Convenţiile europene de science-fiction la care am participat până acum sunt şase la număr. Le pun la socoteală şi pe cele organizate în România, la Timişoara, în 1994, şi la Capidava, în 2001. E mult? E puţin? Depinde de celălalt termen al comparaţiei. Până la urmă, nu e nici mult, nici puţin, şi nici comparaţia nu e importantă. Important e că în vara aceasta am stat la Dublin cinci zile, dintre care ultimele două le-am petrecut la Shamrokon-ul găzduit de hotelul DoubleTree by Hilton. Care nu e plasat în centrul oraşului şi e destul de greu de găsit, dacă nu cunoşti locurile.
Prevăzători, cu o zi înainte de eurocon, ne-am dotat, Laurenţiu Demetrovici şi cu mine, cu două hărţi ale oraşului şi am făcut o plimbare lungă, lungă, întrebând localnicii unde e hotelul. Unii ne-au trimis în sus pe Grand Canal, alţii, în jos pe Grand Canal. Aşa se face că am nimerit la un alt Hilton… unde mirosul banului era atât de greu, încât nu mai încăpea şi cel de science-fiction. Până la urmă, am găsit şi DoubleTree by H. Era la câteva străzi distanţă de Grand Canal. Tot un hotel luxos, dar mai prietenos.
Nu ne înscriseserăm la eveniment, aşa că vineri, 22 august, am ajuns cu o jumătate de oră înainte de începerea programului, ca să fim siguri că rezolvăm problema înregistrării. Pe lângă ecuson, am primit o broşură alb-negru cu informaţii despre fiecare punct din program, o revistă format A4, color, cu prezentarea invitaţilor de onoare şi a comitetului de organizare, şi o hartă a Dublinului. Înscrierea a mers foarte repede, aşa că am rămas cu timp până la primul punct din program. Ne-am dus la Dealers’ room, purtând ecusonul la gât, dovadă că nu eram nişte intruşi. Dacă nu te înscrii dinainte, nu apari pe listele de participanţi şi nu ţi se scoate ecusonul la imprimantă, ci ţi-l scrii tu singur. Dar avantajul e că poţi plăti „bilet” numai pentru zilele în care participi.
Revista Shamrokon, coperta I
Dealers’ room, aşadar. Dezamăgire. Oferta de carte a fost foarte, foarte limitată, în comparaţie cu cea de la Zagreb, de exemplu. Spaţiul de prezentare, la fel. Parcă eram într-un anticariat pe cale să se închidă. Impresia de puţinătate mi s-a confirmat şi a doua zi, când am revenit crezând că mi se va infirma. Am admirat desenele, tablourile şi podoabele… Nu caut justificări, dar nu pot să nu mă gândesc la ceea ce aud şi citesc tot mai des: cartea tipărită e pe moarte. O dovadă mai bună nu puteam primi – dacă aceasta e, într-adevăr, cauza ofertei precare de carte tipărită de la euroconul irlandez.
Am vizitat şi zona dedicată fanilor: un spaţiu care se dorea vesel, decorat cu un balon verde sub formă de extraterestru, o cabină a poliţiei şi nişte mese lungi, cu pliante, postere şi… alte pliante şi postere. Şi câţiva oameni care promovau cu zâmbete evenimente SF viitoare din lume. La una din mese, un domn împărţea materiale publicitare rămase de la LonCon 3, a 72-a convenţie mondială de SF, încheiată cu o săptămână înainte. Aş fi luat un afiş cu Shamrokon 2014, dar nu am găsit.
Dealers’ room
Primul punct din program mi-a atras atenţia: îndrumări pentru cei care vin pentru prima oară la o convenţie SF. O idee foarte bună, mi-am zis. Cum s-a început? Gazdele i-au rugat pe cei prezenţi să spună dacă au mai participat la un eveniment similar şi, în funcţie de răspuns, le-au dat câte-un cartonaş. Eu nu aveam ce căuta acolo şi, când am fost întrebată, am răspuns cinstit: nu eram novice, mai fusesem la câteva convenţii. În consecinţă, n-am primit cartonaş. Mai departe, participanţilor li s-au dat sfaturi diverse, li s-a spus că trebuie să ceară voie înainte de a fotografia ceva/pe cineva, că pot intra în orice sală unde se discută un subiect care îi interesează şi pot ieşi din ea oricând, dacă vor constata că, totuşi, nu-i interesează, pentru că nu se va supăra nimeni. Şi li s-a mai spus să nu hărţuiască invitaţii de onoare. Oare nu era mai bine să li se spună cum e preferabil să fie abordaţi invitaţii? Problemei hărţuirii i s-a dat, în general, multă importanţă. Broşura cu programul se deschide cu un Cod de conduită, redactat cu foarte mult bun simţ şi bazat, probabil, pe experienţa celor 35 de euroconuri anterioare. Printre altele, în acest cod scrie clar, cu litere aldine că, dacă o persoană îţi cere s-o laşi în pace, atunci nu mai ce căuta în preajma ei. Dacă insişti, organizatorii vor chema paza hotelului şi chiar Gardaí, adică poliţia locală. Codul este foarte bine-venit, însă m-a mirat insistenţa pe problema hărţuirii.
