Selectează o Pagină

Tunelul de la capătul lumii – Diana Alzner

I . Meda

– Vino şi vezi!

– Tu ce vezi? întrebă Underson. Vezi ceva sau nu?

– Hm…nu ştiu, mormăi Killy. Îşi tot potrivea lentila. De la o vreme îl cam irita. Se spunea că odată cu vârsta e nevoie de mai mult lichid de contact, fir-ar să fie! Şi costa o avere! Mi se pare că cel din stânga e mai plin. Încercăm?

– Bine, hai la cel din stânga.

Tuburile cu ventuze se mutară pe trupul primului candidat din stânga. Erau multe chestii în el, poate că avea şi o poveste coerentă, cât să-i sature pe amândoi. Underson mai ales era foarte flămând. Activară ecranul şi permiseră candidatului numărul unu să perceapă mediul. Florin se trezi în barul unde îşi petrecea aproape tot timpul liber. Nu era sigur că ar putea spune precis când ajunsese acolo, aşa cum nu ştia dacă e noapte sau doar seară. Însă ce mai conta, de vreme ce în locul nesuferitului de Gică la bar vindea o fetişcană de toată frumuseţea?

– Primeşti de băut din partea casei, dacă îmi spui o poveste interesantă, îl întâmpină ea cu un zâmbet promiţător.

– Ioi, da’ ce nevoie mai îi de beutură? Numa’ să-mi zâmbeşti şi eu ciripesc ca un cintezoi şi când îţi gaţi programu’ putem mere undeva…

– Mai întâi povestea!

Florin îşi mângâie barba, atuul cu care atrăgea femei, şi îşi zise în sinea lui că grădina Domnului e mare. Poveste! Unele chiar aveau idei trăznite despre preludiu…

– Elimină-l, mormăi Killy iritat de contactul uscat al lentilei. E penibil. Nu stau aici să înghit fanteziile defuncte ale respectivului. Ţi-am spus că nu mai avem selecţioneri profesionişti.

– Mda. Underson era el însuşi cam dezamăgit. Îi plăceau personajele din epoci foarte, foarte îndepărtate, însă erau şi perioade care produceau indivizi absolut indigerabili. Manevră aparatul şi îndepărtă tuburile, apoi activă secţiunea de ştergere. Un ac lung penetră tâmpla candidatului numărul 1. Trec la următorul, zise.

– Da, din nefericire nu putem estima conţinutul până nu gustăm. Încearcă un mediu de interfaţă mai dinamic.

Underson comută nişte comenzi, reglă acordul fin, redirecţionă tuburile. Obrajii candidatului următor se colorară vag. Dan se auzi strigat:

– Dan, la pământ! O să explodeze! Un reflex dobândit cândva, în armată îl făcu să se arunce pe burtă şi să se rostogolească. Abia avu timp să se ascundă după carcasa pârlită a unei dube şi suflul exploziei îl flutură pur şi simplu. Apoi nu mai auzi nimic, simţi doar că pluteşte. Când îşi reveni, mâna cuiva i se aşeză pe umăr.

– Băi, frate, când ţi-am spus că salariul e mic! Ce, venii aci ca să dea ăştia cu bombe în mine? Că mă puteam părui şi acasă cu Porumbaru care erea tot timpu beat! se lamentă posesorul mâinii. Întoarse capul cu un efort dureros: era Ionel, fierar-betonistul de la Vâlcea. Se gândi că omul avea dreptate. Ce să construiască ei, când palestinienii aruncau în aer şantierul cu totul? Dar gândul se întrerupse la capătul unei ţevi. O puşcă i se împlântase în piept. Se ridicară cu mâinile sus şi porniră în direcţia indicată. Adio, Romanica, adio bani trimişi acasă pentru nunta Iasminei, adio…viaţă! Nici nu ştia pe unde merge, dar se trezi într-un cort, în faţa a doi combatanţi, dracu ştie ce erau. Purtau ochelari negri şi uniforme de camuflaj. Ionel dispăruse, era singur la interogatoriu. Adio, maica mea care m-ai născut!

– Spune-ne cine eşti şi de unde eşti. Spune povestea vieţii tale.

Dan tresări şi sughiţă. Arabul vorbea româneşte? Să fi făcut facultăţi pe la Bucureşti? Să fie ceva duşmani de acasă care se joacă cu el şi îl batjocoresc? Ce era camerele alea? Îl filmează să ceară răscumpărare? Vor secrete de stat? Nu şi-au găsit omul! El nu-şi trădează ţara! se hotărî Dan, deşi nici nu îşi pusese întrebarea ce secret de stat ar fi putut el să deţină.

– Esti sigur că foloseşti dialectul corect? întrebă Killy dincolo de simulare.

– Bineînţeles.

– Atunci de ce tace? Cât de greu a început să fie să obţii o poveste în zilele noastre!

– Spune o poveste, orice, te ascultăm şi după ce termini poţi pleca, insistă arabul cu capul înfăşurat într-o basma ca a lui Yaser.

– Noi nu ne vindem ţara! Şi nimenea nu-şi bate joc de mine! decretă Dan mândru de ceea ce aveau să povestească despre el pe acasă.

– Nu cred că avem şanse să scoatem ceva de la el, comentă Underson. Priveşte indicele de emotivitate.

– Mda. Avem o zi proastă. Să ştii că selecţionerii fac asta intenţionat. Dacă nici ultimul candidat nu are nimic de spus, voi cere rambursarea unităţilor de valoare. Şi voi spune tuturor că la Wallance în domeniu nu mai poţi auzi o poveste ca lumea, adaugă cu speranţa că erau urmăriţi de proprietar. Acul trecu şi prin capul celui numit Dan. Underson aşteptă un moment până Killy îşi curăţă lentila:

– Ai vreo propunere în legătură cu mediul de interfaţă?

