Select Page

Două motoare puternice au definit mersul înainte al civilizației umane: teama și lenea.

Dacă n-am fi fost leneși, probabil c-am fi rămas și astăzi la stadiul de vânători-culegători. Leneși isteți, înzestrați cu rațiune, au inventat roata, plugul, arcul cu săgeți, motorul cu aburi și rachetele cosmice.

Teama de singurătate ne-a determinat să trăim gregar, în cete, ginți, triburi și diverse formațiuni statale.

Sclavia, ca sistem economic, a izvorât cu precădere din lene. Era mai comod să punem pe altcineva să ne are ogorul, să ne facă piața, să ne spele rufele, să ne construiască ziduri, case, palate șamd.

Lenea a fost un aditiv esențial la carburantul folosit de motoarele Evoluției tehnologice.

De teamă ne-am adunat în sate fortificate, în cetăți și fortărețe, de teamă ne-am construit arme din ce în ce mai sofisticate, armuri și blindaje din ce în ce mai performante.

Azi, lumea nu se mai caftește în războaie cu bâte și pietre, ar fi total ineficient și, în plus, teribil de obositor. E mai lesne să trimitem la luptă drone dotate cu rachete tactice sau să lansăm în mod automat asupra țintelor încărcături termonucleare cu randament superior.

Toate acestea, născute din lene și din teamă, sunt natură moartă în lipsa unei rațiuni care să le opereze. N-o să vedeți rachete balistice plecând de capul lor din silozuri și alegându-și la întâmplare un oraș, o stână sau o farmacie sătească pe care să le anihileze așa, fără niciun motiv. Racheta balistică nu-și spune seara, înainte de culcare, sunt o rachetă balistică cu focoase multiple, așadar mâine dimineață am să rad de pe fața lumii frizeria cea mai apropiată. Nici dronele nu-și părăsesc hangarele în stoluri compacte și nu devastează apoi, just for fun, primul oraș ieșit în cale.

Toate acestea sunt unelte născute din teama și din lenea oamenilor. Și au în spate, cel puțin până în acest moment, rațiunea rece, nemiloasă a oamenilor.

Uneori, rațiunea umană folosește cârje electronice și se lasă asistată de calculatoare sofisticate în viscerele cărora  germinează ceea ce numim acum inteligența artificială. Atunci când vom crea și rațiunea artificială, cred că vom părăsi terenul și vom lua loc în tribune ca simpli spectatori.

Din lene și de teamă ne-am construit minunate mecanisme din ce în ce mai complicate și mai eficiente. Avansul tehnologic ne-a permis, în decursul istoriei, să manipulăm natura și materia într-o mulțime de moduri năstrușnice.

Automatoanele de demult se ocupau cu deschiderea ușilor unui edificiu, după cum ne povestește Homer în Iliada. Altele aveau rol de paznici, vezi automatonul Telos, un voinic din bronz care avea ca obiectiv să asigure protecție deplină Europei aflată în Creta, iar pentru aceasta înconjura preventiv insula de trei ori pe zi. Hefaistos avea câteva slugi în atelierele sale metalurgice care nu erau altceva decât niște automatoane harnice, entuziaste și fără să fie afiliate vreunui sindicat.

Capete vorbitoare, scribi automați, animale din fier și lemn, golemi morocănoși, din lut și oarecum imprevizibili, jucători de șah mecanici, în general o faună artificială care ar merita separat o sistematizare atentă, au populat istoria noastră stârnind curiozitate, dar și repulsie.

Că lenea ne-a ajutat să evoluăm și să trăim mai comod și în siguranță e limpede. Dar, până la urmă, de ce am creat toate celelalte obiecte mecanice însuflețite care nu arau ogorul, nici nu construiau case, nici măcar nu ne scărpinau între omoplați atunci când era cazul?

