea multă veselie, fără glume şi chicoteli de zahăr. Urmaseră acele mâncăruri care le plăceau mai ales celor mari, sărate, condimentate. La început, le ura. Fructele şi dulciurile nu-i aduceau niciodată lacrimi în ochi, nu-l făceau să-i ardă cerul gurii, să se înroşească şi să tuşească. Dar timpul trecuse şi Dominic se obişnuise cu pişcăturile acelea răutăcioase ale boabelor de piper.(Era greu să suporte atâtea gusturi diferite inundându-i deodată gura, dar nu vroia să se oprească. Poate că acum străinul va înţelege!) Realizase atunci că nu este cer fără nori, că în fiecare zi trebuie să se întâmple un lucru rău, cât de mic ar fi el, şi că durerea, asemeni bucuriei, face parte din viaţa ta. Atunci da, începuseră să-i placă prafurile acelea viu colorate aduse din colţuri îndepărtate ale lumii! Aceasta era tot opera timpului. La urmă, gustul amar: gura de cafea băută pe furiş din ceaşca mamei, medicamentul pe care te obligă să-l iei, deşi nu-ţi place, setea arzătoare cu care te trezeşti în mijlocul nopţii, când ştii că, oricât de rău ţi-ar fi, nu vei striga pe nimeni…
Răul, singurătatea, îndoiala, toate erau amare şi puteai să nu mănânci nimic, gustul acesta nu te mai părăsea nici o clipă, rămânea acolo şi transforma totul, tot ce înainte fusese acru, dulce sau sărat… Ce-ţi mai doreai în final, după ce aflaseşi întreaga putere a timpului? După ce ştiai că el distruge, răneşte, alterează…? Doar o certitudine simplă, clară, o certitudine a ceva ce este şi va rămâne exact ca acum. Dominic îşi imagină că bea un pahar cu apă rece de izvor. Gustul proaspăt, alinător, îl linişti. Oricând te poţi întoarce să bei această apă pură, limpede, al cărei gust îl vei simţi întotdeauna acelaşi! Totul era să nu uiţi unde este izvorul!
– E de ajuns! îi răspunse în gând foarte supărat străinul. Te-ai îndepărtat atât de mult de subiect, încât nu ştiu dacă mi-ai răspuns cu adevărat la întrebare! Ai fost subiectiv, strict uman, de aceea expunerea ta n-o va înţelege (dacă o va înţelege) decât un semen de-al tău! Te-aş trimite acasă, dar mă tem că aţi suferi şi tu, şi toţi cei implicaţi!
Dominic nu avu timp să se mai gândească la ceva, pentru că a cincea întrebare fu pusă aproape instantaneu.
– Cine eşti?
Ultima piatră, cea pe care stătea, albastră, de formă pătratică, urma să creeze imagini. Dar, pentru prima oară, Dominic nu ştia la ce să se gândească. Dacă s-ar fi uitat în apa roşiatică şi-ar fi văzut chipul reflectat. Dar oare asta vroia străinul? O descriere fizică? Ştiuse întotdeauna cine este, fără să se întrebe vreodată. Totuşi cum să explici asta cuiva din altă lume? În aburii ce se ridicau în faţa lui se conturau forme ciudate, neterminate. Erau gândurile lui. Dominic tresări şi încercă să-şi cheme în faţa ochilor chipurile tuturor celor pe care-i întâlnise aici. Toţi aceia pe care-i văzuse, pe care-i zărise sau cu care vorbise, el era puţin din toţi, era altfel decât toţi, era el! Expresiile lor mirate, binevoitoare, încruntate, îngrijorate, nepăsătoare, îi vor explica străinului ceea ce el nu ştia cum să exprime. Şi chiar de nu-l vor avantaja întotdeauna, mai bine aşa, decât să fie tentat să creeze nişte imagini false, neadevărate!
– Aşteaptă! opri străinul apariţia unei noi imagini din aburi. Aş fi dorit să te aud pe tine vorbind. Dar tu mi-ai povestit ce au spus alţii despre tine. Recunosc, „traducerea” a fost clară. Însă dacă vreodată te vei găsi singur (în lumea mea apar astfel de situaţii) cum vei mai răspunde acestei întrebări? Sfatul meu este să te asculţi mai întâi pe tine, înainte de a-i asculta pe ei! Nu cred că eşti potrivit să-i ajuţi pe cei din Consiliu. Dar nu te voi opri eu!
– Armonia în opinia ta? auzi Dominic întrebarea în gând.
