Binecunoscutele clișee poartă ceva adevăr în ele. Din multe puncte de vedere, Felina era opusul meu. Îi plăcea la nebunie să călătorească și devenea agitată dacă trebuia să stea locului câteva zile. Nici măcar meseria de pilot suborbital nu-i aducea satisfacție, deși zbura la Moscova, Johanesburg și Bombay. Râvnea la acele cotloane sălbatice și neobișnuite ale Pământului.
Faptul că până și Africa sau America de Sud dețin o rețea de trenuri maglevar creaimpresia că nu mai există locuri nebătătorite. Felina avea un talent să le găsească. Cu cât mai inaccesibile, cu-atât mai mult îi plăceau.
Fără pasiunea ei pentru locuri bizare nu ne-am fi întâlnit. Pe deasupra, iubim amândoi natura și izolarea, lucruri greu de găsit în zilele noastre.
În urmă cu nouă ani am suferit un atac neuropsihologic hiperbeta. Sună mai șic decât „prăjirea” de care a avut parte bunicul înainte să mă nasc. Doctorul meu susține că-s unul și-același lucru.
La ordinele doctorului am părăsit Hamburgul meu natal, care devenise un ospiciu în ultimii ani. Mi-am găsit refugiu într-o stațiune balneoclimaterică pe Baltrum, una dintre insulele ce mărginesc coasta nordică a Germaniei. Asta cu două săptămâni înainte ca un cutremur să distrugă depozitul pentru deșeuri atomice aflat sub râulGorleben, poluând apa ce se varsă în Elba cu reziduuri radioactive.
Hamburgul și satele din josul apei au fost evacuate. Timp de șase luni nu m-am putut întoarce la casa mea de pe strada Eppendorfer. A fost ca o mană cerească, pentru că nu doream să mă-ntorc. Insula a devenit casa mea. Singura oază neprimitoare de calm și liniște rămasă Germaniei.
Puțini sunt cei ce se-aventurează pe insula noastră. Sperăm ca lucrurile să rămână așa. Turiștii au dat năvală pe insulele învecinate, precum Norderney, asemenea unui roi de lăcuste însetate de suveniruri și fotografii. În urmă cu câteva decenii, aceste insule erau legate de uscat printr-o rețea de poduri și tuneluri feroviare.
Ne-a rămas un feribot diesel din secolul douăzeci, aflat într-un etern du-te-vino. Firește, motorul diesel a fost înlocuit de-un motor electric iar timonierul de un robot autonom, dar bătrânul vas e reprezentativ pentru stilul de viață pe care-l îndrăgim: relaxat și ușor conservator.
Feribotul ne aprovizionează magaziile, ne duce pe uscat, pentru cumpărăturile lunare și deschide calea tinerilor noștri spre învățământul superior, odată ce părăsesc școala domnișoarei Rühmann.
Nu suntem un trib primitiv de pădureni. Avem doar o atitudine eclectică față de tehnologia modernă. Am instalat panouri solare și boilere cu focus multiplu. Energie și căldură cu prisosință. Ne ținem însă departe de lucrurile zgomotoase, supărătoare și nesănătoase, precum mașinile, criminalii și ceasurile.
În urmă cu șase luni, Felina făcea autostopul prin nordul Germaniei, luând la rând șiragul de insule. Mi-a spus odată că prima oară când a călcat pe Baltrum, a fost pătrunsă de-o liniște călduroasă, ca și cum s-ar fi întors în timp. La lăsarea serii, locuitorii insulei au împânzit debarcaderul, în așteptarea rudelor ce soseau cu feribotul. Imaginea îi amintea de focile pe care le zărise făcând plajă pe țărm, la trecerea feribotului.
Felina a rămas mută la vederea parcării din spatele debarcaderului. Nici urmă de mașină acolo, doar cărucioare cu două roți, de lemn, aliniate în rânduri succesive. Cărucioarele sunt opera lui Stefan, reparatorul nostru de biciclete. Sub privirile ei uluite, localnicii au prins cărucioarele în coada bicicletelor sau le-au luat pur și simplu de mânere și au plecat. Cărucioarele păreau a fi proprietate comună, asemenea cărucioarelor-robot din magazine și mall-uri, care te urmează cuminți, oriunde ai merge. Dar spre deosebire de toate obiectele din lumea civilizată, acestea nu erau legate sau încuiate. Împărtăși curiozitatea ei unei doamne.
