Bătrânul opri video proiecţia. Se apropie grijuliu de patul băiatului şi-l înveli cu pătura până sub bărbie. Se pregăti să iasă din încăpere.
– Nu dorm, bunicule!
– E târziu şi e timpul să ne odihnim.
– Vreau să aud povestea Lor, spuse rugător băiatul. Mi-ai promis că în seara asta mi-o spui, înainte de culcare.
– Aţi învăţat şi la şcoală despre ea, ai citit atâtea cărţi… Cred că o ştii mai bine decât mine, oftă bătrânul, iar băiatul ştiu că învinsese. Îşi înălţă perna şi se sprijini mai comod în ea. Bătrânul se aşeză pe marginea patului, îşi puse mâinile pe genunchi şi, privindu-şi blajin nepotul, începu:
– Toate astea s-au întâmplat cam în urmă cu şaizeci de ani. Atunci au fost văzute pentru întâia oară „Lentilele negre”.
– Dar nu erau negre, nu-i aşa?
– Nu, nu erau negre, râse bătrânul. Aveam pe atunci vârsta ta (cu o mână bătrânul ciufuli uşor părul nepotului) şi credeam şi eu că sunt negre. Li s-a spus astfel pentru că, la început, nimeni nu ştia ce e cu ele şi, mai ales, ce conţin. Pe urmă, li s-a dat o sumedenie de denumiri, Obiecte sau meduze spaţiale, de pildă…
– De ce, pentru că prima a fost văzută deasupra oceanului?
– A, nu, nu de asta. Atunci au descoperit-o din întâmplare. Nu reflecta nici măcar lumina, părea să o absoarbă. Celor de pe vaporul care a ajuns primul lângă Obiect li s-a părut de necrezut! Radarul, cel mai important ochi al lor, nu semnalase nimic. Nici măcar sateliţii de observaţie nu remarcaseră existenţa unui corp atât de mare – era ca o uriaşă lentilă de lupă şi măsura aproape doi kilometri în diametru – care să plutească deasupra oceanului. Cei de pe vapor au făcut fotografii şi au anunţat imediat descoperirea lor. În câteva zile se strânseseră acolo atât de multe nave, încât părea că se născuse o nouă insulă. Am văzut asta la televizor. Cred că se mai găsesc relatări prin arhivele de presă.
– Ai fost şi tu, bunicule?
Bătrânul surâse cu bunătate.
– Ţi-am spus că nu aveam decât anii tăi. Dar tare am vrut să merg. Am încercat, împreună cu alţi băieţi, să organizez o expediţie, dar au aflat părinţii noştri.
– Eu aş fi reuşit să ajung, mă ştii doar, spuse cu înflăcărare băiatul. N-ar fi aflat nimeni nimic. Poate doar tu, bunicule.
– Bine, bine, surâse din nou bătrânul. Noi, în schimb, ne-am mulţumit să privim transmisiile video. Erau canale directe care transmiteau non-stop tot ceea ce se petrecea acolo.
– Povesteşte-mi cum a fost când au vrut să afle ce-i înăuntru.
– Au încercat cu tot ceea ce era atunci mai modern. Dar învelişul obiectului n-a putut fi perforat nici cu freze speciale cu tăişul din diamant, nici cu explozibili, oricât de puternici, nici chiar cu laserul, a cărui lumină o reflecta. Au fost şi câteva accidente. Au încercat să sondeze interiorul cu ultrasunete, cu radiaţii, dar n-au reuşit. Atunci s-a răspândit denumirea de „Cutii negre”. Unii au propus să încerce perforarea lor cu o explozie atomică, dar nu s-a ajuns chiar atât de departe.
– Deci n-au aflat nimic.
– N-au aflat decât atunci când Obiectul s-a deschis singur şi, în câteva minute, s-a golit complet. Căra apă, din cea mai pură. Pe măsură ce se golea, se micşora. Când a ajuns la mărimea unei mingi de plajă, s-a ridicat brusc şi dus a fost. Au existat o sumedenie de ipoteze. Asta până când al doilea obiect a fost surprins, în timp ce se golea desupra norilor, de un avion de pasageri. Atunci a avut loc prima comunicare.
– Cum, au vorbit cu Ei?
