Ochii lui Karl se obişnuiseră cu subsolul slab luminat, însă nasul lui refuza să tolereze duhoarea de care nu putea scăpa. Dopurile vârâte în nări nu-l ajutau prea mult. Dar asta era slujba lui de acum. Strângea gunoiul, îl făcea grămezi, îl târa după el. Totuşi, mai bine gunoiul de-aici, de jos, decât mizeria de-acolo, de sus, îşi zise. Pentru că tocmai acolo, sus, în sălile de judecată şi zona de detenţie de la Tribunal, stăpâneau mizeria şi hoiturile. Lepădăturile şi gangsterii, hoţii şi cerşetorii, mutanţii şi neadaptaţii – unde te uitai, numai pe ei îi vedeai. Inundau străzile, invadau complexele rezidenţiale, năpădeau bibliotecile şi pieţele. Karl îi detesta pe toţi.

Zgomotul de gunoi aruncat pe unul din numeroasele tobogane îi întrerupse jelania şi, precum ecoul unui gong, îl trimise înapoi la treaba pe care o făcea cu atâta silă. Eliberă pubela din încuietoare, o împinse la o parte şi aduse alta în locul ei.  Un ghemotoc de hârtie udă şi o bucată de fruct mâncat pe jumătate se blocaseră la gura toboganului, aşa că se căţără până la ea ca s-o cureţe. Apropiindu-se, văzu o piersică şi-un cocoloş de şerveţele ude. Simţi jegul lipicios chiar şi prin mănuşă când îl trase afară. Încleştă din dinţi şi mormăi o înjurătură, întrebându-se cine-şi poate permite o piersică acolo, sus.

După o vreme, se lăsă copleşit de munca lui monotonă şi întunericul din subsol. Parcă şi miasmele se mai domoliseră. Ştia că trebuie să fie pe la sfârşitul după-amiezii, deci mai avea doar câteva ore până să plece acasă, unde îl aştepta o trataţie rarisimă. La cină avea să mănânce friptură – friptură de vită, nu derivate din soia sau materie vegetală comprimată, ci carne adevărată. Nu mai pusese gura pe-o friptură de… nu mai ştia de când. Cum fermele mici şi mari dispăruseră, asemenea delicatese erau cam scumpe. De data asta, însă, economisise suficient ca să-şi facă pofta.

Auzea deja carnea sfârâind pe grătar. Simţea aroma şi sucul ei savuros scurgându-i-se în gură. Avea şi nişte condimente pe undeva. Le va…

– Leander? Unde eşti?

Un glas familiar îi întrerupse reveria culinară.

– Întotdeauna e-al dracului de întuneric în zona asta. Karl, eşti pe-aici?

Era Walt, unul din supraveghetorii care se deplasau de colo-colo. Cobora la subsol ori de câte ori voia să ia o pauză neoficială. Era un mocofan şi-un neghiob căruia nu-i mai tăcea gura, însă Karl îi tolera vizitele… pentru că îi făceau ziua mai uşor de suportat. Pe lângă asta, nu prea avea cum să scape de el.

– Normal că sunt aici, Walt. Unde credeai că sunt?

– Nu ştiu, răspunse celălalt, coborând anevoie scările. Uneori te mai cheamă să faci curat la etaj. Aha, aici mi-erai. Îmi trebuie timp până mi se obişnuiesc ochii cu semiîntunericul.

Supraveghetorul se aşeză la baza treptelor, ca întotdeauna, şi scoase un baton de ciocolată. Karl nu înceta să se mire cum de putoarea nu-i afecta pofta de mâncare.

– E-o zi a naibii de caldă, rosti Walt, în timp ce Karl dădea mai departe cu mopul. Ai noroc că stai aicea, la răcoare. La etaj e ca la grădina zoologică. Întotdeauna sunt mai ocupaţi când e arşiţă. Escrocii ies la iveală pe vreme bună, ca acum – Dumnezeu să se îndure de ei. Ştii că lumea noastră ar fi mai bună dacă toţi l-ar găsi pe Dumnezeu? Şi tu, Karl. Cu totul altfel ai vedea lucrurile dacă spiritul tău s-ar uni cu Sfântul Duh.

Karl îi ignoră vorbăria, ca de obicei. Încercă să-şi imagineze din nou friptura, dar nu reuşi să se concentreze la ea. Se pomeni că ascultă lamentaţiile guralivului cuprins de pioşenie.

– … de ozon se înrăutăţeşte. Nivelurile alea de radiaţie, sau cum le-o fi zicând, tot cresc. Am auzit un reporter spunând că se vor naşte şi mai mulţi mutanţi din cauza asta. Beth şi cu mine nici acum nu-i lăsăm pe copii afară decât după ce apune soarele. Dar, în ziua de azi, unde să se mai joace copiii în siguranţă după apus, cu atâtea răzmeriţe din cauza foametei? A, stai aşa, am o fotografie nouă cu familia, una din aia în trei dimensiuni. Ia uite-o.

Karl se opri din treabă şi se prefăcu că admiră fotografia, deşi nu voia să vadă familia lui Walt. Nu voia să-şi aducă aminte.

– Vezi? Ăştia-s micuţii, Timmy şi Peggy Ann, ăsta-s eu şi asta-i Beth, bine-nţeles. Tu ai familie, Karl?