– Poți să iei unul dacă vrei, îi răspunse doamna prietenos. Dacă știi unde vrei să ajungi.
– Minunat, spuse Felina. Mă duc la camping. Îmi arătați vă rog drumul?
După ce femeia îi explică pe unde s-o ia, Felina luă un cărucior roșu, lucios, împodobit cu decorațiuni galbene. Își vârî rucsacul în el și apucă de suportul din față. Simți o atingere ușoară pe umăr.
– Mă iertați, domnișoară, rosti un bărbat între două vârste, înalt și bronzat.
Pe umărul său atârna o plasă de pescuit, iar pe spate purta un sac de marinar. Avea ochi obosiți dar luminoși, și cele mai adânci – dar cu toate astea prietenoase – riduri pe care le văzuse vreodată.
– Cred că vă înșelați.
– Îmi cer scuze, tresări Felina, și-și luă iute rucsacul. Credeam că aceste cărucioare… mi-a zis o doamnă… nu știam că aparțin cuiva. Mă îndreptam spre zona de camping… Îmi pare rău.
– Stați liniștită, surâse el. În mod normal v-aș lăsa să-mi folosiți căruciorul, dar vedeți dumneavoastră…
Făcu semn la încărcătura din spate.
Felina făcuse deja stânga împrejur și se îndepărtase rușinată, cu rucsacul în mână.
– Puteți lua căruciorul lui Kalle, strigă bărbatul în urma ei. Mai stă pe mare câteva săptămâni. N-o să se supere.
Își domoli pasul de-abia după ce dădu colțul biroului portuar, ferită de privirile pescarului. Își puse rucsacul în spate și se îndreptă spre camping. O văd și acum, cu mersul ei senzual dar hotărât. Mereu m-am întrebat cum o făptură atât subțire și mărunțică poate păși atât de sprinten, cu ditamai rucsacul în cârcă.
Campingul era la patruzeci de minute cu mașina de port, care se află în extremitatea sud-vestică a insulei noastre, pe drumul ce șerpuiește de-a lungul coastei. La început reuși să admire priveliștea de la înălțimea digului: case din secolul nouăsprezece și douăzeci și cabane pe stânga, și întunecimea mării pe dreapta, străpunsă pe alocuri de câte-o luminiță.
Șoseaua lasă digul și satul în urmă și își taie drum printre dealuri. Uneori copacii sunt atât de apropiați de șosea încât ai impresia că intri într-o catedrală întunecată, sub acoperișul gotic al crengilor. Marea e mereu la câteva sute de metri distanță și ești însoțit în permanență de vuietul înăbușit al valurilor ce se izbesc de țărm.
Campingul constă într-o pajiște deluroasă, chiar la granița dintre jumătatea civilizată a insulei și rezervația naturală, străbătută de un drum îngust spre plaja. Nu ai voie să te abați de la drum, ca să nu deranjezi păsările, iepurii și cerbii.
Se întunecase de-a binelea când Felina ajunse în camping, așa că fu nevoită să ridice cortul la lumina lanternei. Avea un cort de tip geodezic, gândit inițial pentru misiunile pe Marte. Era singură. Avea să-mi spună mai târziu cât de mult savurase acea primă noapte, întinsă în iarbă, pătrunsă de izul mării și de foșnetul domol al crengilor, numărând stelele de pe boltă. Se simțise una cu cerul, mult mai mult decât în zborurile ei suborbitale, la șaptezeci de mile deasupra solului.
Se trezi devreme în zori. Era o dimineață sclipitoare. Arzând de nerăbdare să exploreze insula, se întoarse în sat să ia micul dejun.
N-am zărit-o când s-a apropiat. Eram absorbit de muzica flautului meu. Stăteam cu spatele la potecă și cu fața la monumentul de piatră închinat Olandezului Necunoscut, ce străjuia poalele dealului. Ascultam vrăjit cântecul unui sturz, care vestea nerăbdător sosirea primăverii. Am imitat cântecul său, adăugând câteva variațiuni. Pasărea se apropie puțin de mine, dar își luă brusc zborul.
– N-am vrut s-o sperii, am auzit un glas de mezzo-soprană în spatele meu.
