Tetraedrul

Povestea Tetraedrului – apariţia lui misterioasă în mijlocul unei străzi aglomerate din New Delhi, India – este cunoscută şi în cea mai îndepărtată zonă a globului. Există imagini de-ale lui peste tot, arătându-l cum domneşte peste copaci şi clădiri, iar mulţimea stă dincolo de gard, holbându-se la el cu teamă şi respect. Puţini sunt însă cei care cunosc istoria unuia din martorii la acest eveniment extraordinar: o tânără pe nume Maya, care, aparent, nu are nimic neobişnuit. Stătea şi aştepta autobuzul în staţia din intersecţia Patel Chowk, în dimineaţa fatidică în care s-a ivit Tetraedrul. Pentru a-i înţelege povestea, trebuie s-o judecăm cu ochii cuiva căruia îi pasă, pentru ca fata să nu rămână doar un chip oarecare din mulţime. Poate s-o privim prin ochii fratelui ei, Manoj, când şi-o închipuie stând în staţie, atunci când a început totul – faţa suptă, obrajii în formă de inimă, curiozitatea din ochii ei căprui, amintind de un copil într-un magazin cu porţelanuri, căruia i s-a spus să nu pună mâna pe nimic…

Maya purta un fel de tunică din petece roşii ţipătoare peste pantaloni negri strâmţi, iar de umăr îi atârna o geantă de pânză, trădându-i statutul clar de studentă la Universitatea din Delhi. Întârziase la cursul de contabilitate, nu mai spera de mult să ajungă la timp, aşa că lăsa autobuzele care mergeau spre universitate să treacă fără să urce în ele. Tocmai datorită acestei resemnări filosofice, precum şi gândurilor ei, îndreptate numai spre logodnicul ei, domnul Perfect Kartik, a ajuns ea martoră a manifestării (alt cuvânt mai bun nu există) Tetraedrului.

Stătea puţin mai departe de mulţimea din staţie. Tineri cu păr uns şi celulare, femei cu priviri de oţel, îmbrăcate cu sari şi purtând serviete, o ceată de studenţi energici, discutând politică. Era o dimineaţă rece de februarie. Ciorile se cocoţau în arborii de neem, urmărindu-l cu ochi mărgelaţi pe vânzătorul de alune. Aerul mirosea a toxine din trafic, alune prăjite şi parfumul floral al unei trecătoare.

În clipa aceea, fata se gândea că logodnicul ei începea s-o enerveze. Logodna lor era gestul final prin care ea capitula în faţa cerinţelor respectabilităţii. Fiecare incursiune pe care o făcea în extra-ordinar – partidele de crichet cu băieţii, căţăratul în copaci, o tavă întreagă de brăţări cumpărate de la o cerşetoare de la piaţă, prietenia cu fata din apartamentul vecin, care avea o motocicletă şi era cunoscută ca „nebună” – era întâmpinată de părinţi cu consternare, cu predici despre onoarea familiei şi perspectiva căsătoriei, de pe urma cărora rămăsese cu un sentiment de vină apăsător. Aşa că se simţea ca o trădătoare chiar atunci când se gândea că logodnicul ei începe s-o enerveze…

În ultima vreme, de câte ori se întâlnea cu Kartik (sub privirile vigilente ale unei rude mai în vârstă), el îi făcea morală din cauza eşecurilor ei. Halvaua pe care o pregătise pentru ceai fusese puţin prea dulce, sari-ul era cam ţipător – „eşti drăguţă să-mi aduci ziarul?” Dar cel mai rău era felul în care mama şi tatăl ei se purtau cu Kartik. Îl tratau ca pe-o zeitate care trebuie împăcată tot timpul. Dacă fratele ei, Manoj, cu doi ani mai mare ca ea, ar fi fost acolo, ar fi înţeles-o. Numai că el evadase cu mulţi ani în urmă. Se înrolase în marina comercială şi acum era în Vishakhapatnam. Cele trei surori mai mari erau deja mame hărţuite şi n-o puteau ajuta cu nimic. Iar obsesia colegelor ei pentru modă, bijuterii şi partide bune n-o mai atrăgea. Se simţise foarte singură în ultimele zile.

Fix la 10:23 a.m., ora Indiei, gândurile îi fură întrerupte de apariţia unui tetraedru imens în mijlocul străzii din faţa ei. Apăru brusc, o monstruozitate neagră, înaltă cât două etaje de bloc şi cu baza triunghiulară destul de lată ca să ocupe toate cele patru benzi ale şoselei. Se auziră scrâşnete când maşinile, scuterele şi ricşele motorizate frânară în disperare, apoi un lanţ de bufnituri metalice, când se ciocniră vehiculele din spatele lor. Femeia de lângă Maya îşi scăpă poşeta şi începu să ţipe.

Înjurături, strigăte, invocaţii de zeităţi diverse, tropăituri. Lumea începu să alerge panicată, apoi o linişte înfricoşătoare coborî peste mulţimea rămasă pe trotuare şi peste oamenii care ieşeau încet din vehicule. Până şi cei care fugeau se opriră şi întoarseră capetele. Le ferestrele clădirilor de pe ambele părţi ale străzii se iţiră feţe curioase. Amuţiră chiar şi ciorile de pe crengile bătrânilor copaci.

Surprinzător, nimic nu lovise Tetraedrul care stătea nemişcat în stradă. Uimită, Maya avu impresia că cele două autobuze, automobilele şi bicicletele care fuseseră pe locul ocupat acum de el pur şi simplu încetaseră să existe.

Peste câteva minute, Maya se pomeni că înaintează spre Tetraedru, separându-se de alţi privitori îndrăzneţi. Aceştia stăteau şi se holbau la suprafaţa netedă şi lucioasă, la perfecţiunea geometrică, punându-şi întrebări, dar prea fricoşi ca să-l atingă. Asta până când un mic ştrengar al străzii întinse mâna murdară şi atinse obiectul. Imediat după aceea, lumea îi urmă exemplul, mângâind şi pipăind tetraedrul alunecos şi dur. Mulţimea din spate crescu odată ce oamenii coborâră din maşini şi autobuze ca să se holbeze la obiectul ivit pe nepusă masă şi să propună teorii. În funcţie de religia pe care o promova fiecare, era un semn de la zei că venise sfârşitul erei kalyug, un dezastru era iminent sau singurul şi unicul Dumnezeu urma să apară şi să-i judece pe păcătoşi… Era o strategie a guvernului (asta o spunea un funcţionar, dar refuza să speculeze cum şi de ce). Ba o bombă dintr-o ţară vecină, care urma să explodeze din clipă-n clipă, de ce stăteau toţi acolo? Era o nouă armă secretă creată de guvern. Era invazia marţienilor (spunea un băiat în uniformă de şcoală) sau a egiptenilor (susţinea prietenul lui, contrazis de altul: „e un tetraedru, nu o piramidă, tâmpitule!”). S-au auzit şi argumente despre posibila validare a fiecărei teorii. Unii jeleau soarta oamenilor care stătuseră în spaţiul ocupat de Tetraedru. Probabil că i-a zdrobit monstruozitatea, ziceau ei, clătinând din cap ca nişte zombi. Cine ştie, nu se ştie niciodată ce ţi se poate întâmpla după ce ieşi din casă dimineaţa.

După aceea veni presa, camerameni curioşi, redactori de la Radio All India şi, suflându-le în ceafă, poliţiştii. Cei din urmă erau cam buimaci – Codul Penal nu conţinea prevederi pentru astfel de situaţii. Un ofiţer de poliţie trecu la metodele clasice şi, răsucindu-şi bastonul în direcţia mulţimii, strigă: „Mişcaţi-vă, blocaţi circulaţia!” Îi răspunseră câteva glasuri: „Dar cu obiectul ăla cum rămâne, ăla nu blochează circulaţia? Ai de gând să-l arestezi?” Până la urmă, gloata, greoaie şi ezitantă ca un animal sălbatic uriaş, fu împinsă înapoi, iar în jurul tetraedrului apărură balustrade. Sirenele ţipau strident în timp ce traficul era redirecţionat şi sosiră, într-un sfârşit, camioanele armatei. Soldaţii săriră din ele şi-şi ocupară poziţiile cu precizie de ceasornic, arătându-şi armele sclipitoare, dar Tetraedrul nu răspunse nici la întrebări, nici la provocări. Pe trotuare, grupuri mari de oameni rămaseră să se holbeze în continuare la evenimente, iar hoţii de buzunare şi negustorii de licori condimentate şi lipicioase avură câştiguri spectaculoase. Maya fu intervievată de un reporter de la The Statesman („Chiar l-ai atins?” „Ce crezi că ar putea fi?”). Când ajunse acasă (cine ar rezista la cursuri după aşa o întâmplare?), părinţii eu urmăreau tărăşenia la televizor. Sonorul era dat la maximum, pentru că mama ei lucra la maşina de cusut, încercând să termine o comandă primită de la atelierul pentru care lucra. Cea mai tânără dintre surorile ei, mai mari şi măritate, venită în vizită, gătea în bucătăria strâmtă din apartament, în vreme ce prima ei născută, mica Chanchal, gângurea în braţele bunicului său. Părinţii Mayei se îngroziră când auziră că fata lor fusese acolo şi atinsese obiectul, iar când aflară că i se luase un interviu pentru The Statesman, oroarea lor nu mai cunoscu margini. Ce-o să spună Kartik?