– Nu!

Răspunsul dur îl reduse pe Walt la tăcere, însă numai pentru câteva momente.

– Aşa-i, te-am mai întrebat. Copiii sunt o adevărată binecuvântare, Karl. Bineînţeles, Beth şi cu mine am chibzuit mult până să-i facem. Ştii tu, din cauză că-s atâţia mutanţi şi refugiaţi antareeni care se înghesuie pe-aici de peste tot. Fraţii noştri extratereştri sunt de-a dreptul fecunzi, Dumnezeu să-i binecuvânteze. Dar noi doi ne-am rugat şi tras concluzia că Dumnezeu ne-a trimis pe lume ca să ne înmulţim, aşa că, la naiba…

– Ne-au năpădit afurisiţii ăştia de extratereştri şi androizii lor, rosti Karl, vorbind cu sinceritate. Nici nu ieşi bine pe stradă, că te şi ciocneşti de unul. De parcă n-am avea destul imigranţi din lumea a treia…

– Ştiu ce vrei să spui, Karl. Nu-i frumos din partea mea, dar sunt convins că tocmai din cauza vizitatorilor din alte lumi e criză tot mai mare. Raţia lunară nu ne-ajunge niciodată. N-a trecut nici o săptămână de când una din întreruperile alea de curent neprogramate a afectat şi şcoala lui Timmy, aşa că i-au trimis pe copii acasă. Ai fost profesor, nu?

Karl îi aruncă o privire care-l lămuri că n-are de gând să-i răspundă, aşa că Walt continuă:

– Ştii, mi s-a spus că antareenii au auzit Cuvântul lui Dumnezeu. Au renăscut aici, pe Pământ. E destul să convingi un om să îngenuncheze şi să strige „Aleluia!”. Eu cred cu adevărat că a fi îngăduitor…

Comunicatorul lui Walt pârâi, iar Karl fu ispitit să mulţumească şi el unei zeităţi.

– Walt, eşti acolo?

– Da. Ce s-a întâmplat?

– O toaletă îşi face de cap la etajul al cincilea. S-a lăsat cu inundaţie. Du-te la subsol şi adu-l pe Leander încoace.

– Imediat. Walt se ridică. L-ai auzit, da? Se pare că au nevoie de tine la etaj, iar asta înseamnă că pauza mea s-a terminat.

Walt plecă, iar Karl îndesă mopul în găleata cu apă. Singurul lucru pe care îl ura mai mult decât să adune gunoiul era să cureţe după nişte degeneraţi împuţiţi.

***

Ieşind din Tribunal, Karl schimbă miasma gunoaielor cu cea de smog şi urină stătută. Afară, îl întâmpină un panou publicitar familiar – unul uriaş, înalt de douăzeci şi cinci de metri şi lat de cel puţin cincisprezece. În imagine, un cetăţean învelit din cap până-n picioare, un soare fierbinte şi avertizarea „Megawaţi, nu mega-arşi”. O reclamă veche, de prisos acum.

Soarele cel adevărat se pregătea să se retragă, iar nuanţele de roşu, galben şi portocaliu de pe cer se combinau cu perdeaua de smog, imprimând oraşului un aspect care amintea de gura iadului. Pentru a se feri de strălucirea orbitoare a astrului zilei, Karl îşi puse o pereche de ochelari cu lentile închise şi pătrunse în aglomeraţie. Faţă de subsolul izolat şi liniştit, afară era o hărmălaie cumplită. Cu greu se abţinu să-şi acopere urechile cu palmele şi să strige să se facă linişte.

Strada, mai mult decât orice altceva, îi amintea lui Karl unde se afla acum şi câte pierduse. Pe trotuare viermuiau oamenii şi rubedeniile lor galactice, motociclişti şi tot soiul de indivizi pe rotile şi rollerboard-uri sufocau străzile. Îi dispreţuia pe toţi. Oamenii se înghesuiau şi mai mult unii într-alţii, iar senzaţia de trupuri strivite era şi mai apăsătoare, deşi numai cei obligaţi să iasă din casă se aflau pe stradă. Cine putea, rămânea în siguranţa celor patru pereţi. Cei fără locuinţă căutau să se refugieze în orice loc cât de cât umbros. Nu ieşeau până la lăsarea întunericului, când foamea îi gonea din adăposturi ca focul pe şobolani.

Era încă zăpuşeală, mult mai cald decât îşi amintea Karl că fuseseră serile de iunie în copilăria lui. Să fie din cauza reducerii stratului de ozon sau îi juca feste memoria? Existau însă şi lucruri la care nu voia să se gândească, aşa că nu insistă prea mult asupra întrebării respective.

Vânzătorii ambulanţi, şoferii triciclurilor-taxi şi cerşetorii încercau să-i atragă atenţia. Le ignoră strigătele şi se grăbi să prindă următorul solarbus. Forţând zidul de trupuri ca să se poată aşeza şi el la coadă, începu să-l gâdile pielea, ca de fiecare dată când se înghiontea. Prea mulţi oameni. Prea multe virusuri. O populaţie de scrântiţi, monştri şi creaturi obsedate să-şi pună creierul la prăjit de dragul plăcerilor fizice. Îi înjură şi-şi dori să se întoarcă toţi în locul din care veniseră.

