Partea I
„Sfârșitul copilăriei” (Childhood’s End) de Arthur C. Clarke este considerat a fi unul dintre romanele „clasice” ale SF-ului modern și, asta probabil într-un mod justificat.
Include în cele 75.000 de cuvinte o mare măsură a virtuților și viciilor distinctive ale SF-ului ca o formă de ficțiune contemporană: extrapolarea tehnologică, fetișizarea rațiunii, „punctul de vedere cosmic”, mitologia contactului cu ființe ficționale, precum și un „sentiment al uluirii” în mare parte realizat prin manipularea unor simboluri mitice – toate acestea sunt elemente importante în acest roman vizionar.
Din păcate, și acest lucru este simptomatic pentru Clarke și mare parte a SF-ului său, viziunea narativă este departe de a fi perfect realizată. Cititorul avizat, în special, este într-un dezechilibru între tema abstractă și ilustrarea concretă, datorită banalității persistente a stilului, pe scurt, față de ceea ce poate părea o curioasă lipsă de preocupare față de mijloacele prin care autorul își comunică viziunea. Experiența întregului poate fi salvată prin unitatea generală a tonalității, imaginilor și temei dar nu fără deformarea contractului implicit între autor și cititorii dispuși la „suspendarea neîncrederii”.
Deși mare parte din SF-ul lui Clarke este preocupat de imagini sobre ale posibilei expansiuni viitoare ale omenirii prin intermediul progresului tehnologic și teritorial, adesea în ciuda propriei sale condiții și naturi, autorul englez evocă într-un număr de povestiri și în cel puțin trei romane, viziuni eshatologice a ceea ce poate deveni omul, cu sau fără complicitatea sa.
„Against the Fall of Night” (1948) este un basm narând căutarea identității unui băiat dintr-o societate tehnologică sterilă situată departe în viitorul nostru; zăgăzuit într-un decor viitorist și în concentrare narativă, acest text oferă aventură adolescentină, un veritabil catalog al tehnologiei viitorului, și o parabolă a avertismentului într-un amestec digerabil.
„2001: A Space Odyssey (2001: O Odisee spațială, 1968; scenariu de Clarke și Stanley Kubrick) inventează un dispozitiv misterios de fabricație non-terestră, ce provoacă două salturi cuantice în evoluția omului, de la pre-om, și apoi la supra-om; structura fragmentară a textului, tehnologia prezentată detaliat, senzualitatea sumară a procesului evolutiv, toate sunt potrivite pentru o prezentare cinematică, dar nu atipică lui Clarke pe cont propriu, ceea ce va demonstra examinarea atentă a romanului „Sfârșitul copilăriei”.
De la rachetele selenare din „Prologue” la ultima etapă a metamorfozei omenirii, familiare ficțiuni scientiste ne ghidează treptat și sacadat spre „Sfârșitul copilăriei”. Pe lângă hardul viitorist-tehnologic, ni se înfățișează trei societăți utopic-raționale și sclipirile misterioase ale puterilor extra-senzoriale. Dar reducerea acestora la practic statutul de laitmotive, tema contactului cu extratereștri este extinsă pentru a include ceva destul de aproape de infinit, ceva etern, și inexplorabil, care ar putea fi numit Dumnezeu; totuși, chiar și această entitate, numită Overmind (Supraminte), este raționalizată, și presupus a fi supusă legilor naturale.
Ni se descriu două etape de tehnologie avansată, una umană, cealaltă extraterestră. Prima, circa 2050 era noastră, constă în principal din existența „unui contraceptiv oral complet sigur … și o metodă la fel de infailibilă de a identifica tatăl oricărui copil… și perfecționarea transportului aerian”. Alte progrese variază în seriozitate și importanță: o planșă Ouija mecanizată, un catalog stelar complet, ziare transmise prin fax, elaborate laboratoare subacvatice, taxidermia „plastică” și bucătării comunitare centrale. Tehnologia Overlorzilor, gardienii metamorfozei omului, include proiectoare ale durerii, proiectoare de imagini tridimensionale, camere TV mobile parcurgând spațiul și timpul, precum vehicule care se mișcă rapid fără a se resimți accelerarea, călătoria interstelară, precum și capacitatea de a transforma complet atmosfera și gravitația adoptatei lor planete. În roman, nici una dintre aceste evoluții nu este tratată în detaliu, și împreună nu reprezintă mai mult de o schiță sugestivă, servind ca vag fundament pentru ipotezele construite din și în jurul lor.