M-am răsucit și am zărit un chip apărut parcă dintr-un vis. Un vis plăsmuit în jurul uneiemotika, țintuită pe o frunte netedă, între două sprâncene negre ca noaptea. Auzisem de emotike, dar nu văzusem una până acum. Erau niște cristale rotunde, folosite pe post de ornament, ce aminteau de punctele roșii, purtate de femeile hinduse. Emotikele erau conectate la sistemul nervos și își schimbau culoarea după starea interioară a purtătorului.
– Nu-i bai.
Cristalul radia o lumină turcoaz, care însemna concentrare și echilibru emoțional, după cum aveam să aflu mai târziu.
– Duetul tău cu pasărea e cel mai frumos lucru pe care l-am auzit vreodată, rosti ea, bătând încântată din palme.
– Ar trebui să-i spui asta impresarului meu.
– Ești muzician profesionist? Ce frumos!
– Mă ajută să-mi plătesc ratele. De obicei.
– Ce tip de muzică compui? Ești faimos?
– Fac muzică ambientală și de atmosferă.
M-am ridicat din iarbă.
– Genul de muzică pe care-o auzi în magazine și în sălile de așteptare.
– Cum te cheamă?
– Gustav Motzke.
Făcu o față care spunea „îmi pare rău, n-am auzit de tine”.
Am izbucnit în râs.
– Spune-mi Gustav.
– Eu sunt Felina Giesler, rosti ea, strângându-i mâna.
Avea o mână micuță, dar o priză solidă.
– Cântecul de adineauri, Gustav… n-am auzit așa ceva în magazine.
– Astea-s de-ale mele. Lucrez la simfonia mea, sau simfonia Baltrum. Încerc să îmbin tonurile insulei.
– Pare o inițiativă magnifică. Locul ăsta e nemaipomenit.
Am zâmbit.
– Doar de șase ani mă chinui la ea.
Cristalul căpătă o nuanță indigo.
– Ce-i cu piatra? făcu ea semn spre marmura bătută de vreme.
– L-am botezat „Mormântul Olandezului”, deși nu e îngropat nimeni acolo. Cineva a dăltuit niște litere în ea, dar timpul le-a șters. Potrivit legendei locale, piatra comemorează un căpitan olandez din secolul optsprezece, care a pierit după ce vasul său a eșuat pe țărmul insulei. La sosirea refluxului, au încercat să traverseze bancul și să ajungă pe continent. Porțiunea dintre uscat și insulă e atât de superficială, încât uneori bancul iese la suprafață și îți permite să-l traversezi, cu condiția să știi drumul. Insularii folosesc ruta asta de secole. Dar nisipurile sunt pe-alocuri înșelătoare, iar întoarcerea apelor îi surprinde pe cei ce călătoresc fără un ghid experimentat. Trupurile căpitanului și-ale mateloților săi au fost aruncate la mal, de partea cealaltă a dealului.
– Ce trist. Marea și localnicii mi-au părut atât de prietenoși ieri, când am sosit. Nu te-ai aștepta la atâta cruzime din partea insulei.
– Cei de pe continent au dat o poreclă insulei: „Frumoasa adormită a mării”. Frumoasele adormite sunt îmbietoare, ca trandafirii, dar ascund și spini.
– Mi-ar plăcea să mă plimb pe bancurile alea, spuse ea. Nici nu pot să-mi închipui cum e să pășești pe un pământ care în urmă cu câteva ceasuri era scufundat în mare. Cred că te simți ca Moise.
– Pot să te duc după-amiază, când vine refluxul.
– Cum rămâne cu nisipurile înșelătoare și cu fluxul?
– Vei fi în siguranță cu mine. În curând se fac zece ani de când locuiesc aici și cutreier bancurile de nisip aproape zilnic. HeikeBartels, ghidul nostru numărul unu, m-a învățat tot ce era de știut.
– Minunat!
Bătu din nou din palme.
– Putem să mergem acum?
– Trebuie să mai așteptăm câteva ore.
– Atunci hai să luăm micul dejun. Vii cu mine?
N-am rezistat niciodată invitației unei femei frumoase. Dacă stau mai bine să mă gândesc, asta a fost singura invitație pe care-am primit-o vreodată din partea unei femei frumoase. Ne-am oprit la Casa Dunelor, restaurantul de pe deal, de la marginea orășelului.
