În primăvara anului, articolul lui Norman Spinrad, „Third World Words” (Lumile Lumii a Treia), de la rubrica „Despre cărţi” (On Books) din numărul pe aprilie/mai al revistei Asimov’s, a stârnit foarte multe controverse pe bloguri şi pe Twitter. Întrucât Asimov’s este o revistă cuprinzătoare şi conţine o multitudine de opinii, am rugat-o pe Aliette de Bodard să discute câteva din problemele ridicate de articolul lui Norman Spinrad. Aliette e scriitoare jumătate franţuzoaică, jumătate vietnameză şi trăieşte la Paris, într-un apartament cu mai multe calculatoare decât are nevoie. În timpul liber, scrie ficţiune speculativă. A publicat povestiri în Realms of Fantasy şi Interzone, iar fantasy-ul ei aztec, „Servant of the Underworld”, a apărut în 2010, la Angry Robot/HarperCollins. Cea mai recentă povestire a Aliettei pentru Asimov’s, „The Jaguar House, in Shadow” (Casa jaguarului, în umbră), a apărut în numărul nostru din iulie. Aliette răspunde articolului lui Norman cu un experiment al gândirii care poate conţine, şi el, unele păreri controversate.
Una din criticile aduse frecvent science-fiction-ului este că e dominat de lumea occidentală, lăsând puţin loc altor ţări. Cât de adevărat este acest lucru? Se scrie SF în afara lumii occidentale? Cum arată pieţele de „dincolo”? În acest articol, voi urmări legăturile dintre science-fiction şi statele occidentale. Voi demonstra că, deşi domeniul pare preponderent anglofon occidental, science-fiction se scrie în multe ţări din lume cu tradiţii şi particularităţi diferite.
Aşa cum sugerează şi denumirea, SF-ul este indisolubil legat de ştiinţă; începuturile istoriei genului se regăsesc în începuturile disciplinei ştiinţifice, conferind astfel genului un caracter occidental distinct.
În general, toată lumea e de acord că ştiinţa ca disciplină s-a născut prin secolul al XVII-lea, când s-a trecut de la abordarea pur empirică (fă asta şi poate rezultă asta) la una analitică (fă asta şi asta va rezultat întotdeauna, din motivele următoare). Deşi numeroase descoperiri ştiinţifice s-au făcut în altă parte decât în Occident (praful de puşcă, busola şi tiparul, ca să amintesc doar trei, s-au născut în China), ştiinţa a început să înflorească cu adevărat în Europa şi acolo s-a manifestat preponderent în următoarele câteva secole.
Un moment hotărâtor în istoria ştiinţei este secolul al XIX-lea, când omul de ştiinţă a devenit inginer: nu mai era savant, ci un om care aplica ştiinţa pentru a rezolva problemele care i se puneau. Aceasta a fost A Doua Revoluţie Industrială, în care producţia de oţel în masă a transformat faţa lumii; a fost, de asemenea, vremea marilor imperii coloniale, în care Europa şi Statele Unite s-au ridicat ca să domine lumea, lăsându-şi amprenta pe regiuni întinse din America Latină până în Asia. E demn de remarcat faptul că secolul al XIX-lea marchează o schimbare de paradigme: este secolul în care noţiunea de „progres” dobândeşte importanţă, în timp ce oamenii devin, în general, conştienţi de ştiinţă ca unealta care va îmbunătăţi viaţa în toată lumea.
Ţinând cont de toate acestea, nu ne surprinde că SF-ul (aşa cum ne referim la el de obicei – voi reveni la acest aspect), gen impregnat de progres şi de însemnătatea lui pentru viitor, este atât de occidental în începuturile sale. Printre lucrările SF din această perioadă se numără „Maşina timpului”, de H.G. Wells (povestea unui englez care călătoreşte în viitor) şi romanele lui Jules Verne (concepute şi ca aventuri care te ţin cu sufletul la gură, şi ca texte didactice, în care se întâmplă des să dai peste un capitol întreg de informaţii ştiinţifice).
