-Fragment-
Flavius Decimus Severus dormea dus, visând la glorii trecute, când unul dintre soldaţi, un răcan cu chipul lunguieţ şi pielea palidă, întredeschise uşa dormitorului său, întrebându-se dacă era mai înţelept să-l trezească pe comandantul temut pentru firea-i aprigă sau să încalce un ordin venit de la porţi. Încăperea fără ferestre, luminată de un opaiţ pesemne uitat aprins, era îngustă şi goală în afara patului tare, a unei mici sobe de lut şi a unei măsuţe joase pe care erau puse grămadă un centiron, două săbii scurte, o tăbliță cerată pe care erau scrijeliți morții ultimei luni, o strachină cu resturi de mâncare şi o cupă pe fundul căreia drojdea o urmă de vin roşu. Deşi era frig, focul nu fusese făcut şi chiar mai mult, Severus dormea doar în tunică, în timp ce învelitorile de lână şi blănurile zăceau pe podea, adeverind parcă zvonurile potrivit cărora, după anii crânceni în care îndurase căldurile copleşitoare ale Numidiei, bătrânul soldat se jurase că nu avea să mai încerce vreodată să alunge frigul. Un miros stătut încărca aerul rece, iar după sforăiturile straşnice până şi un răcan îşi putea da seama de cât băuse comandantul înainte să adoarmă şi oricine ştia cât de crud putea fi atunci când întrecea măsura cu băutura. Numai în ultimul an, patru intendenţi plătiseră cu vârf şi îndesat pentru îndrăzneala de a-l fi deranjat când nu era în toane bune.
Pieptul lat al comandatului, străpuns cu zeci de ani în urmă de două suliţe berbere, se umfla anevoios, iar din gâtul ridat şi înroşit ca o guşă de curcan ieşea un gâlgâit care se preschimba din când în când într-un şuierat prelung, în privinţa căruia mulţi doctori îşi dăduseră cu părerea, spunând că era boala-cărbunelui, udmă sau oftică şi puţini îl puseseră în seama fumului negru de salvie roşie şi de coada-leului, aduse din Africa, uscate şi arse în nopţile singuratice, fără a lua vreunul în seamă lămuririle lui Severus, care povestea cum totul începuse în Delta Nilului, când, tânăr fiind şi prizonier pe o felucă egipteană, fusese înţepat de o muscă-de-sânge. Tot atunci, spunea el, suferise de friguri, pielea i se zbârcise şi vederea i se tulburase, deşi aceeaşi doctori credeau că de vină era mentagra sau vreo altă boală zmeiască adusă de prin Mesopotamia, în timp ce alţii mai cârcotaşi împrăştiau zvonul că temutul comandant nu se putuse ţine niciodată departe de lupanare şi suferea de morbus gallicus.
De la mâna dreaptă, care zăcea înţepenită pe lângă corp, cu vene umflate şi albastre, îi lipseau două degete, semn că asupra lui se abătuse vechea pedeapsă a parţilor pentru hoţii de rând. Cu ani în urmă, trăise cea mai mare umilinţă a întregii sale cariere militare, a întregii sale vieţi, când fusese înfrânt de Sanatruces, nepotul prinţului Osroes, în faţa căruia se plecase, iar vrăjmaşul coborâse de pe oryxul său, îşi trăsese din teacă iataganul şi, cu o singură mişcare neînduplecată, îi retezase degetele. Îi spusese pe graiul vorbit la răsărit de Ufrātu că romanii erau un neam de tâlhari şi că nu meritau darul morţii, apoi îi întorsese spatele, lăsându-l îngenuncheat şi prea mâhnit pentru a aduna din ţărână ceea ce mai înainte făcuse parte din el. Falca lui, dreaptă şi puternică, roasă de mentagra, luminată pe jumătate, se încleşta uneori, atunci când prin vis pătrundeau oameni şi fiare din locuri pe care treaz fiind încerca să le uite.