Din fericire, Kartik nu era abonat la The Statesman. În weekendul următor, când veni la ceai, vorbi întruna despre Tetraedru, fără să ştie că Maya fusese de faţă când apăruse. După părerea lui, era o armă secretă pakistaneză. Încântat de atenţia pe care i-o dădeau gazdele (viitorul lui socru îl aprobă din cap de mai multe ori), deveni exuberant, o jucă pe mica Chanchal pe genunchi (ignorându-i urletele) şi îi aruncă Mayei o privire plină de tâlc. Ea, pierdută în propriile gânduri, îi răspunse cu o privire goală, deşi sora ei îi trase un cot în coaste, se înroşi la faţă şi zâmbi prosteşte. Maya avea motive să cadă pe gânduri.

În ziua următoare Apariţiei, se întorsese la Tetraedru ca trasă de o sfoară invizibilă. Îl păzeau de public poliţişti gata să aresteze pe oricine şi o mică armată, care ocupa un cvartal întreg. Dincolo de cordon, un grup de oameni manevrau instrumente în stilul pretenţios tipic oamenilor de ştiinţă. Printre ei, Maya îl recunoscu pe doctorandul la astrofizică Samir, care, uneori, lua acelaşi autobuz spre Universitate ca ea. Îi fusese prezentat mai demult de o cunoştinţă comună chiar în autobuz, iar ea îşi amintea de privirea pătrunzătoare şi inteligentă cu care o studiase, manifestând însă doar un interes politicos.

Maya se apropiase de cordon şi-l strigă fără să se gândească de două ori, spre marea lui mirare, dar el tocmai îşi terminase treaba. Nimic mai natural, aşadar, decât să meargă împreună la universitate şi să vorbească despre Tetraedru la ceainărie. Ţinând în mână cana ciobită, Maya îi povestise lui Samir că fusese martoră la apariţia obiectului. „N-a venit de nicăieri, nici din cer, nici dintre copaci. Într-o clipă nu era acolo, în următoarea, era.” Samir o ascultase foarte interesat.

Acum, în timp ce-i turna lui Kartik încă o porţie de ceai (cel mai bun sortiment Darjeeling pe care şi-l permiteau părinţii ei), se gândea că băuse masala chai[1], tare şi ieftin, cu Samir, pe vechile bănci de lemn din faţa ceainăriei. Îşi imagină cât de şocaţi şi îngroziţi ar fi părinţii ei, dacă ar şti. Dar Kartik ce-ar spune?

Samir îi povestise că, în seara anterioară apariţiei Tetraedrului, se petrecuse un eveniment ieşit din comun: se înregistrase un lanţ de semnale radio din vecinătatea unei stele galbene obişnuite, despre care nu se ştia să aibă o astfel de activitate. După părerea lui Samir, tetraedrul era un dispozitiv extraterestru care călătorea prin spaţiu cu o viteză apropiată de cea a luminii, având un mecanism necunoscut. Îşi exprima cu o sinceritate dezarmantă opinia despre originea extraterestră a Tetraedrului – la urma urmei, studia astrofizica – dar, în comparaţie cu teoria cu arma secretă pakistanezo-americană, cea astronomică era mai populară. Oamenii ale căror rude se aflaseră în autobuzele şi maşinile dispărute solicitau investigarea tuturor posibilităţilor. În Delhi dăduseră năvală savanţi străini, fani New Age înfocaţi, cultele care susţineau teorii despre sfârşitul lumii, reprezentanţi ai presei internaţionale şi turişti pe post de gură-cască. Preşedintele Statelor Unite fusese greu convins să nu declare război Indiei, pe motiv că deţine arme secrete de distrugere în masă, şi numai după ce i se făcuse promisiunea că americanii vor fi prezenţi în număr foarte mare printre investigatori. Alte guverne occidentale suspicioase îşi trimiseseră, şi ele, reprezentanţii acolo. Peste noapte, New Delhi devenise una din cele mai căutate destinaţii turistice de pe glob. Maya şi Samir se amuzaseră de titlurile articolelor din ziare – guvernul construia mai multe hoteluri! Reporterii occidentali bâjbâiau, obişnuiţi fiind ca din lumea a treia să transmită numai dezastre şi tulburări politice! Un tabloid scria că India fusese aleasă de o rasă extraterestră dintr-un motiv special şi avea să primească, foarte curând, un mesaj de o importanţă capitală privitor la următoarele alegeri!

Dar ceea ce retrăia Maya foarte des era sentimentul care o încercase când atinsese Tetraedrul: cât de inutilă şi nesemnificativă era viaţa ei, faţă de misterul fără de sfârşit al universului. Acum, când Samir îi povestea cu elocvenţă despre extratereştri care străbat distanţele dintre stele, sentimentul unei vieţi mărunte, lipsite de finalitate, o copleşea din nou. Peste câţiva ani, avea să fie ca surorile ei, dolofană şi resemnată, cu o droaie de copii fugindu-i pe la picioare, iar Kartik, aşezat pe canapea, avea să-i arunce o privire tâmpă şi să-i spună: „Maya, ştii că sari-ul ăsta nu ţi se potriveşte…” Maya în sus, Maya în jos. Putea să îndure aşa ceva toată viaţa?

Bineînţeles, numai ea era de vină că-l alesese pe Kartik. Părinţii o lăsaseră pe ea să aleagă dintre o armată de burlaci potriviţi, din categoria şi casta adecvată. Îmbrăcată cu cele mai bune haine, servind ceai unui şir de potenţiali socri şi odraslelor lor îngâmfate, Maya fusese şocată de siguranţa pe care o emana Kartik. Părinţii îi aprobaseră alegerea din toată inima. Kartik avea un viitor sigur într-o mică firmă producătoare de pantofi, iar părinţii lui aveau un apartament uriaş, destul de mare ca să adăpostească un cuplu tânăr. Acum însă, Maya nu mai era atât de convinsă de sentimentele ei.

Nu se mai ducea la cursuri. Mergea conştiincioasă la universitate în fiecare zi, pierzând vremea prin ceainărie, aşteptându-l pe Samir, ascultând cântece vechi, din filme. Ramu, proprietarul, se încăpăţâna să dea sonorul radioului la maximum. Beau ceai tare din pahare vechi, cândva strălucitoare, şi discutau despre Tetraedru. Savanţii nu aflaseră nimic despre el. Era alcătuit dintr-un material incredibil de dur, din care nu se puteau lua probe pentru teste. Razele X ricoşau din el. Era mult prea greu ca să fie mutat (spre dezamăgirea americanului care ajunsese miliardar graţie aplicaţiilor pentru calculatoare şi vrusese să-l transporte la conacul său din S.U.A.). Nici explozivele controlate sau substanţele chimice corozive nu aveau efect asupra lui. Săpând sub el pentru a scoate rămăşiţele nefericiţilor pasageri din autobuze şi maşini, autorităţile nu găsiseră nimic, nici cadavre, nici oase sau carne zdrobită, nici urmă de resturi arse, doar praf şi corpul impenetrabil al Tetraedrului deasupra lui. Tetraedrul trona implacabil – o întrebare fără răspuns.

***

Când nu era la ceainărie, Maya îşi petrecea vremea examinând Tetraedrul cu privirea, în mulţimea care nu dispărea niciodată de lângă el. Asemenea altor oameni, avea senzaţia că aşteaptă ceva. Pe şoseaua pe care se afla Tetraedrul nu se mai putea circula, bineînţeles, iar în vecinătatea lui patrula o echipă de soldaţi în alertă neîntreruptă. Între timp, în parcarea unei clădiri apropiate răsăriseră magazine ca ciupercile după ploaie. Sucuri, ceai, samosa[2] calde, camere de filmat, tetraedre miniaturale din plastic şi alte suveniruri se vindeau la preţuri exorbitante. Limbi din toate părţile globului se amestecau cu muzica radiourilor din magazine şi comentariile reportajelor transmise în direct la televizor. Oameni de afaceri bogaţi îşi frecau coatele de hipioţi şi golani; americani, cetăţeni din Orientul Mijlociu, japonezi, coreeni, kenyeni – toţi stăteau cu gura căscată la Tetraedru şi pălăvrăgeau în grupuri mici. Privitul oamenilor deveni pasiunea Mayei. Îi plăcea să-şi petreacă vremea trăgând cu urechea la conversaţiile celor de lângă ea – frânturi de argumente, dezbateri academice sau ignorante. Era o sărbătoare pentru auz.