– Dur. Nu mai am răbdare să mă joc.

– Bine, va fi scenariul „povestea sau viaţa”, mârâi Underson şi repetă a treia oară procedura de iniţiere.

Oricât se strădui, nu putu să-şi amintească cum ajunsese acolo. Îl prinseseră pe un nod superior şi zăcuse atârnat în plasele acelea scârboase pline de bale. Poate Ann scăpase. Poate reuşise în ultimul moment să sară pe altă reţea. Erau zadarnice încercările de cartografiere, realitatea tunelurilor era în continuă schimbare, iar el mai şi estimase greşit intrarea prin matrice. Privi în jur. Părea să fie un fel de local, deasupra unei estrade scria „La Doniazada”, o formaţie cânta un jazz melancolic şi nişte chelneri sobri purtau pe tăvi pahare cu băutură. Era bizar că nimeni nu dădea importanţă celor două cadavre de la masa centrală. Doi bărbaţi împuşcaţi în cap, în tâmpla dreaptă. Unul dintre ei nici nu avea ce căuta acolo cu salopeta aceea de lucru. Cealaltă victimă mai avea încă pistolul în palma încleştată… prea încleştată…. urâtă gaură îşi făcuse singurel! gândi Alexei.

– Domnule, vă rog să luaţi loc la o masă. Dacă aţi intrat în local, trebuie să jucaţi, am semnat acordul.

Alexei şovăi puţin, apoi văzu o masă liberă şi se îndreptă spre ea. Chelnerul îl însoţi şi îi surâse aprobator.

– O alegere cât se poate de bărbătească, domnule! Martorii dumneavoastră sosesc imediat, îl asigură chelnerul prevenitor, iar el se întrebă dacă era posibil să fi ieşit din tuneluri într-un loc necunoscut. Ştia că ceea ce se petrece în tuneluri nu are consecinţe acasă, totuşi tresări găsind sub şervetul de pânză un pistol. Era un Magnum de toată frumuseţea şi găurile făcute cu aşa o sculă erau în mod garantat portaluri spre cealaltă lume. Chelnerul cel sofisticat adusese o frapieră şi câteva sticle. Manevra cu atâta eleganţă şi dexteritate şervetul alb, tirbuşonul, paharele de cristal, încât îi atrase privirile lui Alexei şi acesta se minună constatând că între timp în faţa lui se asezaseră doi indivizi şi nici nu băgase de seamă. Purtau nişte ochelari cât se poate de ciudaţi, cu trei lentile, a treia dispusă în mijlocul frunţii. Nu păreau deloc prietenoşi şi se gândi că erau, desigur, martorii.

– Pe cât pariaţi, domnule? Câte rotiri, câte încercări?

– O clipă! Dar ce jucăm?

– Ruleta rusească, bineînţeles.

Alexei amuţi cu revolverul în mână. Fără să ştie de ce, îi veni în minte Annabel. Poate pentru că toată povestea lor fusese un joc mortal. Deschise butoiaşul de cartuşe şi zise stupefiat:

– Dar sunt toate! Sunt ocupate toate poziţiile.

– O, da! făcu lejer unul din martori. Ştiţi, avem o propunere dacă nu vreţi să jucaţi în acest fel.

– În acest fel nu mai este un joc, e moarte sigură.

– Întocmai, rânji martorul. Dar în schimbul vieţii ne puteţi oferi o poveste. Dacă ştiţi o poveste, vă salvează viaţa. De acord?

– O poveste care să valoreze cât o viaţă? Şi dacă nu ştiu?

Martorul înclină capul spre masa centrală unde stăteau cei doi cu găuri în cap. Se părea că nu ştiuseră poveşti. Alexei cercetă cu o privire încurcată cartuşele aurii care dormeau cuminţi unul lângă altul în butoiaş. Da, erau pastile de somn. Pastile aurii. Chelnerul plin de morgă începuse să îmbrace pe cei doi morţi în saci negri. Se purta de parcă ar fi făcut operaţia aceea în fiecare zi. Şi poate chiar o făcuse!

– Nu ştiu poveşti, dar pot să vă spun ce am făcut până să ajung aici.

– E perfect! se destinse al doilea martor şi-i oferi un pahar cu şampanie. Alexei se gândi că individul are ceva de insectă, semăna cu un ţânţar flămând care vrea cu orice preţ să-şi înfigă trompa în pielea ta. Un ţânţar mare de tot cu ochi reci şi faţetaţi.