Tehnologia se legitimează în parte, prin utopiile sociale proiectate în acest roman, și, de asemenea, prin eșecurile acestora. Legea și ordinea implementate tehnologic, conferind libertate de mișcare și sexualitate necenzurată, ajută la stabilirea unei „Epoci de Aur” la nivel mondial, dar eliminarea suferinței reale, combinate cu simțul inferiorității umane are ca rezultat anxietatea, resentimentul și letargia. Pentru a face utopia într-adevăr utopică, se fondează o colonie a artiștilor în amplasamentul tradițional utopic, adică pe o insulă dar coloniștii nu privesc creațiile lor ca având vreo valoare reală.
Chiar dacă Arthur C.Clarke și-a imaginat că previzibila mare artă este irelevantă, din moment ce inutilitatea acesteia subliniază insignifianța Noii Atene într-un context mai larg, pentru Overlorzi, insula este un micro-eșantion al umanității, pentru a observa cei mai înzestrați copii ai speciei umane în primele etape ale metamorfozei.
Pe lângă faptul că este neimportantă, utopia este și de neatins; la fel cum tehnologia nu-i poate face pe toți fericiți pe Pământ, la fel este de insuficientă pentru Overlorzii în mod suprem raționali și scientiști.
Ordinea lor placidă și viețile lor extrem de lungi, pot reprezentă un motiv pentru invidia noastră, dar Overlorzii la rândul lor invidiază acele specii care pot deveni parte a Supraminții.
Astfel „Sfârșitul copilăriei” nu este cu adevărat un roman utopic, după cum susține Mark Hillegas1, pe cât este o critică a obiectivelor utopice. Oricare ar fi mașinăria socială, și Clarke este extrem de sumar în privința modului în care este condusă această societate, pace și prosperitatea se dovedesc a fi inadecvate; oamenii din Noua Atenă au nevoie de ceva mai mult. Această „utopie” specială este doar o etapă temporară în dezvoltarea omului. Teoretic, omenirea ar fi putut merge în direcția extinderii cunoașterii empirice; acesta este calea Overlorzilor, fără de care omul nu ar fi putut să-și fi dezamorsat propriile tendințe auto-distructive. Cu toate acestea, în mod paradoxal, Overlorzii sunt prezenți în scopul de a împiedica omenirea de a păși într-o „fundătură evolutivă” pentru a se asigura că umanitatea își asumă celălalt drum, sinonim cu revenirea mistică a sufletelor la Dumnezeu.
La suprafață, Clarke pare să se angajeze într-o extrapolare neutră. Știința și tehnologia ar putea avea propriile limitări dar cu siguranță ne pot spori cunoștințele și ne pot îmbunătăți condițiile de viață. Puterea tehnologică a Overlorzilor poate fi una totalitară, dar dictatura lor este binevoitoare și discretă. Din punctul de vedere „științific” al biologiei speculative, chiar și predestinata metamorfoza a omenirii ar putea fi văzută doar ca un pas evolutiv, desfășurându-se în conformitate cu legea naturală, cu nici un angajament emoțional necesar, nici pozitiv nici negativ. Există un sistem de valori implicit în acest decor desigur, pe care naratorul pare să-l împărtășească cu personajele.
Supremii reprezentanți ai rațiunii și științei, Overlorzii, sunt gânditori și observatori în general, și în particular manipulatori și experimentatori în calitatea lor de gardieni ai omenirii. Cele câteva personaje umane cu care avem vreo șansă de a ne identifica, prezintă de asemenea, o atitudine scientistă, adică împărtășesc credința că știința poate descoperi totul, explica totul, rezolva totul.
