Legenda spune că de fiecare dată când un mit este uitat, o stea se stinge undeva, în spațiu.
I. Sub pășune
Ciobanul era înfășurat într-o pătură din lână aurie și ședea rezemat de un toiag făcut din lemnul unui stejar bătrân de o sută de ani. Chipul său aspru avea un aer tineresc, dar ochii îi erau neobișnuiți, cei mai ciudați ochi pe care cineva i-ar fi văzut vreodată. Străluceau într-o nuanță albăstriu-argintie, precum un iceberg sub lumina aurorei boreale.
Tânărul ședea pe malul unui iaz, bâțâidu-și picioarele în apa rece ca gheața. Câțiva păstrăvi curajoși țâșniră din apă sărindu-i peste genunchi, parcă fălindu-se cu culorile lor împrumutate ca dintr-un curcubeu.
– Aveți grijă, băieți! le strigă el în glumă. O să mă udați din creștet până-n tălpi.
Dar peștii nu-i dădură nici o atenție și-și continuară zbenguiala până când stropiră o șopârlă cafeniu verzuie și care se prăjea la soare pe o piatră din apropiere.
– Ciumelor! plescăi ea cu limba despicată. Am să vă vâr o țepușă în cozile puturoase!
Păstrăvii se făcură nevăzuți, cuprinși de groază. Umită, abia avu timp șopârla să-și guste alinarea că pe dată se arătă și pricina spamei peștilor.
O gură circulară îl prinse pe cioban de degetul mare de la picior în vreme ce un smoc de mustăți cărnoase îi gâdilau gleznele. Un somn apăru la suprafața apei, mare cât un buștean. Trebuia să fi avut cel puțin vreo patruzeci de ani.
– Ce vești mi-aduci, Kalfous?
Ciobanul urmări cu atenție cum gușa somnului tresălta tăcută. O umbră i se așternu pe chip, făcându-l să arate îmbătrânit și cenușiu.
– Vin lupii, mormăi el.
Îngrijorat, își luă toiagul și se ridică. Privi înegurat spre cer. Soarele cobora spre asfințit
II. Oceanul
Ce bine-i să trândăvești sub lumina soarelui. Se răsuci ca să-și lase părțile de-un verde palid ale trupului să prindă câteva raze. Dumnezeule, o încântare pură. Întinzându-și gâtul, lăsă să-i scape un muget de fericire. Dragonul își desfăcu aripile și, după câțiva pași săltați, țâșni în sus, spre stâncile acoperite cu mușchi.
Curentul de aer cald era amețitor, precum vinul fiert, cu miros dulce, de zahăr și de scorțișoară. Cerul era atât de albastru încât, spre orizont, se contopea cu oceanul. Folosindu-se de curenții invizibili de aer, dragonul era în stare zboare la mare înălțime. Putea să simtă cum aerul de rarefiază. Ce putere am! Dând din aripi împotriva vântului, încercă să ajungă și mai sus. Inima îi bătea cu putere, sângele îi alerga prin arterele dilatate. Când atinse cel mai înalt punct al zborului, trupu-i grațios înțepeni. De pe vârful stâncilor arăta tot atât de mare cât un țânțar. Era stăpânul întregului cuprins. Aici nu existau vânători, aici nu era decât el. Neînfricat! Aripile masive fluturară în aerul subțire, întregul cer era al lui. Apoi, ca o piatră, dragonul plonjă către suprafața albastră a ocenului. Trupul său elegant strălucea incandescent, întocmai ca o stea arzând.
Ca prin miracol își opri căderea chiar deasupra valurilor sclipitoare, în formă de semilună. Suficient cât să zgârie cu ghearele din spate suprafața apei. O ploaie de picături sărate, cristaline, țâșni în sus udându-i pielea strălucitoare.