Dintre toate ţările care ar fi putut reprezenta o provocare pentru dominaţia occidentală, cele mai mari – China şi Rusia – erau împotmolite în diverse dificultăţi politice şi economice care le împiedicau să devină puteri mondiale. Există, însă, o excepţie notabilă în dominaţia occidentală a ştiinţei.
Japonia a atins punctul de criză în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Hăituită de străini şi în pericol de a fi dispărea din punct de vedere politic, ţara şi-a găsit un lider nou, împăratul Meiji, şi un guvern nou, care credeau că singura cheie a viitorului Japoniei era înţelegerea ştiinţei şi metodelor occidentale. În acest scop, Misiunea Iwakura a făcut turul Europei şi al Statelor Unite timp de doi ani, studiind sistemul occidental. Ca urmare, s-au înfiinţat comisii pentru a decide care părţi din modernizarea occidentală se potriveau spiritului japonez şi care trebuiau modificate.
Aşadar, nu trebuie să ne surprindă că Japonia are o istorie science-fiction la fel de veche ca aceea a Occidentului. Poveştile ştiinţifice ale lui Wells şi ale lui Verne îşi găsesc pereche în textele lui Shun¯o Oshikawa şi ale altor scriitori din epoca respectivă[1].
Astfel, de la bun început, SF-ul a fost legat de naţiunile ştiinţifice şi, cum naţiunile ştiinţifice sunt şi cele mai bogate, SF-ul a rămas apanajul ţărilor dezvoltate.
Dar lucrurile se schimbă.
Dominaţia lumii occidentale poate că ar fi părut incontestabilă la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, dar a doua jumătate a secolul al XX-lea a început să se erodeze. Fostele imperii coloniale s-au destrămat când statele din America Latină, Africa şi Asia şi-au declarat independenţa de sub stăpânirea occidentală. Multe din naţiunile nou-născute s-au regrupat sub denumirea de „Lumea a Treia”, nealiniată nici la SUA, nici la URSS şi refuzând să joace un rol în Războiul Rece. În ultimii douăzeci şi cinci de ani din secolul al XX-lea, naţiunile acelea în curs de dezvoltare au redus prăpastia dintre ele şi lumea dezvoltată, iar unele au reuşit acest lucru cu foarte mare succes (de exemplu, Tigrii Asiatici: Singapore, Taiwan, Coreea de Sud şi fostul teritoriu al Hong Kong-ului).
Iar odată cu progresul tehnologic a progresat şi SF-ul. Pieţe SF au apărut în ţări din toată lumea. Întrucât articolul de faţă nu urmăreşte să caracterizeze sistematic fiecare ţară din lume, mă voi concentra pe câteva exemple grăitoare (dacă doriţi mai multe informaţii, accesați World SF Blog şi Concatenation, printre alte surse competente.)
Piaţa chineză este, posibil, cea mai mare din lume (desigur, graţie faptului că ţara are cea mai mare populaţie din lume), iar SF-ul este foarte încurajat de guvern, pentru a familiariza cititorii cu ştiinţa. Science Fiction World, principala revistă de gen, are un tiraj de 130.000 de exemplare (şi unul de vârf, de 300.000) – impresionant, dacă îl compari tirajul de 30.000 de exemplare al celei mai bine vândute reviste americane. Spre deosebire de Occident, unde fandomul SF îmbătrâneşte, majoritatea cititorilor SF chinezi sunt adolescenţi: amănuntul conferă genului dinamism, dar înseamnă şi că mulţimea cititorilor de SF are putere slabă de cumpărare. (Situaţia este puţin diferită în ce priveşte genul fantasy, mai popular.) Printre autorii de SF renumiţi se numără Ye Yonglie, despre care se spune că a scris primul roman SF după Revoluţia Culturală, Scurtă călătorie în viitor (1978), şi Liu Cixin, care a câştigat de opt ori (până în 2007) premiul Galaxy al Chinei. (5, 6)
În Brazilia se scrie science-fiction din anii 1960. Producţia este mică în comparaţie cu standardele americane: aproximativ patruzeci de cărţi pe an, plus povestirile şi articolele apărute în fanzine. Cu toate acestea, genul are o tradiţie solidă, care a început cu tratarea problemelor braziliene, ca dictatura şi identitatea ţării. Autori ca Ana Cristina Rodrigues, Gerson Lodi-Ribeiro (cunoscut pentru istoriile sale alternative, ca recentul Xochiquetzal) şi Jorge Luis Calife (autor de hard science-fiction) promovează o gamă largă de concepţii despre SF. Prima antologie braziliană de steampunk, Steampunk, a cuprins povestiri de Flávio Medeiros, Fábio Fernandes, Jacques Barcia etc. (ultimii doi apăruţi şi în publicaţii de limbă engleză, de exemplu, în antologia Shine, a lui Jetse de Vries)[2].