– Incredibil cât de mult se apropie păsările astea! rosti ea în timp ce ciugulea un croasant. Azi dimineață când am deschis ușa cortului, m-am trezit holbându-mă în ochii ăștia obraznici. Era un fazan auriu, care-a bătut imediat în retragere. A dat puternic din aripi și a împrăștiat pene peste tot. Sporovăia ca o babă, supărat probabil că i-am ocupat teritoriul.
– Vietățile de pe insulă nu-s așa temătoare ca animalele de pe continent.
Era curioasă cu ce mă ocup și cum de-am ajuns pe Baltrum. I-am povestit totul, fără să menționez, firește, de atacul hiperbeta.
Ea mi-a povestit despre tatăl ei elvețian și despre mama ei venezueliancă. După divorțul părinților, și-a petrecut adolescența trăind ba în Elveția, ba în Venezuela. N-avea pereche în lumea asta. Era un ghețar în flăcări: fire neîmblânzită și păr negru din sălbăticia Venezuelei, amestecate cu judecată sănătoasă și ochi albaștri, furați de pe piscurile elvețiene.
Ne-am întors în port, ocolind iazul unde copiii lansaseră bărcuțe teleghidate. În piață, gunoierul strângea bălegarul lăsat în urmă de calul său de tracțiune. Era o după-amiază minunată, în prag de primăvară: soarele strălucitor ne gâdila pielea iar aerul răcoros ne împrospăta plămânii. Felina plutea pe drum, în ritmuri latino. Din port am dus-o pe bancurile de nisip. N-am ajuns pe uscat, ci am făcut jumătate de roată la stânga, spre traulerul eșuat. Această namilă de oțel căzuse cu timpul pradă vieții marine, fiind pe de-antregul acoperită de plante multicolore.
Am condus-o pe bancurile de nisip ce pulsau cu viață, mai cu seamă viermi de nisip. Am lăsat-o să mănânce ierburi sărate și să guste din seva gălbuie a scoicilor împrăștiate în jur. Soarele îi mângâia pielea de culoarea nisipurilor umede. Sub razele lunii, părul ei întunecat lucea în nuanțe albăstrii, ca marea.
– E minunat, rosti ea, zâmbind liniștită.
– Chiar dacă ți se afundă degetele în nisip, te simți ca în deșert, am rostit eu, meditativ. Acel sentiment unic de singurătate.
– Așa-i, oftă ea.
Emotika ei se făcu violetă.
– În zilele astea, europeanul nu mai poate să fie singur. Nici măcar în propria lui casă… Poate că nu-i vezi, nu-i auzi, sau nu-i miroși, dar sunt mereu acolo, la câțiva metri depărtare. Vecini, trecători… N-ai scăpare. Aici înțelegi ce-nseamnă intimitatea cu-adevărat. Aici mă simt cel mai apropiat de muzica mea. Aici se nasc cele mai bune idei. De-aia iubesc să vin aici.
Aș fi vrut să adaug: pentru prima oară în cinci ani împărtășesc acest sentiment cu un om, pentru prima oară cu cineva pe placul meu. Cuvintele mi-au rămas înțepenite în gâtlej.
Am servit cina la Hanul Codului și ne-am plimbat pe cheiul nordic. Luna nouă învăluia văzduhul în mister. Adierea s-a întețit. Ne-am așezat pe o băncuță. Valurile păreau tentacule negre de caracatiță, încercând să escaladeze zidul și să pătrundă pe insulă.
Felina se apropie de mine și mă privi în ochi.
– Ești pe invers?
– Poftim? m-am bâlbâit.
– Nu mi-ai făcut niciun avans toată ziua. Deci, ești pe invers?
– N-nu.
În lumina sărăcăcioasă a felinarului am observat că emo-cristalul ei se făcuse roz.
– Dovedește-o.
Niciodată n-am primit o propunere așa directă de la o femeie frumoasă. Am înghițit în sec și mi-am luat inima în dinți.
– La mine sau la tine?
Îmi venea să-mi dau pumni pentru vorbele astea tâmpite.
– La tine, a venit răspunsul ei.
Ajunși în căbănuța mea, Felina luă în primire sistemul de home-entertainment. Îi comandă să cânte salsa și se roti prin sufragerie. Se strecură în spatele fotoliului de piele și de-a lungul dulapului din lemn de nuc, unde-mi țineam instrumentele de suflat. Își petrecu brațele pe după gâtul meu și mă trase lângă ea. Își aduse mâna dreaptă în față și o coborî. Emotika strălucea roșie ca focul.