În faţa lui văzu o femeie fără buze şi cu nasul ca un rât de porc. Parcă avea şi un al treilea sân, dar nu era sigur. Imaginea creaturii mutante îi fu suficientă ca să-şi ridice gulerul. Asemenea tuturor celorlalţi de pe stradă, se învelise de sus până jos, în ciuda vipiei. Odată cu creşterea nivelului de radiaţii solare, pălăriile, umbrelele şi mantalele deveniseră ceva obişnuit.

Karl îşi vârî degetele pe sub căciula zdrenţuită şi se scărpină după ureche. Între timp, cineva se ciocni de femeia mutantă sau poate că ea se împiedică şi căzu singură. Nu spuse o vorbă, nu scoase un sunet. Rămase în mijlocul fluxului dens de pietoni, ca într-o enclavă temporară. Karl se  grăbi să treacă mai departe, prefăcându-se că nu o vede.

Se aşeză la o coadă când un grup de copii coborî dintr-un solarbus şi trecu pe lângă el. Le cercetă feţele puţin prea insistent, încercând să ghicească ce se ascunde în spatele umbrelor aruncate de umbreluţe. Dar nu găsi ceea ce căuta. Nu găsea niciodată. Se scărpină pe gât şi se târî câţiva paşi în faţă când avansă coada. Încercă să se concentreze la ceea ce îl aştepta acasă, să ignore gloata care-l asfixia. Asta făcea în fiecare zi. Chiar şi atunci când acasă nu-l aştepta nimic deosebit.

***

Karl trase aer adânc în piept şi-l expiră prelung, închizând uşa. Umerii adunaţi i se relaxară, ca şi cum s-ar fi săturat să-i tot ţină ridicaţi. Activă mecanismul de blocare a uşii, apoi setă alarma.

Ziua se apropia de sfârşit şi prin fereastra lui solitară pătrundea o lumină vie, dar inegală. Karl se întinse şi frecă nervos becul din peretele de lângă uşă. Becul reacţionă destul de repede şi începu să lumineze slab.

Căldura din casă era înăbuşitoare, dar el ştia că nu-şi permite să pornească aparatul de aer condiţionat. I-ar fi redus raţia de curent. Îşi scoase hainele pe rând, repetându-şi întruna că nu e chiar aşa de cald.

Se gândi la cina care-l aştepta, la friptura perfectă pe care o va pregăti. Dezbrăcându-se, merse în dormitorul micuţ şi-şi aruncă hainele pe pat. Se uită la tabloul de pe perete, ca întotdeauna. Era o ramă frumoasă, un model auriu împletit cu negru, şi scumpă – dar goală.

Avea de gând s-o dea jos, dar îi venea greu s-o facă. De câte ori o privea, încerca să-şi imagineze faţa lui Kevin. Dar, cu fiecare săptămână care trecea, chipul fiului său i se contura din ce în ce mai vag în minte.

Îi atrase atenţia un zdrăngănit din spatele ferestrei, urmat de urlete. De obicei, reuşea să se detaşeze de larma neîncetată a străzii, dar uneori era prea puternică pentru a o ignora. Hotărî să-şi utilizeze o parte din raţia de curent ca să asculte puţină muzică. Aşa nu va consuma prea mult. Alese o combinaţie liniştitoare, de suflători şi susur de cascadă blândă, şi merse în bucătărie.

Frecă un alt bec până când reuşi să deschidă frigiderul. Iat-o: nici prea mare, nici prea mică, merita fiecare bănuţ. O scoase din hârtia groasă de la măcelărie, care îi dădu o satisfacţie inexplicabilă. Simţi mirosul de carne de vită, de care aproape că uitase, şi-şi imagină ce gust va avea în combinaţie cu salata şi cartofii păstraţi pentru garnitură. Nu mai gustase o friptură de… de când Helen îl părăsise şi-l luase pe Kevin cu ea.

Îi spusese că oraşul e prea aglomerat, prea infestat cu infractori şi pervertiţi, dar el insistase că nu-şi poate părăsi slujba. Că găseai tot mai greu de lucru ca profesor şi că locul lui de muncă le oferea o anumită siguranţă. Nu-şi dăduse seama cât de hotărâtă era să plece, cât de puţin îi păsa de el. Ducă-se dracului! Îi luase totul, până şi fotografiile.

Ironia era că fusese atât de tulburat când rămăsese fără soţie şi copil, încât îşi pierduse slujba la care ţinuse aşa de mult. Asta se întâmplase cu peste doi ani în urmă, dar el încă privea rama goală, încă stătea izolat de lume.

Puţină sare cu usturoi, îşi zise, un pic de piper, un pic de chimion, dacă mai avea. De obicei, nu se omora cu cina. Eventual încălzea nişte alimente gata preparate. Dar, în seara asta, altfel vor sta lucrurile. În seara asta, gătitul va fi o adevărată plăcere.

După ce pregăti carnea, o aşeză frumos în cuptor, setă grătarul la poziţia „în sânge” şi se apucă să-şi prepare şi restul cinei. Muzica se opri aproape imediat. Frigiderul scoase un geamăt familiar, care se stinse treptat. Rămăsese fără curent.