— …arşiţa, praful… De ce aici?

— …ipoteza armelor a fost deja dezamorsată… mă rog, e un joc de cuvinte… cu excepţia politicienilor, paranoici, ca de obicei…

— Habar n-am… Nu e ce m-am aşteptat eu să fie. Lipsesc elefanţii, dansatoarele, prostii de-astea…. Pentru ele mi-a adus camera… Obiectul ăla nu face decât să stea acolo, în timp ce noi asudăm de nu mai putem.

— Motiv… e un motiv pentru care e special, dacă ai citit lucrarea lui MacArthur…

— … şi nici măcar nu halesc capete de maimuţă, halal Indiana Jones… turmă de vegetarieni…

— Nu mai bombăni, dragă, a fost ideea ta…

— …Ce-aştepti de la Hollywood, să facă documentare…

— Păi, Johnsonii au plecat în călătorie prin ţară… nu le mai suportam aerele…

— … cuvântul sincronism? O coincidenţă plină de subînţelesuri…

— … am fotografiat vacile de pe şosele, ce mai ciudăţenie…

— … da, ca atunci când te gândeşti la un cântec şi DJ-ul tocmai pe acela îl pune – ce are asta cu …

— … nici măcar restaurantele fast food nu mai sunt ce-au fost…

— … numai într-un asemenea loc, uite ce circulaţie. După standardele occidentale, în asemenea condiţii, oamenii ar trebui să fie morţi sau pe moarte. Cum de rezistă, atunci? E un miracol cum funcţionează lucrurile pe-aici. O modificare a conceptului de sincronism al lui Jung…

— …ai auzit ce-a păţit familia Gustafson? Hotelul nu le înregistrase rezervarea, bieţii de ei. Nici nu-ţi poţi închipui unde au ajuns…

— …niciodată în Japonia, nu. Un popor mult mai disciplinat. E ceva în aer acolo, ca şi cum haosul ar fi inerent locului aceluia…

— …în casa studentului pe care l-au găzduit cu zece ani în urmă, pe când locuiau în Tucson…

— … anomalii dimensionale… un tip pe nume Bhaskar, indigen – adică matematician şi cosmolog indian… da, în Times… nu, nu, London Times… susţine că în regiunea asta trebuie să existe anomalii dimensionale, de-asta Tetraedrul…

— …anarhie intrinsecă, îmi place, nu mă mir că n-am mai putut fi în Imperiu…

Maya asculta, fascinată. Uneori venea câte-un turist la ea şi-o întreba dacă poate s-o fotografieze în faţa Tetraedrului. Asemenea rugăminţi o stânjeneau şi se retrăgea mormăind „îmi pare rău”. În general, nu ieşea în evidenţă, privea, asculta, sorbea câte-un suc, îşi lăsa gândurile să plutească şi se întreba ce e cu Tetraedrul acela liniştit şi senin înconjurat de atâta zgomot şi agitaţie.

Acasă, nimeni nu bănuia ce se petrece în mintea ei în timp ce zdrobea mirodeniile în bucătăria lor mică sau întindea rufe pe sfoara de nailon, în balcon. Seara, apartamentul strâmt răsuna de zgomotul maşinii de cusut. Clac-clac! se auzea foarfeca mamei, iar grămezi de material sclipitor se adunau pe podeaua din camera de zi. Femeia punea la o parte din ele ca să-i coase o rochie lui Chanchal sau un salwaar-kameez[3] Mayei. Clienţii ei nu aflau niciodată. „Mama ta e o adevărată minune!”, îi spuse tata într-o zi, când mama terminase rochia. „La ea, doi şi cu doi fac cinci!” „Anomalii dimensionale!”, comentă Maya, cu un zâmbet, apoi merse în bucătărie să spele vasele. Se uită melancolică la acoperişuri şi antene de televizor, la străzile aglomerate, auzi muzica şi conversaţiile răsunând din şiruri de ferestre luminate şi deschise. Deasupra tuturor, pe un cer întunecat, scânteia câte-o stea răzleaţă. Maya se întrebă ce-o să facă cu viaţa ei.

La ceai cu Kartik. Nenumărate ceaiuri şi mese luate cu Kartik. Când veni la ea, în seara următoare, arăta obosit şi vulnerabil, iar Maya simţi un fior de remuşcare. Dar, văzându-şi părinţii cum se agită în jurul lui, îndeplinindu-i fiecare dorinţă, se trezi în ea aceeaşi iritare. Mai rău, Kartik începu să vorbească despre Tetraedru. De data asta, era convins că avea legătură cu China. La urma urmei, de ce să se oprească la Pakistan? Maya trânti ceainicul pe masă atât de tare, că toată lumea tăcu şi o privi uluită.

— Ce ştii tu despre asta? se răţoi ea la Kartik.

Inima îi bătea nebuneşte. Realiză, preţ de-o clipă, că deschidea o uşă pe care n-avea s-o mai poată deschide. Totuşi, furia şi confuzia din ea, reprimate de atâta vreme, se ridicară în valuri şi-i înăbuşiră raţiunea.

— China! Pakistan! Te-ai gândit vreodată că nimeni, dar absolut nimeni nu înţelege ce e obiectul acela? Nici savanţii străini, nici ai noştri. Chiar nu vezi niciodată ce se petrece în altă parte?

Se răsuci pe călcâie şi plecă în bucătărie, tremurând toată, lăsând o linişte de mormânt în urma ei.

Apoi auzi clinchetul scos de ceaşca aşezată de mama ei pe masă şi vocea ei, cerându-i scuze disperate lui Kartik:

— Te rog să înţelegi, e… ştii tu, uneori, fetele tinere… perioada aceea din lună… n-a vorbit serios…

Tata veni lângă ea, privind-o şocat şi rănit, şi-o întrebă:

— Ce-ai făcut, copilă?

Ce făcuse? Îl insultase pe bărbatul cu care urma să se căsătorească, stricase alianţa fragilă dintre părinţii lui Kartik şi ai ei, lezase onoarea familiei, purtându-se ca o vânzătoare de peşte, nu ca o fată dintr-o familie respectabilă. Se uită la faţa supărată a tatălui ei, la umerii lui încovoiaţi de dezamăgire, şi izbucni în lacrimi. Apoi intră furtunos în camera pe care o împărţea cu sora ei, venită în vizită cu fetiţa. Sora ei o mângâie pe cap.

— Ascultă, catâr ce eşti, nu se cuvine să te porţi aşa înainte de căsătorie. Poţi să te cerţi cât vrei după aceea. Uită-te la Ashish şi la mine. Ţip la el tot timpul…

— Nu vreau să mă mărit cu Kartik, vorbi Maya, printre suspine.

Se simţi uşurată că rostise vorbele acelea. Dar îi auzi pe părinţii ei în sufragerie, încercând să-l împace pe Kartik, şi scaunul lui scârţâind pe podea.

— Sper că nu m-am înşelat în privinţa ei. Dacă îşi revine…

Apoi uşa de la intrare, închizându-se.

În zilele următoare, se strădui să înţeleagă. Până atunci, nu realizase cât de vulnerabili erau părinţii ei, cât de mult îi speria gândul că fata lor cea mai mică va rămâne nemăritată. Celelalte trei fete îi storseseră de economii, iar familia lui Kartik nici măcar nu ceruse cadouri (eufemismul pentru zestrea ilegală). Nu mai găseau ei unul ca el. În consecinţă, chiar a doua zi, merse la cabina telefonică din colţul străzii, îl sună pe Kartik şi-şi ceru scuze din adâncul sufletului. El nu-i spuse nimic, decât că urma să plece din oraş cu afaceri două săptămâni şi că avea să se gândească la problema lor la întoarcere.