III. Depozitul
E iarnă. Ferestrele goale și giurgiuvelele din oțel sunt presărate cu pete mici, albe. Aerul din depozitul abandonat era limpede și înghețat. Mii de muchii tăioase acopereau podeaua de zgură, iar băltoacele murdare căpătaseră o crustă subțire de gheață. Vopseaua cărămizie se scorojise demult de pe ușile de la intrarea străjuită de câteva butoaie, și ele la fel de părăginite. Capacele acestora erau deformate și lăsau să se prelingă afară o mâzgă verde. Cârcei de fire, de calburi negre și de izolații șerpuiau în penumbră. Șiruri de panouri prefabircate se înșirau în stive în lungul pereților. Marginile lor ferfenițite arătau trecerea nemiloasă a timpului. Pe jos se vedeau risipite sfărâmăturile unei bucăți din acoperiș, iar prin spărtură lumina Lunii se furișa nestingherită.
Detaliul cel mai straniu din întregul peisaj afla într-unul din colțurile depozitului. Părea că acolo, în acel colț, se strânsese tot întunericul, într-un vârtej mohorât și dezolant. Lumina înșelătoare a Lunii sclipea ici și colo, pe o sumedenie de muchii și suprafețe lucioase. In mijlocul acelei întunecimi, pe un morman uriaș de fiare vechi, de cutii goale, de șuruburi, de cioburi și de resturi metalice contorsionate, zăcea un trup sfrijit. Un sunet straniu, ca o respirație șuierătoare se auzea, de parcă ghearele unui corb ar fi sfâșiat gâtlejul acelei creaturi.
Liniștea se risipi, alungată de zgomotul unui avion care ateriza în apropiere. Sunetul motoarelor era atât de grav încât ferestrele murdare începură să zdrăngăne și câteva piese metalice, din mormanul acela de resturi, prinseră să vibreze. Creatura care stătea întinsă pe grămada aceea nici măcar n-a tresărit.
Era prea ocupată să viseze.
IV. Cina
Sunetul lingurilor de aluminiu. Sorbituri zgomotoase. Duhoare de excremente și de trupuri împuțite. Două mese lungi, din lemn de pin, scrijelite în fel și chip. Vagabonzi murdari și ciufuliți ședeau la mese, aplecați peste farfuriile din cositor din care înfulecau hulpavi o supă de cartofi în care înmuiau bucăți de pâine uscată. Ochii lor sălbatici erau ațintiți în castroane, iar supa li se prelingea pe bărbile gălbui.
Două femei în uniforme albastre stăreau îndărătul unui ceaun mare și râcâiau cu polonicele prin zeama tulbure pe care o împărțeau apoi, în porții modeste, cerșetorilor.
O coadă lungă, dezordonată, șerpuia până în stradă. Vagabonzii se înghionteau și se împingeau, rânjind și văicărindu-se. Altminteri, erau destul de potoliți, cu privirile în pământ, afundați în lumea lor meschină, în care nu erau nicium niște paria. Erau cu toții nerăbdători să primească mîncarea caldă – de regulă singura lor masă într-o zi. Un bărbat de la Armata Salvării se asigura că nimeni nu trecea în față, peste rând.
Dintr-o dată, cerșetorii făcură loc unui bătrân îmbrăcat într-un sacou rupt și care șchiopăta în lungul străzii înguste. Bucăți de ziare i se ițeau din ciubotele pe care le purta, iar părin găurile din nădragi ise vedea pielea murdară și încrețită. Păru-i alb și slinos îi cădea pe frunte. Mulțimea se ferea de privirea lui dușmănoasă, izvorâtă din ochii negri, și-i făcea loc plină de respect. Căra ceva în spinare, într-un rucsac.
Se îndrepta direct spre cele două femei.
O mutră ciupită de vărsat îi blocă drumul. Precum un bolovan uriaș care blochează o trecătoare din munți.
– Coada-i mai în urmă, tataie!
Un omuleț cu chip de viezure și cu mustață se aplecă spre malac și-i zise cu teamă în glas:
– Hank, nu fi tâmpit! Nu poți, nu trebuie să…
Apoi se întoarse spre moșneagul plin de jeg și spuse:
– Nu te supăra, Hunter, e nou venit pe aici.
Ochii micuțului erau plini de groază.
Bătrânul se opri pentru o clipă. Mulțimea încremeni în așteptarea a ceea ce urma să se întâmple. Bătrânul abia dădu din cap și ocoli matahala care îi bloca drumul.
– Glumești?! Lasă mortăciunea asta să stea la coadă ca toată lumea!