Aruncă iute ochii pe fereastră şi văzu că nu era vorba de o pană de curent în zona lui. Merse imediat la blocul de alimentare individual şi constată că i se descărcase şi ultima baterie. Înjură lumea şi trase un pumn în sursa de curent, ca şi când aşa ar fi readus-o la viaţă. Mai avea două zile până primea raţia următoare şi carnea, dacă nu stătea la frigider, se strica. Chiar dacă nu se strica, el tot nu voia să mai aştepte două zile. Toată ziua nu se gândise la altceva decât la bucata de friptură şi era hotărât s-o mănânce în seara aceea, chiar de-ar fi fost să-şi spargă mobila şi să aprindă focul cu cărţile. Era suficient de nervos ca să treacă la fapte, dar detectoarele de fum din clădire i-ar fi stins focul pentru gătit şi ar fi pornit alarma, iar el ar fi plătit o amendă usturătoare. Nu mai puteai nici să aprinzi o lumânare în oraş fără dispensă specială.

Vru să se dezlănţuie şi să spargă ceva, să facă rău cuiva. Viaţa devenise o creatură diformă, cu multe membre care se încolăceau în jurul lui şi-l sufocau, îl biciuiau până când amorţea de durere. Şi tocmai amorţeala aceea îi amintea cât de inutilă era furia lui.

Nu putea face decât un lucru: avea destui bani, îşi zise, ca să cumpere o baterie. Nu mai luase niciuna de pe piaţa neagră, ştiind că era un lucru obişnuit, dar ilegal. Habar n-avea unde să meargă sau pe cine să întrebe, însă era convins că trebuia să se găsească baterii de vânzare pe stradă. Îl scotea din sărite ideea că trebuia să iasă din casă. Era destul de rău până şi în timpul zilei, dar noaptea, o persoană civilizată nu avea ce căuta pe stradă. Totuşi, el avea să mănânce bucata de friptură, chiar dacă era ultimul lucru pe care-l făcea în viaţa lui.

***

Soarele apusese, iar lămpile cu sodiu la joasă presiune, aliniate pe străzi, aruncau deja lumină portocalie deasupra oraşului. Erau încă mulţi oameni pe stradă, însă majoritatea nu aveau casă, deci nici unde să se retragă. Tot mai mulţi ieşeau din adăposturile lor de peste zi. Cum le chiorăiau maţele, Karl ştia că se vor aduna, vor începe să-şi mormăie foamea şi să fiarbă de nemulţumire. Încurajaţi de numărul lor mare, se vor împrăştia într-un cartier ghinionist, cerând hrană care nu li se cuvenea şi pentru care nu munciseră o clipă. El nu trăia pe picior mare, dar cel puţin muncea pentru puţinul pe care-l avea.

Era o noapte caldă, ca toate nopţile. Oamenii, în marea lor majoritate, îşi schimbaseră veşmintele protectoare din timpul zilei cu altele, mai îndrăzneţe. Acum, că se puteau afişa cu ce aveau mai bun, câteva târfe împopoţonate îşi ocupară poziţiile de-a lungul trotuarelor. Din câte vedea Karl, le mergea foarte bine.

Echipajele de poliţie începură să se adune în zonele destinate lor. Oamenii legii purtau costume protectoare, lansatoare de gaze lacrimogene şi pistoale cu electroşocuri. Pe târfe le ignorară. Aveau probleme mai urgente de rezolvat.

Poate că Helen avusese dreptate. Poate că ar fi trebuit să renunţe la slujbă şi să părăsească locul acela oribil, o rană uriaşă în descompunere, care duhnea ca puţurile iadului. Poate… dar era prea târziu să mai spună „poate”. Ea şi Kevin plecaseră, el rămăsese.

Luna arunca pământului priviri furişe, dar intense, promiţând să-l mai răcorească. Cum soarele era toxic, razele ei reprezentau acum un simbol al purităţii. Ba chiar deveniseră esenţa unei noi religii. Exact ce-i lipsea omenirii, îşi zisese Karl dispreţuitor când citise despre lunarieni şi ritualurile lor. Încă o ceată de scrântiţi.

Îşi înăbuşi repulsia şi agrăi câţiva străini, dar dialogul cu ei nu-l duse nicăieri. Fie nu-l puteau ajuta, fie nu voiau. Fu ignorat, tratat cu răceală sau ameninţat. Erau nişte animale şi îi detesta pe toţi.

Tocmai când îşi zise că ura s-ar putea să-i fie de folos cât de cât, o femeie răsări dintre umbre, aranjându-şi fusta de-o palmă. Lui Karl i se păru evidentă intenţia ei… aşa cum şi ei i se păru intenţia lui. Se uită la braţele ei, să vadă cât de mari sunt, şi-i dispăru certitudinea. Încă o victimă a perversiunilor.

– Bună, scumpule, se linguşi femeia, ai chef de distracţie?

– Nu, mulţumesc, mormăi Karl, neştiind sigur ce se ascunde sub fusta ei. Vreau să cumpăr o baterie. Nu ştii cumva unde aş putea… găsi una?

– Nu-ţi trebuie stimulente, frumosule. Te „încarc” eu pe loc.

Se apropie de el, vrând să-l atingă. Karl schimbă rapid tactica.