Ceremonia de deschidere
Ceremonia de deschidere, la care au vorbit principalii organizatori ai Shamrokon-ului, a durat puţin, iar în sală n-a fost mare înghesuială. Puţini au stat în picioare. M-am întrebat unde sunt cei peste o mie de participanţi declaraţi pe site-ul euroconului (http://www.shamrokon.ie/membership/membership-list). Pe ecusoanele noastre scria numărul 1220, respectiv 1221. Nici jumătate din ei n-ar fi ieşit la o numărătoare. Poate n-au venit la deschidere. Poate sunt împrăştiaţi prin alte săli. Poate vin mai târziu, sâmbătă sau duminică. Dar sălile n-au fost foarte pline nici vineri, nici sâmbătă. Nu ştiu cum au fost duminică, pentru că în dimineaţa acelei zile am părăsit Dublinul, cu părerea de rău că nu pot participa la ceremonia de premiere, ca să ridic diploma lui Eugen Cadaru.
Mai mult pentru că voiam să aflu pulsul fandomului european decât din plăcere, m-am dus la întâlnirea Societăţii Europene de Science Fiction – ESFS. (În paralel, în altă sală, se discuta despre traduceri…). După sugestiile de schimbări în statut, legate mai degrabă de exprimări neclare, şi după propunerile de eliminare a unor ţări care până la urmă au rămas pe lista ESFS, în urma unui vot, s-a trecut la susţinerea nominalizărilor la premii. Reprezentanţii mai multor ţări şi-au promovat nominalizaţii într-un fel mai mult sau mai puţin pretenţios: prezentări în Power Point, pliante color sau simple pagini alb-negru, scoase la imprimantă. Au vorbit fani din Austria, Bulgaria, Irlanda, Franţa, Polonia, Rusia, Croaţia, Ucraina şi Germania. România nu a avut materiale promoţionale de prezentat la Dublin. Bine că a avut o listă. Măcar nu a lipsit cu desăvârşire.
A urmat promovarea candidaturilor pentru locul de desfăşurare a Euroconului din 2016. Anticipând duelul spiritual inegalabil de a doua zi dimineaţă, când a avut loc şi votarea, Ian Watson a vorbit despre Barcelona, iar Michał Wnuk, despre Wrocław. A câştigat Barcelona (http://www.eurocon2016.org/), care urmează să găzduiască primul său eurocon, iar Wrocław va organiza o euroconferinţă.
Ian Watson vs. Michał Wnuk
Votarea premiilor ESFS a mers foarte repede. Păcat că la categoria „Grand Master” nu se poate vota. Conform statutului ESFS, Grand Master e ales de Comitetul ESFS şi de organizatorii euroconului din acel an. Nu spun că Jim Fitzpatrick nu merită acest premiu. Îl merită sigur. Dar i s-a făcut o nedreptate lui Herbert Franke, propus şi el la aceeaşi categorie. Şi nu pentru că are 87 de ani.
Nici Laurenţiu, nici eu nu am participat la Shamrokon ca delegaţi oficiali ai României. Nu ne-am erijat în delegaţi oficiali. Ne-am dus la Dublin prin efort propriu, pentru că ne interesează SF-ul, şi nu altceva. Am fost reprezentanţii cenaclului timişorean H.G. Wells. Din păcate, am fost şi singurii români de acolo – acesta, şi nu altul a fost motivul (subliniat şi de Bridget Wilkinson, cu care am discutat subiectul în mod special) pentru care am putut vota, sâmbătă, 23 august, lista de nominalizări româneşti trimisă către ESFS. O găsiţi aici http://esfs.info/esfs-awards/esfs-nominations-2014/.