Vrajba dintre fraţi începuse când bătrânul chestor Livius Duilius Severus lăsase moştenire celor doi fii ai săi, Flavius Decimus şi Aelius Ulpius, vila familiei din Ripa, de pe malul Tibrului, şi un emporiu de marmură adusă din Orient. Socotindu-se fiecare mai merituos decât celălalt, niciunul nu voise a se împăca cu hotărârea anunţată cu limbă de moarte. După o lungă sfadă, casa părintească a fost vândută, banii împărţiţi, apoi pierduţi la jocuri de noroc, afacerea moştenită s-a prăbuşit, iar cei doi flăcăi nesăbuiţi, rămaşi fără căpătâi, s-au înrolat în armată imperială şi au plecat în lumea largă. Drumurile li s-au împărţit de îndată, purtându-i din Numidia până în Raetia şi din Hispania până în Cappadocia şi abia după ani mulţi li s-au mai apropiat, când amândoi au fost trimişi în Dacia.
Mai ascultător din fire decât fratele său, Aelius Ulpius a prins un loc cald în garnizoana din Ustidava, pe când Flavius Decimus, care nu-şi găsise rostul, nedorit nicăieri din cauza deselor răzvrătiri, fusese alungat printre câini, în neorânduiala şi amărăciunea care domneau în Hiemis. Căpătase însă repede ascultarea celorlaţi şi, cu înaintarea în vârstă, în singurătate şi în frigul care pătrundeau în oase, privind ani fără număr trist şi pierdut dezolarea nesfărşită a munţilor golaşi şi a râpelor negre, învăţase să primească, să îngăduie, să ierte şi să regrete.
Taranus, gladiatorul care avea să-şi ia după eliberare supranumele de Gallus, deşi sclav din tată-n fiu încă de la triumful lui Iulius Caesar în bătălia de la Alesia, petrecându-şi o bună parte din viaţă în palestre şi în amfiteatre, moştenise vechile învăţături lăsate de străbunii care-i slujiseră pe Lugus, Esus, Taranis şi îndeosebi pe Cernunnos şi Cocidius. Învăţăcel în Ludus Gallicus, bestiar în Ludus Matutinus, campion la cursele de care şi întrecerile cu zebre şi girafe în Circus Maximus şi învingător în zeci de venationes în Amphitheatrum Flavium, viitorul Colosseum, Taranus îşi primise rudis-ul, sabia de lemn care însemna libertate pentru un gladiator, cu obligaţia de a petrece încă cinci ani ca soldat într-o auxilie trimisă în Dacia.
În ultima lui noapte petrecută în Roma, galul privea abătut uriaşul circ din inima cetăţii în care străbunii lui fuseseră târâţi ca sclavi, însă pe care, cumva, învăţase să o îndrăgească, poate pentru că acolo avea atât de multe de învăţat, obiceiuri, credinţe şi ştiinţe dintre cele mai felurite, cum niciun alt loc din lume nu putea oferi. Dinspre Esquilinus, aburi se înălţau din Băile lui Traianus, sub care zăcea îngropat în uitare Domus Aurea, dinspre Caelius, din hipocaustele caselor elegante de pe coline şi dinspre Palatinus, din templele zeilor pe care îi cinstea ca şi pe cei ai strămoşilor săi, se ridica un fum încărcat cu mirosuri, care se împrăştia printre pinii-umbrelă până la Zidul lui Servius, întinzând un văl cenuşiu peste cerul neclintit, de culoarea lavandei care creştea pretutindeni în Galia strămoşească.