– Eu am crescut lângă Reactor… începu Alexei pe un ton nesigur şi meditativ. Mama zicea că m-am născut în altă parte, însă eu nu-mi aminteam nimic de perioada aceea. Din acest motiv nici nu aveam vreun regret aşa cum vedeam că regretau alţii aproape tot timpul. Să nu mă întrebaţi ce este Reactorul, că nu ştiu să vă spun. Mama intra şi ieşea din Locaşul Sfânt, odată am intrat şi eu după ea, copil fiind, şi m-a certat, m-a îmbrăţişat, a plâns, mi-a dat nişte pastile de parcă ar fi urmat să păţesc ceva rău. Dar n-am păţit nimic şi o vreme m-au vizitat tot felul de vecini curioşi. Era evident că aşteptau să mi se întâmple ceva, însă i-am dezamăgit. Sau poate că ceea ce mi s-a întâmplat s-a văzut cu mult mai târziu, când deja nu se mai aştepta nimeni. Aş putea spune că mi-am petrecut copilăria singur, dacă nu punem la socoteală zecile de copii veniţi de Dincolo de Limită cu care mama îmi interzisese să mă joc, dar cu care mă întâlneam în fiecare zi, la fiecare hoinăreală. Mama spunea că sunt morţi, dar mie nu-mi păreau morţi deloc, ori nu muriseră în acelaşi fel ca Petty, şoarecele meu alb. Totuşi ei mă invidiau pentru ceva, ceva ce ei nu puteau avea şi eu aveam, dar nu am înţeles niciodată ce putea fi acel lucru şi nimeni nu a vrut să-mi spună. Mult timp am crezut că le era ciudă pentru cum arăt, ori pentru că noi aveam o casă adevărată, o casă în care erau lucruri interesante şi aveam mâncare datorită serviciului mamei. Ei, toţi ceilalţi nu aveau aşa ceva. Noaptea rămâneau afară, în jurul focurilor şi alergau prin noapte ca bezmeticii, ţipând şi urmărindu-se de-a lungul căilor de acces, bucurându-se frenetic atunci când cobora vreo navă neanunţată şi-i purta în siajul ei porţiuni întregi de pistă. Dar pentru toate astea eram eu cel invidios! Copiii mă acceptau între ei, îmi arătau cum să rămân în echilibru desupra jeturilor aruncate din subteran, cum să levitez pe lângă nave, mi-au spus chiar şi despre locul secret unde fusese găsit Kolea Torr, dar şi aşa, eu rămâneam eu, iar ei rămâneau ei, cei de Dincolo de Limită.

– Nu te amesteca, Alexei, cu ăia, mă ruga mama de câte ori voiam să ies din casă. Sunt morţi şi văd lumea pe dos, nu ai ce învăţa de la ei. Mie însă îmi plăcea cum îi găseam uneori atârnând prin ramurile scheletice ale copacilor, le spuneam că sunt ca nişte bufniţe, iar ei mă întrebau ce sunt bufniţele. Uitam de noi când începeam să le explic despre bufniţe şi despre faptul că toţi copacii avuseseră cândva nişte chestii numite „frunze” şi că frunzele creşteau şi apoi cădeau având altă culoare când astrul Soarele nu mai lumina destul. Îmi puneau zeci de întrebări şi mă simţeam ameţit răspunzând iar şi iar şi un răspuns scotea la iveala alte şi alte întrebări, încât sfârşeam fugind de ei şi ascunzându-mă în locul meu secret, unde dacă mama ar fi ştiut că intru, ar fi fost cu siguranţă îngrozită. Eram un copil, nu înţelegeam că de fapt toată lumea ştia secretul meu şi că acesta era şi motivul invidiei generale.

– Nu te lăsa devorat de morţi! mă cicălea mama. Ei cresc de-a-ndoaselea şi ştii bine că sunt altfel decât noi! Că erau altfel decât noi, vedeam şi singur. Din timp în timp, unii dintre ei dispăreau. La început nu ştiam unde se duc, dar odată, plimbându-mă pe malul Apei Negre, am găsit pe plajă, sub un mal de pământ şi nisip scobit de valuri, multe piei lepădate. Acolo veneau ei şi se ascundeau, acolo năpârleau şi se întorceau acasă mai tineri şi mai neştiutori. Mi-am apăsat mâinile îndelung pe porţiunile de piele cenuşie şi rece care fusesera cândva sânii Corei, cu amărăciunea celui care ştia că ea, când se va ivi, va fi prea mică pentru ca să mai aibă sâni.

– De ce se întâmplă aşa cu ei, mamă? am întrebat-o cu tristeţe, pentru că eu eram „altfel”. Dar mama doar ofta şi mă amăgea că îmi va spune totul într-o zi, mai târziu. Mai multe am aflat de la pilotul care a lovit colţul turnului de la capătul pistei. De la el şi din cărţile Locului Secret.

– Deci tu eşti puştiul de la Reactorul 5! zisese Pilotul ciufulindu-mi părul. Auzi, du-te şi spune-i mamei tale că am avut un accident şi că o rog să transmită asta cui ştie că trebuie, iar ţie îţi promit că după ce am să dezbrac două-trei piei am să mă stabilesc aici şi mă voi juca mult cu tine.

– Şi tu eşti mort? l-am întrebat fiindcă îmi părea foarte viu. Omul surâse într-un fel ciudat.

– Deci aşa ţi-a spus… că suntem morţi… Ştii ce? Ai să afli într-o zi despre Vârtejuri, despre oamenii Oazelor şi despre Reactoare, despre trecut şi despre cine suntem. Aşa ai să poţi să-ţi formezi singur o părere despre noi, cei de Dincolo de Limită.

Dar nu aveam cum să aflu decât din locul meu secret şi atunci am hotărât cu toată puterea inimii mele de băieţel să îmi dedic viaţa dezlegării acestor mistere. Şi am stat tot mai mult în ascunzătoarea mea, până când mama s-a prefăcut că mă descoperă.

– Alexandria Rediviva, aşa se numeşte acest loc, îmi zise ea. Se spune că primul bibliotecar a strâns douăsprezece mii de cărţi şi le-a numit Apostolii Răscumpărării. A fost un vizionar.

– Cum se numea acel om, mamă? Era un om de Dincolo de Limită?

– Nu, asta s-a petrecut cu mult timp înainte… înainte de catastrofa de la Geneva. Pe atunci oamenii erau doar oameni şi atât. Gershom se numea bibliotecarul.

