Mitologii vegetale
Cu mult înainte ca Sauron să forjeze Inelul Suveran, Fëanor, „cel mai renumit dintre eldari în ceea ce priveşte măiestria artistică şi cunoaşterea tradiţiei”, a făurit silmarilii, cele Trei Nestemate care au fost furate ulterior de Melkor, valarul decăzut, devenit mai târziu Morgoth vrăjmaşul. În apele pietrelor fermecate, zice Tolkien în Anexa A la „Stăpânul inelelor”, eldarul a închis strălucirea lui Telperion şi Laurelin, cei Doi copaci din Valinor.
Povestea acestora se găseşte în „Quenta silmarillion”, de unde aflăm că arborii legendari s-au ivit pe un dâmb acoperit cu iarbă, aflat în faţa porţii de apus a cetăţii Valmart, „cea cu multe clopote”. După ce a creat minunatul tărâm Valinor, Doamna Yavanna a sfinţit colina Ezellohar, numită şi Corollairë (Coron Oiolairë, adică „Dâmbul veşnicei veri”), apoi s-a aşezat şi a cântat o rugăciune în care şi-a cuprins gândurile legate de tot ce creşte în lume. Doamna Nienna a ascultat-o tăcută, doar lacrimile îi şiroiau, udând iarba. Restul valarilor stăteau în linişte şi priveau, astfel încât acel ceas al începutului n-a fost tulburat de nici un fel de zgomot.
În văzul tuturor, pe colină au apărut doi puieţi, care, în vreme ce Yavanna cânta, au început să se dezvolte, copăcel-copăcel, până când au ajuns arbori mândri şi semeţi. Telperion era argintiu, cu frunze de un verde închis şi ramurile înţesate de flori ce picurau roua unei lumini argintii. Laurelin avea frunze de un verde deschis, cu marginile aurite, iar florile-i răspândeau o ploaie aurită pe pământ. Apariţia lor a marcat începutul calendarului din Valinor.
Tot din „Istoria silmarililor” aflăm că Melkor a văzut lumina lor şi, împreună cu monstruoasa creatură Ungoliant, i-a atacat pe valari în vreme ce sărbătoreau Prima recoltă. El a sosit ca o negură şi şi-a înfipt lancea cea întunecată în inima Copacilor, iar ţesătoarea de întuneric le-a supt seva şi i-a ucis. Iar de atunci înainte luminile copacilor au dăinuit doar în strălucirea silmarililor şi în cântecele ielelor.
Domnul Manwë le-a poruncit preaputernicelor Yavanna şi Nienna să-şi folosească ştiinţa tămăduitoare şi să vindece rănile înveninate. Dar oricât a cântat Yavanna şi oricâte lacrimi a vărsat Nienna, n-au putut să salveze copacii. Înainte să se sfârşească, pe una din ramurile lui Telperion s-a deschis o ultimă floare argintie, iar Laurelin a rodit o poamă de aur, pe care Yavanna le-a cules cu grijă, Manwë le-a sfinţit şi le-a înmânat lui Aule, să fie înflăcăratul Anar şi blânda Isil, Soarele şi Luna Pământului de Mijloc.
Şi deoarece Telperion fusese foarte iubit în Valinor, Yavanna a creat o copie a lui, un copăcel pe care valarii l-au numit Galathilion. El avea coaja albă, dar nu răspândea nici un fel de lumină şi a fost plantat într-o grădină aflată la poalele turnului Ingwë, Mindon Eldaliéva, un far ce lumina până departe ceţoasa mare.
Galathilion a avut mulţi lăstari, care s-au răspândit în Eldamar. Unul dintre ei a fost cel numit Celeborn, cel sădit în Tol Eressëa. Din sămânţa lui a răsărit Nimloth, puietul care a fost dus de oameni în Númenor. El a constituit podoaba grădinii regale din Armenelos, iar cronica Akallabeth aminteşte că înflorea numai seara, iar mireasma florilor sale parfuma aerul nopţii.
Apoi Sauron, slujitorul lui Morgoth, a făurit Inelele Puterii. Nouă dintre ele au fost date regilor care-i cârmuiau pe oameni, şapte piticilor, trei elfilor, iar pe ultimul, Inelul Suveran făurit în adâncul vulcanului Orodrúin, Sauron l-a păstrat pentru sine. Înşelându-i pe regi, Seniorul Întunericului şi-a construit fortăreaţa Barad-dûr în Mordor.
