A fost odată ca niciodată, pe când puricii potcoviţi cu nouăzeci şi nouă de ocale neutronice săreau cale de şapte parseci (de strigau varegii vai!), benzina românească era cea mai ieftină din Europa, iar sigla S.F. reprezenta literatura science-fiction, care nu era nici „sorcery and fantasy”, nici „speculative fiction”, nici „suprarealism fluctuant”, iar partea ştiinţifică nu fusese uitată în cutia Pandorei, din care evadaseră „novela vampiroasă”, „horror”-ul hăcuitor de zombi sau „cyberporn”-ul traco-dacic. Va să zică, pe vremea lui Horia Aramă, Camil Baciu, Vladimir Colin, Doru Davidovici, Ivan Efremov, Sergiu Fărcăşan, Mihail Grămescu, Ion Hobana, Eduard Jurist, Victor Kernbach, Radu Nor, Adrian Rogoz, Ovidiu Şurianu… Atunci când trenul rapid făcea nici şapte ore de la Bucureşti la Cluj (şi viţăvercea). Când nu visam la oiţa Dolly, telefonia celulară, americanii căraţi în Cosmos cu rachete Soiuz, bosonii Higgs, tencuielile producătoare de energie electrică, scutecele absorbante şi diodele luminescente.
Cam pe atunci.
În năvala actuală pentru dobândirea grabnică a S.F.-ului (stării de fericire), mulţi consideră că „savantlâc”-urile constituie mai degrabă un „know-how” economic decât un instrument de explorare, de expansiune a orizontului cognoscibil la un moment dat.
Pentru afaceriştii de modă nouă, important e să afli unde poţi să cumperi ieftin şi unde reuşeşti să vinzi rapid, cu profit maxim.
Dimpotrivă, „a face ştiinţă” înseamnă a cerceta, a calcula, a verifica, a reveni, a izbândi, a formula, a conştientiza impactul asupra societăţii – lucruri consumatoare de timp şi de resurse, fără un câştig garantat şi imediat. Dintr-o cu totul altă direcţie, asupra cercetătorilor acţionează şi politicul, şi serviciile de securitate, ca să împiedice accesul elementelor teroriste la cunoştinţe capabile să producă mijloace de ucidere în masă.
În volumul „Dimineaţa magicienilor”, Louis Pauwels şi Jacques Bergier susţin că alchimiştii au cunoscut şi au păstrat vreme de secole secretul reacţiilor nucleare de transmutare a elementelor chimice, pentru că ştiau că procedeul permite şi fabricarea de arme atomice.
Pentru că ştiinţa este percepută fie ca sărăcuţă, fie ca periculoasă, din ce în ce mai puţini absolvenţi de liceu se îndreaptă către universităţi – mai ales la noi. De vină este şi învăţământul contemporan. Ca să „uşureze” programa şcolară şi să se reducă numărul de ore dintr-o săptămână, se predă tot mai puţină astronomie, fizică, chimie, geologie, biologie. Un fizician va rămâne uimit să vadă că azi, în liceele româneşti, se prezintă tot felul de cazuri particulare din mecanica clasică, dar s-a renunţat complet la studiul mecanismelor simple: pârghia, planul înclinat, şurubul, scripetele – adică la tot ceea ce s-a folosit la construirea piramidelor egiptene şi a catedralelor gotice.
Presa de mare tiraj preia arareori informaţii despre progresul tehnologic și ştiinţific şi, când totuşi se întâmplă minunea, de foarte multe ori se fac greşeli de traducere catastrofale: de exemplu, un nou tip de „acumulator cu gel” a fost anunţat ca fiind o „baterie geloasă”.
Pe de altă parte, tabloidizarea, publicarea de ştiri cu tentă sexuală îngroşată, a început să afecteze nu numai cotidiene cândva sobre precum „Adevărul”, ci şi puţinele publicaţii autohtone dedicate popularizării invenţiilor şi ştiinţelor. Pe situl descoperă.ro s-au postat recent articole despre lenjeria intimă de culoarea liliacului a amantei lui Adolf Hitler, de ce stau bărbaţii cu picioarele depărtate, cât de dăunător este sexul practicat înaintea unei competiţii sportive, se oferă tinerilor un ghid ştiinţific al amorului în maşină, iar rezultatul poate fi comparat cu tehnicile sexuale ale oamenilor preistorici etc. Oare redactorii publicaţiei ştiu că atât în vechiul cât şi în noul cod penal se interzice şi se pedepseşte drastic coruperea minorilor?
Din păcate, îndreptarea interesului tinerilor către aşa-zisa prezentare a „adevărului gol-goluţ” nu conferă ştiinţei nici un fel de „sex-appeal”, nu sporeşte cu nimic puterea de seducţie a ecuaţiilor lui Maxwell, a sistemului periodic sau a legilor lui Mendel.
Postul TV american CBS a pornit în 2005 difuzarea serialului poliţist „Numb3rs”, unde analiza matematică şi statistica ajutau F.B.I.-ul în rezolvarea unor cazuri dificile. Acelaşi post a lansat în 2007 „The Big Bang Theory”, un serial de comedie menit să prezinte în fundalul intrigii unele idei şi femomene, dar standardul său a scăzut rapid la nivelul bancurilor cu Bulişor şi doamna învăţătoare. Elevii de azi se minunează: de ce să ieşim din casă şi să ne uităm la debutul, apogeul şi finalul unei eclipse, cât timp ea oricum va fi postată pe Youtube, filmată din avion sau chiar de la bordul Staţiei Spaţiale Internaţionale?