Trei zile de mers la cursuri şi avalanşa de întrebări ale prietenelor o aruncară într-o depresie atât de adâncă, încât se întoarse la Patel Chowk. Într-o zi, când piaţa era mai aglomerată ca de obicei, îşi croi drum la marginea parcării, strângând cutia de suc în palmă, şi se aşeză la umbra generoasă a unui copac bătrân. Atunci observă o furgonetă albă pe care scria „Sisteme frigorifice Ravindra”, parcat lângă ea. I se păru cunoscută, probabil că o mai văzuse fără să-şi dea seama. Portiera laterală era deschisă şi câţiva indivizi pestriţi se adunaseră şi vorbeau în jurul ei.

Erau atât de diferiţi între ei, încât îi trebuiră câteva momente ca să-şi dea seama că alcătuiau un grup: trei bărbaţi în vârstă, două femei tinere, poate japoneze, un tânăr deşirat, care părea a fi din Orientul Mijlociu şi, cea mai curioasă dintre ei, o bătrânică într-un costum din şalvari şi cămaşă, care stătea în uşa furgonetei, tricotând de zor. Grupul întreg avea ceva special faţă de restul mulţimii; cei care-l alcătuiau păreau relaxaţi, nici nu se uitau la tetraedru. Vorbeau între ei calmi, cu glas scăzut.

Maya se întrebă cum de nu-i sesizase înainte. Tetraedrul atrăgea însă atâtea feluri de oameni, încât prezenţa lor nu era de mirare. Cineva striga ceva într-un difuzor; poliţiştii împingeau mulţimea cu bastoanele. Alt politician? Nu, o stea de cinema, îi explică emoţionată Mayei o femeie îndesată, într-un sari violet. Uite, e Malini Mehra în persoană, într-un sari roz sclipitor şi o bluză îndrăzneaţă, fără spate, la chioşcul de suveniruri. Flutură din mână către privitorii care se holbează la ea cu gura căscată şi-i fac poze. Exasperată, Maya întoarse capul. Acolo, în spatele copacilor, se înălţa Tetraedrul, motivul pentru care se agitau toţi. Aruncând o privire spre vârful lui, care ţintea spre cer pe deasupra copacilor, i se păru că zăreşte una din nelipsitele ciori zburând direct spre el. Ce făcea pasărea? Miji ochii, dar îi bătea soarele în faţă. Crezu că vede cioara ajungând pe muchia Tetraedrului. Apoi n-o mai văzu deloc.

Se frecă la ochi şi clipi. Femeia îndesată era tot lângă ea, pălăvrăgind despre Malini Mehra.

— Ai văzut-o? o întrebă Maya.

— Bineînţeles, răspunse femeia, lui Malini Mehra îi place roşul, i se potriveşte cu pielea, nu crezi?

Maia întoarse din nou capul, dar nu observă nimic neobişnuit la Tetraedru. Când răsuci iar privirea, întâlni ochii bătrânei care tricota în uşa furgonetei albe. Aceasta îi zâmbi. Maya se întrebă dacă văzuse şi ea cioara dispărând în Tetraedru…

Mai târziu, se întâlni cu Samir la ceainărie. N-o întrebă unde fusese în ultimele zile. Era o adevărată uşurare să stea cu el la masă şi să-l urmărească pe Ramu cum pregăteşte ceaiul într-o oală veche, pe un aragaz cu kerosen, adăugând praf de ceai şi nucşoară în amestecul de apă şi lapte. Aroma îi umplu nările Mayei. Radioul lui Ramu, fixat pe un post care difuza numai muzica filmelor indiene clasice, stătea pe tejgheaua pătată de lemn.

Maya îi povesti lui Samir ce văzuse:

— N-am fost destul de aproape ca să văd clar dacă cioara a dispărut cu adevărat. Dar s-au întâmplat atâtea lucruri ciudate, nu?

Samir o privi gânditor. Când vru să-i răspundă, o maşină cenuşie elegantă se opri pe drum, vizavi de ei. Un chip luminos, încrezător şi fermecător se aplecă pe geamul din spate, radiind de bun gust tradiţional – de la părul ridicat în coc la gulerul brodat, probabil al portului tradiţional.

— Bhaiya, nu uita să vii la timp deseară!

Bhaiya – frate mai mare. Samir o salută din mână şi păru uşor stânjenit.

— Sora mea, explică el, pe un ton de scuză, când maşina demară, ridicând un norişor de praf. Azi e ziua ei.

Maya îşi zise că Samir aparţinea unei alte categorii sociale decât ea. De fapt, ştiuse lucrul acesta. Doar locuia în cartierul luxos Greater Kailash, probabil într-una din casele acelea monstruos de mari, dar până acum nu contase, nu i se păruse important. El vorbea o engleză ireproşabilă, ea, atât cât să se descurce onorabil. Îşi aminti că, acum câteva zile, îndrum spre ceainărie, se întâlniseră cu un prieten de-al lui, şi că respectivul se uitase chiorâş la ea, apoi, surprins, la Samir, care nu-i prezentase. Prietenul îi zâmbise lui Samir şi-i trase un cot în coaste, bolborosind ceva înainte de-a se îndepărta fără grabă. Ceva despre fraternizarea cu proletarii? Cuvinte pe care Maya le auzise numai pe jumătate şi nu le înţelesese. După aceea, Samir vorbise cu ea ca şi când n-ar fi fost întrerupţi, însă-i păruse cam stânjenit preţ de câteva clipe… Dintr-o dată, Maya îşi conştientiză apartenenţa la stratul de jos al clasei mijlocii, la subcultura bhainji a comercianţilor mărunţi şi needucaţi, cu toate implicaţiile ei. Nu ştia nimic despre viaţa lui Samir, după cum nici el nu ştia nimic despre a ei. Ce căuta lângă el? Samir însă îi vorbea întruna, fără să ştie ce-i trece ei prin minte:

— … şi poate că n-a fost nimic, dar, poate, poate că ai surprins ceva acolo. S-au făcut nenumărate speculaţii pe tema asta. Fii atentă la mine.

Îşi scoase caietul şi smulse două pagini. Dintr-una rupse un disc pe care-l aşeză la marginea celeilalte.

— Să zicem că eşti o fiinţă bidimensională care trăieşte pe suprafaţa acestei foi de hârtie dreptunghiulare. Ai şti că există acest disc? Nu, pentru că e în a treia dimensiune, adică ţi-e inaccesibil. Ai vedea numai linia dreaptă care e intersecţia dintre disc şi hârtia pe care exişti tu.

Maya se concentră, alungându-şi celelalte gânduri.

— OK. Deci, dacă îmi pun dunga mâinii pe faţă, spuse ea, făcând acest lucru, faţa mea simte numai dunga. Nu are idee de mărimea sau forma mâinii mele.

— Da, cam aşa ceva. Vezi tu, e posibil ca Tetraedrul să fie doar proiecţia unui obiect mai complicat în lumea noastră tridimensională. Obiectul acesta se extinde într-o dimensiune inaccesibilă nouă. Noi nu percepem decât Tetraedrul. Nouă ne apare ca o structură închisă. Dar, în altă dimensiune, ar putea avea uşi…

Samir tăcu, pierdut în propriile gânduri. Maya era fascinată.

— Vrei să zici că cioara pe care am văzut-o a trecut în altă dimensiune, adică a intrat în Tetraedru? Dar…

El sorbi din ceai şi puse paharul pe marginea băncii.

— Ştii ce e topologia? o întrebă.

Maya scutură din cap.

— În termeni simpli, e o ramură a matematicii care studiază proprietăţile generale, de bază ale obiectelor sau spaţiilor. Topologii cercetează ce se întâmplă dacă deformezi continuu spaţiul sau obiectul fără să-l spargi sau să-l rupi… Hai să-ţi dau un exemplu.

Ridică pagina întreagă într-o mână şi discul de hârtie în cealaltă.

— Foaia asta dreptunghiulară şi discul de hârtie sunt identice din punct de vedere topologic, pentru că o poţi comprima sau întinde pe una ca să devină cealaltă. Iar paharul tău de chai este identic cu ele, pentru că, teoretic, îl pot deforma până devine plat. Dar…

Făcu o gaură mică în mijlocul foii.

— Acum, foaia nu mai e identică cu discul, pentru că, după regulile topologiei, oricât ai deforma foaia, nu poţi scăpa de gaură. Aşadar, pagina fără gaură e o suprafaţă bidimensională cu conexiune simplă, pe când cea găurită e ceea ce putem numi suprafaţă cu conexiune multiplă…

— Aha… Ca o ceaşcă de ceai… Adică una cu mâner, nu paharele lui Ramu.

— Exact, exact, îi zâmbi Samir, absolut încântat de ea. Topologic, tu şi cum mine suntem identici cu o ceaşcă de ceai sau o vada[4], dacă-ţi place mâncarea din sudul Indiei. Canalul alimentar uman e echivalentul găurii din vada!