În vremea lui Ar-Gimilzôr, cel de-al 22-lea rege, arborele Nimloth n-a mai fost îngrijit şi a început să se usuce. Inziladûn, fiul său cel mare, ce a domnit sub numele elfesc de Tar-Palantir, a îndreptat această stare de fapte. El a prevestit că, atunci când Copacul Alb se va veşteji, şirul regilor din Númenor se va isprăvi.
Din păcate, el a avut ca urmaş doar o fată, care a cedat puterea uzurpatorului Ar-Pharazôn. Sauron a reuşit să-l amăgească pe noul rege şi l-a câştigat de partea lui Melkor şi al întunericului. Atunci i-a cerut să-l taie pe Nimloth, dar Ar-Pharazôn n-a îndrăznit, deoarece se temea că prevestirea predecesorului său se va împlini.
Aşa prinţul Isildur, fiul lui Elendil, unul dintre Devotaţii care au refuzat să se supună Răului, a avut răgazul să se strecoare în curtea regală din Armenelos şi a reuşit să rupă un fruct. Gărzile ce păzeau Copacul Alb din ordinul lui Sauron l-au surprins pe cutezător şi l-au rănit grav, însă Isildur a reuşit să fugă şi, cu mare greutate, a dus preţioasa poamă în Romenna, apoi a căzut ca mort. Amandil a răsădit în secret sămânţa, iar în primăvara următoare din ea a răsărit un lăstar, iar Isildur s-a ridicat vindecat din patul în care zăcuse până atunci fără conştiinţă.
Sauron a înălţat un templu negru dedicat lui Melkor în chiar centrul Armenelosului şi în cele din urmă l-a convins pe Ar-Pharazôn să cedeze, promiţându-i că va izgoni Moartea din lume, astfel că Nimloth a fost tăiat, iar din lemnele sale a fost clădit primul rug de jertfă înălţat pentru slăvirea lui Melkor. Mai târziu, regele a atacat Valinorul, ca să cucerească viaţa eternă din mâinile Seniorilor din Apus. Númenor a fost scufundat în apele mării, iar Tărâmurile Nemuritoare au fost îndepărtate pentru totdeauna dintre hotarele acestei lumi.
Elendil şi fiii săi, Isildur şi Anárion, au reuşit să scape de la Cădere, deoarece plecaseră îmbarcaţi în nouă corăbii, purtând cu ei un vlăstar de Nimloth şi cele Şapte Pietre Văzătoare (palantirii), daruri primite din partea eldarilor. Exilaţii au fost aruncaţi de furtună pe ţărmul Pământului de Mijloc, unde au întemeiat regatele Arnor (în Nord) şi Gondor (în Sud).
Faptele lor au fost perpetuate de cântece. În cartea a treia din „Stăpânul inelelor”, după ce forţele Binelui l-au învins pe vrăjitorul trădător Saruman şi l-au lăsat în turnul cel negru al Orthanc-ului, sub paza enţilor, oamenii-copaci cunoscuţi şi sub numele de „păstori ai pădurilor”, hobbitul Pippin îl aude pe vrăjitorul Gandalf îngânând un cântecel:
„Corăbii-nalte şi regi înalţi
De trei ori trei
Ce-au adus din ţinutul năruit
Peste mări vălurite, ei?
Şapte stele, şapte pietre
Şi-un arbore înălbit.”
Elendil şi fii săi au întemeiat capitala Osgiliath şi au construit turnurile din Minas Ithil şi Minas Anort, cetate amintită ca Minas Tirith în „Stăpânul inelelor”. La început, Isildur a plantat puiul de Nimloth, amintirea Albului Telperion, în curtea casei sale din Minas Ithil. Cu timpul, el a devenit blazonul casei regale din Gondor, semnul său fluturând pe steaguri.
În „Stăpânul inelelor”, diferite personaje îl amintesc ca simbol al regalităţii în ţara din sudul Pământului de Mijloc. Când Frodo priveşte în oglinda Doamnei Galadriel (II.7), printre viziunile sale se numără şi cea a unei oşti ce poartă un stindard cu emblema unui copac alb, scăldate în soare, care răpune corăbiile negre ale corsarilor. E steagul cusut de Arwen, fiica regelui elf Elrond, pentru iubitul ei Aragorn, flamură pe care semnul Gondorului e înconjurat de cele Şapte stele şi coroana lui Elendil (V.6).