– Nu, a fost mult mai simplu. Cei din avion au aprins luminile de aterizare. Au transmis opt secvenţe de cod binar, cred, căpitanul acelui avion a fost foarte inspirat. Obiectul s-a luminat şi el intermitent şi a transmis următoarele opt secvenţe.
– Erau Ei în Obiect? şopti băiatul.
– Ei n-o să poată veni vreodată pe Pământ, rosti grav bătrânul. Nici noi nu vom putea să-i vizităm în lumea Lor. Suntem total diferiţi.
– De ce, de ce, doar am văzut fotografiile lor în atlas. Este şi harta planetei Lor şi schiţa sistemului Lor solar. Sunt atât de bine descrişi acolo!
– Ceea ce-ai văzut tu sunt fotografii obţinute prin transfazare. Adică au fost convertite pentru ochii noştri. Nimeni nu ştie cum arată Ei în realitate. Toate informaţiile despre lumea Lor le-am primit de la Ei. E drept, ne-au permis să plasăm şi câţiva sateliţi pe orbita planetei Lor, dar au fost instalaţi recent. Important este faptul că sunt total diferiţi de noi. Uite, de pildă, apa este ceva extrem de toxic pentru ei. Aşa cum e acidul sulfuric la noi. Întrucât apa este reziduul lor principal, s-au străduit s-o elimine. La început, au deşertat-o pe Pământ. Mai apoi, la rugămintea noastră, pe Marte şi în multe alte locuri.
– Dar de ce n-au aruncat-o pur şi simplu în spaţiu?
– Cred că s-au temut să nu facă rău altor civilizaţii care s-ar fi întâmplat să se afle în calea bulgărilor de gheaţă. Aşa că s-au hotărât să o aducă într-un loc unde şi aşa era foarte multă, adică la noi.
– Aha, deci sunt fiinţe foarte grijulii.
– Da, aşa este. Tot ei s-au străduit foarte mult să ne reînvie industria motoarelor cu ardere internă. Au oferit cantităţi nelimitate de hidrocarburi, dar ne-au cerut să montăm de la mici colectoare de gaze pentru fiecare motor până la colectoare industriale care ne vor curăţa complet atmosfera în următorul secol. Îi interesează aproape toate produsele noastre poluante. Până şi ţigările au microcolectoare încorporate în filtre. Oxigenul este un gaz toxic pentru Ei şi, prin urmare, nu pot să obţină singuri gaze de ardere. Au avut o adevărată revelaţie când ne-au descoperit deşeurile radioactive. Acestea le stimulează metabolismul. Sunt însă atâtea descoperiri, atât ale lor, cât şi ale noastre, pe care nu le putem folosi în comun! De pildă, Ei nu sunt interesaţi de înregistrările video, pentru că au vederea într-un alt spectru.
– Şi ce-a mai fost, bunicule? mormăi băiatul pe jumătate adormi.
– A fost Marea Neînţelegere. Cu prilejul sărbătoririi a jumătate de veac pe Pământ de la primul contact, ne-au trimis un cadou foarte ciudat: făcându-şi, prin contrast, o imagine despre ce e bun şi ce e rău pentru oameni, au sintetizat un gaz care, judecând după cantitatea trimisă, putea ucide lesne un miliard de oameni. Gazul, din fericire, a fost testat înainte de adunarea festivă şi victime n-au fost decât nişte animale folosite pe post de cobai. Atunci, imediat, s-au considerat că a fost un act de război şi a urmat o răcire bruscă a relaţiilor, până când s-a lămurit situaţia. Moartea, la Ei, este un fenomen atât de rar, încât e considerat o mare împlinire atunci când se produce. Până într-atât suntem de diferiţi încât, deşi credem că au înţeles, până la urmă, viziunea pământeană asupra vieţii şi morţii, le-a fost cu neputină să priceapă cum de putem trăi aşa de puţin şi de intens între atâtea – din punctul lor de vedere – noxe. Ce-i drept, nici noi n-am înţeles mare lucru din ceea ce sunt Ei.
Bătrânul privi băiatul adormit. Îi coborî delicat perna, i-o potrivi sub cap şi-i aranjă pătura. Înainte de-a închide uşa în urma sa, murmură:
– Şi, de când s-au reînnodat relaţiile, cele două specii, a noastră şi a lor, trăiesc în deplină armonie, folosindu-şi reciproc gunoaiele şi poluanţii.