– Nu, rosti ea, mimând pudoarea. Nu ești pe invers.
În seara aceea n-a dormit în cort. Afară vuia furtuna. Înăuntru s-a dezlănțuit o furtună toridă, care ne-a unit ființele.
Felina intenționase să rămână două zile pe insulă. În schimb, se mutase în căbănuța mea și rămase toată săptămâna. Ne-am plimbat îndelung pe dealuri și pe bancurile de nisip. Cutreieram plaja până târziu în noapte, când farul și stelele erau singurii noștri însoțitori. Uneori eram nevoiți să dibuim drumul de întoarcere, prin întuneric.
Într-una din nopți ne îndreptam spre cabană, când am zărit o umbră pe stradă, lângă clinică. Doi ochi mari stăteau fixați asupra noastră.
Am încremenit.
Câteva clipe mai târziu, umbra se răsuci și am întrezărit silueta unei căprioare, îndepărtându-se fără teamă.
În acea noapte au ieșit la iveală sechelele Felinei. Am fost trezit de o lovitură în spate. Felina împărțea pumni în stânga și-n dreapta. Am aprins veioza de pe noptieră și am observat că emotika ei căpătase o culoare gri închis, pe care n-o mai văzusem până acum.
Avea chipul contorsionat și scutura din cap, gemând: „Nu…”
Am încercat s-o liniștesc, șoptindu-i că e doar un vis și că era în siguranță cu mine, dar pumnii și picioarele și-au continuat asaltul. O lacrimă i s-a scurs pe obraz. În cele din urmă am reușit s-o aduc în simțiri. A sărit din pat și m-a privit cu spaimă.
– Ce s-a întâmplat? am întrebat.
Nu părea să mă recunoască.
Am luat un pahar cu apă din bucătărie. Când m-am întors, am găsit-o chircită la marginea patului, cu fruntea în palme și privirile țintuite în podea. M-am lăsat pe vine și i-am oferit paharul. Am încercat atunci să-i sondez privirile, dar chipul îi era ascuns după plete. Am încercat să-i dau părul de pe ochi, dar a tresărit.
Duse paharul la gură, cu mișcări tremurânde, și-l lovi de smalțul dinților.
– Aveam unsprezece ani când a venit la mine-n cameră, șopti ea holbându-se la podea de parcă ar fi studiat o crăpătură în lemn, cea care scârțâie mereu când încerci să te furișezi noaptea la baie.
– Mi-a zis că sunt frumoasă.
Dar ești frumoasă, mi-a venit să-i spun. M-am simțit murdar.
– Irezistibilă, adăugă ea, după încă o gură de apă.
– Doar nu vrei să zici că…
N-am dus întrebarea la capăt.
– Era fratele tatei.
Mă privi cu o expresie absentă, printr-o perdea de lacrimi.
– Mi-a zis că-i vina mea.
Părea atât de distantă. Aveam impresia că am trădat-o. Își ținuse bine ascunse durerea și teroarea. Construise un zid mental în jurul lor și arăta lumii doar fața ei veselă. Dar cicatricile sunt mereu acolo, măcinându-te în liniște, fără șanse de vindecare. Coșmarul ei parcă ridicase un zid între noi.
Goli paharul și-l așeză pe podea, apoi întinse mâinile. Am reușit într-un sfârșit s-o iau în brațe. Dar eram neajutorat în fața coșmarului, care a devenit o prezență obișnuită în patul nostru.
Pe timpul zilei o lăsam adesea să-mi asculte compozițiile. Nu reușea să stea locului când cântam. Pentru ea, fiecare sunet era un dans, și adesea plutea prin încăpere, dezvoltând teme și distrugând în chip ritmat covorul. În timp ce-o urmăream cum dansează, mă întrebam dacă aș putea transforma mișcările ei în muzică.
Felina a devenit sursa mea de inspirație pentru nenumărate teme. Însă de-abia când am lăsat-o să vorbească prin vocoder, pe care l-am construit în adolescență, am avut momentul meu de grație. Vocoderul analizează timbrul vocii din microfon și îl folosește pentru a modula sintetizatorul. Dotat cu vocea ei, sintetizatorul cânta acum foc și gheață în rafale minunate, unde răceala consoanelor elvețiene se îmbina cu iuțeala sosului latin.