După bătălia de pe Câmpiile Pelennor, Legolas, prinţul elf, îl numeşte pe Aragorn ca „Senior al Copacului Alb”. (V.9)
Faramir, fiul mai mic al majordomului Denethor II, îi mărturiseşte hobbitului Frodo:
– „Mi-aş dori să văd iar Arborele Alb în floare, la curţile regilor şi să revină Cununa de Argint; iar Minas Tirith să fie în pace…” (IV.5)
Dar pacea este un bun greu de câştigat şi uşor de stricat. La finele celui de-al Doilea Ev, umbra lui Sauron s-a întors în turnul negru al fortăreţei din Barad-dûr şi a atacat din nou. Elendil, domnul refugiat din Númenor, s-a aliat cu regele elf Gil-galad şi l-au înfruntat pe Seniorul Întunericului la Dagorlad, apoi i-au asediat citadela, sub zidurile căreia a pierit prinţul Anárion. Ultima bătălie a fost teribilă, în luptă au căzut atât Gil-galad cât şi Elendil, dar Isildur a reuşit să-i taie degetul lui Sauron pe care stătea Inelul Suveran şi duhul Răului a fost nevoit să fugă.
După victorie, Isildur a sădit în Minas Anor (viitoarea Minas Tirith) un puiet al Copacului Alb, în amintirea fratelui său căzut în luptă. El a refuzat să distrugă Inelul Suveran, pe care l-a pierdut în vreme ce a căzut în Anduin, râul cel mare şi a încercat să-şi scape pielea, fugind din faţa orcilor care l-au săgetat. În Prăpădul de la Câmpiile Stânjeneilor au pierit şi cei trei fii mai mari ai săi.
Arborele din Minas Anor a supravieţuit până când regele Telemnar şi copiii săi au pierit seceraţi de Marea Molimă. Mai multe părţi ale regatului au rămas pustii, iar capitala Osgiliath a început să decadă, lucru care a permis forţelor întunecate să se întărească. Atunci regele Tarondor a mutat curtea regală la Minas Anor, unde a adus un alt puiet al Copacului Alb şi l-a plantat în Curtea Fântânii, unde, peste veacuri, hobbitul Pippin i-a zărit trunchiul uscat, aplecat asupra unui havuz. (V.1)
Acest Copac Alb s-a uscat când Eärnur, fiul lui Eärnil, ultimul rege din Gondor, a acceptat provocarea Regelui-vrăjitor, nazgûl-ul ce stăpânea Minas Morgul şi s-a dus să se dueleze cu el. Dar acolo a fost prins, dus în turnul torturilor şi nimeni nu l-a mai văzut vreodată. Şirul regilor s-a întrerupt, iar ţara Gondorului a fost guvernată vreme de secole de Majordomi.
După Războiul Inelului şi înfrângerea lui Sauron, prinţul Aragorn a fost încoronat ca rege sub numele de Elessar. După ceremonie, vrăjitorul Gandalf l-a dus într-o noapte pe muntele Mindolluin şi au urcat pe o potecă unde doar regilor le era îngăduit să umble. Au urcat până sub crestele înzăpezite. Aici, „în chiar locul unde începea zăpada creştea un puiet, nu mai înalt de trei picioare; îi dăduseră frunze noi, lungi, mlădii, întunecate în partea de sus şi argintii dedesubt, iar coroana firavă încă purta câteva flori ale căror petale albe străluceau precum omătul în lumina Soarelui”. Era un vlăstar din Cel mai Bătrân Copac. (VI.5)
Arborele veştejit din Minas Tirith a fost smuls, cu multă veneraţie, din rădăcini şi lăsat să se odihnească, iar în locul său a fost plantat vlăstarul găsit de Aragorn. Când hobbitul Frodo, Purtătorul Inelului, s-a dus să-şi i-a rămas bun de la rege, l-a găsit şezând lângă fântână împreună cu Arwen, regina sa, care cânta un cântec din Valinor, iar Copacul Alb creştea şi înflorea alături.
Nu se ştie nimic despre soarta acestui arbore şi a urmaşilor săi în cel de-al Patrulea Ev.