Maya se uita la el cu ochii cât cepele.

— Bine, bine, dar ce legătură are asta cu…

— Tetraedrul? Una foarte strânsă. Topologia e relevantă în două moduri. Primul: dacă structura topologică a universului e are conexiuni multiple în mai multe dimensiuni, atunci poate crea scurtături pentru călătoria cu viteză mai mare decât a luminii. Ca găurile de vierme din spaţiu, despre care tot scrie prin ziare. Al doilea: forma sau structura reală a Tetraedrului însuşi. Dacă l-am vedea în ansamblul lui, în toate dimensiunile în care există, am observa ceva foarte complicat din punct de vedere topologic. Ne-ar fi imposibil să înţelegem, noţiunile noastre de interior şi exterior, margine şi suprafaţă ar fi pierdute sau cel puţin neclare. Ai văzut vreodată o bandă Möbius?

Maya clătină din cap înfiorată, simţindu-se mică în faţa vastelor sale cunoştinţe. Ce-i mai arăta acum? Mâinile lui, maronii şi subţiri – nu mai observase până atunci ce frumoase erau – rupseră o fâşie pe lungimea foii de hârtie. Ochii îi străluceau de entuziasm.

— Priveşte fâşia asta. Observi că îi pot uni capetele ca să formez un inel? Samir îşi demonstră spusele. Acum să presupunem că, înainte de-a le uni, răsucesc hârtia o dată, uite-aşa. Acum unesc capetele. Un inel răsucit! Asta e banda lui Möbius.

Ea întinse mâna ca s-o atingă. Samir zâmbi.

— Hai, plimbă-ţi degetul pe suprafaţa exterioară, pe lungime… da, exact aşa! Râse când o văzu cum se miră. Porneşti de la suprafaţa exterioară şi, cât ai clipi, ajungi la cea interioară! Numai că noţiunile de interior şi exterior şi-au pierdut înţelesul în acest caz, pentru că banda lui Möbius are o singură suprafaţă, nu  două, ca inelul. Cuprins de agitaţie, Samir vorbea tot mai repede. Oamenii cred că spaţiu-timpul poate fi o generalizare a benzii lui Möbius sau un obiect topologic netrivial similar, în mai multe dimensiuni… La fel, un obiect ca Tetraedrul ar putea fi foarte complex, foarte interesant, dacă l-am vedea în ansamblul lui…

Maya nu avea cuvinte. Îşi imagină o structură complicată cu muchii netede, traiectorii curbându-se ameţitor, conducând spre intrări ascunse. Se uita la Samir cu mirare şi invidie.

— Am prins ideea… cred.

Samir înclină din cap aprobator.

— Dacă Tetraedrul e proiecţia în spaţiul nostru a unui obiect mai complicat, multidimensional, ar putea explica dispariţia oamenilor care erau pe şosea când a apărut. Cine ştie?

— Vrei să zici că oamenii ăia ar putea fi în interiorul Tetraedrului? întrebă ea, sceptică.

Nu se gândise la asta niciodată. Îşi imaginase, totuşi, că se petrecuse un schimb, Tetraedrul în schimbul oamenilor. Că pasagerii din autobuze şi maşini şi bicicliştii se aflau, chiar în clipa asta, în altă lume, plimbând-se pe sub un cer străin, cu gurile căscate de uimire. Altă lume! Îi veniră în minte privelişti bizare. Şi când se gândea la interiorul Tetraedrului, i se încurca mintea.

Mai stătu de vorbă cu Samir încă o oră. El îi povesti despre teoriile actuale despre naşterea universului, despre misterele care înconjurau fiecare descoperire nouă. Fetei îi plăcea cum gesticulează entuziasmat, cum părea să vadă în faţa ochilor chiar minunile pe care le descria în cuvinte. Acum îi descria moartea posibilă a universului:

— Bineînţeles, sistemul solar va dispărea cu mult înainte. Soarele se va umfla şi va înghiţi pământul, luna, toate planetele vecine, apoi va ajunge o pitică albă.

Se opri să soarbă din ceai. La radio începu să cânte un vechi şlagăr apreciat de-al lui Hemant Kumar: „Na yeh chand hoga, na taare rahenge…” „Va dispărea luna, vor pieri şi stelele…”

Râseră amândoi deodată.

— M-am întrebat întotdeauna cum de reuşesc producătorii filmelor de la Bollywood să introducă un cântec cu versuri potrivite exact în momentul potrivit, rosti Samir, zâmbind. Zilele trecute, a avut loc o coincidenţă similară. Tocmai mă întrebam pe ce fel de planetă locuiesc extratereştri, dacă există extratereştri, când am auzit la radioul lui Ramu versurile „chand ke paas jo sitaara hai!” „Steaua aceea, vecină cu luna…”

— A, da cântă Lata Mangeshkar şi Kishore Kumar, spuse Maya. Îmi plac la nebunie cântecele din filmele vechi. Cred că radioul lui Ramu e fixat pe postul preferat al extratereştrilor!

Era foarte plăcut să râzi cu un prieten. Maya se întrebă înfiorată dacă ea şi Kartik vor găsi vreodată un lucru de care să râdă împreună. Apoi îşi aminti fragmente din conversaţia auzită.

— E sin… sincronism, rosti ea, cu atenţie.

Samir păru amuzat.

— E un cuvânt preţios. Nu e un concept valid din punct de vedere ştiinţific, dar… n-a apărut şi în presă? Unde l-ai întâlnit?

— L-am auzit undeva.

Maya se simţi uşor indignată. Ce-şi închipuia, că era o proastă fără speranţă? Pe urmă îşi zise, amărâtă, că era adevărat. Dar Samir se ridică şi puse paharul pe tejgheaua lui Ramu cu un aer oarecum ciudat.

— Trebuie să plec, murmură el. O privi timid, ca şi când atunci o vedea prima dată. Ne vedem mâine!

Maya nu înţelese decât atunci când la radio se repetă acelaşi refren: „na yeh chand hoga, na taare rahenge, magar ham hamesha tumhaare rahenge…” „Va dispărea luna, vor pieri şi stelele… dar eu voi fi al tău pentru totdeauna…”

Se ridică şi se uită lung după el, toată roşie la faţă. Doar nu credea că… Sigur nu credea?

***

Când Maya veni acasă într-o seară, sora şi mama ei discutau o ştire din după-amiaza aceea, despre o afecţiune mintală pe care tabloidele o numeau Tetra-febra.

— Nu-i aşa că-i groaznic, Maya? Sunt oameni obsedaţi de Tetraedru care nu mai pot mânca şi dormi sau trăi normal. Îl visează tot timpul, îi spuse sora ei, aşezându-i în faţă o farfurie cu pakora[5] caldă de ceapă. Unii se înfometează până leşină, e un bărbat la spital, îl hrănesc printr-un tub…

Maya era să se înece cu ceaiul. Mai mâncă o porţie de pakora. Mama ei aprobă spusele fetei sale mai mari:

— Da, da, au zis şi la televizor despre un bărbat care nu s-a mai dus la serviciu şi şi-a pierdut locul de muncă. Îşi petrece vremea holbându-se întruna la Tetraedru. Are tei copii! Bieţii de ei, ce nenorocire pe capul lor! Măcar tatăl vostru e om cu scaun la cap. Şi-am mai auzit şi de-o casnică, merge la cumpărături în piaţă în fiecare zi. Are cea mai mare colecţie de tetraedre din plastic din oraş, caraghioasa!

Cu gura plină, Maya încuviinţă din cap şi mai luă o pakora.

— Ei, continuă mama ei, turnându-şi ceai şi îndulcindu-l din belşug, toate sunt în mâinile Domnului.

Oftă, iar Maya ştiu ce avea să spună mai departe.

— N-are nicio legătură cu noi.

Tatăl ei veni la uşă, se aplecă, obosit şi transpirat după o zi de muncă şi călătoria cu autobuzul fierbinte. Maya se simţi vinovată. Poate că şi eu sunt nebună, îşi zise, gândindu-se la cât timp petrecea chiulind de la cursuri, cu Samir sau la Tetraedru. Ce bine că plecase Kartik în oraş… Of, de-ar fi fost fratele ei, Manoj, aici! Îi scrisese cu un timp în urmă, dar el era pe un vapor şi avea să dureze până-i primea răspunsul. Pe lângă asta, o scrisoare nu era ca o întâlnire faţă în faţă.