– Povesteşte-mi tot!

– Ştii deja tot, Alexei, tu eşti altfel decât ceilalţi, sensurile şi amintirile sunt toate închise în tine, iar cărţile pe care văd că deja le citeşti, nu vor face decât să trezească acele înţelesuri ascunse.

Cuvintele mamei nu m-au ajutat cu nimic şi, dacă înainte eram singur, după ce am tot ascultat-o spunând că sunt special, am devenit şi singur şi sensibil. Începusem să ocolesc copiii-bufniţă şi pe oamenii noi care apăreau nu se ştie de unde, de Dincolo de Limită şi întinereau prin jur până se făceau ca mine şi apoi şi mai mici, până când venea vremea să fugă din nou, să se ascundă de şicanele celor mari, de foame şi de frig, tocmai sub sarcofagul de beton de la capătul portului. Ocoleam până şi pe mama şi cărţile mă întristau pentru că îmi deschiseseră ochii spre o lume de negăsit. Am aşteptat nerăbdător o anume navă aurie şi l-am întrebat pe Pilot de îndată ce a coborât din cabina lui plină de tuburi, valve şi roţi:

– Tu zbori peste tot, nu-i aşa? Spune-mi, mai sunt oameni ca mine?

Pilotul era deja mai tânăr ca data trecută, aproape că-mi părea rău că-l întrebasem, ce putea să ştie el?

– Mai este o Insulă, de fapt un arhipelag micuţ, departe în Oceanul Liniştit, acolo, în adâncul pădurilor neatinse mai sunt oameni. E tribul lui Sander.

– Mă duci la ei?

– Nu pot, acolo nu pot ateriza.

– Ceea ce îmi spune mama despre Geneva este adevărat?

– Ţi-a spus? oftă Pilotul.

Nu, mama nu-mi spusese tot, aflasem mai mult singur, citind şi întrebând-o numai câteodată. Iată însă că ceea ce scria în cărţile cele vechi era adevărat. Şi dacă ce se scria despre Geneva era adevărat, poate erau adevărate şi alte lucruri, poate totul era adevărat. L-am lăsat pe Pilot să-şi ducă pachetele şi corespondenţa la biroul unde îl aşteptau câteva fete-bufniţă, vesele foarte când îl vedeau, deşi la următoarea venire, el avea să fie un adolescent crud ce nu avea să mai stăpânească bine nava aurie. M-am întors la locul meu, în Alexandria Rediviva şi am început să caut metodic ceva, o carte, un ghid al aşezării documentelor. Dacă nu aş fi fost atent, la început mai ales, m-aş fi putut rătăci în vastitatea sălilor înalte, cu arcuri şi coloane pe ai căror pereţi dormeau oameni transformaţi în cărţi. În scurt timp, adică atât cât i-a trebuit stelei Soarele să parcurgă două zodii, am reuşit să găsesc sursa, adică locul de depozitare al celor douăsprezece mii de cărţi primordiale, Apostolii Răscumpărării. Doar dacă aş fi chemat toţi morţii de afară să citească fiecare un document, aş fi putut, în câţiva ani, să am şansa să acopăr toată ştiinţa adunată acolo. Dar la ce mi-ar fi folosit? La ce le folosise oamenilor dacă rezultatul încercărilor şi ascensiunii lor fusese Geneva? Începeam să înţeleg că ei interpretaseră cu totul greşit ceea ce credeau a fi realitatea. Se rătăciseră şi de atunci rătăceam cu toţii. Drumul era în altă parte. Aşa am decis să descopăr de unul singur tot ce pot. În primul rând de unde vin oamenii care sunt altfel decât mine, unde se duc atunci când se ascund mici şi goi sub sarcofagul de beton, să găsesc locul magic al lui Kolea Torr şi insula lui Sander. Vestea aproape că a doborât-o pe mama.

Mi-a gătit pentru ultima oară, am tras cu ochiul în cămară şi am văzut că provizia de conserve scăzuse, am băut din cutia de lapte şi am ştiut că era bine să plec.

Mi-am început călătoria fără să ştiu sigur dacă eram vesel sau trist. Am lăsat în urmă portul şi Apa Neagră, am depăşit pistele navelor şi m-am îndepărtat suficient pentru ca Turnul de Control să-mi pară cât degetul unei mâini în zare. Ceaţa aurie persista, nu vedeam cu precizie spre ce anume mă îndrept, doar când lumina scădea puţin ştiam că e noapte, că steaua Soarele e pe cealaltă parte a planetei. Aş fi dorit să ajung la Geneva şi m-am lăsat călăuzit de dorinţă. Uneori mă opream să înghit repede o conservă, să beau apă, să mă odihnesc câteva momente. Peisajul nu se schimba prea mult, dar încet, încet formele vagi de relief care mărgineau orizontul au început să se apropie.

– Geneva! Se referă la acea Geneva? făcu Killy iritat.

– Da, aşa cred, bineînţeles! mormăi Underson ameţit de fluidul ce intra prin tuburi.

– Pe măsură ce dealurile se apropiau de mine, am ştiut că sunt pe drumul bun. Din loc în loc apăreau şi clădiri ruinate, şosele, poduri, apoi brusc, în mijlocul câmpiei nisipoase, un iaht eşuat. După încă puţin, am găsit râul pe care navigase iahtul: apele erau înghiţite de pământ. Mai departe, în amonte însă, apa creştea şi mi-am continuat drumul pe unul din maluri. Dealurile au început să crească. Au devenit munţi printre care curgea lent apa ca de metal a râului. Tot mai aproape, munţii cu pereţi verticali şi netezi aveau ceva sumbru… Vocea povestitorului se sfârşi în şoaptă. Fie căuta să-şi amintească, fie era pătruns de o emoţie pe care încerca să o controleze.