– Tacă-ți fleanca, Hank! spuse față de viezure.
– Dă-o dreacu’, Sid. Hei, tu, moșneag senil și idiot! Pentru ultima dată îți zic…
– Pentru Dumnezeu, TACI!
– Lasă-l în pace, interveni bărbatul în uniformă care se ocupa cu menținerea ordinii. E binefăcătorul nostru.
Hank izbucni și, spre surprinderea tuturor, îl izbi în stomac pe soldatul de la Armata Salvării apoi îi aplică un croșeu în figură. Maxilarul acestuia trosni ca o creangă uscată. Huiduma își împreună mâinile deasupra capului și-i aplică o lovitură finală în spate. Omul se prăbuși dezarticulat, ca o marionetă fără sfori. Neliniștea puse stăpânire pe oameni, dar coada nu se risipi. Mulțimea devenise furioasă.
Bătrânul puse rucsacul jos. Era plin de noroi uscat, dar și dâre de sânge îl vârstau și vârful unei cozi îmblănite se ițea afară.
– O porție dublă, ceru el cu blândețe.
Bruneta în uniforma albastră avea un chip alb ca hârtia. Mâna îi tremură atunci când îi oferi bătrânului castronul cu supă. Ochii i se măriră de spaimă. Silueta malacului, pumnul acestuia prin aer, toate acestea se putea vedea reflectate în pupilele ochilor ei. Lovitura din spate îl trimise pe cerșetor cu nasul în țărână.
– Poftă bună, gunoiule, chicoti Hank plin de venin.
Bătrânul nu se ridică imediat. Simțea cum un amestec de apă mocirloasă și de urină îi îmbibă hainele, ca o compresă rece și murdară peste coapsele sale. Se simțea dureros de obosit.
Cineva râse cu răutate. O scuipat gros îi poposi pe spate. Cei mai mulți dintre vagabonzi ărivea întreaga scenă în muți de uimire.
În cele din urmă Hunter începu să se miște. Se ridică încet în patru labe apoi, cu un geamăt, se înălță în picioare. Căută în buzunarul de la piept și pescui o țigaretă fumată pe jumătate și cu urme de ruj pe filtru.
Unul dintre cerșetori se apropie de el cu o cutie de chibrituri și-i oferi un foc. Bătrânul trase adânc din țigaretă. Pe dată, lângă el se făcu gol.
– Ai să mori înainte să termin țigara, spuse apoi.
Mai trase prelung din țigaretă și, cu un bobârnac, zvârli chiștocul în aer. Jarul făcea rotocoale de fum după cum se răsucea, iar Hank le privea fascinat. Se auzi un șuier ascuțit apoi un fâsâit atunci când mucul de țigară atinse noroiul de pe jos. Iar la urmă, se auzi un bufnet surd atunci când capul retezat al matahalei ateriză lângă chiștoc.
Bătrânul expiră impasibil fumul și-și șterse sabia argintie de tricoul mortului după care ascunse lama sub sacoul ponosit.
Se așeză la masă și începu să soarbă din supă. Spectatorii se treziră din stupoare.
În ciuda înghesuielii de la mese, de nu aveai loc să-ți strecori un cot, o persoană ședea netulburată, neînghesuită, singură.
V. Pășunea
Un vultur zbură pe deasupra. Tânărul ședea cu picioarele încrucișate și cu ochii închiși, meditând. Piscurile zimțate și sălbatice ale munților se înșirau departe, spre orizont. Nori prinseră să se rostogolească deasupra locului în care păstorul stătea și medita. Pe măsură ce lumina scădea, cuprinsul se întuneca. Întunericul cotropi munții acoperiți cu zăpadă.
Nu pot răzbi, atunci de ce tot încearcă? Oricât de mult ar amenința și s-ar ruga. El nu-i va lăsa să treacă. Nu încă…
Un toiag noduros, din lemn de stejar, se odihnea pe genunchii păstorului. Toaigul împărțea universul în două: locul în care lucrurile există și locul în care lucrurile vor să fie. Reprezenta granița dintre existență și istorie. Într-o parte se afla renașterea, iar în cealaltă… liniștea veșnică? Uitarea?