Similar, după abolirea apartheid-ului, Africa de Sud găzduieşte o piaţă science-fiction abia înmugurită. Reviste ca Something Wicked (din păcate, o ediție tipărită nu mai apare când scriu aceste rânduri, dar se plănuieşte o ediţie digitală) şi fanzine ca Probe (publicat de Science Fiction Club din Africa de Sud) au găzduit povestiri meritorii. Între timp, unii autori sud-africani (până acum, majoritatea albi şi vorbitori de engleză) sunt publicaţi în reviste internaţionale. Printre ei se numără Dave Freer (care a scris singur, dar şi în colaborare cu Eric Flint şi Mercedes Lackey) şi Lauren Beukes (al cărei roman, Moxyland, plasat în viitor, în Africa de Sud, a apărut mai întâi în ţară şi a fost tipărit ulterior de HarperCollins/Angry Robot).
Analizând celelalte pieţe, trebuie să fim conştienţi că, în multe ţări, cartea rămâne un lux. În afara problemei de bază, ştiinţa de carte (în multe ţări din Africa şi Asia rata acesteia e sub 70%, spre deosebire de 97% sau mai mult în statele occidentale), mai există şi cea preţului şi disponibilităţii romanelor. De exemplu, în India, preţul unui volum broşat este între o sută şi trei sute de rupii (între 2 şi 7 dolari), cam atât câştigând un fermier la ţară. Exemplarele piratate şi cele de anticariat se găsesc uşor, dar numai în cazul romanelor de succes în engleză. Nu acesta este cazul celorlalte limbi vorbite în India şi al lucrărilor mai puţin cunoscute. Comparaţi situaţia aceasta cu cea din Statele Unite, unde un volum broşat de pe piaţa pentru marele public costă numai 7-8 dolari, la un salariu mediu de aproximativ 170 de dolari pe zi pentru o normă întreagă. Reiese clar că publicul care citeşte cărţi nu este acelaşi în ambele ţări. Într-una, oricine are acces la cărţi, deşi nu oricine vrea să le cumpere; în cealaltă, cărţile se vor cumpăra din necesitate, iar literatura va rămâne astfel provincia unei anumite elite. În Brazilia, la sfârşitul anilor 1980, deşi majoritatea populaţiei ştia să scrie şi să citească, numai aproximativ 20% din locuitori citeau cărţi regulat (sub acest aspect, Brazilia nu este ajutată de lipsa de volume broşate pe piaţa pentru marele public.)
Un efect secundat este că piaţa literară este deseori mică şi noţiunea propriu-zisă de gen este un lux. Clasificarea cărţilor funcţionează numai atunci când ai destule cărţi pe care să le clasifici. Aşa că s-ar putea să nu existe un gen science-fiction per se, dar asta nu înseamnă că elementele SF lipsesc cu desăvârşire de pe scena literară.