Gândurile străinilor se transformau întotdeauna în cuvinte, însă după ce el le „descifra” sensul cu sufletul. De aceea, încă înainte de a înţelege pe deplin întrebarea, băiatul ştiu că-i va fi greu să răspundă. Armonia însemna asemănarea dintre două lucruri, obiecte sau fiinţe diferite, potrivirea lor în ciuda deosebirilor. Piatra galbenă din faţa sa „pufăi” mai tare. Trebuia să se gândească din nou la sunete. Era mai întâi zgomotul valurilor mării izbindu-se de mal şi furia vântului clătinând crengile brazilor pe un vârf de munte. Se auziră deodată, de parcă s-ar fi aflat în acelaşi loc, de parcă şi grăuntele de nisip şi acele de brad ar fi fost aceleaşi, condamnate mereu pieririi, imposibil să numeri câte dispar şi câte rămân. Dar cât erau de asemănătoare şi cântecele a două păsări ce nu ştiau una de alta! Prima cânta dimineaţa, era fericită. Un tril vesel sparse tăcerea ce învăluia cele cinci pietre. Imediat, ca de la o mare depărtare, îi răspunse o altă voce la fel de frumoasă, dar tristă. Această pasăre cânta seara, era singură. Dar două fiinţe, separate şi de timp şi de spaţiu, care simt deodată acelaşi lucru? Un copil mic deschizând pentru prima oară geamul (aici Dominic auzi un scârţâit prelung) pentru a asculta ploaia de afară… Acum nu mai era decât răpăitul liniştit al picăturilor de ploaie pe acoperişul unei case!… Şi dincolo, o fiinţă nouă care se trezeşte în Peştera Răsăritului şi aude stropi uşori de apă căzând ritmic de pe pereţii dantelaţi cu gheaţă. Acelaşi sunet, repetat în două lumi diferite!
– Da, aşa este! răspunse străinul. Armonia este şi ceea ce mi-ai spus tu… şi similitudini şi contrarii! Du-te înainte pe drumul pe care l-ai ales!
Lui Dominic îi veni să sară în sus de bucurie. Pentru prima oară „traducerea” reuşise!
– Libertatea, ai putea să-mi vorbeşti despre ea?
A şaptea întrebare fusese pusă. Dominic se întoarse spre piatra triunghiulară, portocaliu intens. Libertatea nu era oare posibilitatea de a te mişca cât mai mult, sub toate formele posibile ale mişcării?
Din aburi se ridică un parfum proaspăt de flori de câmp. Dominic inspiră adânc, apoi îşi imagină aceeaşi pajişte vara, când se mai simţea doar mirosul de fân cosit. Apoi, pe aceeaşi pajişte, aşteptă să simtă arzând un foc de tabără şi, după ce plouă zdravăn, încercă să dea cât mai multă putere mirosului acela de umed, de jilav, care pluteşte în aer toamna. Dar el putea să părăsească pajiştea şi Dominic se duse cu gândul într-o livadă unde toate fructele se copseseră şi aşteptau doar să fie culese. Putea să se lase vrăjit de parfumul lor îmbietor… sau, dacă dorea, putea coborî în jos pe cărare, până la micul iaz de aici. Însă neplăcutul miros de baltă îi izbi nările, făcându-l să regrete alegerea făcută. Atunci Dominic fugi să găsească parfumul florilor de tei, căută blândeţea scorţişoarei, se lăsă liniştit de muşeţel, adormit de lavandă, trezit de mentă, scuturat de tăria răşinii de brad, mângâiat de iasomie, încurajat de cedru, plâns de lăcrămioare, încălzit de lămâiţă, ameţit de santal… Nu era aceasta oare libertatea?
– Nu ştiu… şovăi străinul. Această absolută libertate n-o avem nici noi! Dacă tu o ai sau
ţi-ai dori-o, nu-mi pot da seama. Dar da, dacă ar trebui să-mi dau mie însumi o definiţie a ce înseamnă să fii liber, aş alege răspunsul tău! Mergi mai departe atâta timp cât îţi păstrezi dreptul de a alege!
Dominic respiră adânc. Îl obosiseră atâtea parfumuri, atâtea asociaţii…
– Ce înseamnă a comunica?
Acum trebuia să explice chiar acest misterios proces ce se desfăşura aici. Doar crezând în propriile forţe şi în capacitatea de „traducere” a pietrei, puteai da un răspuns bun la această întrebare. Nerăbdătoare, piatra violetă din stânga sa arunca în aer inele de fum.
