Zeul adormit (The Naked God – Peter Hamilton)
traducere de Gabriel Stoian, colecţia Nautilus, editura Nemira, 2013
Amenințarea „disfuncţiei realităţii” la adresa Confederației este în creștere. Dornic de a arăta că amenințarea omniprezentă poate fi neutralizată, regatul Kulu şi-a unit forțele cu cei mai vechi rivali, edeniştii, pentru a elibera zona peninsulară Mortonridge de pe Ombey de la „posedaţi”. Cu toate acestea, condițiile cu care se confruntă aliaţii înseamnă război de felul cu care omenirea nu s-a mai confruntat timp de șapte secole. Între timp, maligna „Organizație” s-a dovedit a fi extrem de eficientă în a contamina alte lumi, luând prin surprindere Confederația. Habitatul Valisk a dispărut din univers, dar supraviețuitorii descoperă în curând că sanctuarul este orice altceva decât benign.
Quinn Dexter a penetrat linia defensivă a Pământului şi încearcă să distrugă marile arcologii terestre, forțând serviciul de informații Govcentral să recurgă la măsuri disperate pentru a contracara amenințarea, inclusiv utilizarea Louisei Kavanagh ca momeală. Între timp, Joshua Calvert și Syrinx sunt convinși să-și unească forțele pentru o misiune de cealaltă parte a Nebuloasei Orion, locul de origine al speciei extraterestre Tyrathca, unde speră să găsească informaţii privind un artefact despre care Tyrathca afirma că poate rezolva criza o dată pentru totdeauna …
„Zeul adormit” (The Naked God) pe lângă faptul că este romanul final al colosalei (la propriu !) trilogii „Zorii Nopţii” (Night Dawn Trilogy), mai este şi, probabil, cel mai voluminos roman science fiction scris vreodată (cu excepția celebrului „Atlas Shrugged” de Ayn Rand, desigur, (depinzând de opiniile divergente privind caracterul SF al acestuia), ajungând la o stupefiantă dimensiune, 1.150 de pagini în format hardcover. Adică, are cu 200 de pagini mai mult chiar decât cele două uriașe volume anterioare, și fără a dori neapărat să căutăm nod în papură trebuie menţionat că ritmul mai lent al cărții se datorează, probabil, acestei panorame gargantueşti.
Acestea fiind spuse, „Zeul adormit” (The Naked God) continuă (evident, nu ?), firele narative ale „Alchimistului neutronic”, fără vreo întrerupere și pentru a folosi o expresie destul de leneşă şi prea des întâlnită în recenzii, dacă v-au plăcut primele două romane ale trilogiei, bănuiesc vă veți bucura de asemenea, şi de-al treilea. Numeroase linii ale intrigii sunt în mișcare și Peter Hamilton ne mișcă abil între New California, Ombey, Valisk, Norfolk, Tranquillity , Pământ, Trafalgar şi alte lumi, cu încredere și ușurință. Cu toate acestea, Hamilton trebuie să aibă grijă ca toate firele naraţiunii să conveargă în același punct, ceea ce duce la apariţia unei serii de probleme mediocre ce contribuie la dimensiunea impresionantă a cărții.
Desigur, este interesant ca măcar în final să avem o privire detaliată a devastatei planete Pământ, cu o populație înghesuită în imense orașe adăpostite sub cupole, să asistăm la cazarea într-un hotel a Louisei și la procurarea de nanonice neuronale…dar aceste amănunte încetinesc ritmul poveştii exact în momentul în care suntem pregătiţi pentru un punct culminant răsunător. În schimb, naraţiunea pare că sare de ici-colo la întâmplare iar un număr exagerat de capitole descriu peripeţiile Valisk-ului, având în vedere că se întâmplă prea puține chestii, dar nu primim suficiente informaţii privind misiunea lui Joshua și a lui Syrinx care într-adevăr ar trebui să fie firul narativ dominant al romanului.
De asemenea, personajul Quinn Dexter a fost un antagonist eficace în primele două romane, monstruozitatea sa din acest al treilea volum îl reduce la o siluetă de desene animate, cam greu de a fi luată în serios. Opinia mea este că Hamilton ar fi trebuit să fi fost mai temperat în a-i atribui acestui personaj superputeri aşa cum a făcut la sfârșitul volumul doi (inclusiv virtuala indestructibilitate), deoarece asemenea infaibilitate nu conduce decât caricaturizarea personajului. Iar indivizii indestructibili, buni sau răi, fac lectura plictisitoare.