Colosala statuie a lui Nero, ridicată de grecul Zenodorus, preschimbată de Vespasianus în Sol Invictus şi mutată de Hadrianus cu ajutorul a două duzini de elefanţi, îl privise mândră cu ochi de bronz de la înălţimea celor o sută de picioare ale sale. Flăcările torţelor luminau măreţele ziduri în piatra cărora ecoul zecilor de mii de glasuri extatice părea ferecat pentru vecie. Răgete, urlete, mârâituri, nechezaturi şi chiote se auzeau din cuştile de sub arenă, scoase de fiare aduse din toate colţurile lumii. Dacă un lucru îl făcea pe Taranus şovăitor în a părăsi Roma, acela era faptul că trebuia să-şi lase în urmă animalele, de care se simţea legat într-un fel pe care un roman nu-l putea înţelege, deşi nu de puţine ori fusese nevoit să folosească biciul pentru a se face ascultat sau chiar sabia pentru a ucide o făptură fără vină doar pentru a-şi scăpa pielea sau a bucura mulţimile înnebunite ale căror ochi ieşiţi din orbite se delectau la priveliştea măcelului şi ale căror nări fremătătoare căutau izul de sânge. Dacă ar fi putut, le-ar fi luat pe toate cu sine. Dacă un lucru îl făcea bucuros, acela era gândul la bestiile nemaivăzute care hălăduiau pe meleagurile străine şi îndepărtate ale Daciei.
Un vultur-pescar zburase spre răsărit printre razele coroanei zeieşti, ameţit parcă de jocul luminilor şi întunericului, spre locul vechilor altare ale sabinilor, dărâmate de Tarquinius Superbus şi se oprise în palma deschisă a statuii lui Sancus, măruntă şi umilă în umbra colosului. Taranus, care nu era străin de ştiinţa auspiciilor, tălmăci apariţia ca o întărire a faptului că îşi urma calea şi, în faţa străvechiului zeu al jurămintelor şi al obârşiilor, jurui ca după trecerea celor cinci ani să călătorească pe pământurile strămoşeşti, să vadă colinele înverzite ale Namurului, valea Ligerei, locuită de zâne cu aripi de fluture, câmpurile violacee ale Aquitaniei, bătrânele dolmene ale druizilor şi peşterile cu scrieri mai vechi decât oamenii, apoi să se întoarcă pe acele meleaguri ca lanist în Ludus Matutinus şi cu banii câştigaţi să cumpere o mică fermă în împrejurimile tihnite ale tumultuoasei Cetăţi Eterne, unde să crească fiare de toate soiurile, care să nu mai fie nevoite să-şi apere viaţa în arenă.
Intrat încă din anii săi ca gladiator în graţiile prefectului, Taranus izbutise să primească îngăduinţa de lua cu sine câteva dintre bestiile sale, însă mai toate aveau să piară, câte una, câte una din cauza vremii potrivnice şi aveau să fie îngropate pe marginea lungului drum. Doar o manticoră avea să supravieţuiască în chip surprinzător într-un ţinut atât de diferit de platourile Persiei, unde văzuse lumina zilei. Ajuns în Hiemis, firea sălbatică a galului, domolită de înrâuririle Romei, avea să iasă din ce în ce mai mult la iveală, Taranus ajungând să petreacă mai mult timp prin sălbăticiile sterpe şi prin pădurile de brad negru de la poalele munţilor decât printre oameni şi nu de puţine ori avea să fie văzut de soldaţi mâncând păstrăvi cruzi precum urşii şi urlând împreună cu lupii în nopţile cu lună plină.
Cu treizeci de ani în urmă, trupe romane răzleţe, în mare parte formate din soldaţi care nu erau cetăţeni ai Romei, se întorceau victorioase la casele şi familiile lăsate în urmă, după ce armata generalului Lusius Quietus îi zdrobise pe rebelii iudei. Un ostaş cu nume neştiut şi sânge de marcoman în vine, sfârşit de foame şi de sete, intrase pe poarta unei gospodării sărăcăcioase de la marginea Mlaştinilor Pontine, ducând un şirag de mărgele de ambră galbenă ca singura monedă cu care spera să-şi plătească o masă. În coliba cu două încăperi, una pentru oameni, cealaltă pentru dobitoace şi orătănii nu găsise decât o fetişcană singură, amestecând într-un ceaun o fiertură cenuşie. O strachină cu mâncare fierbinte şi o cană cu apă nu fuseseră însă destul pentru soldat. Când părinţii copilei se întorseseră de la muncile câmpului, o găsiseră ghemuită într-un colţ, tremurând, cu rochia sfâşiată şi strângând în mâini un şirag de mărgele.