– Continuă, de ce ai tăcut? gâlgâi Underson tot nesătul. Pereţii erau verticali şi netezi… Zi!

– Da, reluă Alexei. M-am apropiat pe o parte şi am desluşit prin ceaţa unduitoare că pereţii nu erau doar verticali şi netezi, ci şi acoperiţi cu imagini mişcătoare. Ca şi cum aş fi fost în faţa unui desen imens cu detalii surprinzătoare. Dar ceea ce m-a şocat a fost faptul că dintr-o dată am fost văzut la rândul meu şi dincolo au început să se adune oameni. Pereţii muntelui erau ca un fel de barieră transparentă între mine şi ei. Îmi făceau semne disperate. Şi erau oameni ca mine, dar se mişcau în două dimensiuni. Nu-i puteam auzi, nu reuşeam să le citesc pe buze, poate vorbeau altă limbă. Am privit imensitatea peretelui cât se putea în aerul scămos de ceaţă. Ceea ce citisem în cărţi acum puteam vedea cu ochii şi era o imagine fascinantă şi neliniştitoare în acelaşi timp. Lumea pe care o crezusem de negăsit era dincolo de perete. Şi am înţeles imediat, concret, ce înseamnă „dincolo de limită”. M-am plimbat de-a lungul peretelui privind. Mă stânjeneau cei din partea cealaltă şi aş fi vrut să privesc fără să fiu deranjat de semnele lor. Pentru că privirea mea pătrundea prin linia despărţitoare până în adâncurile lumii închise. Dacă mă uitam la fereastra unei case câteva clipe, ceva misterios începea să clarifice imaginea, ca şi cum ar fi topit sticla, perdeaua, pereţii şi ar fi pătruns în interiorul locuinţei. Vedeam oamenii de acolo şi, dintr-o dată, dacă priveam mai mult pe unul dintre ei, mă trezeam că îi ştiu numele şi povestea. Doar că cel pe care îl fixasem cu privirea cădea apoi jos şi nu mai mişca. Era tulburător. Nu ştiam dacă ei chiar mor, dar oare nu erau deja morţi?, aşa că am citit în acest fel mai multe persoane. În jurul celor căzuţi se adunau alţii căutând să-i trezească, dar nu reuşeau. Îmi părea rău de ei, dar îmi plăceau şi poveştile… Cu cât plângeau mai tare după cei nemişcaţi, de pe jos, cu atât eram mai curios să aflu cât de puternice fuseseră legăturile dintre ei. Eu n-o avusesem decât pe mama, o iubeam pe mama, dar cum era să iubeşti pe altcineva?

– Se pot înregistra atâtea informaţii pe o suprafaţă plană? şuşoti Killy.

– În principiu… habar n-am. Ştii cumva exact care grup de selecţioneri l-a capturat pe individul acesta?

– Nu, dar putem afla. De ce?

– Nu ştiu. E ceva aici. Să verificăm la plecare.

– Îmh.

– Luminozitatea a scăzut treptat, continuă Alexei. S-a făcut întuneric profund. Nu eram obişnuit cu un astfel de întuneric, ceaţa rămânea cumva luminescentă şi nopţile, dar în acea noapte parcă toate erau menite să mă tulbure. M-am culcat pe malul râului, între apa curgând leneş şi peretele vertical, incomodat de senzaţia de strâmtoare. Cu toate că mă pregătisem sufleteşte pentru o noapte fără somn şi plină de spaime, am adormit fără să ştiu. M-a trezit un sunet. Venea din pământ. Cum stam culcat cu urechea pe argila uscată auzeam ceva ce se petrecea în adâncuri. Mi se părea că e tot zgomotul făcut de o apă, însă peste curgerea apei se suprapunea o tânguire, un foşnet ciudat ca şi cum într-o singură clipă suflul morţii ar fi topit carnea de pe mii de trupuri omeneşti. M-am ridicat cu înfiorare şi am văzut că deasupra norilor, deasupra valurilor de ceaţă strălucea astrul zilei, chiar dacă lumina ajungea jos atât de împuţinată. Am privit cu teamă spre perete. De unde seara trecută erau oameni care încercau disperat să-mi atragă atenţia, acum nimeni nu mă mai privea. O masă compactă de persoane luase cu asalt o intrare în subteran, probabil un metrou, un mijloc de transport despre care citisem. Poate că ceea ce auzisem în somn era trecerea trenului subteran. Aş fi vrut să merg până la capătul defileului ce se îngusta spectaculos, dornic să văd locul unde râul străpungea muntele. Indiferent de ceea ce se întâmpla în lumea bidimensională, eu aveam drumul meu. Dar nu am apucat să fac decât câţiva paşi, când o femeie de dincolo s-a lipit de perete şi mi-a făcut semne rugătoare. Am citit clar pe buzele ei „Te rog”, iar privirea spunea mai mult decât atât. Mă ruşinam s-o privesc prea mult, ca să nu cadă jos moartă. Era printre puţinele femei asemeni mie, în afară de mama, pe care o vedeam. De fapt, singurele femei asemeni mie le văzusem cu o zi în urmă, tot dincolo de limită, dar pe multe dintre ele le anihilasem citindu-le. Aceasta însă avea ceva special. Eram impresionat şi nu aş fi vrut să fiu. Încerca să-mi spună ceva prin semne. Ruşinat, am făcut un gest de aprobare ca să mă lase în pace şi atunci a fugit dintr-o dată spre intrarea subterană. Am văzut-o înghesuindu-se, încercând să coboare cât mai repede. M-am întrebat dacă ceea ce vedeam pe peretele de piatră era o proiecţie, însă nu ştiam răspunsul. Citisem despre lucruri care se petrec la mare distanţă şi a căror imagine se proiectează în apropiere printr-un joc de reflexii. Fata mă amuzase, mă intrigase. Poate ar fi trebuit s-o citesc! Chiar şi eu, aşa retras precum fusesem în viaţa de până atunci, m-am simţit măgulit de dorinţa ei mai mult decât evidentă de a ajunge la mine. Aşa că nici vorbă de proiecţie!