Soarele coborâse dincolo de orizont lăsând cerul potopit de o întunecime de cerneală. Apăruseră stelele – în toată splendoarea și slăbiciunea lor.
Păstorul simți cum aerul se subțiază și vibrează plin de energie. Animalele erau neliniștite, iar oamenii se afundau în somn.
… lupii se apropie.
– Ți-ar plăcea ca turma mea să fie a ta? șopti păstorul și zâmbi trist sub cerul spuzit de stele.
Un călăreț pe un armăsar alb ieși din întuneric. Rugina de pe sabia mare pe care o ținea în mâini aducea, în lumina crepusculara, cu sângele. Călărețul ținea hățurile în dinți. O pată luminoasă se zărea pe vesta-i galbenă, o pată luminoasă pe locul în care, cândva, se aflase un blazon. Deși plăcile care îi protejau umerii – rămășițe jalnice ale armurii sale – fuseseră legate cu șireturi de piele, acestea tresăltau dezordonat în galopul amețitor al armăsarului. Ochii săi aprinși, cu pupile enorme, străluceau plini de hotărâre în vreme ce antebrațele arătau ca și cum ar fi fost înțepate de roiuri de albine: venele afundate erau presărate cu vânătăi.
Pe dată, călărețul văzu în amurgul adânc ținta furiei sale: tânărul acoperit cu blana argintiu-aurie, stând nemișcat. Ultimele raze de soare sclipiră pe coroana sa din aur. Sabia mare sfârtecă aerul. Armăsarul necheză brusc și țâșni într-o parte. Uimit, războinicul își perdu echilibrul și căzu din șa, dar unul dintre pinteni îi rămase prins de scăriță. În galopul frenetic, trupul călărețului se izbea de pietrele presărate pe câmp. Iarba se umplu de roșu. Chiar și după ce-și perduse cunoștiința, mâinile acestuia rămăseseră încleștate pe mânerul săbiei.
Păstorul ridică toiagul, un clopot răsună în depărtare.
– Enwerde gáeth beinárh, Arhus! se tângui o nimfă de apă și sări grațioasă peste pârâul iute.
Respira normal, dar fața ei se colorase în roșu iar buzele-i erau tivite de o strălucire purpurie. Fata încremeni. Unghiile-i vopsite în roșu și care îi împodobeau degetele albe și scheletice săpau în carnea palmelor precum niște gheare pline de sânge. Ciorapii negri și sfâșiați de pe picioarele ei zvelte arătau pe deplin cât de disperat îi fusese drumul prin sălbăticie. Nimfa scoase dintr-o geantă de-o căra cu sine un revolver micuț, de damă, un Browning de patru inci.
Îl aținti spre păstor. Unul din colțurile gurii îi zvâcnea cu răutate.
– Ara kraen!
Bule de aer apăreau în urma ei pe suprafața apei, de parcă pârâul ar fi fost gata să dea în clocot.
– Așteaptă!
Un gheizer țâșni din pârâu și un bărbat ieși dintre aburi. Avea pielea aproape albă, brăzdată de vine verzi, bolnăvicioase. Pielea capului i se întrezărea, tot verde, ca și cum cineva îi smulsese smocuri întregi de păr. Spiritul ieșit din apă își puse o mână palmată peste revolver și, încet, o obligă pe nimfă să vâre arma la loc în geantă.
– Nu mai putem, spuse apoi cu o voce guturală. Eliberează-ne.
Păstorul se aplecă peste toiag și răspunse încet:
– Nu.
Sună ca o sentință și spiritul din apă păli.
– Măcar pe Ariel s-o lași să plece. Se va topi în cer precum spuma valurilor din ocean. Dă-i măcar o… Nimic altceva nu-ți cer, doar o stea, imploră spiritul cu glasul sugrumat.
Urmă un scrit moment de tăcere. Puteau vedea că păstorul ezită.
– Încă nu v-au uitat. Încă sunteți flămânzi precum lupii și sunt hotărât să-mi țin turma de stele departe de atingerea voastră.
– Nu ne-au uitat?hohoti nimfa. L-auzi, Ragot?
Își deschise larg brațele și se întoarse spre păstor.
– Aș vrea să dansez cu tine sub lumina Lunii. Tu n-ai vrea?