Spurius Vibius Maccalus crescuse în sărăcie şi se înrolase în armată încă de la şaisprezece ani, după moartea mamei sale, răpusă de malaria adusă de ţânţarii din mlaştini, locul de unde unii aveau să spună apoi că izbucnise marea molimă din vremea lui Marcus Aurelius, deşi alţii aveau să creadă că boala care trimisese milioane de suflete în braţele lui Mors fusese nu fusese altceva decât cumplitul blestem al parţilor, abătut asupra Romei după ce Lucius Verus şi generalii săi necinstiseră altarele zeilor străvechi din Ctesiphon. Înainte de a închide ochii, mumă-sa voise a se elibera de secretul pe care-l păstrase toată viaţa şi pentru apărarea căruia născocise tot soiul de minciuni despre tatăl băietului, cum că ar fi fost soldat al împăratului, neguţător de ambră pe meleaguri îndepărtate sau corăbier pe Marea cea Mare. După ce femeia povestise totul, ușurată parcă de o grea povară, îşi dăduse duhul, iar Spurius, cu lacrimi în ochi, luase colierul şi ieşise pe uşa din scânduri roase de vreme a casei în care nu avea să se mai întoarcă vreodată.
Lipsit de orice milă era Maccalus cu vrăjmaşii şi cu învinşii, iar anii de lipsuri şi de umilinţe întrucât toată viaţa nu fusese decât un bastard pirpiriu şi nevoiaş, îl făcuseră lacom şi iute de mânie. Războaie, lupte şi încăierări, marşuri istovitoare, mâncare puţină şi proastă, prădări şi siluiri. Căldură sufocantă sau ger cumplit, ploi nesfârşite sau secetă cruntă, de toate avusese parte trimis fiind în toate colţurile Imperiului, mai puţin în Roma pe care, deşi îşi dorise dintotdeauna, nu apucase să o vadă niciodată.
După ce vreme de aproape trei decenii nu-şi cunoscuse tatăl, soarta a făcut ca Maccalus, trimis să apere graniţele de răsărit, să nimerească în aceeaşi cohortă cu un ostaş bătrân care într-o noapte în jurul focului de tabără spusese o poveste despre o fetişcană fragedă lăsată singură acasă de părinţi într-o cocioabă la marginea mlaştinilor putregăioase, despre o poftă ostoită cu sălbăticie şi despre un şirag de mărgele de ambră lăsat drept plată. Sabia tânărului soldat se înfipsese adânc în vintrele tătânelui său, iar o lună mai târziu, drept osândă, Maccalus descăleca la poalele muntelui pe care, ca o vedenie nefastă, în bătaia vântului de nord, zăcea întunecat castrul Hiemis.
Deşi acolo avea să se bucure de respectul camarazilor şi avea să fie numit tesserarius, Spurius Vibius, sortit parcă să fie veşnic nefericit şi neîndestulat, avea să dorească mai mult, iar în calea împlinirii dorinţei lui se găseau doar doi oameni. Şi ce însemnau doi oameni pentru unul ca el?
Degetele palide ale răcanului se apropiară tremurânde de umărul comandantului adormit. Sforăitul se opri deodată şi, ca şi cum nici nu ar fi dormit, ci doar ar fi aşteptat cu ochii închişi, Severus hârâi:
– Ce este?
– Un sălbatic la porţi, bâigui tânărul soldat, frământându-şi mâinile.
– Şi pentru ce m-ai trezit pe mine? Au adormit străjerii? Nu s-a găsit niciun arcaş în tot fortul să-i vină de petrecanie? Trebuie eu să mă ocup de el?
– Iertare, dominus, unul dintre străjeri cunoaşte câteva vorbe pe graiul lor, al localnicilor şi spune că sălbaticul a cerut să vorbească cu comandantul garnizoanei. Ar putea fi o solie şi ştiu că, pe cât se poate, astfel de doleanţe sunt onorate.
– Dacă era solie venea ziua, mârâi Severus.
– Am auzit în treacăt pe unul dintre soldaţi spunând că îi scăpărau ochii şi că ar putea fi chiar un lemur venit cu gânduri mârşave din lumea de dincolo, rosti răcanul, fără a-şi putea înfrâna un uşor tremur al glasului.