– Distanţa, ca orice obstacol de altfel, face femeile foarte atrăgătoare, nu crezi?

– M-ai speriat, omule! De când te uiţi la mine? Nu puteai să spui că eşti aici? Era un Pilot. Nu aveam cum să-l confund, purtau toţi salopetele acelea strălucitoare şi casca de zbor pe încheietura mâinii şi mai erau toţi veseli, ceea ce consideram că vine din euforia libertăţii de mişcare. Şi unde ţi-e nava, mi-am continuat şirul întrebărilor ca să maschez puţin felul în care tresărisem.

– E mai sus, la staţia de andocare. Sunt de serviciu, poate găsesc ceva material azi. Nici nu ştii cât mă bucur să mai văd persoane normale. De unde eşti? Probabil de la vreun reactor?

– Da, da, de la reactorul 5. Îmi spui şi mie ce e pe aici? Şi eu mă bucuram de întâlnire, Pilotul părea dornic să stea de vorbă şi să-mi spună lucruri pe care ceilalţi le ocoliseră. Ce material cauţi?

– Ha, ha, material uman. Se degradează cam iute materialul uman de care dispunem, fir-ar să fie! Până şi de mine sunt dezamăgit, deja am dezbrăcat o piele, deşi credeam că sunt doar poveşti.

– Păi poţi trece de Limită? Că presupun că asta e Limita, nu?

– Da, domnule, asta e Limita. Nimeni nu pricepe cum arată până nu o vede.

– Nimeni? La cine te referi? Că oamenii-bufniţă trebuie să ştie foarte bine despre ce e vorba de vreme ce de acolo vin. Te rog să mă scuzi, am mai zis încurcat. Deşi erau chipeşi, Piloţii făceau parte şi ei tot din categoria oamenilor-bufniţă, ba unii dintre ei aveau ochii măriţi chiar hidos, însă pentru o clipă omisesem aspectul.

– Nu-i nimic, dacă stau să mă gândesc arătăm întocmai cum spui, însă e din cauza transformărilor de la traversare şi apoi să nu uităm nici de radiu. Hai, vrei să mergi cu mine? Trebuie să fiu acolo, zise arătând în amonte.

Am pornit în urma lui. Mă gândeam de ce oamenii doresc atât de mult unirea cu celălalt. Cu cineva anume, de cele mai multe ori ales în mod inconştient de un resort dinlăuntrul lor, un resort misterios numit vag „inimă”. Ce o făcea pe femeia de dincolo să lupte ca să ajungă la mine? Aş fi vrut să simt şi eu cândva acel lucru. Deocamdată eram măgulit de insistenţa ei, de dorinţa ei. Atât. Păcat că fugise să se ascundă în subteran. Până la urmă aş fi citit-o, chiar dacă asta o ucidea. Dorinţa de a citi în ceilalţi era ceea ce cărţile din locul meu secret, de acasă numeau „iubire”. Pilotul îmi întrerupse firul gândurilor:

– Nici nu bănuieşti ce greu găsim persoane cât mai vârstnice care să ştie să piloteze. Cu cei tineri n-am făcut nimic! Când vin, nu apucă să dezbrace decât o piele şi nu mai sunt buni de nimic. Nu mai au forţă să ţină manşa şi nici discernământ.

Tocmai mă pregăteam să-i răspund, când surpriza provocată de jetul de apă din mijlocul râului mă opri. Parcă balenele făceau aşa, când încă populau oceanele reci din nord. Suflau în sus jeturi de apă şi aer ca într-un joc nostim. Doar că jetul din mijlocul râului era mult mai mare decât ar fi putut provoca o balenă. Şi nu era din apă şi aer, ci din fantome. Trupuri omeneşti alungite, oameni-bufniţă de-a gata! Îndată o barcă se desprinse de undeva, de la mal şi plecă în larg. Deşi ne apropiaserăm de chei, râul avea încă o lăţime considerabilă şi mi-am îngustat privirea ca să pot vedea cum barcagiul trăgea cu o cange corpurile inerte. Rămăsesem mult în urma pilotului.