Își smulse bluza peste cap și rămase goală. Sfârcurile sânilor ei albi erau sfredelite de două inele din argint unite printr-un lanț. Un tatuaj pornit de pe umeri până sub buric înfățișa mulțimi de trupuri excitate care se dedau la orgii. Avea pe alocuri, lipite pe piele, paiete strălucitoare.
Ochii păstorului sclipiră argintiu. Își strânse toiagul, căutând alinare.
– Plecați, lupilor, porunci tâmnărul. Încă nu v-a sosit vremea.
Albul ochilor spiritului licări în noapte. Acesta își strânse buzele și clătină din cap dezolat. O cuprinse pe nimfă pe după umeri și plecară împreună. Hohotele ei frenetice făceau ca umerii să-i tresalte. Încântat fu păstorul să vadă că spiritul din apă nu știa a plânge.
VI. Groapa de gunoi
Un băiat îmbrăcat într-o canadiană albastră sări de pe epava ruginită a unei mașini de spălat pe un cauciuc pe jumătate îngropat. Se dezechilibră un pic, dar evită căzătura sărind mai departe pe o canapea udă. O idee proastă. Unul dintre picioarele sale străpunse pânza putredă și se afundă în măruntaiele canapelei.
– Au! strigă băiatul în momentul în care ceva ascuțit îi sfâșie pantalonii și i se înfipse adânc în piele.
Durerea îi umplu ochii de lacrimi. Se propti cu grijă în celălalt picior și încercă să se elibereze. Fără folos. Începu să plângă isteric.
– Mămico! urlă trecânjduși mâna murdară peste față.
Gâfâia din greu, ca un animal speriat, prins într-o cursă.
– Liniștește-te, copile, se auzi o voce aspră dinspre un morman de gunoaie.
Băiatul tresări.
– Am zis să te liniștești! zbieră vocea.
Era un bătrân cu ochi albaștri, care ședea pe carcasa unei mașini.
– Nu poți să gândești limpede în vreme ce te zbați ca un pui de găină fără cap.
– Te rog, domnule, ajută-mă, ceru copilul.
Bătrânul clătină din cap și-l țintui cu privirea.
– În lumea asta de rahat nimeni n-o să te ajute. Doar tu singur te poți ajuta. Să ții minte lucrul ăsta.
– Trebuie să mă ajuți! îl imploră copilul. Trebuie, sunt doar un copil!
Încruntat, bătrânul prinse să lovească ritmic, cu călcăiul, într-o bară de protecție veche. Se scurseră câteva minute în tăcere.
– Pe mine mă cheamă Harry, suspină băiatul.
– Mie mi se zice Hunter. Asta mi-e și menirea, să vânez, și e una de tot rahatul, crede-mă ce-ți zic. Acuma nu trebuie să te piși pe tine. N-am venit aici ca să omor copii. Caut pe altcineva.
Luă de pe jos un chiștoc de țigară și-l aprinse.
– Te-ai calmat?
Băiatul murdar și plin de lacrimi încuviință din cap.
– În ordine. Încearcă să-ți miști picioarul întro parte. Poți?
Harry își încleștă dinții.
– Ceva mă zgârie prin stânga și mă doare în partea din spate.
– Și în față? întrebă bătrânul slobozind un fum.
– Simt ceva rece acolo.
– Încearcă să împingi cu grijă.
– Au! strigă copilul cuprins de durere.
– În ordine, poate că nu așa trebuia să faci, observă bătrânul și trimise un fum spre copil. Ce părere ai?
Harry își dădu seama că avea de a face cu un maniac. Vagabondul acela părea dispus să-l lase să moară! De ce oare n-o ascultase pe maică-sa și venise să se joace la groapa de gunoi? Ar fi dat la schimb toate comorile despre care se zicea că stau pitite pe acolo pe o săptămână întreagă de stat în casă pedepsit. Încercă să se concentreze. Închise ochii căutând să-și dea seama exact unde-l durea. Își mușcă limba ca să strunească durerea și împinse picioarul și mai adânc în canapea. Pentru o clipă crezu că nu va reuși, dar după aceea presiunea dispăru. Ura! Epuizat, își trase piciorul cu grijă și se prăbuși pe canapea.