– Bah, prostii, făcu Severus, tăind aerul cu mâna. Cu câteva primăveri în urmă, interzisese soldaţilor săi să celebreze Lemuralia după ce mai mulţi îşi pierduseră picioarele degerăturilor pe când dădeau înconjur castrului desculţi, aruncând peste umăr boabe de fasole neagră în încercarea de a împăca lemurii. În fine, du-te şi spune-le să-l lase să intre, oftă apoi frământându-şi fruntea cu degetele. Voi veni şi eu îndată.
După ieşirea răcanului, comandantul mai zăbovi pe rogojina rece, lăsându-se chiar să aţipească la loc pentru câteva clipe. Se trezi însă cu un simţământ de teamă nelămurită, ca şi cum Phobetor l-ar fi cuprins cu aripile sale negre, cu iz de flori de mac şi, cu o sforţare, întrucât oasele îl dureau şi ridicările din pat erau tot mai grele după ce golea o amforă de vin drojdit în toiul nopţilor singuratice, se desprinse de aşternut, îşi aruncă o lacernă pe umeri şi se mătăcăni nervos spre uşă. Coborând treptele cu trosnete de genunchi, i se păru că aude zgomote stranii venind dinspre porţi, iar în scurt timp, zarva spori atât de mult, încât îi trezi până şi pe soldaţii care dormeau buştean şi care începuseră a fugi bezmetici, mulţi doar în tunici, prin lapoviţa care se iscase, neştiind ce se mai întâmplase de data aceea.
Maccalus, care se întorsese din Rumidava beat peste poate şi zăcuse până atunci rezemat de soclul statuii lui Marte, recitând aiurea versuri din Tristia lui Ovidius în timp ce număra din nou şi din nou mărgelele unui şirag de ambre, alerga şi el împleticindu-se, luându-se când după unul, când după altul, scăpându-şi sabia pe jos şi ridicând-o din nou, înjurând şi scrâşnind din dinţi. Crezând că erau atacaţi de vreo hoardă barbară, Severus iuţi pasul, căutând să afle din stânga şi din dreapta ce se îmtâmpla, fără să primească vreun răspuns lămuritor. Nu mică fu mirarea tuturor să vadă că întreaga zbuciumeală fusese pricinuită de un singur om, înfăşurat într-o tunică grea de ploaie, ale cărei poale îngheţaseră, cu aburi groşi ieşind de sub gluga trasă peste ochii scăpărători şi care îi doborâse deja pe străjeri şi încă aproape o duzină de soldaţi.
Cu puţin timp în urmă, străinul intrase pe porţile deschise la porunca comandantului Severus, fără grabă, însă cu paşi siguri şi se proptise tăcut în faţa barăcilor mai mult goale, căutând parcă ceva şi nebăgându-i în seamă pe străjerii care strigau după el. Unul dintre ei, înfuriat, se apropiase în fugă şi-i răcnise în ceafă aceleaşi întrebări într-o latină răsăriteană, amestecată cu vorbe stâlcite din graiul dacilor. Primind drept răspuns aceeaşi tăcere, tânărul soldat îşi pierduse cumpătul şi îmbrâncise momâia mută şi întunecată, care însă abia se clintise. Ca şi cum atât ar fi aşteptat, năluca se întorsese deodată, iar sabia scăpărase în lumina tremurândă a torţelor de veghe atârnate sub cornişe. Soldatul căzuse în genunchi, ţinându-şi cu degetele reci măruntaiele aburinde şi-şi dăduse duhul în zloata murdărită. Urmase al doilea străjer, apoi al treilea şi apoi răcanul palid, cu faţa ascuţită, apoi unul câte unul toţi care cutezaseră a se apropia.