–Mai vrei să vii? mă întrebă. Şi m-am grăbit să-l ajung, deşi mă simţeam cumva înţepenit. Deasupra noastră am auzit ceva zbârnâind, m-am gândit că e vreo altă navă, însă Pilotul se strâmbă dezgustat: Sunt hoitari, nu ştim de unde vin, răpesc tot ce pot, mă lămuri Pilotul şi într-adevăr, o minge strălucitoare începu să sâcâie barca şi barcagiul. Omul încerca s-o alunge cu vâsla, dar mingea se fixă pe unul din trupuri şi-l înghiţi, apoi dispăru bâzâind. Dar chiar şi aşa, barca era plină şi apoape că lua apă. Multe trupuri am văzut scufundându-se în apa metalică, necapturate de cangea barcagiului, şi am închis ochii îngrozit fiindcă unii dintre cei aruncaţi de jet erau încă vii. Ne-am apropiat de locul unde pe o distanţă de câţiva metri era un debarcader improvizat. Pereţii apropiaţi ai muntelui întunecau locul, iar imaginile mişcătoare de pe stânci se estompaseră. Mi s-a făcut frig. Pilotul aştepta la mal, sprijinit de un stâlp pentru parâme. Din punctul în care ne aflam nu cred să fi fost mai mult de un kilometru până la spărtura unde râul străpungea muntele. Totuşi nu puteam privi într-acolo, era ca şi cum cineva mi-ar fi pus o lumină în ochi, dar cu toate acestea lumina nu ne învăluia, părea că efectul era invers, lumina aceea înghiţea şi puţina luminozitate din jurul nostru.

– Ce e acolo? l-am întrebat pe Pilot. Mi-era ciudă că sunt atât de neştiutor, dar el băgă într-unul din buzunare cele două bile cu care se juca şi spuse fără să se uite:

– E mingea de foc. Reacţiile continuă. Vor continua mii de ani. E Geneva.

– Geneva era o ţară…

Pilotul întoarse spre mine capul lui alungit cu nasul ca un cioc de pasăre de parcă ar fi vrut să înţeleagă ce ştiu.

– Dacă-ţi poţi imagina ce-au făcut! Cu drăcia lor de maşinărie diabolică… Acceleratorul. Adică noi am învăţat că lumea e discontinuă la dimensiunea Planck… iar ei, ei au topit şi au unificat particulele, cel puţin eu aşa am înţeles. S-a comprimat continentul, dar şi timpul, aici, în această regiune. Sunt anomalii teribile. Bine, unii spun că s-au comprimat, alţii susţin că au fost eliminate unele dimensiuni, care, chiar dacă treceau neobservate pentru noi, erau totuşi foarte importante în… în acest tot care e lumea. Tăcu şi prinse parâma aruncată de barcagiul care tocmai acostase. Atât îmi fusese dat să aud. Au început să scoată cadavrele din barcă. Întâi m-am ferit, apoi am ajutat şi eu. Toate corpurile acelea erau gelatinoase, moi, extrem de flexibile, ca şi cum scheletul le-ar fi lipsit în totalitate. Mă străduiam să nu privesc prea mult şi să nu gândesc deloc. Când au fost întinşi cu toţii pe mal, am numărat douăzeci şi şase de trupuri.

– Mai sunt stocuri, Caron? întrebă Pilotul.

Barcagiul scoase un sunet între aprobare şi tuşit, se îndreptă spre peretele neted cu imagini şi deschise uşa unui bufet de dincolo de perete! Îl priveam mut. Scoase ceva dintr-un sertar, era o cutie, apoi reveni pe mal şi-i făcu un semn Pilotului. Acesta îngenunche lângă primul cadavru, îi deschise gura şi îi făcu o incizie sub limbă cu un instrument lunguieţ. Caron, barcagiul prinse cu o pensetă un grăunte din cutie şi îi dădu drumul în incizie. Treptat, corpurile păreau să se anime. Dar erau cu adevărat vii? Mama spunea că oamenii-bufniţă sunt morţi. Ori aceştia erau cei mai proaspeţi oameni-bufniţă din câţi văzusem. Pilotul încercă să-mi explice sensul operaţiei pe când Caron punea cutia la locul ei:

– Radiul… fără el… şi nu mai continuă, deşi aş fi vrut să ştiu ce s-ar fi întâmplat fără bobul de radiu. Caron scuipă în apă şi lovi cu piciorul ceva ce plutea. Am văzut că era un copil foarte mic şi m-am cutremurat, însă Pilotul interveni din nou, împăciuitor:

– Prea mic, nu apucă să trăiască. Apoi către Caron: sunt gata, chem nava. Iar barcagiul cel ursuz ridică mâna fără să întoarcă privirea. În clipa aceea cineva din spatele meu îmi spuse:

– Tu eşti acela! Tu ai răpit-o pe sora mea! Era femeia de dincolo de perete, cea care îmi făcuse semne chiar în dimineaţa aceea. Un moment m-am simţit în cea mai grozavă încurcătură. Nu aş fi crezut că voi fi tras la răspundere pentru că citisem memoria unor persoane de Dincolo de Limită. Până la urmă, nu erau doar nişte morţi? Am făcut un pas înapoi şi am căutat din ochi Pilotul. Oare aş fi putut să plec împreună cu el? Femeia insista. Era posibil ca vreuna din persoanele pe care le doborâsem cu puţin timp în urmă să fi fost rudă cu ea, dar acum ce ar fi vrut? Nu aveam de unde să ştiu, erau nişte împrejurări… În ciuda situaţiei neplăcute, am putut observa că modificările fizice o afectaseră şi pe ea. Nu mai era deloc frumuseţea de dincolo de peretele translucid. Acum corpul i se alungise nefiresc, avea braţele şi picioarele mult prea subţiri, nasul acvilin şi ochii mari, oblici mă înfiorau neplăcut. Dar era chiar ea, nu încăpea niciun dubiu.