Comunicarea exista oriunde se putea desfăşura, oricum, oricând, tot ce conta era dorinţa interlocutorilor de a se apropria, de a atrage fiecare inima celuilalt… Dominic îşi aduse aminte de cercurile din ce în ce mai largi pe care le face un obiect aruncat în apă. Nu, la început este doar o vibraţie scurtă, timidă, dar dacă cel ce se află de cealaltă parte răspundea la fel… mesajele celor doi ajung în cele din urmă să se contopească, cele două cercuri se întrepătrund, se intersectează şi generează cercuri noi.
Aerul din jurul băiatului începu să tremure. Îşi „aruncase” piatra în apă, cercurile se formau, dar cum s-o dirijeze către malul celălalt? Comunicare era atunci când atingeai o frunză căzută dintr-un copac şi ea îţi povestea despre felul cum o încălzeau razele de soare în fiecare dimineaţă, cum o sărutau stropii de rouă, cum o supărau mereu veşnic flămândele omizi… Dominic îşi scutură brusc mâna: spre groaza lui „simţise” o insectă alunecându-i pe dosul palmei! Comunicare era atunci când mângâiai un pui de pasăre şi ea îţi vorbea despre cât a
durut-o transformarea, cât de rece este aerul acolo sus şi cât de moi au devenit petalele argintii din cuibul ei după ce a rostit o vrajă de Îndulcire. Comunicare era atunci când luai de mână o fiinţă omenească şi ea nu-ţi mai zicea nimic pentru că ştia totul…
– Mai ai multe de învăţat! îi spuse străinul. Ceea ce ştii trebuie folosit! Şi ceea ce nu ştii, ar merita să încerci să afli! Dar pentru început a fost bine! Dacă poţi comunica cu Consiliul, rămâi!
„Aşa voi face!” gândi băiatul. Aşteptă încordat următoarea întrebare.
– Schimbarea? îi ceru al nouălea străin.
Dominic era pregătit pentru o astfel de întrebare. Însă ceea ce îi îngreuna răspunsul era chiar piatra trandafirie din dreapta. Ea „traducea” gusturile! Ultima oară străinul nu fusese mulţumit când încercase să vorbească despre timp. Schimbarea… nu putea să-şi imagineze decât un elixir fermecat care, după fiecare înghiţitură, îşi modifica ingredientele!
La început, Dominic îl făcu să fie lapte simplu… apoi îl îndulci şi îi adăugă o mulţime de fructe din lumea sa şi sute de petale colorate din această lume… Apoi turnă în el miere, cacao, îl „condimentă” cu nucuşoară şi presără boabe de susan şi de mac. Ulterior, îl modifică iar, adăugându-i vrăji de tot felul, minerale şi aromă de muguri de pin. Doar trebuia să aibă şi proprietăţi miraculoase, nu? Încercând să nu se strâmbe, îi mai puse şi câteva fire de „iarbă portocalie” şi îi mai picură câţiva stropi de ulei de „ciuperci surâzătoare”. În final se gândi la o linguriţă de frişcă şi… desigur, la o frunză de nuc, pentru „gust”!
– Ai glumit, ştiu! răspunse străinul. Dar nu m-am supărat, simţul umorului este foarte important în lumea noastră. Decât să ne dăm bătuţi în faţa a ceva necunoscut, noi râdem şi găsim curajul de a merge mai departe! Bravo!
Dominic rămase cu gura căscată. Crezuse că va plăti scump această „totală lipsă de seriozitate”, dar străinul înţelesese! Poate că era mai bine să rămână el însuşi şi să vorbească mai liber?
– Ceea ce vrei tu să realizezi aici?
Ultima întrebare. Dar şi cea mai grea. Dominic nu ştia exact, nu-i spuseseră şi nu-i vor spune până la momentul potrivit. Putea transmite în sfârşit imagini, dar tocmai acum, când urma să folosească cea mai bună piatră, nu mai ştia la ce să se gândească! Deodată îi veni ideea: steaua, simbolul acestei lumi.
Îşi imagină o fiinţă zburătoare, măruntă, fragilă, cu ochi mari, larg deschişi. Când apăru în aburi, fiinţa aceasta i se păru urâtă şi tristă lui Dominic. Vru să-i modifice trăsăturile., dar aerul ei jalnic şi revoltat în acelaşi timp, îl opri să facă vreo schimbare. O lăsă să-şi încerce micuţele ei aripi, învăţând-o răbdător să se mişte prin aer. Apoi, deodată, micuţa zburătoare zări strălucind undeva sus, deasupra ei, steaua. Lumina ei era puternică şi hotărâtă, dar cât de îndepărtată! Poate mai repede decât şi-ar fi dorit Dominic, creatura se avântă către cer, ridicându-se în zbor cu o rapiditate şi cu o forţă de care el n-o crezuse în stare mai înainte. Năzuinţa ei, unica ei dorinţă: să atingă steaua! Lumina care o va transforma în ce… sau cum… cine ar putea ştii?!