Privi în jur, căutîndu-l pe ciudatul bătrân, dar acesta dispăruse fără urmă. Doar un muc de țigară fumegând zăcea lângă epava ruginită a mașinii.
VII. Vechiul depozit
Deja o putea auzi pe maică-sa. Ești murdar din creștet până-n tălpi! Țipetele ei îi zgâriau timpanul. Murdar și împuțit! M-ai dezamăgit, Harry! Își acoperi urechile cu palmele.
În nădragi, în dreptul gambei, avea o gaură de câțiva centimetri. Să n-o vadă mama, își spuse Harry. Dacă n-ar fi avut pantalonii plini de sânge închegat și de mizeriile din burta canapelei, poate că nici n-ar fi aflat că s-a jucat la groapa de gunoi. Pentru început, a încercat să-și curețe pantalonii într-o băltoacă. Dumnezeule mare, unde i-o fi fost mintea? N-a reușit decât să înrăutățească lucrurile. Trebuia să găsească altceva să se curețe.
Porni șchiopătând, doar în chiloți, printre mormane de ambalaje, pungi de plastic, conserve deformate, televizoare defecte, cu carcasele arse, ferindu-se de locurile pline cu cenușă lipicioasă. Vântul rostogolea ziare vechi și ridica, pe alocuri, vârtejuri de praf. Se îndrepta, printre tuburi de neon sparte și cuptoare defecte spre o clădire părăginită, într-un crâng de la marginea gropii de gunoi.
Vopseaua de pe ușile de la intrare era scorojită. Castelul ororilor, își spuse Harry, dar alungă imediat gândul. Trebuia să fie o chiuvetă înăuntru. Ciobită, poate chiar spartă, dar trebuia să existe măcar una.
Împinse una dintre uși și aceasta se dădu, scârțâind, la o parte.
Depozitul era potopit de întuneric. Cabluri negre se încolăceau la picioarele lui. Semănau cu niște șerpi boa, așteptând să se apropie suficient de mult ca să-l încolăcească și să-l sufoce. Imaginea mamei certându-l îl ajută să-și învingă teama.
După câțiva pași se opri, ascultând. Ușa se închise cu un pocnet în urma lui. Inima prinse să-i bată cu putere. Să fi fost vântul de vină?
– E cineva aici?
– Nu-i nimeni aici… se auzi o șoaptă.
De unde venise răspunsul? Din mintea lui, firește!
Porni spre centrul depozitului. Deși ochii i se obișnuiseră cu întunericul, cel mai îndepărtat colț părea un gol negru, impenetrabil. Se gândi cu teamă la ce s-ar fi putut ascunde acolo.
– E cineva aici? întrebă din nou. Trebuie să mă spăl.
Două globuri roșii, de foc, se aprinseră în beznă.
– Apropie-te, copile.
Vocea șuierătoare părea că vine de pretutindeni. Teama îi dispăru și băiatul simți un sentiment de încredere deplină în ființa care se ascundea în întuneric. Fu cuprins de un șuvoi de emoții neobișnuite, de iubire și de duioșie și imediat uită pentru ce intrase în depozit.
– Cine ești? întrebă Harry încercând să zărească o siluetă sau ceva mișcare în beznă.
– Astăzi sunt nimeni. Pe vremuri eram… Eram ceva demn de privit, eram puternic. Puteam chiar să zbor… Eu…
Se lăsă liniște.
– Puteai să zbori?
– O boală de piele, provocată de ploile acide, mi-a distrus aripile. Foamea mi-a furat puterile și ghearele mele s-au prefăcut în praf. Infernul rece și-a stins focul din gâtlej. Oasele-mi sunt măcinate de singurătate și de tristețe.
– Știu ce încerci să-mi spui. Vrei să zici că ești un dragon. Dar dragonii nu mai există.
– URĂSSSSSSC lumea!
Ura clocotitoare din glas îndoi picioarele băiatului și acesta se prăbuși pe podeaua înghețată. Dar răutatea din aer dispăru la fel de repede precum apăruse. După o clipă de tăcere, glasul continuă:
– De fapt, ai dreptate. Nu mai sunt dragoni. Au dispărut. Chiar și cele mai puternice mituri trebuie să moară cândva.