Măcar putea vorbi cu Samir despre Tetraedru. Stânjeneala ivită între ei nu ţinuse mult; la întâlnirea următoare, se simţiseră  relaxaţi unul cu altul. Aveau atâtea de vorbit, că Maya nu mai dădu atenţie radioului lui Ramu. Totuşi, Samir nu fusese interesat de ocupanţii furgonetei albe. Mergând odată la Patel Chowk, îi şi ignorase – nu erau deloc un fenomen astronomic fascinant. Făcu însă un comentariu despre bătrâna care tricota: semăna cu Madam Defarge, un personaj dintr-o carte celebră, de care Maya nu auzise. O enervau dovezile astea de elită şi educaţie ale lui, dar cel puţin nu o considera nebună.

Vorbiră despre ultimele noutăţi din saga Tetraedrului. Un bărbat fusese găsit rătăcind prin deşertul Thar, la câteva sute de mile vest de New Delhi. Împingea o bicicletă printre dune. Fusese o privelişte ciudată pentru locuitorii care dăduseră peste el. Aceştia povestiseră că omul nu părea să ştie unde merge. Luat la întrebări, răspunsese încâlceli sau poate vorbise în altă limbă. Nu protestase când fusese condus la coliba unui sătean care-l hrănise şi adăpostise câteva zile. Apoi sosise un asistent social care, pe baza conţinutului genţii legate la bicicleta omului, ajunsese la concluzia că era din New Delhi, aşa că contactase poliţia de acolo. Până la urmă, s-a stabilit că bărbatul fusese dintre cei dispăruţi la apariţia Tetraedrului.

Aşa cum era de aşteptat, povestea lui făcea senzaţie. Au fost trimise echipe care să cerceteze deşertul Thar şi s-a făcut o descoperire uimitoare. A fost găsit autobuzul într-o vale, cu cincisprezece oameni în el. Unsprezece dintre ei erau pasagerii originali, patru fuseseră în maşini când se materializase Tetraedrul. Toţi cincisprezece erau teferi şi nevătămaţi, din punct de vedere fizic. Doi erau în aceeaşi stare ca biciclistul, ceilalţi păstrau o tăcere stranie, nu reacţionau la nimeni şi la nimic, uimindu-şi membrii familiei şi pe medici în aceeaşi măsură. Între timp, familia biciclistului – era funcţionar poştal – a apărut la televizor, exprimându-şi uşurarea că fusese găsit şi speranţa că şi el, şi ceilalţi se vor vindeca de afecţiunea aceea ciudată. Tabloidele avură o zi plină de evenimente. Peste tot în lume, titluri de articole declarau: „Cei şaisprezece oameni răpiţi de extratereştri eliberaţi – ce s-a întâmplat cu ei?”

Maya şi Samir nu puteau decât să speculeze. Stând amândoi la ceai, Mayei îi veni o idee.

— Lumea e ca un ou crăpat, rosti ea. Lumea noastră, vreau să zic, asta în care trăim. Tot ceea ce ştim, vedem şi înţelegem se află în interiorul oului. Dar crăpătura ne spune că există lucruri şi în afara noastră, o lume care scapă înţelegerii noastre…

Samir o privi uimit.

— Ce poetică eşti! zâmbi el.

Îşi drese glasul, ca şi când ar fi vrut să spună ceva. Maya clătină din cap. De-un timp, îi stăruia în minte o idee pe care în sfârşit reuşi s-o exprime în cuvinte:

— Dar dacă Tetraedrul nu e o navă spaţială? Dacă e ceva ce nu ne putem imagina, ceva totul necunoscut? Ştii, ce mă deranjează pe mine e toată vorbăria asta pe tema Tetraedrului. Numai vorbărie. Voi, oamenii de ştiinţă, sunteţi foarte siguri pe teoriile voastre, dar cum puteţi şti un lucru fără să aveţi experienţa lui?

— Aici intervin experienţele, răspunse Samir răbdător, gata să se lanseze într-o nouă expunere.

— Nu, nu asta am vrut să spun, zâmbi larg Maya. Zilele trecute, ţineai în mână ceaşca de ceai şi-mi povesteai din ce e făcut ceaiul, atomi şi molecule, mai ţii minte? Spuneai că, dacă am putea defini cele mai mici particule de materie, am ştii tot ce se poate şti despre ceai.

— Şi?

— Ai uitat să-l bei. Teoriile tale poate că spun totul despre ceai, dar nu şi despre experienţa de a-l bea. Asta vreau să spun. Nu ştiu cum să-ţi explic altfel, dar… înţelegi ce vreau să spun?

Maya îi observă privirea şi i se păru că ghiceşte o umbră de melancolie în ea. N-o ascultase. Stânjenită, începu să vorbească despre altă idee de-a ei.

— Ştii, dacă ideea că Tetraedrul e… cum ziceai, proiecţia unui obiect mai mare din altă dimensiune? Dacă e adevărat, atunci poate că obiectul e uriaş, atât de mare, încât se întinde şi peste deşertul Thar…

Samir ridică din sprâncene.

— Da, e posibil. Da, poate că în deşert mai există o uşă prin care i-au scos pe oameni din Tetraedru. Dar cum rămâne cu ceilalţi dispăruţi?

— Poate că nu vor să se întoarcă, cine ştie? Poate că extratereştrii se poartă cu ei mai frumos decât se poartă oamenii unii cu alţii. Poate asta, poate cealaltă. Samir, ceea ce încerc eu să te întreb e de unde să ştim noi ce e cu Tetraedrul ăsta, dacă n-am fost niciodată înăuntrul lui?

— Dar nu se poate spune că n-am încercat, răspunse el, pe un ton oarecum defensiv. L-am cercetat centimetru cu centimetru…

— Ai intra în el, dacă ai putea? îl întrerupse Maya. Ai pleca într-o călătorie în spaţiu?

— Bine-nţeles că aş pleca!

Samir îşi frecă bărbia. Îi aruncă o privire neaşteptat de ciudată, apoi întoarse capul.

— Ascultă, Maya… Normal că aş vrea să intru în Tetraedru, să-l studiez. Dar ar trebui să fiu sigur că mă şi ies din el. Ştii – o privi din nou, dar acum avea o expresie total schimbată – sunt foarte ataşat de familia mea… Ai mei se întreabă de ce îmi petrec atât de mult timp aici. Şi prietenii mei. Nu mă înţeleg întotdeauna, dar… familia e familie, nu crezi?

Se uită la ea cu ochi îndureraţi, plini de subînţelesuri, dar ea tot nu-l înţelese imediat. În clipa următoare, realiză însă la ce se referă, ce crede el despre ea şi în ce direcţie se îndreaptă relaţia lor. Băieţii şi fetele nu petreceau unii cu alţii săptămâni la rând dacă nu urmăreau ceva, un început al unui alt fel de relaţii… Mândria Mayei ieşi deasupra oceanului de gânduri care-o frământau ca o sabie din teacă.

— Şi eu sunt apropiată de familia mea, rosti ea, cam prea grăbită. De fapt, sunt logodită cu un băiat tare drăguţ, Kartik, trebuie să ţi-l prezint odată…

Samir rămase cu gura căscată. Ea nu-şi dădu seama dacă era furios, tulburat sau amândouă. Se făcu roşie ca racul. Cum îndrăznea el să facă asemenea presupuneri? Prietenia lor se întemeiase numai pe Tetraedru. Nu aşteptase nimic altceva de la el decât… da, îl plăcea, îi plăcea cum judeca lucrurile, generozitatea lui, bunătatea din ochii lui, faptul că n-o luase drept proastă, a, da, şi mâinile lui, îi plăcea cum se mişcă atunci când descrie ceva… Totuşi, el la altceva se gândise. Cum de-o considera atât de toantă şi neexperimentată, ca o eroină din filme proaste? Voia să-i spună: da, tata e funcţionar şi mama lucrează într-un atelier de croitorie, dar am demnitate. Şi ce dacă noi doi am fi interesaţi unul de altul şi în alt fel? Laşule, ţi se face frică înainte de a se întâmpla ceva! Maya n-avea încredere să deschidă gura. I se iviră lacrimi de supărare în ochi. La naiba cu tine şi cu sora ta îmbrăcată frumos şi cu prietenii tăi snobi cărora nu mă prezinţi, îi strigă în gând. El se ridică, se uită la ceas, bâjbâi un fel de scuză. Avea curs. Şi se apropiau examenele… avea să fie foarte ocupat de acum înainte. Îi oferi un zâmbet şovăitor, în semn de scuză, şi se îndepărtă printre copaci, în josul străzii.