Întrucât mai nimeni nu-i dădea sorţi de izbândă, socotindu-l doar vreun sălbatic singuratic şi strecheat, care prinsese curaj şi forţă pentru că mâncase prea mulţi bureţi-de-muşte şi ciuperci-de-sânge, după obiceiul popoarelor de la miazănoapte, mulţi soldaţi se aşezaseră ca la circ, dornici să vadă un spectacol, râzând şi punând rămăşaguri şi încurajându-i cu urale pe cei care se năpusteau plini de încredere asupra nălucii. Străinul era însă iute în mişcări şi mânuia cu dibăcie o sabie lungă şi lăţită la vârf, uşoară ca un fulg, făurită într-un fel neştiut lor, zburând mâini, picioare şi căpăţâni de parcă temuţii câini erau nişte biete sperietori de ciori căzute pradă ciomagului unui copil nemilos şi devenea tot mai limpede că nu era de glumă cu el şi că trebuia oprit înainte de a mai împuţina numărul şi-aşa mic al ostaşilor garnizoanei.
Când îl înconjurară însă, apropiindu-se tot mai mult, pe trei-patru rânduri, cu săbiile în mâini şi cu ochii sângeroşi, sălbaticul făcu un lucru care-i lăsă neclintiţi preţ de câteva clipe. Îşi trase din spate un toiag de lemn, terminat cu un cap de lup cioplit în fier şi lovi de câteva ori pământul sleit, bălmăjind vorbe de neînţeles. O undă verzuie se împrăştie sub picioare, scuturând parcă întregul munte, iar un fulger tăcut lumină preţ de o clipă chipul încrâncenat ascuns până atunci de gluga udă. Totul amuţi şi parcă nici plescăitul apei căzând pe lespezi şi în băltoace nu se mai auzea. Apoi un îndepărtat urlet de lup făcu văile să răsune şi piepturile să vibreze. Văzându-l de pe locul înălţat în care fuseseră ridicate grânarul şi grajdurile, galul Taranus, înveşmântat în straiele cernite ale câinilor, cu gâtul strâns de torquis şi cu rudis-ul la brâu şi care mai auzise de toiage fermecate şi cunoştea obiceiurile druizilor, se făcu nevăzut într-unul dintre staule.
Un mârâit înfundat se auzi dinăuntru, urmat de zgomot de lanţuri. Târâtă mai mult decât de bună voie, manticora se ivi în uşă împotrivindu-se, parcă temătoare să iasă în lapoviţa câinoasă. Urechile lungi îi erau culcate, pierdute în coama deasă, de culoarea cenuşii ude, iar, sub smocuri de blană alburie, ochii îi scăpărau precum doi tăciuni. Colţii de sus îi ieşeau din gură, lungi de jumătate de cot, precum ai fiarelor care împărţiseră lumea cu primii lupi de grotă. Înrudite de departe cu zgripsorii şi, spuneau unii, chiar cu sfincşii, manticorele aveau trupuri lungi şi zvelte, acoperite de o blană sură şi aspră, vărgată cu negru şi terminate cu o coadă precum a scorpiilor, însă înzestrată cu un singur ghimpe. Veninul lor nu era însă prea puternic şi abia dacă putea adormi un animal mare, însă forţa cu care împungeau putea crăpa un scut sau zdrobi un piept. Din spate le ieşeau aripi din piele, ca de liliac, care însă le puteau ridica trupurile grele doar în zboruri scurte, mai mult zvâcniri care să le ajute să se deplaseze de pe o stâncă pe alta în nesfârşitele pustiuri pe care le numeau casă, decât să călătorească pe distanţe mari.
Aripile îi erau lăsate şi, cum mergea prevăzătoare, de multe ori şi le târa prin mocirlă. Deşi păreau mari şi puternice, oricine ar mai fi văzut o manticoră şi-ar fi dat seama că erau ciuntite precum ale orătăniilor ale căror stăpâni nu voiau ca ele să sară peste garduri sau să-şi ia zborul din bătătură. Cu capul în pământ, gâlgâind din gâtlej şi scuturându-se ca pentru a scăpa de lanţ, fiara privi pentru câteva clipe mulţimea de oameni adunaţi ca la circ şi, asmuţită de Taranus, se năpusti spre locul în care Daizus stătea drept, ţinând încă în mână toiagul de stejar. Deşi nu le era întru totul străină, soldaţii se temeau de ea şi îi săriră din cale, mulţumind zeilor că nu ei erau cei pe care pusese ochii.