– Nu pricep, murmură Harry ridicându-se în picioare. Ce este un mit?
Dar glasul îl ignoră:
– Dragonii nu trăiau pe mormane de gunoaie și printre șobolani. Dragonii nu se fereau de lumina zilei, disperați și distruși. Dragonii își înfruntau temerile. Niciodată dragonii nu-și ascundeau rănile. Știi, niciodată un dragon n-a fost răpus de boală. Dragonii mureau singuri, ca niște vagabonzi, ca niște epave părăsite de echipaj.
– Ești un dragon?
– Ești atent la ce-ți zic? Trebuia să mă întrebi dacă sunt o epavă.
– Ce-i o epavă?
Harry fu copleșit de o tânguire plină de jale.
– Vreau să te văd, ceru băiatul înfrângându-și tremuratul.
– Nu. Am vorbit destul, vizita s-a terminat. Șterge-o!
Harry își încleștă dinții. Nu avea de gând să plece.
– Azi am întâlnit un om care mi-a zis să mă bazez doar pe puterile mele. Să mă ridic singur ca…
Încercă să-și amintească exact cuvintele vagabondului.
– Ca o oaie?
– Nu, mi-am adus aminte. Ca un prădător. Ca un prădător neobosit.
– Așadar, n-a încetat să mă caute… Și bântuie prin preajmă, murmură vocea cu oboseală. Știi ceva, omulețule? Am să-l caut eu, de fapt. imi pare rău doar că nu a ajuns aici mai devreme. Mult mai devreme. Acum am nevoie de toată energia.
Ceva se mișcă în întuneric. Cioburi, șuruburi și alte resturi zornăiră în vreme ce creatura se ridica pe picioarele-i nesigure. Harry zări două gheare subțiri, murdare, pline de noroi. Din întuneric apăru un cap monstruos, reptilian, cu colți putrezi. O respirație puturoasă îl izbi în față atât de rău încât îi veni să vomite. Aripile ferfenițite se deschiseră ca două cortine de teatru. Dragonul se mișca spasmodic, târându-și picioarele din spate, precum o insectă respingătoare.
Harry se dădu înaoi, înfricoșat. Arătarea era acoperită cu răni deschise, purulente. Dragonul era atât de emaciat că arăta mai degrabă ca un schelet. Doar ochii îi ardeau ca pe vremuri.
– Carnea ta delicată și sângele tău tânăr îmi vor da putere să lupt. Dezbracă-te.
Harry nu se putea rupe de vraja ochilor roșiatici. Se dezbărăcă și se descălță. Podeau îi înțepa tălpile și pielea i se făcu de găină. Mecanic, își șterse nasul.
– Așa, acum apropie-te, porunci dragonul.
VIII. Orașul
Se cățăra din ce în ce mai sus. Puterea-i scădea, trupul îl durea la fiecare pas, plămânii-i gâfâiau spasmodic în aerul rarefiat. Departe, sub el, strigăte agitate și vaiet de sirene. Privi în jos și zări sumedenie de forme colorate, câteva vehicule din fier, cu scări, și oameni cu căști albe agitându-se însuflețiți. Scrâșnet de frâne, mașini ciocnindu-se. Sunete de sticlă spartă, țipetele oamenilor, mii de senzații mărunte – ca într-un caleidoscop sfărâmat. Fulgerături strălucitoare din partea opusă.
Privi în sus. Încă șase salturi până la vârful clădirii. Se agăță cu ghearele de un pervaz. Trebuie! Pentru sângele dragonului! Își propulsă trupul înainte, dar unul dintre picioarele înțepenite, din spate, îi stânjenea avansul. Ar fi trebuit să și-l smulgă cu colții. Încă cinci salturi… De ce-și părăsise ascunzișul? Nu mai avea nici un loc în care să se facă nevăzut, oamenii umpluseră toate colțurile lumii! Încă un salt în sus. Plămânii îi ardeau, durerea era copleșitoare. Trebuia să se grăbească, până să rămână fără pic de vlagă. Încă un salt. Vederea i se întunecă. Nu mai auzea țipătul sirenelor și nici elicopterelor drone. N-am nici o șansă, n-am să reușesc! Se gândea la ucigașul cu ochi întunecați. În cele din urmă, dragonul ajunse pe acoperiș. Zăcea epuizat. Apoi simți o mare ușurare cuprinzându-l. Cerul era incredibil de albastru. Vândul sufla cu putere și se risipea deasupra mării. Timpul se oprise. Un vultur magnific plana în cercuri printre zgârie-nori.