La radioul lui Ramu, Geeta Dutt începu să cânte: „Na jao saiiyan, chura ke baiiyan…” „Nu pleca, iubire, mi-ai furat inima”. Se uită suspicioasă la bătrân. El îi trase cu ochiul, scutură din umeri şi se întoarse la frecat tejgheaua, o sarcină inutilă, remarcă în sinea ei, pentru că tejgheaua părea tot timpul murdară.

A doua zi, Maya nu se duse la universitate, ci direct la Patel Chowk, şi privi mulţimea. O cioară se uita la ea de pe acoperişul tarabei cu suveniruri. „Ce vezi?”, o întrebă în gând. „Ce vezi când te uiţi la Tetraedru?” Pasărea îşi lăsă capul pe-o parte şi o privi cu ochi mărgelaţi. Scoase un croncănit ca un hohot răguşit, apoi îşi luă zborul, fluturând des din aripi. Maya sorbi din suc şi oftă. Observă că bătrâna din furgoneta albă o priveşte blând. Instinctul o îmboldi să meargă la ea.

— Ce tricotaţi? o întrebă în Hindi.

Femeia păru nedumerită. Maya reluă întrebarea în engleză.

— A! Un pulover pentru nepoţelul meu. Vorbea cu accent. Sunt din Mexic, explică ea, zâmbind.

— Aţi venit să vedeţi Tetraedrul?

Maya se simţi proastă. De ce altceva să fi venit?

— Si… da. De trei ori vin în ţara voastră. Ca Mexico, aici. Deşert, munte, mare, avem de toate. Surâse enigmatic. Şi clădiri vechi. Ieri am văzut turn înalt, multe morminte.

— Sunteţi cu un grup de turişti?

Fata se întrebă ce legătură există între sistemele frigorifice Ravindra şi turism.

— Turist? Da, turist. Vrei să vii?

Maia clătină din cap şi zâmbi distrată.

— Trebuie să plec…

— Vino să vezi, dacă vrei. Noi aici până weekend, sâmbătă. Cum te cheamă? Maya? Şi la noi numele ăsta.

Zâmbi încântată.

Maya îşi luă la revedere şi se întrebă, cam tristă, ce să facă. Să se întoarcă acasă? Kartik scrisese că se întoarce săptămâna viitoare. O scrisoare cam rece – era clar că se aştepta de la ea să-şi repare greşeala. Ai putea merge la cursuri, dacă voia o schimbare. Samir n-avea decât să-şi rupă gâtul. Cu acest gând reconfortant în minte, luă autobuzul spre universitate. Ajunsă acolo, nu suportă ideea să îndure pălăvrăgeala prietenelor. Era o zi fierbinte. Merse la ceainărie, cu gând să bea nimbu-pani[6] în loc de ceai. Terasa mică din faţa ceainăriei era pustie. Urmări traficul în timp ce sorbea limonada, refuzând să se întrebe dacă Ramu spăla vreodată paharele. Alungă orice gând despre Samir. Avea să-i lipsească prietenia lor şi, trebuia să recunoască, posibilităţile pe care le-ar fi deschis. Lata Mangeshkar se auzi la radio: „aaj koi naheen apna, kise gham ye sunaayen…” „Astăzi nu mai am cui să-i strig eşti al meu, cui să-i spun că sufăr…”  Nervoasă, se uită la Ramu, însă el stătea cu spatele la ea, foarte preocupat de un preş. N-ai decât să-ţi frângi şi tu gâtul, îşi zise Maya. Paharul cu limonadă i se umezi. Îşi şterse sudoarea de pe frunte cu batista brodată de mama ei şi simţi brusc un nod în gât. Nu doar spaţiul şi timpul au conexiuni multiple. Dacă ar sta de vorbă cu Samir acum, i-ar spune: spaţiu exterior, spaţiu interior, amândouă cu topologii necunoscute. Nu poţi trece cu vederea peste unul în favoarea celuilalt. Dar n-o să mai stea de vorbă cu el, al naibii să fie…

Vineri noaptea, nu putu să doarmă. Lumina palidă a străzii îi bătu în cameră. În patul celălalt, sora ei dormea în braţe cu Chanchal, care tresărea în somn. Maya merse la fereastră şi se aşeză pe pervaz, proptindu-se de grilaj. Jos, pe stradă, un paznic lovea cu bastonul de trotuar în timp ce mergea. Printre şirurile de ferestre întunecate, se zărea câte-o luminiţă – oare de ce nu dormeau oamenii aceia? Se gândi la Tetraedru, la anomalii dimensionale, la sincronism. La bărbatul cu bicicleta din mijlocul deşertului Thar, la femeia care tricota pentru nepoţel, zâmbind, spunându-i că va rămâne acolo până sâmbătă. Adică până mâine. Peste câteva zile, Kartik se întorcea la Delhi.

Dintr-o dată, toate se aşezară la locul lor. Se ridică hotărâtă, scoase lanterna din sertar şi merse încet în camera de zi. Bâjbâi o bucată de hârtie, se aşeză pe un scaun şi începu să-i scrie lui Kartik la lumina lanternei, sperând şi rugându-se să nu se trezească părinţii ei din camera alăturată. Când termină, puse scrisoare într-un plic şi lipi pe el un timbru. Îl va expedia mâine. Simţi o mare uşurare.

Apoi îi scrise o scrisoare lungă şi afectuoasă lui Manoj. „Încearcă să le explici, Bhaiya.” „Eu nu cred că pot…”

Se întoarse în dormitor. Chanchal se trezise şi plângea să fie dusă la baie.

— O duc eu, îi spuse Maya surorii ei, care se culcă înapoi, somnoroasă, dar recunoscătoare. Chanchal îşi făcu treaba şi fu din nou prietenoasă. Se urcă în pat cu Maya, care îi cântă vechiul cântec despre Unchiul Lună, despre copilul care urcă într-o navă spaţială ca să se joace de-a v-aţi ascunselea printre stele. Era cântecul preferat al fetiţei. La sfârşit, punea întotdeauna aceeaşi întrebare: „Şi-a mai venit acasă?” Numai că, de data asta, întrebă: „Mai vii acasă, Maya Mausi?” Printre lacrimi, Maya o asigură că se va întoarce cu siguranţă.

Dimineaţa, Maya se sculă devreme, pregăti dejunul pentru toată lumea şi spălă vasele, pentru ca mama ei să se odihnească puţin înainte de a pleca la serviciu. Îl conduse pe tatăl ei la staţia de autobuz şi merse la poştă, unde expedie cele două scrisori. După aceea, luă autobuzul spre Patel Chowk, unde stătea parcată furgoneta albă.

— Vin, îi spuse bătrânei.

Femeia zâmbi, de parcă ar fi ştiut dintotdeauna că Maya avea să vină cu ea.

***

Ziarele scriseseră foarte puţin despre dispariţia Mayei în ziua când pieri şi Tetraedrul din New Delhi. Ce însemna o fată fugită de-acasă – o nebună, judecând după scrisorile trimise familiei – ce însemna absenţa ei, în comparaţie cu cel mai important eveniment al secolului: apariţia şi dispariţia Tetraedrului? Toată familia o jeli, în afară de Chanchal, care îi asigură pe adulţii nedumeriţi că Maya avea să se întoarcă. Kartik le scrise ca să le spună că Maya i se păruse întotdeauna labilă, iar fuga ei de-acasă (ca să nu mai pomenească de lipsa de respect din scrisoarea adresată lui) dovedea că are dreptate. Kartik considera că scăpase de ea ca printr-o minune. Dacă era găsită, spera că familia ei avea s-o pedepsească exemplar pentru că i-a făcut numele de ruşine. Deşi nu meritau, le trimitea înapoi micile cadouri primite de la ei. Părinţii Mayei plânseră în faţa pacheţelului trimis de el. Li se destrămau visurile pentru fiica lor cea mai mică. Între timp, Manoj îşi luă liber şi veni acasă, sfâşiat de durere, dar şi cu o vagă speranţă în suflet.