– Nu, îmi pare rău, nu.

– Cum vrei, cedă femeia, înlocuind tonul mieros cu unul plictisit. Îl cauţi pe Roblevo. Ăsta e mereu legat la ţeavă şi-ţi dă şi ţie, dacă ai cu ce să plăteşti.

– Şi unde-l găsesc pe Roblevo ăsta?

– Acolo, iubire, îi arătă femeia, Mollison colţ cu Third. Mai devreme sau mai târziu, tot apare el de undeva.

***

Când ajunse la intersecţia celor două străzi, observă un vânzător care se străduia zadarnic să-şi vândă marfa unui cuplu aflat în trecere. Karl ezită, apoi merse la el.

– Tu eşti Roblevo? îl întrebă.

– N-aş prea zice, răspunse vânzătorul vesel din spatele tarabei sale portabile. Io’s McCloud, McCloud Gură-Mare, pentru clienţi şi amici. Roblevo ăla pe care-l cauţi tu se învârte prin zona asta. Tre’ s-apară. Între timp, amice, hai să-ţi prezint ultimul răcnet în materie de alimentare solară.

Îi arătă un ceas de mână care nu se deosebea prea mult de ceasurile pe care le văzuse el până atunci.

– N-am nevoie de ceas, rosti Karl morocănos.

– Nu-i un ceas oarecare, domnule. Nu, nu e cadranul ăla solar cu care se jucau strămoşii noştri glorioşi. E ceasul de cel mai mare calibru, arată cele mai noi descoperiri făcute de om în aventura lui printre stele. Minunea asta nu numai că-ţi indică ora din orice loc de pe planetă sau din afara ei, ci o face şi în patru limbi. Între timp, îţi măsoară pulsul, tensiunea, temperatura şi…

– Am spus că n-am nevoie de ceas, îl întrerupse Karl nervos.

Ar fi vrut să apară odată respectivul Roblevo. Îi era tot mai foame şi nu-i plăcea să stea prea mult în aer liber.

– Înţeleg, domnul meu, continuă vânzătorul, nestingherit. E clar că nu eşti genul care se lasă condus de timp. Nicio problemă, am o grămadă de lucruri pe care te invit să le studiezi cu atenţie. Poate o pungă de buzunar din cea mai fină imitaţie de piele sau o păpuşă lucrată de mână pentru fetiţa ta? Nu? Am bilete la concerte, la teatru, la baluri şi meciuri. Am…

– Baterii ai? îi întrerupse Karl logoreea a doua oară.

– Sunt şocat şi mâhnit, domnule, protestă vânzătorul, afişând toată falsa sinceritate de care era capabil. Doar ştii că e ilegal să vinzi baterii neautorizate. McCloud Gură-Mare e un comerciant respectabil, respectă cu stricteţe orice cod civil şi moral. Dar poate că voi reuşi să te ispitesc cu puterea lui Dumnezeu, preabunule domn. Am nişte Biblii de buzunar tipărite pe hârtie de cea mai bună calitate. Garantat îţi asigură iluminarea spirituală până în ziua când vei auzi chemarea.

Karl scutură din cap şi-şi mută nervos greutatea de pe un picior pe altul.

– Hai să-ţi mai spun ceva. Pentru orice lucru cumperi de la mine, îţi citesc aura gratuit. Sigur găseşti unul cu care să vrei să pleci acasă.

– Aura? Ce aură?

– Aura, prietene, e lumina sufletului. În timpul unei călătorii spirituale pe care am făcut-o cândva prin Tibet, am învăţat să citesc şi să interpretez aura care ne înconjoară pe fiecare. Şi trebuie să-ţi spun, prietene, că nuanţa gri închis a aurei tale e cam îngrijorătoare. Eşti cumva bolnav?

– Nu vreau să cumpăr nimic şi nici să-mi citeşti aura! se răsti Karl. Nu vreau decât o baterie şi pe urmă să plec acasă.

– Vrei zeamă?

La auzul vocii tunătoare, Karl se răsuci. Dădu cu ochii de o matahală care-şi clătina braţele lungi şi groase pe lângă corp. Avea o faţă lipsită de expresie şi purta haine pe care şi un om al străzii le-ar fi aruncat la gunoi.

– Zi, vrei zeamă, sau ce?

Văzând cât de mare şi ameninţător e, Karl se nelinişti.

– Da, vreau o baterie. Tu eşti Roblevo?

Zdrahonul inexpresiv nu-i răspunse, dar îi făcu semn să-l urmeze.

Mergând în spatele brutei şi întrebându-se dacă nu cumva e pe cale să facă o prostie, Karl observă că strada întunecată se întunecă şi mai mult. Ridică ochii. O grămadă densă de nori acoperea cerul şi bloca strălucirea lunii.

Namila îl conduse o porţiune scurtă, într-un loc cu lume puţină. Îi aştepta un antarean. Era mai scund decât Karl, deşi părea mai înalt din cauza capului în formă de inimă. Stătea cu spatele lipit de perete şi fuma un trabuc.