Dragonul gustă aerul. Oare cât trecuse de când nu mai adulmecase cevat atât de bun. Ameți, întreaga lume de învârtejea. Se clătină pe marginea acoperișului.
Sări în gol pentru ultimul său zbor.
IX. Pășunile stelare
– Ai reușit, murmură păstorul.
Umbra unei făpturi tremura de frig în ciuda căldurii soarelui care tocmai răsărea peste pajiște.
– Da, murmură umbra. Am murit.
– Nu te așteptam atât de curând, spuse păstorul întorcându-se și înaintând prin iarba plină de rouă. A fot groaznic, nu-i așa?
Umbra dragonului rămase tăcută.
– A fost o moarte dureroasă?
– Moartea a fost cea mai rea parte.
Un pârâu clipocea peste praguri mici, de stâncă, și-și croia drum printre pietre. Nu se vedea nici un păstrăv.
– Încă mai vrei să… păstorul nu-și duse gândul mai departe.
– Asta mi-e dorința.
Păstorul se uită în sus, acolo unde ar fi trebuit să fie ochii dragonului.
– Ești sigur? Ești conștient că ești ultimul dintre ai tăi?
– Chiar așa? răspunse vocea, dar fără nici un pic de sarcasm. Nu mă miră.
– Am să-ți dau o nouă viață. Cum am mai făcut-o. Miturile nu trebuie să moară, spuse păstorul.
– Păstreză-ți viața. Vreau să ajung pe cealaltă parte. Îmi vreau propria stea!
– Ce-i atât de rău în lumea de jos? Ai venit aici plin de obidă, nefericire și ură. Tânjești pentru deplina uitare.
– N-ai înțeles? Oamenii deja ne-au uitat. Înclusiv pe tine. Nu mai cred în noi.
Acum păstorul se afundă în tăcere.
– Știi de câte ori m-au ucis? De câte ori m-au urmărit pe alei întunecate? Toți acei hăitași de dragoni! gemu dragonul cu dezgust. Vânătorii! O hoardă de asasini ignoranți!
– De ce sunt atât de…?
Glasul dragonului era hotărât:
– Lasă-mă să plec. Nu voi lua decât una din turma ta.
Păstorul privi spre cer:
– Ai observat cum numărul stelelor se împuținează? Nimeni n-a băgat de seamă.
– În zilele acestea, oamenii nu se mai uită la stele, spuse dragonul.
Câțiva nori albi pluteau pe cer. Fluturi se alergau în cercuri peste poiană.
– Prea bine. Am să te eliberez, murmură tânărul și lovi cu toiagul în pământ.
X. Epilog
O legendă spune că fiecare creatură mitică este legată cu fire invizibilă de o anume stea. Ori de câte ori omenirea uită un mit, steaua dispare.
Ultimul dragon dispăru pentru totdeauna. Lunga sa călătorie prin spațiu se sfârși atunci când umbra sa se lipi de o stea într-o îmbrățișare mortală. Pentru oamenii care au supraviețuit, dragonul a lăsat un cadou generos.
Nimeni n-a bănuit nimic pentru că era o zi obișnuită. O zi la fel ca alte sute și mii de zile. Apoi, dintr-o dată, chiar la răsărit, lumina soarelui se stinse. Oamenii mai avură doar opt minute și jumătate să se bucure de căldura razelor sale, înainte ca întunericul să devină stăpân.
Cerul se umplu cu un covor plin de stele strălucitoare.
Străluceau mai puternic ca niciodată.
Traducere de Marian Truță.
Titlul original : „Dračí hvězda” (Premiul I la concursul de povestiri Trollslayer, 2001)
Textul a fost tradus și publicat în revista „Fantastica” cu permisiunea autorului. Îi mulțumim.