Era una dintre cele mai calde zile din anotimpul respectiv şi piaţa unde stătuse Tetraedrul era aproape goală. Până şi bărbatul care vindea felii de castravete reci şi condimentate îşi strânsese lucrurile şi se retrăsese la umbră, unde aţipise. O patrulă de soldaţi plictisiţi se uitară cum Maya, bătrâna şi ceilalţi merseră la Tetraedru. Nu voiau decât să-l atingă şi erau neînarmaţi, povestiră soldaţii mai târziu. Probabil că după aceea au plecat în altă parte, spuseră ei, nu ne-am uitat foarte atenţi. În realitate, Maya şi însoţitorii ei merseră la Tetraedru şi cotiră într-un loc în care ea nu crezuse posibil că se poate coti. Era un coridor îngust. Vedea încă soldaţii, furgoneta şi şoferul care se pregătea să plece cu ea, vedea încă piaţa încinsă şi prăfuită, străjuită de arborii de neem. Dar se pomeni într-o cameră largă, cu pereţi aşezaţi în unghiuri imposibile, ca un tablou de Escher, iar lumea exterioară – dacă mai era logic să vorbeşti de exterior şi interior – era proiectată pe un plan care se înclina sub tălpile ei, dându-i ameţeli. Ridică ochii şi ghici spaţiul întunecat de deasupra scărilor în spirală care duceau spre o destinaţie îndepărtată; şocată, zări fiinţe care le urcau, fiinţe enorme, alcătuite din planuri, unghiuri şi curbe care nu se potriveau între ele. Unele aveau feţe asemănătoare cu ale oamenilor. Se răsuci întrebătoare spre bătrâna de lângă ea şi se opri cu gura căscată.

Şi bătrâna suferise o schimbare. Faţa îi era aceeaşi, însă ochii i se lărgiseră şi se închiseseră la culoare, iar o succesiune de vârfuri şi creste îi creşteau pe corp în semicercuri largi. Excrescenţele îi atârnau de braţe ca prelungirile animalelor marine. Îi oferi Mayei un zâmbet.

Fata se dădu înapoi.

— Eşti un extraterestru, îi spuse.

— Nu, draga mea, rosti femeia în indiană. Sunt cine sunt. Mai ţii minte ce ţi-am spus? Nu te aştepta să înţelegi totul deodată. Eu voi fi ghidul tău. Mai întâi, uită-te la tine.

Femeia o prinse de umeri cu blândeţe şi o răsuci spre un perete argintiu, opac şi reflectorizant. Maya se văzu pe sine. Îşi zări faţa, gura deschisă de uimire, părul care-i încadra obrazul, crenelurile şi crestele care i se ridicau pe trup ca solzii pe spinarea unui stegozaur. Îşi privi mâinile, succesiunea familiară râu-vale şi afluenţi, aceeaşi ca înainte, dar altfel. Alte mâini îi creşteau din mâini, dispărând într-o infinitate de mâini tinere, bătrâne, netede şi încreţite. Inspiră adânc, suspinând.

— Ce s-a întâmplat cu mine?

— Nimic. Te vezi aşa cum eşti în mai mult de trei dimensiuni. Nu te gândi prea mult la asta. Vreau să te uiţi în jur şi să-mi spui unde vrei să mergi mai întâi.

Împrejur – ce-o fi însemnând asta – era un spaţiu întunecat şi scări cuprinse într-o reţea delicată, subţire. Văzu inelele lui Saturn, umbrele a trei din sateliţii lui, ca nişte puncte negre pe o faţă luminoasă. Zări şi alte planete, stele moarte, lumi care plutesc în spaţiu, fără sori. Scările în spirală urcau ca nişte lifturi, dispărând în firele încâlcite ale pânzei fine.

— Să începem cu ceva mai aproape de casă, cum ar fi luna?

— Mi-ai spus că asta nu e o navă spaţială!

— Este şi nu este. Te vei obişnui să nu mai gândeşti după tiparele învechite, draga mea. Categoriile cu care suntem obişnuiţi pe Pământ îşi pierd înţelesul aici. O piaţă nu are acelaşi sens pentru o persoană bidimensională ca pentru una tridimensională. Vei vedea.

Maya trase adânc aer în piept. În jurul ei, Universul i se dezvăluia. I se păru că-i aude cântând la radioul lui Ramu pe Lata Mangeshkar şi Mohammad Rafi. „Chalo Dildaar, chalo, chand ke paar chalo…” „Vino, iubito, hai să zburăm până la lună şi mai departe…”

— Să mergem mai departe, spuse Maya.

Ce s-a întâmplat, de fapt, cu ea. Cum putem şti? Tot ce a lăsat în urmă e o scrisoare foarte amănunţită pentru fratele ei, câteva idei şi teorii. Povestea ei a prins viaţă din paginile acelea scrise de ea, dar a luat sfârşit când a plecat de acasă. Poate într-o dimensiune ortogonală pe timp şi spaţiu e posibil să vedem ce a urmat, să urmăm traseul lumii ei, să citim c scrie în post-scriptum-ul scrisorii. Dar, prins, ca noi toţi, în scurgerea timpului, fratele ei n-a putut face altceva decât să aştepte. Se gândi la tot felul de scenarii, la nave spaţiale care alunecă în linişte prin spaţiu, ca bufniţele prin noapte, la extratereştri şi limbi „străine”, la Maya pierdută în lumi imposibile, cu o privire calmă şi plină de dor, de o curiozitate blândă. Îşi aminti cum fusese ea în copilărie, întotdeauna forţând obstacolele, mustrată şi convinsă cu vorba bună să facă ce trebuie. Fata învăţase să înlocuiască sfidarea exterioară cu furia interioară. Manoj se gândi cum aşteptase ea autobuzul în staţie în dimineaţa aceea fatidică, înainte de a începe toată povestea asta, fără să ştie ce se va întâmpla cu ea, că va deveni persoana care îi va scrie, plină de pasiune: „Dar dacă Tetraedrul ne depăşeşte puterea de înţelegere? De unde să ştim ce e, dacă nu-l cercetăm?”

Într-o zi, la câteva săptămâni de la dispariţie, Samir urcă cele trei şiruri de trepte spre micul apartament şi stătu de vorbă cam dezlânat cu Manoj despre conversaţiile pe care le purtase cu Maya. Nu avea nicio îndoială că fata plecase undeva între stele. El mai avea puţin şi-şi termina doctoratul, spre sfârşitul anului urma să plece la un observator din Chile, avea să urmărească cerul în căutarea ei. Auzindu-i vorbele, Manoj râse amar. Bănui ceva în privirea uimită a tânărului.

— Mă voi uita şi eu după ea, îi spuse. Cred că, dacă se va întoarce, va ajunge în deşertul Thar.

— În Thar… De ce acolo?

— Mi-a povestit despre furgoneta albă pe care scria Ravindra Refrigeration, Udaipur, Rajasthan. Nu există o asemenea firmă, am verificat. Dar eu cred că acolo apărea cândva Tetraedrul, în mijlocul deşertului. De data asta s-a făcut o greşeală sau… cine ştie? Deşi exista, cred, cel puţin o uşă în deşert…

Samir îşi trecu degetele prin păr.

— Dar ce înseamnă toate astea? strigă el.

Se întoarse în campus. Trebuie să se întâlnească cu profesorul lui în douăzeci de minute, după aceea, avea un curs. Era o zi foarte caldă, apăsătoare, iar praful din aer îi ardeau gâtlejul. Se opri în faţa facultăţii de fizică, apoi, brusc, se răsuci şi porni spre ceainărie. Era goală. Numai Ramu amesteca într-o oală care răspândea arome. Samir se aşeză pe o bancă. Ramu îi turnă ceai şi-i întinse paharul în tăcere. La radio cânta un şlagăr vechi de-al lui Kishore Kumar: “Chalte, chalte, mere yeh geet yaad rakhana, kabhi alvida na kehena, kabhi alvida na kehena…” „Când treci prin viaţă, adu-ţi aminte de cântecele mele, niciodată să nu spui adio pentru totdeauna, niciodată să nu spui adio…”

Ochii lui Samir se umplură de lacrimi. O cioară croncăni deasupra lui, într-un copac.

Copyright © Vandana Singh

Titlul original : „The Tetrahedron” (2005) : http://nova-sf.de/internova/?p=283

Traducere de Antuza Genescu.

Traducerea şi publicarea în Revista SRSFF s-au realizat cu permisiunea autoarei, doamna Vandana Singh şi a domnului Michael Iwoleit, editorul revistei InterNova. Le mulţumim.

Vandana Singh s-a născut la New Delhi, India. În prezent, locuieşte în S.U.A., unde predă fizică şi scrie povestiri science-fiction „neeuclidiene” şi fantasy. A publicat în Strange Horizons, The Third Alternative şi mai multe antologii. Una din povestirile ei a apărut pe lista scurtă a premiilor date de BSFA, altele au fost selectate pentru Gardner Dozois’ Year’s Best Science Fiction. Prima poezie pe care a publicat-o a ocupat locul al doilea în competiţia pentru Rhysling Award (2004). Seria ei de cărţi pentru copii, Younguncle, a fost foarte apreciată. Editura Zubaan i-a publicat prima culegere de povestiri, The Woman Who Thought She Was a Planet (Femeia care se credea planetă).