Citisem mai demult despre profesorul Heyernink, care primise premiul Nobel pentru studiul persoanelor ce sufereau de autism. Cu ajutorul unui chip NEX-389 redase undele cerebrale ale pacienților săi pe un computer și le transformase în sunete și imagini. Pacientul era expus la aceste sunete și imagini. Astfel crease un circuit, în care gândurile și sentimentele pacientului îi erau înapoiate pe canalul vizual și cel auditiv. Creierul era educat să comunice la un nivel mai fundamental și mai structurat. Profesorul a făcuse progrese vizibile cu pacienții săi. Mi-am dat seama că folosind metodaHeyernink, voi putea surprinde esența Felinei, ca mai apoi s-o integrez în compozițiile mele.
La sfârșitul săptămânii, Felina se întoarse la lucru. Nici bine nu urcase pe feribot, că deja îmi era dor de ea. Dar în același timp eram entuziasmat de ideea mea. De cum am ajuns acasă am comandat un chip NEX-389.
Mi-a luat trei luni să construiesc encefalo-coderul, așa cum l-am botezat ulterior. Felina mă vizita cât de des putea, de regulă două weekenduri pe lună. În acele momente mă simțeam în paradis. Felina era singurul element care lipsise din mica mea pastorală.
Era înnebunită după mine și după insulă. Cel puțin așa credeam. După al patrulea sau al cincilea week-end petrecut împreună, mi-a pus o întrebare ciudată.
– Vreau să merg la Vladivostok în două săptămâni. Vrei să vii cu mine?
– La Vladivostok? De ce?
– E un loc fascinant. Încărcat de istorie.
– Dar trebuie să termin două proiecte. Unde mai pui că mai am de lucrat la encefalo-coder și la simfonie…
– Toate astea te așteaptă aici, când te întorci. Doar două zile. O să fie distractiv. Nu ți-ai dorit niciodată să vizitezi și alte locuri?
N-am înțeles nici în ruptul capului de ce unii caută în mod intenționat înghesuiala, disconfortul și pierderea de vreme tipice peregrinărilor dintr-un loc în altul… și înapoi. Nu simt nevoia să-mi părăsesc casa. Am tot ce-mi trebuie lângă mine, de la unelte la instrumente.
– Nu. Țin la muzica mea, am răspuns.
Felina a fost foarte dezamăgită, deși nu mi-am dat seama din prima clipă. Călătoritul îi aducea sens vieții. Era poate felul ei de-a fugi de umbra trecutului. Două săptămâni mai târziu a plecat la Vladivostok… de una singură.
Când am terminat encefalo-coderul, l-am testat pe mine. Am instalat electrozii pe o banderolăconfortabilă, în realitate un mini-transmițător ce purta semnalele spre computer.
Mi-a fost dificil să găsesc o cale potrivită să traduc semnalele în note muzicale. Articolele profesorului Heyernink m-au ajutat să găsesc algoritmii adecvați. Parametrii i-am ajustat după ureche. La scurt timp, puteam să compun o muzică mai originală și mai puternică decât tot ce auzisem până atunci.
– Am terminat encefalo-coderul, i-am spus Felinei, când a coborât de pe feribot. Abia aștept să-l încerc pe tine.
– Sunt obosită, a oftat ea. Vreau doar să mănânc ceva și să mă culc.
În acea noapte s-a zbătut iar în somn. Am vrut s-o trezesc, așa cum făceam de fiecare dată când era bântuită de coșmaruri.
Dar nu m-am putut abține. Voiam să surprind acel chin adânc înrădăcinat în sufletul ei.
I-am pus banderola pe cap, fără s-o trezesc. A reușit s-o dea jos de trei ori. Coșmarul a durat două ore. Când s-a liniștit, am luat banderola.
Am intrat pe furiș în studio, ca să ascult ce înregistrase encefalo-coderul. Am înțeles de-ndată că simfonia mea era întregită. Nicio compoziție muzicală pe care-o ascultasem nu emana atâta suferință și teamă. O alegorie perfectă pentru furia furtunilor ce pustiau țărmul, pentru chinul și teama îndurate de insulari precum și de marinarii înecați.
Ritmul și timbrul îmi dădeau fiori. Era o experiență purificatoare, cathartică, capabilă să-ți schimbe viața din temelii, așa cum insula o schimbase pe-a mea. Era punctul culminant al simfoniei Baltrum!