Până acum, toate bune, dar, dacă în toate aceste ţări se scrie SF, de ce ştim atât de puţine despre el? Am putea răspunde că ţările sunt pieţe mici, pentru elite, şi că dimensiunea lor redusă le împiedică să-şi exporte producţia de SF. Acesta pare să fie cazul, numai că nici ţări mai dezvoltate, ca Franţa sau Japonia, nu prea au succes cu exportul de SF. Majoritatea cititorilor de SF s-ar afla într-o mare dificultate dacă ar trebui să numească scriitori francezi din domeniu; majoritatea cititorilor de SF francezi, japonezi sau chinezi vor şti imediat cine sunt Isaac Asimov, Arthur C. Clarke şi chiar Robert J. Sawyer şi ce au publicat ei.
Pornind de la această observaţie, este uşor de tras concluzii eronate. Pe Internet s-a dezbătut, pe mai multe bloguri, de ce ar fi engleza limba SF-ului, mai potrivită decât franceza, chineza sau japoneza. Explicaţiile variază de la argumente de istorie a genului – SF-ul de azi descinde din Epoca de Aur a Americii – la cele lingvistice – aşa cum engleza este limbajul natural al ştiinţei, tot aşa este şi al SF-ului.
Ţinând seama de cele expuse până acum, nu afinitatea naturală nu pare să fie o explicaţie potrivită. Există comunităţi SF înfloritoare în regiuni în care engleza nu e nici pe departe limba oficială; iar cei care susţin că termenii ştiinţifici sună mai bine în engleză uită că majoritatea lor provin din latină şi greacă şi se pot traduce în mai toate limbile occidentale – şi adapta la oricare dintre cele asiatice, dintre cele mai flexibile şi mai creatoare.
Problema nu ţine de disponibilitatea materialelor, ci de vizibilitate.
Dacă un occidental anglofon ar fi să meargă la raionul de ficţiune speculativă din orice librărie franţuzească, ar vedea multe nume cunoscute, toate ale unor vorbitori de engleză. Cu toate acestea, Franţa este mai puţin înclinată să-i traducă decât alte ţări: numai 14,6% din literatura ei este tradusă. Aproximativ şaizeci la sută din traduceri sunt din engleză[3]. În lume, situaţia e şi mai evidentă: cincizeci la sută din cărţile traduse sunt din engleză în diverse limbi, dar numai trei la sută sunt traduse în engleză, iar dintre acestea foarte puţine ajung în SUA. Rata traducerilor cărţilor publicate în SUA este, de obicei, în jur de 0,2%[4]. Un lucru foarte rău, după orice standarde.
Astfel, avem de-a face cu o problemă asimetrică: se traduc foarte multe cărţi SF din engleză în alte limbi, dar foarte puţine din ele ajung în ţările occidentale anglofone. (Marea Britanie stă puţin mai bine decât Statele Unite în privinţa aceasta, datorită eforturile recente depuse de Gollancz, de a aduce ficţiunea speculativă franceză şi rusă în perimetrul britanic).
De ce se întâmplă aşa? Paralelele istorice ne pot oferi o explicaţie. În timpul dinastiei Tang (secolele VII-X d.Ch.), China şi-a exportat cultura în Japonia şi Coreea: în afara impactului evident al budismului, influenţa Chinei este vizibilă şi în arta japoneză a perioadei, care o imita pe cea chineză, şi, desigur, în „kanji” – ideogramele adaptate după cele chinezeşti. În secolele al XV-lea şi al XVI-lea, China şi-a exportat ideologia şi sistemul administrativ în Vietnam, centrând statul în jurul ideologiei confucianiste şi al mandarinilor. În schimb, China a preluat foarte puţin şi de la Japonia, şi de la Vietnam.
În secolul al XVIII-lea, franceza era limba oficială vorbită la majoritatea curţilor europene, iar mesele în stil franţuzesc erau întruchiparea rafinamentului culinar.