Faptul că se proptea pe două tentacule, iar pe celelalte două le flutura ca şi când ar fi fost două braţe, nu-i dădea un aspect mai omenesc în ochii lui Karl. Acesta îşi reprimă impulsul de-a se întoarce şi-a o lua la fugă şi-şi înăbuşi tusea când se apropie de extraterestru suficient cât să simtă mirosul – cel de antarean, nu cel de trabuc. Toţi puţeau la fel.

– Vrea zeamă, vorbi zdrahonul, plasându-se în spatele antareanului, la stânga acestuia.

– Roblevo, se auzi vocea din translatorul mobil al extraterestrului. Cu ce te pot ajuta?

– Vreau să-mi pornesc unitatea de alimentare, răspunse Karl.

– Cât îţi trebuie? întrebă antareanul, cuprinzând trabucul cu buzele groteşti, în timp ce translatorul vorbea în locul lui.

– Doar o baterie.

Una din tentaculele groase ale creaturii negre duse mâna în buzunar şi scoase o baterie. I-o întinse lui Karl, care o luă cu grijă, crispându-se când atinse cu degetele prelungirea umedă, solzoasă. Studie bateria.

– De unde ştiu că e încărcată la maximum?

Antareanul îl privi fix un moment, cei doi ochi negri ai lui arzând de o emoţie străină, pe care Karl nu şi-o putea închipui.

– De unde ştie… Translatorul începu să pârâie. Antareanul ridică un tentacul şi-l pocni. De unde ştie vântul din ce direcţie să bată? De unde ştie găina să zboare?

Karl se clătină stânjenit de pe un picior pe altul.

– Găinile nu zboară, replică el.

Antareanul se apropie, aplecând uşor capul ţuguiat spre Karl.

– De unde ştii că n-o să-l pun pe amicul meu Nerozilă să-ţi taie gâtul şi să-ţi ia banii?

Karl aruncă o privire nonşalantă spre stânga, încercând să stabilească în ce direcţie s-o ia la fugă.

– Cât costă? întrebă el, cu voce tremurată.

– Douăzeci.

– Douăzeci? se plânse Karl. Pentru o singură baterie?

– E zeamă de primă calitate, replică antareanul, ridicând parcă din ceea ce păreau a fi doi umeri.

Karl nu vru să se certe. Plăti şi plecă.

Hotărât să se îndepărteze cât mai rapid de antarean şi slugoiul lui, nu se uită pe unde o ia. În scurtă vreme, îşi dădu seama că se rătăcise. Nu era obişnuit să bată străzile, mai ales noaptea, iar acum se pierduse cu desăvârşire.

Căutând un reper familiar, auzi ceva în spatele lui. Să fie Nerozilă, trimis de antarean să-l urmărească şi să-l uşureze de restul de bani? Ar fi o mişcare tipică pentru un antarean, îşi zise. Însă ar lua plasă, pentru că nu mai avea ce fura de la el.

Poate că erau nişte dezaxaţi care omorau de plăcere. Poate nici nu era antareanul, ci un om al străzii disperat sau una din bandele de mutanţi despre care aflase şi el.

Auzi încă un zgomot, mai puternic şi mai apropiat. Se panică şi-o luă la goană. Nu fugi prea mult, că ajunse la o fundătură – un perete mâzgălit cu graffiti: „Mutanţii sunt de rahat” şi „Dă-mi de mâncare sau ia-mi gâtul”.

Scrută întunericul, încordându-şi auzul ca să surprindă eventuale zgomote, simţind că începe să transpire. Nu auzi şi nu zări nimic suspect, aşa că o luă înapoi, până când ajunse la un drum care, spera el, avea să-l scoată din labirintul ostil în care intrase. Se deplasa precaut, evitând grămezile de gunoaie care-i ieşeau în cale. Spera să fi scăpat de urmăritori, oricine-ar fi fost ei. Da, hoţii de rând renunţă cel mai repede. Le piere cheful dacă trebuie să muncească prea mult.

O vreme, merse paralel cu un gard din sârmă  şi se mai relaxă. Tot nu ştia unde se află şi se întreba în ce parte s-o ia, când ceva sări spre el din beznă. Un câine mare, lătrând ameninţător, izbi cu labele de gard, arătându-i clar că vrea să-i sară la beregată.

Karl se dădu înapoi şi o luă la picior. Ştia că trebuie să se mişte repede. Lătratul avea să atragă atenţia nemernicilor care-l urmăreau. Alergă până începu să gâfâie, până zări nişte lumini şi auzi ţipete. Alergă în direcţia lor. Apropiindu-se, hărmălaia se amplifică. Ajuns dintr-o dată într-un spaţiu deschis, se ciocni de cineva şi se trezi pe burtă.

Buimăcit pe moment, se ridică greoi în picioare şi se pomeni purtat de un val de oameni ai străzii furioşi. De-abia reuşi să-şi păstreze echilibrul, împins şi îmbrâncit din toate părţile. Parcă nimerise într-o casă de nebuni. Îl înghiţi vacarmul, ţipete disperate întrerupte de răcnete de mânie. Unii încercară zadarnic să pună ordine în haos, dar nu-i ascultă nimeni şi fură imediat luaţi de gloată. În apropiere, se auzi zgomot de sticlă spartă, iar el se ghemui din reflex.

– Împrăştiaţi-vă! răcni o voce artificială. Cei care nu părăsesc imediat zona vor fi puşi sub acuzare conform legii. Împrăştiaţi-vă imediat!