Cuprins de frenezie, am lucrat la ea toată noaptea, amestecând toate ingredientele. M-am întors în dormitor la ivirea zorilor. Eram obosit și amețit, dar mulțumit de ce înregistrasem. Știam că am compus o capodoperă.
M-am trezit târziu. Felina luase deja micul dejun. Îmi scrisese pe-un bilețel că pornise spre plaja nordică. Am ciugulit un sandviș, am dat pe gât un pahar cu suc de portocale și am plecat în grabă pe urmele ei. Razele soarelui de primăvară m-au înviorat. Lumea căpătase o culoare nouă. Sărbătorea alături de mine.
Am găsit-o lângă dig, urmărind cu privirile un vapor ce traversa linia orizontului. M-am aruncat în nisip, lângă ea.
– Gustav, te iubesc, a rostit cu tristețe în glas. Dar nu cred că avem un viitor împreună.
Parcă mă lovise trăsnetul.
– De ce?
– Vreau să văd și alte locuri, să cunosc oameni.
Emotika ei căpătase o nuanță cenușiu-maronie, destul de bizară.
– Tu te lași consumat de munca ta. Insula asta e o închisoare. Te-ai închis aici.
– Baltrum e o închisoare? am spus, nevenindu-mi să-mi cred urechilor.Baltrum oferă libertate și refugiu celor sătui de freamătul și zarva vieții de zi cu zi. Lumea din jur e adevărata închisoare.
– Pentru mine nu e, rosti ea cu lacrimi în ochi. Iubesc insula, dar peticul ăsta de pământ mă sugrumă de fiecare dată când vin aici. Vreau să descopăr și alte locuri și să le împărtășesc cu tine. Nu vreau să fiu țintuită aici, chiar de-o fi paradisul.
Urmă o tăcere apăsătoare. Încetul cu încetul înțelegeam tâlcul cuvintelor ei. De la entuziasm am trecut la disperare. Nu știu cât timp a trecut.
– Totul se va schimba, am spus când m-am ridicat. Am terminat simfonia. Trebuie s-o asculți.
La auzul primelor acorduri surâse melancolic. Emotika era din nou indigo. Începu să danseze pe ritmurile primei părți – intitulată „Sturzul multicolor” – asemenea unui înger plutind pe un nor. Muzica evoca peisaje insulare, cu iepuri și păsări ce-i însoțeau mișcările, acompaniate de stropi de rouă și de ploaie ce scăldau pajiștile cu verdeață și nisipurile aurii.
În a doua parte, furtuna pustia țărmul insulei. Dansul ei deveni mai sălbatic, iar emotika ei mai întunecată. Vraja muzicii o cuprinse total, pe măsură ce simfonia se apropia de punctul culminant. Acum, dansul ei părea un ritual tribal de război, din ce în ce mai pasional. Se lovi de canapea și de scaune. Se lovi la cap și își smulse smocuri de păr, izbind și urlând în ritmul furtunii muzicale. Când simfonia ajunse la apogeu, emotika ei se făcu neagră ca smoala. Felina căzu la podea.
Felina n-a mai plecat din acea zi. Nespus de frumoasă șade nemișcată în balansoarul ei, cu vedere spre plaja de nord, radiind parcă lumină angelică. Cred că e fericită. Nu pot ști cu siguranță, pentru că n-a mai rostit o vorbă de-atunci. Dar o zăresc în ochii ei mari, ce oglindesc frumusețea insulei noastre, atunci când o plimb în scaunul cu rotile. Stefan, mecanicul nostru de serviciu, a meșterit scaunul special pentru ea: roșu, cu decorațiuni galbene.
Emotika ei e albă și nu și-a mai schimbat culoarea de-atunci. Toate suferințele care-o bântuiseră ani la rând au dispărut, alungate de muzica purificatoare. Adio coșmaruri și neliniști. Când îi pun encefalo-coderul pe cap, un susur calm și melodios îmi gâdilă urechile. Foarte meditativ.
Simfonia Baltrum va debuta săptămâna viitoare în Hamburg. Păcat că nu va fi și ea acolo. Dar spiritul ei va străbate sala de concerte și va atinge sufletele ascultătorilor.
Titlul original : „The Sleeping Beauty Symphony”
Traducere de Alexandru Maniu.
Traducerea și publicarea textului în Revista SRSFF s-au realizat cu acordul autorului. Îi mulțumim.