Cei pasionaţi se uită în jur dezorientaţi, căutând un sprijin. După retrocedarea imobilelor confiscate abuziv în perioada comunistă, multe dintre cluburile tehnice au rămas fără sedii. Transformată într-o companie de profesionişti, armata a încetat să susţină mişcarea radioamatorilor şi competiţiile goniometrice numite „vânători de vulpi”. Unde sunt revistele de hobby, precum „Tehnium”, „Modelism”, „Conex Club”, „Racheta cutezătorilor”, „Start spre viitor”? Unde sunt cărţile de experimente, cine continuă demersurile educative susţinute o viaţă întreagă de I. C. Boghiţoiu, Florica T. Câmpan, Ilie Mihăescu, George D. Oprescu, Tudor Opriş, Gheorghe Păun, Leonid Petrescu, Viorel Răducu, Valentin Rădulescu, Claudiu Vodă ş. a.?
Rămân lăudabile entuziasmele unor instituţii de cultură şi de învăţământ, care se străduiesc să creadă că, îngrijit cu dragoste şi pricepere, prezentul va da roade însutite în viitor. În Bucureşti, accesibil cu metroul, continuă să existe Muzeul Tehnic „Dimitrie Leonida”, unde se se află automobilul sonic şi pila Karpen. În Timişoara, într-unul dintre hangarele facultăţii de hidromecanică de pe cheiul Begăi, un grup de profesori universitari au înfiinţat megalaboratorul numit „Experimentarium TM”, unde copiii sunt îndemnaţi să experimenteze „pe viu”, nu într-un mediu virtual şi să se distreze câştigând experienţă. În Ţara Silvaniei, la Zalău, se organizează de ani de zile „Festivalul Ştiinţei”, unde au participat şi mulţi dintre elevii noştri din Jibou.
Pentru ca să fie atraşi copii către cercetare, n-ar fi necesare sume astronomice şi dispozitive costisitoare. Dintr-o simplă foaie de ziar, se pot construi zmee, bărcuţe, papuci din hârtie, măşti de carnaval, coifuri de legionari romani, răsadniţe, pahare, coşuleţe, cuburi, dominouri. O sfoară cu treisprezece noduri plasate la distanţe egale determină exact triunghiul dreptunghic a lui Pitagora, cel cu laturile în proporţia 3:4:5. Un şurub scufundat într-o carcasă de siringă umplută cu apă îi va face să exclame: „Evrika!” Cine duce lipsă de idei să caute pe internet cărţile lui Tom Tit (pseudonimul americanului Arthnur Good), tipărite la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Un omuleţ aflat la vârsta lui „de ce?” va fi mult mai interesat să recreeze el însuşi ceva prin joc decât să afle cu câţi euro a fost vândut sutienul Evei Braun.
Să-l uimim, să-i facem un grafic al descoperirilor, să i-l strecurăm în programul cotidian. Să-l pregătim pentru tot ce e rău şi tot ce e bun. Ştiinţa are un alt tip de „vino-ncoace”. Un portret desenat pe hârtie şi presărat cu pilitură de fier capătă viaţă când sub el este strecurat un magnet. De aici a răsărit şi ideea referitoare la materialul din titlu. Dacă n-aţi remarcat până acum, prezentul manifest pentru înfrumuseţarea percepţiei ştiinţei poartă de asemenea un titlu S.F.
În mod obişnuit, ferofluidul este un lichid cu un aspect greţos, de culoarea şi consistenţa smoalei topite. Practic, el este o maioneză feroasă, adică o emulsie de fier coloidal în ulei. Obţinerea lui cere multă atenţie şi răbdare, dar rezultatele întrec aşteptările. Lagărele cu ferofluid lasă harddiskurile din calculatoare să se învârtă ca nişte turbine supersonice şi să ne inunde cu terabiţi de informaţii. La o scară uşor mărită, tot ele permit tancurilor să treacă direct prin albia unui râu fără ca apa să pătrundă în interiorul lor, salvând astfel echipajele de la înec.
Ca şi firele grosiere de pilitură, balta de mizerie negricioasă prinde viaţă ori de câte ori ajunge în preajma unui smoc de linii magnetice, iar când câmpul variază, formele se schimbă programat. Pe internet se găsesc mii de creaţii, de la casca văluritoare a lui Darth Vader (pentru cei atraşi de latura întunecată a neobişnuitului lichid) la spirale dantelate, fractali zimţaţi, ciorchini de bobiţe lobate sau vegetaţii extraterestre palpitânde. Văzut de sculptori ca reprezentând o modalitate de exprimare inedită, materialul îmbină aparenţa solidă a bazaltului cu posibilitatea metamorfozării la o apăsare pe buton. În mâinile maeştrilor, tenebroasa „păcură magnetică” se transformă într-o „Sculptură Fantasmagorică”, o viziune îndrăzneaţă, generatoare de plăceri ludice şi estetice.
Cercetarea ştiinţifică poate să-l entuziasmeze pe omul de orice sex, vârstă şi orientare politică. Ea ne oferă ceva în plus, extraordinarul la distanţă de un gând, prezentul aplicat în viitor. Jocul literar „de-a ştiinţa” este menit să ne fluidizeze existenţa, să ne atragă în vertijul „Sublimului” (iată un S promovat de Cornel Robu). Ferofluidul polimorf poate substitui cu succes iniţiala F din toate combinaţiile S.F. şi, prin efectul contrastant al negrelii, să accentueze geana nurlie a savantlâcurilor strecurate în beletristică. El ne ajută să realizăm că ştiinţificţiunea ne face cu ochiul.
© Györfi-Deák György