Din teama de singurătate. Am încercat să creăm simulacre de mecanisme care, într-un mod incomplet, copilăros chiar, emulau rațiunea umană. Andreida lui Edison din Viitoarea Evă a lui Villiers de L’Isle Adam, chiar dacă este o construcție ficțională, reda perfect dorința oamenilor de a duplica sau replica rațiunea umană. Industria sexului, oricât ar părea de ciudat, este deschizătoare de drumuri în ceea ce privește crearea de androide și androizi dedicați. Nu știu dacă vom fi mai fericiți dacă vom putea cumpăra cu două mii de dolari amanta sau amantul perfect, care să ne încânte nu doar cu performanțele lor la pat, dar și cu delicatețea și gingășia lor, cu duioșia și cu romantismul lor. Cu siguranță că nu vom mai resimți atât de acut singurătatea atunci când simulacrele vor fi cvasi-identice cu subiecții umani sau chiar îi vor depăși în inteligență și afecte. Literatura science fiction a explorat cu sârg această temă, vezi pentru aceasta romanul lui Philip K. Dick, Visează androzii oi electrice, sau minunata proză Septembrie avea treizeci de zile, de Robert F. Young, ambele traduse în limba română.

Gândiți-vă, doamnelor, cum ar fi să aveți în fiecare zi o întâlnire tandră și sclipitoare cu Brad Pitt care nu doar că face curat prin casă și vă aduce micul dejun la pat, dar vă și recită versuri profunde și vă oferă o conversație la care nici n-ați fi visat că un partener uman ar putea susține. Imaginați-vă, domnilor, că în casa fiecăruia dintre voi se află o Monica Bellucci care nu doar că șterge bibelourile și vazele de praf și spală vasele fără crâcnire și fără să spargă nimic din toate acestea, dar nici nu vă cere socoteală, seara, că ați băut o bere în plus cu prietenii și ați ajuns acasă la o oră nefirească.

Problema se complică dacă, pe lângă inteligență, automatoanele moderne, androizii în speță, vor avea și rațiune. Abia atunci vom da de draqu. Pentru că atât Brad Pitt cât și Monica Bellucci se vor transforma instantaneu în niște parteneri critici, care vor găsi nod în papură din te miri ce și iară vom da nas în nas cu singurătatea și vom cunoaște iarăși angoase, neîmpliniri, frustrări șamd. Atunci la ce bun tot efortul de până acum? Să am lângă mine o Evă perfectă și veșnic tânără și care să mă toace la cap în fiecare zi pentru îmbătrânesc și că n-am făcut aia și că nu mai pot să fac ailaltă mi se pare un coșmar de care m-aș lipsi bucuros de pe acum.

Mai mult, odată dotate cu rațiune, atomatoanele s-ar putea să-și facă o agendă paralelă în care să nu mai aibă nevoie de noi, oamenii naturali. Iar atunci, ipoteza Skynet nu va mai rămâne în câmpul ficțiunii ci va deveni o ipoteză foarte probabilă, chiar inevitabilă. Singura consolare pe care aș vedea-o într-un astfel de scenariu ar fi aceea că, după ce rațiunea umană se va fi transformat în praf și pulbere, automatoanele acelea perfecte, în lumea lor limpede și ordonată ca un cristal, vor cunoaște la rândul lor splendida și deplina singurătate a rațiunii. Și, probabil, vor recurge la un act demiurgic și ne vor re-crea la loc și o vom lua de la capăt, cu Adam și Eva și cu Pomul Cunoașterii și cu ispita șarpelui și ce a mai urmat, în vreme ce rațiunea non-umană care ne-a creat se va fi refugiat în norii de pe cer.

Am vorbit până acum doar de androizi, despre mecanisme înzestrate cu inteligență, despre lucruri care fie sunt deja la îndemână fie se pot întrezări după colț și vor fi accesibile cât ai zice pește, mâine sau poimâine.

Dar le fel cred că stau lucrurile și în ceea ce privește celelalte lucruri spectaculoase pe care le vom crea în viitorul imediat. Mai mult, evoluția spre un deznodământ nu tocmai fericit pentru specia umană se va petrece accelerat. Clonele umane, care probabil că există deja, oamenii bionici, augmentați, care și ei există, mutanții care vor rezulta în urma manipulărilor genetice, toate aceste categorii pornesc cu un avantaj major în fața androizilor. Acestea au deja rațiune. Iar două rațiuni în aceeași teacă, tare mi-e teamă că, pe termen lung, nu vor putea conviețui armonios.

Poate că este o lege subtilă a Universului, habar n-am, dar cred că rațiunea nu se simte confortabil decât într-o deplină singurătate.

Așadar, să ne bucurăm de singurătatea pe care încă o mai avem și să privim cu neliniște spre momentul în care nu vom mai fi singuri. Și să fim, mai departe, cum am fost până acum, temători și leneși și creativi în apărarea rațiunii solitare.

Marian Truță

Latest posts by Marian Truță (see all)