Punctul comun al acestor două situaţii este că, la vremea respectivă, ţările care şi-au exportat cultura erau, toate, puternice din punct de vedere economic şi politic. Asociată acestui aspect este o aură mai subtilă decât o invazie militară: aceea a influenţei culturale. Nu numai că se exportă cultura dominantă, dar populaţia ţărilor nedominante se va strădui s-o imite cu mai mult sau mai puţin succes, uneori denigrându-şi propria cultură. În secolul al XX-lea (perioadă care coincide cu istoria ficţiunii speculative), Statele Unite au fost puterea dominantă. Ca atare, ficţiunea speculativă americană – şi, prin extensie, cea anglofonă occidentală – e cea care dă tonul pe piaţă, cea despre care se vorbeşte, cea care e imitată, tradusă şi exportată.
Un efect secundar frecvent al dominaţiei culturale este izolaţionismul, mai ales după ce se încheie perioada de dezvoltare: paradigma nu este exprimată în atâtea cuvinte, dar implică următorul fapt: dacă o cultură poate fi adoptată pe scară atât de largă înseamnă că este, într-un fel, superioară. Aşadar, cultura dominantă este mult mai puţin înclinată să facă eforturi de a importa din străinătate (China imperială târzie este un exemplu foarte bun în acest sens).
În mare măsură, aceasta înseamnă că ceea ce considerăm noi azi drept SF internaţional, povestirile bune, naraţiunile de neuitat sunt, de fapt, modelate de cultura anglofonă occidentală, mai ales de cea americană, aşa cum filmele făcute de noi sunt pătrunse de spiritul hollywoodian, iar televiziunea noastră este puternic influenţată de emisiunile americane.
Să fie, deci, SF-ul din alte ţări un derivat? La prima vedere, da. Numeroase tipare SF sunt occidentale sau chiar americane: cel mai însemnat, este, probabil, chiar abordarea ştiinţifică. Aşa cum am văzut, îşi are originea în Occident şi a fost deseori importată „en gros” (ţări ca Japonia sunt excepţii uimitoare). Dar mai există şi alte tipare, ca explorarea cosmosului şi povestirile despre primul contact cu extratereştrii, care, în SF-ul clasic, sunt o reluare transparent deghizată fie a procesului de colonizare, fie a cuceririi Occidentului de către americani.
Dar efectul este şi mai dăunător: norma naraţiunii în sine, romanul SF, fie aventură, fie istorisire literară, este, în mare măsură, un produs al timpului şi locului său. Romanul, în special cel comercial, aşa cum îl înţelegem astăzi, este un construct occidental. Ca să dau un singur exemplu, chiar şi proza chineză târzie este total diferită de ceea ce se producea în lumea occidentală în aceeaşi perioadă. Marile romane ale dinastiei Ming şi Qing (secolul al XIV-lea – secolul al XX-lea) nu se concentrează pe acţiune sau pe personaje şi nu au un deznodământ sau un punct culminant limpede şi precis. Ele urmăresc mai degrabă să prezinte o varietate de imagini, teme şi personalităţi, ceea ce sinologul Richard J. Smith[5] numeşte „suprapunere şi alternare infinită”, un sentiment de nesfârşire care nu-şi are rădăcinile în vreun înţeles fundamental ascuns al lumii. Este o estetică foarte diferită de romanele occidentale în care suspansul avansează până la punctul culminant şi conduce la un deznodământ cu încărcătură emoţională.
Aşadar, să ceri altor ţări să scrie romane SF ar fi ca şi cum le-ai cere să reia etosul colonial, introducând în el valori străine cu forţa. Şi, totuşi… Şi, totuşi, literatura înseamnă dialog. Un dialog pentru că scriitorii îi ascultă pe cei de dinaintea lor, pentru că niciun scriitor SF nu trăieşte în pustiu, ci se inspiră de la predecesorii lui. Un dialog şi pentru că orice scriitor are vocea lui – o voce influenţată de educaţia primită, de societatea în care trăieşte, de valorile pe care le preţuieşte. Chiar dacă în ţările amintite nu s-ar fi citit alt SF decât cel importat din America – lucru neadevărat, aşa cum am arătat mai sus – ele tot şi-ar crea o formă de SF unic în felul lui. SF-ul japonez, aşa cum subliniază Nick Mamatas pe blogul Haikasoru, se inspiră din van Vogt şi Fredric Brown în aceeaşi măsură în care se inspiră din alţi scriitori, concepte religioase, manga şi ştiinţa japoneză.