Invitaţii de onoare ai Shamrokon-ului au fost scriitorul polonez Andrzej Sapkowski, artistul irlandez Jim Fitzpatrick, traducătoarea suedeză Ylva Spångberg, autorul irlandez Michael Carroll şi autoarea americană Seanan McGuire. Cum era de aşteptat, s-a mers mult în program pe „Ghost of Honour” Sheridan Le Fanu, cu ale lui poveşti de groază şi mister, pe celtic şi medieval. Personal, m-au interesat discuţiile despre traduceri şi mă bucur că am avut ocazia s-o cunosc pe Ylva Spångberg, care a tradus în suedeză din romanele lui Robin Hobb.
Partea ştiinţifică a fost mai dinamică: lumea cyberpunk, cum s-a schimbat atitudinea publicului faţă de spaţiul cosmic, cine deţine secvenţa noastră ADN, sonda spaţială Rosetta, imprimantele 3D şi legea drepturilor de autor, animalele în ficţiunea speculativă. Charles Stross a deschis discuţia despre gadgeturile portabile spunând candid: „Sunt Charles Stross şi spun minciuni pe bani.” În fapt, n-a spus nicio minciună, nici el, nici ceilalţi patru colegi ai lui, ci au vorbit despre computere care ne încap în buzunar sau le purtăm la încheietura mâinii şi gadgeturi care ne-au schimbat deja viaţa şi viziunea despre viitor: computere portabile, Google-Glass (zis şi Glasshole), dispozitivul cu comandă vocală, purtat pe ochi, cu care poţi face o fotografie sau filma dintr-o singură clipire din ochi, ceasuri care măsoară şi glicemia etc. Interesant, dar scurt. Păcat. Păcat şi că a lipsit total componenta vizuală din prezentări. Nici n-au fost prezentări, pur şi simplu s-a discutat. Lumea din sală căuta pe telefoanele mobile sau tablete dispozitivele despre care vorbeau invitaţii.
Davitt Waldron, W A (Bill) Thomason, Cheryl Harding, Fionnuala Murphy, Charlie Stross
Partea de fandom a fost bine pusă la punct. În afară de şedinţele ESFS şi întâlnirea cu cei aflaţi prima dată la un eurocon, reluată şi a doua zi, s-au convocat şi instruit voluntari, aşa-numiţii „gophers” care ajută la bunul mers al lucrurilor. La discuţia despre cum se naşte un eurocon, lumea organizatorilor şi-a dat pe faţă câteva secrete (unele erau de-ale lui Polichinèlle). Bănuiesc că acelaşi lucru s-a întâmplat şi la „Adevărul despre fandomul german”, păcat că nu am ajuns şi la prezentarea respectivă. M-ar fi interesat şi „Fan Fund Auction” (strângere de fonduri care permit fanilor dintr-o ţară să participe la convenţii din altă ţară), ca să văd cum şi cât se strânge la o asemenea licitaţie. Dar, oricât ai vrea, la un eurocon nu poţi să mergi decât la cel mult jumătate din program. Poţi alerga dintr-o sală într-alta, ca să prinzi câte-un pic de-aici, câte-un pic de-acolo, dar te alegi cu zaţul, nu cu cafeaua. Iar dacă te mai duci şi pe la petreceri intermediare, e foarte posibil ca a doua zi să nu te mai alegi cu nimic, deşi se spune că aceste ocazii sunt cele mai productive, mai interesante şi mai reuşite.
Unii ar fi vrut mai mult SF hard şi mai puţin fantasy şi „sword and sorcery”. Alţii şi-ar fi dorit mai multe filme, jocuri şi piese de teatru. Imposibil să mulţumeşti pe toată lumea. Programul a oferit însă de toate. Ai avut ce vedea, ce auzi, ce învăţa. Nu a fost rău deloc.
Nu pot spune că m-am întors încântată de la Shamrokon. Dar m-am întors mulţumită. Am experimentat şi am învăţat, deci sunt în avantaj. Am stabilit contacte noi şi am reluat legătura cu câţiva prieteni pe care nu-i mai văzusem de prea mulţi ani. Şi am văzut Dublinul, unde mă voi întoarce sigur. Poate în 2019, când irlandezii, dacă vor fi destul de convingători, vor aduce la ei acasă convenţia mondială de SF.
Antuza Genescu