Karl nu-şi dădu seama de unde se auzea vocea, dar ştiu că trebuie să dispară de-acolo. Ştia ce avea să urmeze. Văzuse prea multe reportaje pe tema asta.

– Vrem mâncare! Vrem mâncare!

Răcnetele răsunară de undeva din dreapta lui. La început, doar câteva, dar în secundele următoare, un ţipăt generalizat se răspândi ca un virus prin mulţimea furibundă, reluat de mii de voci:

– Vrem mâncare! Vrem mâncare!

Karl auzi câteva bubuituri şi mulţimea se năpusti înainte. Panica generă un efect de domino şi un val de trupuri îl izbi pe el şi pe alţii, trântindu-i la pământ. Cei rămaşi în picioare o luară la fugă, deşi nimeni nu părea să ştie în ce parte era mai sigur să se retragă.

Ridicându-se din nou în picioare, Karl văzu norii de gaz şi exploziile orbitoare ale grenadelor de diversiune. În jur, haos şi confuzie. Nu apucă să se hotărască în ce direcţie era mai bine s-o ia la goană, că o grenadă explodă la picioarele lui, luându-i vederea.

Karl duse mâna la ochi şi ţipă. Căzu pe spate, dar se lovi de ceva şi rămase în picioare. Îl dureau ochii şi-i zvâcneau tâmplele. Încercă să-şi ridice pleoapele, dar nu văzu decât lumină, o sclipire năucitoare, incandescentă. Durerea şi faptul că nu vedea îl scoteau din minţi. Nu se putea gândi la altceva decât că orbise. Se clătină şi începu să strige:

– Nu mai văd! Ajutaţi-mă, vă rog! Am orbit, ajutaţi-mă!

Dar glasul lui se pierdu în corul sutelor de ţipete din jur.

Continuă să se deplaseze cât de repede putu şi, în scurt timp, hărmălaia se îndepărtă de el. Îşi dădu seama că e o pradă uşoară. Gândul îi alimentă panica şi, când vru să înainteze mai rapid, se împiedică de un obstacol nevăzut.

Extenuat, cu ochii şi tâmplele zvâcnindu-i de durere, continuă să meargă, mânat de o spaimă închipuită. Cu cât înţelegea mai bine că orbise, cu atât era mai disperat. Nu mai striga, neştiind pe cine ar putea atrage strigătele lui. Era sigur că-l va observa cineva cât de curând, dar oare cine anume? Orbecăia, ajutându-se de un zid călăuzitor, păşind cu prudenţă, un pas, apoi încă unul, până când, la un moment dat, călcă în gol.

Alunecă şi se izbi zdravăn de betonul neregulat, căzând cu capul înainte şi rostogolindu-se de mai multe ori. Când se opri, îşi pierduse cunoştinţa pe jumătate. Zăcu acolo vreme îndelungată, numărându-şi rănile. Îl dureau, dar nu era sigur că-şi rupsese vreun os. Încercă să deschidă ochii. Sclipirea orbitoare nu dispăruse.

– Hei! se auzi o voce de copil. Eşti teafăr?

– Am nevoie de ajutor. Nu văd, strigă Karl. Am căzut şi am nevoie de ajutor să mă ridic.

– N-am voie să vorbesc cu străinii.

– Nu sunt… te rog, am nevoie de ajutor.

Karl aşteptă, dar nu primi răspuns.

– Eşti acolo?

Tăcere.

– Unde te-ai dus?

Afurisitul ăla de şoricel a şters-o şi m-a lăsat aici, îşi zise. Poate că era un puşti mai prostuţ de pe stradă, un mic animal sălbatic. Deschise ochii din nou şi, în locul luminii orbitoare, zări câteva puncte strălucitoare. Printre ele, întuneric.

– Vezi? Acolo, la capătul scărilor. Zice că nu vede, auzi din nou glasul de copil.

– Tu, ăla de jos! De data asta, îi vorbi o femeie. Ce-ai păţit?

– M-a orbit ceva, o grenadă de diversiune sau… habar n-am. Pe urmă am căzut aici.

– Poţi să te ridici?

– Nu ştiu. S-ar putea să-mi fi fracturat glezna.

– Vezi dacă te poţi ridica. Cobor la tine, dar să nu încerci vreo şmecherie, că-ţi scot maţele. Iris, stai pe loc.

Karl reuşi să se scoale în picioare. I se păru că vede mişcare. Era numai vânătăi, dar nu credea să aibă nimic rupt.

– Vezi că sunt nişte scări în faţa ta, îl avertiză femeia. O simţi lângă el. Ridică piciorul şi-am să te-ajut eu să le urci.

Urcă încet, dar, când ajunse în vârful treptelor, îşi dădu seama că îşi recăpăta vederea. Lumina aceea orbitoare scădea în intensitate şi, în ciuda punctelor, vedea mai clar. Înălţă capul, desluşi norii retrăgându-se din faţa lunii, şi scoase un oftat de uşurare.

– Cred că mi se limpezesc ochii, spuse el.

– Asta-i bine, rosti femeia.

– M-am temut că n-o să mai văd niciodată, adăugă el, fără să-şi ia privirea de la lună. Îţi mulţumesc că m-ai ajutat.