Pentru că, aşa cum, dacă dai la doi scriitori aceeaşi idee şi le ceri să o dezvolte, vei sfârşi cu două povestiri total diferite, tot aşa, doi oameni nu vor citi aceeaşi carte în acelaşi fel şi nici nu vor reacţiona identic la ea. Adevărul acesta iese şi mai mult în evidenţă atunci când distanţa dintre cei doi scriitori e foarte mare. Sensul pe care îl dau eu, ca franţuzoaică trăind în Franţa, romanelor lui Charles Stross va fi total diferit de sensul pe care îl va da aceloraşi romane o negresă din Kenya. Iar ceea ce scriu eu va diferi de ceea ce va scrie un autor asiatic sau african.
Să luăm doar un exemplu: în ţările asiatice se pune accent mult mai mare pe comunitate decât în Occident. Ca urmare, multe povestiri asiatice despre maturizare vorbesc despre încadrarea şi acceptarea în comunitate, mai degrabă decât să insiste pe independenţă. O povestire în care personajul se îndepărtează de comunitate şi familie ar fi considerată o tragedie, nu triumful unui nou început şi naşterea unei noi vieţi, cum ar fi privită în Occident. La fel, conceptul asiatic despre realitate este mai flexibil decât cel occidental (ideea că ştiinţa explică totul este una tipic occidentală). Lucrări ca „From Ball Lightning”, de Liu Cixin sau „Roata din Samara”, de Han Song[6] promovează un concept foarte variabil despre realitate şi amintire.
Aşadar, SF-ul este modelat de influenţe şi dialog, iar vocea lui în diferite ţări va fi, în mod necesar, diferită. Când aduni la un loc scriitorii din ţările amintite – autorii brazilieni din Brazilia, autorii chinezi din China – atunci vei auzi voci foarte diferite de cele din America sau din lumea occidentală şi vei vedea că pieţele continuă să se dezvolte, să prospere şi să-şi croiască propriul drum, cu propria lor voce.
Autoarea mulţumeşte lui Lauren Beukes, Keyan Bowes, Dario Ciriello, Fábio Fernandes, Rochita Loenen-Ruiz, Rick Novy şi Juliette Wade.
©Aliette de Bodard
Traducere: Antuza Genescu
Articol preluat de pe Asimov’s Science Fiction şi publicat pe site-ul SRSFF cu acordul autoarei şi permisiunea editoarei Sheila Williams.
Titlul original: „Thought Experiments: The View from the Other Side: Science Fiction and Non-Western/Non-Anglophone Countries”: http://www.asimovs.com/2010_09/thoughtexperiments.shtml
Aliette de Bodard – „Plăsmuitoarele de nave (Shipbirth)”, în exclusivitate pentru SRSFF, o povestire nominalizată la Premiul Nebula 2011; traducere de Antuza Genescu.
Aliette de Bodard – „Casa Jaguarului, în umbră” (The Jaguar House, in Shadow), nominalizare la Premiile Nebula 2010, categoria „Novelette” şi Premiile Hugo 2011), în exclusivitate pentru SRSFF, traducere de Antuza Genescu.
Aliette de Bodard – „Constructorul de nave” (The Ship Maker), British Science Fiction Award 2011 pentru povestire, text inclus în antologia lui Gardner Dozois Year’s Best Science Fiction: Twenty-Eighth Annual Collection, iulie 2011), în exclusivitate pentru SRSFF, traducere de Antuza Genescu.
Aliette de Bodard, este autoare franceză de ficţiune speculativă, născută în S.U.A. (New York). Prietenă a SRSFF şi prezenţă constantă în „Fantastica”, Revista SRSFF, este laureată a Premiilor Nebula 2012 (Immersion), Nebula 2013 (The Waiting Stars), Locus (Immersion) și BSFA 2011 (Shipmaker).