O lovitură puternică se auzi atunci şi porţile fură zguduite din ţâţâni. Fără a lua în seamă zgomotul, manticora se opri în faţa flăcăului, îl ţintui din priviri preţ de câteva clipe, apoi începu a-i da târcoale, cu urechile ciulite şi botul scurt încreţit. Daizus îşi trase gluga de pe cap şi, în lapoviţa deasă, romanii care urmăreau cu sete de răzbunare putură vedea că era doar un om. Fiara se opri, tăciunii din orbite i se stinseră, iar lemnarul putu privi în adâncul unor ochi aproape omeneşti.
Poarta sfărâmată fu zvârlită în lături şi înăuntru pătrunse o năbală dintre cele mari, bătrână pesemne de veacuri, cu gheare care se înfigeau în pământ precum rădăcinile de stejar, muşchi verde crescut pe greabăn, cu o coamă de urzici răsărită în jurul ţestei lemnoase şi o coadă din tulpini de pălămidă, cu care făcea aerul să vâjâie, împrăştiind un iz puternic de boziu. În urma ei, primii care intrară fură Nar şi Eza, urmaţi de alţi lupi sălbatici, urşi şi alte vieţuitoare adunate ca prin farmec de prin văile seci, din molidişul care păruse odinioară pustiu şi de prin dedesubturile întunecoase ale munţilor, de parcă ar fi pândit dintotdeauna pe la porţi, aşteptând doar un semn.
De parcă nimic în jur nu s-ar fi întâmplat, Daizus se adânci în ochii manticorei, care se apropiase la nici două degete de faţa sa şi a cărei răsuflare caldă şi acră o simţea lovindu-i parcă obrajii şi topindu-i chiciura din barbă. Nu se clinti, nu clipi. Fiara mai scoase un hârâit domol şi prelung, apoi se întoarse și porni în goană spre cel care-i fusese până mai înainte stăpân. Simţind că se găsea în primejdie, Taranus, în ai cărui ochi spălăciţi frica începea să se închege, înălţă o rugă către străbuni şi către Cernunnos, stăpânul fiarelor. Nu fugi, căutând să se arate el însuși stăpân, însă doar cu o dâră de speranţă că mai putea domoli lighioana care fusese atât de ascultătoare până atunci. Strigă la ea, tăie aerul cu rudis-ul şi-şi pocni biciul, însă în zadar. Manticora se apropie până la câţiva paşi de el, apoi îşi deschise aripile ciuntite, ca o mustrare şi se năpusti asupra galului, sfârtecându-l şi târându-l încă viu în staulul din care ieşise.
Profitând de marele tărăboi şi de faptul că nimeni nu mai ştia încotro să fugă şi pe unde să se ascundă, Maccalus îl ochi pe Severus şi, văzând şansa de a-l mătrăşi pe comandantul garnizoanei şi de a elibera astfel un loc pentru el însuşi, rânji, arătându-şi dinţii rari şi fugi spre el, rugându-se din fugă bătrânului şi neobositului Dis Pater.
– Vibius, trebuie să facem ceva. Trebuie să liniştim oamenii. Trebuie să dobândim din nou stăpânirea asupra fortului, strigă Severus, bucurându-se că-l vedea pe tesserarius.
– Lasă stăpânirea în grija mea, mârâi Maccalus, implantându-şi sabia în burta comandantului. În tot vacarmul, nimeni nu-l auzise, nici nu-l văzuse.
Romanul se năpusti apoi asupra străinului, ştiind că odată cu căderea lui, toată urgia s-ar fi potolit, iar el ar fi putut deveni eroul despre care avea să se audă până la Roma. Lovi în fugă un lup care sărise asupra-i, culese un scut de pe jos, cu care izbi o cauă şi îşi croi astfel drum până la năluca întunecată, până la lemurul care parcă îl aştepta. Sabia zeilor vâjâi. Scutul romanului crăpă de la prima lovitură, pieptul la a doua. Şiragul de ambre căzu în mocirlă, unde fu adâncit de călcătura unui urs, în goana lui înnebunită.