La nivel general, acest roman este la fel de bine scris ca şi restul trilogiei, cu o puternică revenire a elementelor horror prezente în volumul întâi, dar în mare parte lipsind din cel de-al doilea. Există, de asemenea, descrierile a mai multe bătălii epice desfăşurate în spațiul cosmic sau pe diverse planete, și o puternică vână filosofică privind moralitatea recurgerii la conflicte armate. Hamilton cu siguranta pare a se distra răsucind nasul autorilor americani de opere spaţiale, care recurg mult prea ușor la arme nucleare şi lasere pentru a rezolva probleme narative, în timp ce el îşi determină personajele sale să gândească şi să caute soluţii privind problemele lor (deși, uneori şi Hamilton mai foloseşte maserele doar pentru a menține naraţiunea ceva mai colorată).
Sunt câteva idei interesante privind consecințele și opțiunile și responsabilitatea, deși având în vedere numărul de fani care s-au văitat în privinţa soluției găsite de autor în privinţa crizei disfuncţiei realităţii că n-ar fi prevăzut un foc de artificii de explozii ale antimateriei, probabil, că soluţia oferită nu va satisface pe deplin cititorii. De altfel, Hamilton a declarat ca trilogia trebuie să fi fost numită „Joshua’s Progress”, pentru că în esenţă este (desigur, bine manipulată), istoria evoluției și dezvoltării psihologice a personajului respectiv, care îl aduce în postura de a găsi o soluție la criză. Din păcate, în „Zeul adormit” (The Naked God), Joshua este mai degrabă ţinut în fundal și este doar unul dintre multele, extrem de multele personaje, adică brusca lui importanță în cadrul capitolului final este suprinzătoare. Există un nivel excelent al caracterizării şi psihologiei personajelor. Precum Joshua, personaje ca generalul Ralph Hiltch și Louise, se dezvoltă în moduri interesante și neprevăzute. Ca și în volumul anterior, se simte că poveştile despre Dariat și Valisk sunt oarecum superflue, iar contribuția efectivă a lor la intriga globală (şoimii iadului în volumul doi şi „mirodenia” din volumul trei), nu într-adevăr să justifice imensa lor dimensiune narativă.
Asta ne aduce la final care este şi epic, şi cosmic și cu adevărat impresionant. De asemenea, este un pic prea maniheist, iar Hamilton este probabil, un pic prea fascinat de detalii reliefând „ceea ce s-a întâmplat în continuare” cu personajele, chiar şi în cazul unui mărunt hoț de mașini arestat la începutul volumului doi (deși asta e o chestie destul de amuzantă).
Nu este un final cu totul perfect, și e clar că Hamilton lasă ne-explodată “bombă narativă” care ar putea fi exploatată pe viitor în alte cărţi, dar în epoca noastră în care finalurile puțin mai ambigui sunt la modă, sfîrşitul ales de Hamilton pare cam prea pedant. De asemenea, deşi finalul nu este tip deus ex machina, a fost inventat prin utilizarea unor trucuri narative, pe care unii cititori nu le-au gustat. Mie mi se pare că funcţionează destul de bine .
„Zeul adormit” (The Naked God), este un roman bine scris, avînd personaje interesant conturate şi suficiente secvențe alerte și suspans, atent cu toate consecinţele care sperăm, îl vor determina pe cititor să se gândească la unele dintre problemele menţionate.
© Adam Whitehead
Trilogia “Zorii Nopţii” (The Night’s Dawn Trilogy) :
„Disfuncţia realităţii” (The Reality Disfunction) – traducere de Mihai-Dan Pavelescu, colecţia Nautilus, editura Nemira, 2009
„Alchimistul neutronic” (The Neutronium Alchemist) – traducere de Mihai-Dan Pavelescu, colecţia Nautilus, editura Nemira, 2011
„Zeul adormit” (The Naked God) – traducere de Gabriel Stoian, colecţia Nautilus, editura Nemira, 2013