A fost nominalizată de două ori la Premiile Nebula 2012, cu nuvela „On a Red Station, Drifting”, şi povestirea „Shipbirth” (publicată în revista americană Asimov’s Science Fiction, numarul 2/februarie 2011 şi tradusă în româneşte cu titlul „Plăsmuitoarele de nave”, de Antuza Genescu).
A fost nominalizată la Premiile Nebula 2010 şi Premiile Hugo 2011 pentru povestirea „The Jaguar House, in Shadow” (Casa Jaguarului, în umbră), traducere de Antuza Genescu). De asemenea, Aliette a fost nominalizată şi la Grand Prix de l’Imaginaire (Franţa).
În 2009, a fost nominalizată la Premiul John W.Campbell Award for Best New Writer şi i s-a decernat Premiul Writers of the Future.
A crescut şi locuieşte la Paris şi stăpîneşte la perfecţie atît franceza cît şi engleza în care îşi scrie operele. Din 2008 este membru al Science Fiction Writers of America (SFWA).
Aliette este programator (Software Engineer) cu o specializare inedită: Machine Vision. Este membră a grupului de scriitori „Written in Blood”. În iunie 2006, Aliette a participat la atelierul de creative writing Orson Scott Card’s Literary Bootcamp.
Lucrările sale au fost publicate în antologia lui Gardner Dozois „The Year’s Best Science Fiction -Twenty-Sixth Annual Collection”, 2009 (Butterfly, Falling at Dawn), povestirea „The Shipmaker” care a apărut în numărul 231 al revistei Interzone, a primit Premiul BSFA 2011 şi a fost aleasă de Gardner Dozois pentru antologia sa „The Year’s Best Science Fiction -Twenty-Eighth Annual Collection”, 2011.
I-au fost publicate texte în The Apex Book of World SF („The Lost Xuyan Bride”), Asimov’s, Interzone, Clarkesworld, Hub, Black Static, Andromeda Spaceways Inflight Magazine, Electric Velocipede, Realms of Fantasy, Apex Magazine. Multe dintre lucrările sale sunt ucronii cu localizare în universuri de tip aztec sau chinez tradiţional.
Romanul său, „Servant of the Underworld” (Angry Robot/HarperCollins) este combinaţie între o ucronie şi un fantasy cu acţiunea într-un imperiu aztec. Cel de al doilea roman, cu acţiunea în acelaşi univers ficţional, „Harbinger of the Storm” a fost publicat în anul 2011, iar cel de al treilea, „Master of the House of Darts” tot în acelaşi an. În iulie 2012 i s-a publicat volumul omnibus „Obsidian & Blood” (editura Angry Robot). În prezent, Aliette lucrează la un roman SF, „Foreign Ghosts”, avînd acţiunea în acelaşi univers descris în povestirea „Casa Jaguarului”, în umbră.
Bibliografie
Romane
Trilogia „Obsidian and Blood”
„Servant of the Underworld”, Angry Robot Books, 2010
„Harbinger of the Storm”, Angry Robot Books, 2011
„Master of the House of Darts”, Angry Robot Books, 2011
Nuvele
„On a Red Station, Drifting”, Immersion Press, 2012
Culegeri de proză scurtă
„Scattered Among Strange Worlds”, 2012
[1] „Japanese History: Meiji Restoration”, Encyclopaedia Britannica 2001 & 2006 și C.P. Fitzgerald, A Concise History Of East Asia, Penguin Books, 1966
[2] M. Elizabeth Ginway, Brazilian Science Fiction: Cultural Myths And Nationhood In The Land Of The Future, Bucknell University Press, 2004
[3] Centre National du Livre, Le Secteur Du Livre: Chiffres-clés 2008-2009, 2010
[4] Natalie Levisalles, “The US market for translations,”, Publishing Research Quarterly, June 2004
[5] Richard J. Smith, China’s Cultural Heritage, The Qing Dynasty, 1644-1912, Westview Press, 1994
[6] Povestire publicată în The Apex Book of World SF, ed. Lavie Tidhar, Apex Publications, 2009