– Nu mie trebuie să-mi mulţumeşti, ci fetiţei mele, Iris. Ea te-a găsit.

Karl se uită la fetiţă.

În ciuda privirii înceţoşate, îi desluşi imperfecţiunile. Nu avea păr, nici măcar fire scurte şi aspre, iar ambele urechi îi erau umflate şi desfigurate. Mama ei părea normală. Judecând după haine, probabil că trăia pe străzi. Însă genele pe care i le transmisese fetei fuseseră evident afectate. A stat prea mult în soare, îşi zise Karl.

– Mulţumesc… ăăă… Iris. Nu ştiu ce m-aş fi făcut dacă n-ai fi venit. Se întoarse către mama ei. Dacă îmi poţi spune cum ajung pe Third Street, nu te mai deranjez.

– E aproape, în direcţia aceea, îi spuse femeia, arătând cu degetul în spatele lui.

Se învârtise în cerc. Îl zări pe vânzătorul ambulant în acelaşi loc, strigându-şi marfa.

– Păi… mulţumesc încă o dată.

În timp ce se îndepărtă, îşi verifică buzunarele. Şchiopăta numai puţin. Bateria era tot acolo. Fusese o noapte lungă, de coşmar, dar până la urmă avea să-şi savureze friptura. Trecu pe lângă vânzătorul care îl recunoscu şi ţipă după el:

– Ai găsit zeamă, amice?

Karl înclină afirmativ din cap.

– Ei, atunci noapte bună şi-o viaţă uşoară!

Karl crezuse că vânzătorul va încerca să-l convingă din nou să cumpere ceva de la el, dar acesta renunţase la idee. Ca el, ştia că nu e cazul să lupte pentru o cauză pierdută.

Cauză pierdută – asta era şi el… Asta era lumea din jur, lumea lui, pustie, aridă.

Îl încercă o emoţie străină. Un imbold pe care nu-l mai simţise de multă vreme. Îl luă pe neaşteptate, nici măcar nu avu timp să-l pună la îndoială. Se întoarse la mica tarabă a vânzătorului ambulant şi studie marfa.

– Te-ai răzgândit, amice? Vrei să-ţi arăt ceva în mod special?

– Cât costă păpuşa asta?

– Pentru tine, numai trei dolari şi jumătate.

– Of, dar eu n-am decât doi…

– Doi să fie, atunci. Adjudecată de omul cel şchiop, căutătorul de zeamă.

Vânzătorul îi dădu păpuşa şi-i luă banii. Îl privi ca şi cum voia să fie sigur de ceea ce vede.

– Aura ta… s-a schimbat. Rareori se schimbă o aură atât de repede. A mai prins culoare. Mi se pare că ar putea căpăta un albastru sănătos, dacă s-ar depune puţin efort.

– Serios? Păi… mulţumesc.

În loc să plece spre casă, Karl se întoarse la locul în care căzuse. Le găsi pe Iris şi mama ei puţin mai departe. Cele două se arătară mirate să-l revadă, însă nu se mişcară.

– Asta-i pentru tine, pentru că m-ai salvat, spuse Karl, oferind păpuşa fetiţei. Apoi o întrebă pe mamă: sunteţi singure?

– Da, suntem doar noi două, veni răspunsul prudent.

– Uite… ăăă… pe mine mă cheamă Karl. Karl Leander.

Întinse mâna, iar femeia i-o strânse uşor, după o scurtă ezitare.

– Selene Eos, se prezentă ea.

– Selene, aş vrea să-ţi mulţumesc cumva, ţie şi lui Iris. Cine ştie ce mi s-ar fi întâmplat dacă ar fi dat peste mine o fiinţă mai puţin binevoitoare.

– Suntem aşa cum suntem, rosti Selene, scuturând din umeri.

Karl se gândi o clipă, apoi o întrebă:

– Vă place friptura?

Traducere de Antuza Genescu
© Bruce Golden
Titlu original: „Dinner for one”. Textul a fost tradus și publicat în Revista SRSFF cu acordul autorului. Îi mulțumim.

Bruce Edward Golden (n. 3 decembrie, 1952, San Diego, California, S.U.A.) este scriitor de science fiction, pamfletist şi jurnalist. Este absolvent al San Diego State University (Bachelor of Arts : engleză/creative writing) iar în timpul facultăţii a fost încurajat să scrie de acelaşi profesor care i-a fost mentor lui Greg Bear, doamna Prof. Emeritus Elizabeth Chater. (http://www.elizabethchater.com/bio.html)

Romanele SF ale lui Bruce Golden includ “Evergreen” (2009), “Better Than Chocolate” (2007) şi “Mortals All” (2002). A publicat peste o sută de povestiri în publicaţii precum Pedestal, Oceans of the Mind,Odyssey, Digital Science Fiction, Postscripts, Penumbra şi Nemonymous şi a fost tradus în nouă limbi printre care şi româna (Sci Fi Magazin, 2009). În anul 2011 a lansat culegerea de povestiri “Dancing with the Velvet Lizard” (Zumaya Otherworlds) conţinând treizeci şi trei de proze.

A fost tradus în românește și de Marian Truță, în numărul din februarie 2013 al revistei Nautilus (Moonlight Serenade).