Stormgren, secretarul general al ONU rezistă groazei că încă invizibilii Overlorzi ar putea fi Monștri cu Ochi de Insecte, și se autosusține persiflând superstițiile absurde ale omenirii: „Mintea, și nu trupul, e tot ce contează”.
Clarviziunea lui Jean Greggson este susținută de cercetările lui Jan Rodricks și contrapunctat prin studierea literaturii parapsihologice de overlordul Rashaverak. George Greggson, atunci când fiul său începe să viseze planete exotice, este reconfortat de Rashaverak atunci când îi mărturisește : „Eu cred că există o explicație rațională pentru orice”. Chiar și Jan Rodricks își păstrează credința în rațiune în fața inexplicabilului zări pe planeta de origine a Overlorzilor, doar predicatorii isterici și muierile proaste și bete par că au îndoieli.
Cu toate acestea, există anumite îndoieli cu privire la puterea rațiunii, generată de ficțiunile scientiste ale acestui roman, adică extratereștrii, atât cei care păzesc și ghidezează omenirea, cât și aceia către care omul evoluează.
Îmbrățișarea cunoașterii științifice de către Overlorzi este deschisă suspiciunii noastre. Ei recunosc că nu pot înțelege Supramintea și că anumite facultăți mintale (intuiție, E.S.P.) sunt închise pentru ei. Overlorzii înșeală în mod repetat cu privire la aspectul lor și la misiunea lor. În primul rând ei spun că au venit pentru a preveni auto-distrugerea omului, și că omul este sortit să nu ajungă la stele.
Mai târziu, proclamă că sunt trimiși de Supraminte pentru a supraveghea metamorfoza omului, și apoi recunosc angajarea în observarea științifică a acestei transformări pentru propriile lor scopuri. Între timp, un singur om ajunge la stele, revenind acasă pentru a afla că omenirea va ajunge într-adevăr la stele și, probabil, va moșteni stelele, dar numai prin intermediul unui fel de auto-distrugere. Numai către sfârșit, Overlorzii mărturisesc că numele lor inventat de subiecții lor umani, este unul ironic, având în vedere propriile circumstanțe subiective.
E posibil ca duplicitatea lor să fie necesară, pentru ca omenirea să fie pregătită pentru aproximări mai aproape de adevăr; știință și rațiunea interpretează lumea prin intermediul unor aproximări. Dar chiar și cele mai veridice aproximări lor pot fi departe de adevăr, din cauza incapacității lor de a înțelege, din cauza duplicitatății sau din ambele motive.
Overlorzii se aseamănă fizic cu acea imagine din folclorul european cunoscută sub numele de „Tatăl minciunilor”, numele lor sunt diavolesc de adecvate, și chiar planeta lor de origine este o reminiscență a iadului: lumina soarelui este roșie, băștinașii zboară prin atmosfera densă, Jan percepe arhitectura lor ca distopic funcțional și lipsită de orice ornamente.
Dacă Jan Rodricks ar fi ceva mai versat în literatură, ar fi putut recunoaște, de asemenea paralela miltoniană de cucerire a unei lumi după ce au fost forțați să părăsească alta. Overlorzii sunt cu siguranță buni cunoscători ai gândirii mitice umane: le cer primilor contactați să urce pe nava lor, își asumă o masca de omnipotență și omnisciență și Karellen își face prima sa apariție fizică într-o postură cristică cu câte „un copil uman care-l țin cu încredere de fiecare braț.”
NOTE:
1 Mark R. Hillegas, „The Future as Nightmare: H.G. Wells and the Anti-Utopians” (1967), (1967), pag.53-54.
Titlul original : „Childhood’s End: A Median Stage of Adolescence?”, Science Fiction Studies#1 = Vol 1, Part 1 = Spring 1973
Traducere de Cristian Tamaș
Textul a fost tradus și publicat cu acordul autorului și al editorului revistei Science Fiction Studies, domnul Prof.Dr.Arthur B.Evans. Le mulțumim.