– Ai interpretat greşit cunoştinţele pe care le-ai dobândit de curând! Uiţi că nu te mai afli în lumea ta! Eşti deja aici, mult mai aproape de… stele! Nu este distanţa cea care te poate opri
să-ţi atingi ţinta! Contează şi calea pe care o alegi! Dar… despre asta nimic mai mult acum. Sunt ultimul care îţi dă aprobarea şi primul care îţi cere în schimb promisiunea că nu ne vei uita… pe noi, cei din alte lumi!
Dominic nu ştia cum să zică „da” în imagini. Nu înţelesese nici ce însemna această nouă făgăduinţă.
– Iau tăcerea ta drept un refuz! vorbi din nou al zecelea străin. Dar cred că n-ai voie oricum să accepţi! Mult noroc!
© Luciana Brînduşa Grosu
Fragment din romanul Scrisoare fără litere, ISBN 978-973-697-958-3, editura Paralela 45, 2007
Luciana Brînduşa Grosu (n. 12 decembrie 1987) este scriitoare de ficţiune speculativă, poetă, laureată a Premiului de încurajare Eurocon 2010, autoarea a cinci volume publicate, membră a Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy.
A început să scrie poezie încă din clasa a treia. La doar treisprezece ani, a obţinut distincţia pentru poezie la categoria de vârstă a Concursului Naţional „Tinere Condeie”.
„A recidivat” în anul 2001, cu Premiul Special al Revistei „Examene” pentru debut literar şi, din nou, Premiul I la Concursul Naţional „Tinere Condeie”, iar în 2002 a obţinut Premiul I Internaţional al Revistei „Je Bouquine”, Bayard Presse, şi Premiul Special al Juriului la Festivalul Naţional de Poezie „Nichita Stănescu”. În 2005, i s-a decernat Premiul Juriului pentru Debut la Festivalul Naţional de Creaţie „Mihai Eminescu”. Este câştigătoarea concursului internaţional de eseuri „Learning to live together promoting tolerance and diversity in globalised societies”, organizat de GOI PEACE FOUNDATION, Tokyo 2006.
În anul 2004, Lucianei i-a apărut, la editura Humanitas, primul roman, Realitate imposibilă, pe care l-a transformat apoi într-un volum de teatru, apărut la editura Printech.
Scrisoare fără litere este „un roman iniţiatic, al încercărilor, al greşelilor, al deciziilor şi al transformărilor. Atât pe planul fantastic, cât şi pe cel real, personajele sunt confruntate cu propriile lor limite şi aleg să-şi schimbe viata. Evoluţia este posibilă dacă suntem uniţi, acesta este mesajul Scrisorii fără litere a Lucianei Grosu, scrisoare imaginară ce trece dincolo de toate barierele reale ce ne separă.”
„O lume diferită de a noastră, magică, diversă, surprinzătoare, contradictorie. O lume unde devenirea este cheia evoluţiei, unde fiinţele visează la cunoaştere, la perfecţiune, dar şi la libertatea oamenilor care au sentimente şi pot opta.”
„Am transpus într-o piesă de teatru povestea din romanul meu de debut. Eu sper că piesa mea va fi jucată cândva pe scena unui teatru.” – Luciana Brînduşa Grosu
„Pentru Luciana Brînduşa Grosu viaţa înseamnă poveste. La o masă de lucru, aflată într-un apartament din Bucureşti, se petrece ceva straniu: o tânără blondă şi timidă construieşte o lume pentru cititori. Şi o face cu precizia unui arhitect plin de imaginaţie, care ştie că pentru a spune o poveste e nevoie de două lucruri: inocenţă şi iubire.”
Realitate imposibilă – teatru, 2009, editura Printech
Scrisoare fără litere, 2007, editura Paralela 45 (roman fantasy)
Realitate imposibilă, 2004, editura Humanitas Junior (roman fantasy)
Reîntoarcere (poeme), 2002 editura Pro Transilvania
Flori de ametist (poeme), 2000 editura Pro Transilvania
Poezii în următoarele antologii:
Săgetătorul – prima promoţie de tinere condeie a mileniului III, prof. dr. Tudor Opriş, 2002
Istoria debutului literar al scriitorilor români în timpul şcolii (1820-2000), prof. dr. Tudor Opriş, 2002