Noaptea, pâcla şi lapoviţa făceau ca cei vreo sută de soldaţi şi tot pe-atâtea fiare să se piardă într-o învălmăşeală de nedesluşit, în zloată şi în mocirlă, cu răcnete şi răgete înfiorătoare, cu vaiete prelungi şi regrete scurte, cu rugăciuni disperate şi strigăte către zei, cu frică şi sete de sânge, horcăieli şi mârâituri, hârşâit de carne sfâşiată şi trosnet de oase, răsunând până departe şi răscolind tăcerea văilor şi cu zeci de suflete înălţate în fiecare clipă în vântul tăios.
În niciun sfert de ceas, niciun om nu mai era în picioare, în afara lui Daizus. Fiarele şi după ele şi manticora, săturate parcă deodată, se făcură nevăzute cu aceeaşi iuţeală cu care apăruseră, lăsând leşurile neatinse. Doar Nar şi Eza rămaseră, încă agitaţi, alergând şi adulmecând. Un trăsnet lovi cu un zgomot asurzitor statuia lui Marte, brăzdându-i obrazul zeiesc şi topind marmura care începu a se prelinge uşor pe gâtul gros, răcindu-se şi întărindu-se pe pieptul lat. În scurt timp, în ciuda umezelii, o flacără ruginie născută din scântei cereşti începu a roade scândurile altarului. Daizus privi chipul schilăvit al zeului de care romanii se temeau atât de mult, îşi ridică ochii spre cerul negru al lui Gebeleizis şi-şi spuse că nimeni nu se putea pune cu zeii neamului său. Simţindu-şi însă furia încă neostoită, flăcăul smulse ciutura fântânii din faţa templului, deschise hârdaiele cu seu care erau păstrate de romani pentru iarna geroasă care se anunţa şi pe care niciun câine nu avea cum să o mai prindă şi împrăştie grăsimea prin toată fortăreaţa, după care o aprinse cu o scândură fumegândă, ruptă din cheotoarea jertfelnicului.
Ca şi cum ar fi fost părtaş, ploaia se opri deodată, lăsând focul să ardă nestingherit, înghiţind hambarele, magaziile şi barăcile, înmuind gratiile temniţelor în care zăcuseră cândva căpetenii ale triburilor sălbatice, moarte de mult de foame şi de umilinţă, înnegrind zidurile acoperite cu desene necuviincioase ale pretoriului şi ale principiei, mistuind altarele şi stindardele şi vexilele, până la turnurile de strajă, ale cărui pietre reci trosneau şi se sfărâmau în vâlvătaie şi la frontonul pe care fusese scris cu atâta înfumurare Roma Invicta. Deşi nu le ştia graiul, flăcăul putu ghici înţelesul mândrelor vorbe şi cu atât mai mare îi fu mulţumirea când lăsă în spate, învăluit în fum gros, ceea ce avea să devină doar un morman de cenuşă.
Cu o seară înainte, Zurazis, Zuraisa şi Brog mâncaseră mult, băuseră mult, iar în odaie era cald şi focul trosnea în sobă. Dormiră până târziu şi, când se treziră îl văzură pe Daizus stând în capul oaselor, îmbăiat şi înveşmântat într-o cămeşă curată. Vechile veşminte şi încălţări fuseseră spălate şi lăsate la uscat. Flăcăul le dădu bineţe ca şi cum nimic nu se întâmplase, însă Zuraisa îşi aminti că îl văzuse în clipele dinaintea răsăritului, ca prin vis, întorcându-se, murdar de sânge, de noroi şi de funingine, de parcă era o nălucă sau Derzelas însuşi, iar când Daizus se uită la ea, fu cuprinsă deodată de o sfioşenie străină, ştiind că făcuse o promisiune pe care trebuia să o ţină.
* Textul a fost reprodus cu permisiunea autorului în revista Fantastica. Îi mulțumim.