– Hei! mă strigă Pilotul. Am un loc liber dacă vrei să zbori cu mine. Am pornit de îndată spre locul unde avea nava. Găsise doi bărbaţi. Tot mai greu găsim persoane vârstnice, mi se plânse din nou. Numai tineri care nu reuşesc să reziste decât un sezon şi jumătate! Nici nu ştiu dacă domnii aceştia au condus vreun dispozitiv, dar îi duc la bază pentru că pot fi antrenaţi în alte activităţi. Timpul de studiu e foarte scurt, să vezi că în curând au să dispară transporturile aeriene, nu va mai avea cine să piloteze. Pot să te las la Reactorul 5, e bine aşa? Era mai mult decât bine, poate aşa scăpam de fiinţa aceea care se ţinea morţiş în urma mea. Am urcat pe trapa navei, iar înăuntru am crezut că mi se face rău! Era una din navele de mici dimensiuni, iar Pilotul îi înghesuise pe cei doi proaspăt recuperaţi oameni-bufniţă într-un spaţiu foarte mic. Îi înnodase pur şi simplu!

– Nu se poate! am protestat. Nu merg dacă sunt doar două locuri.

– Nu te gândi la ei. Nu simt nimic din ceea ce ţine de corpul lor. Doar mintea le este vie. Hai, instalează-te, o să-ţi placă! mă asigură pe când îşi fixa centurile şi casca. Am întors capul şi am văzut-o pe femeia-bufniţă venind. Încă mergea cu greutate, picioarele i se îndoiau invers, nu-şi putea controla gleznele şi de multe ori călca strâmb, dar chiar şi aşa înainta în direcţia mea cu un braţ nefiresc de lung îndreptat spre navă, spre mine. Am urcat şi trapa s-a închis în urma mea.

– Dacă nu simţiţi nimic din ceea ce ţine de corpul vostru, de ce îţi pui casca? L-am întrebat cu amărăciune, privind prin hublou. Nava se ridicase vertical, lin, mai întâi încet, apoi prinse viteză, dar am avut timp s-o văd pe femeie căzând pe malul apei. Mi se făcu ruşine.

– De ce îmi pun casca? Păi şi noi putem suferi accidente. Absenţa durerii nu este acelaşi lucru cu invulnerabilitatea. Şi-apoi, după un timp nu mai suntem atât de flexibili, chiar ne putem rupe oasele, deşi mai greu decât tine, ha, ha! Apoi adăugă pe un ton schimbat: ştii de ce mi-e cel mai frică? De ultimele etape. Când ne micşorăm de tot după ce dezbrăcăm patru-cinci piei. Ai văzut cum se amuză cei mai mari rupând degetele celor deveniţi copii?

– Cum e posibil? Dar da, ştiu că cei mici se ascund şi par terorizaţi, însă nu ştiam că e atât de rău.

– Am văzut copii cărora le-au frânt spinarea doar ca să râdă. După cum ţipă, sunt convins că acei copii simt ceva, îi doare. Însă nimic nu e mai tulburător decât felul în care oamenii îşi pierd minţile. Vin de Dincolo de Limită întregi, normali, apoi, după o vreme o iau razna şi fac ceea ce nu s-ar fi crezut nici ei înşişi în stare.

– Cum te cheamă, Pilotule? Aş vrea să te mai văd.

– Ivan Vasarin… am fost. Acum sunt doar un Pilot. Te-am luat cu mine pentru că mai voiam să-ţi spun ceva. Iar dacă am simţit impulsul de a-ţi spune, cred că sunt menit s-o fac. Noi, oamenii-bufniţă, cum ne-ai numit tu, suntem foarte sensibili şi ceea ce simţim cu sufletul e tot ce mai putem simţi, aşa că mi-am urmat intuiţia: să nu fii speriat când vei ajunge acasă, la Reactorul tău. Vei observa cu siguranţă lucruri bizare, dar ele fac parte din normalitatea sucită a acestei lumi. Kenziro, un prieten al meu care a fost pe orbită, mi-a spus că Pământul are acum o formă ciudată. Din unele locuri seamănă cu o pară, din altele pare un con. Fenomenele exotice au loc şi în spaţiu. E de tot rahatul ce au făcut…

– Se mai zboară în spaţiu?

– Da, spaţiul ne prieşte acum, imponderabilitatea se zice că e o plăcere. Lumea se reorganizează. Poate vom evolua în nişte viermi spaţiali de toată frumuseţea. Priveşte în jos. Ai ajuns, acum cobor. Şi eu mă bucur că te-am cunoscut şi o să încerc sa te mai găsesc, pentru că este extraordinar să mai vorbeşti cu oameni normali, cu inima bună şi caldă. Să n-ai încredere în oamenii-bufniţă, mint mereu şi sunt răi, îmi mai spuse Pilotul-Bufniţă zâmbind.

*

Eram acasă de puţină vreme şi nu mă puteam obişnui. Mama nu mai era… Alexei tăcu. Se scurseră câteva clipe şi Underson deschise ochii. Pupilele îi înotau în partea de sus a globilor oculari ca doi peştişori somnoroşi, nu era deplin conştient, dar fluxul lichidului din tuburi se redusese şi risca să iasă din transă.

– De ce te-ai oprit? Unde sunt mama? bălmăji Underson cu gura încleiată fără să-şi dea seama că pierduse nu doar accentul corect. Nu sesiză nimic, nici măcar când Alexei ridică privirea şi-l fixă duşmănos pe martorul din simulare. Mama s-o fost dus şi ea într-o călătorie?

– Pentru Dumnezeu, Underson, taci! Spui numai prostii! explodă Killy. Scumpa ta mamă presupun că a suferit un deces, Alexei. Vrei să continui?

– Un deces, da, unul singur, mârâi Alexei pe un ton sarcastic. Am găsit Reactorul cu porţile închise, nu aş fi putut pătrunde în incintă dacă nu aş fi avut o intrare a mea, pe unde mă furişam în Bibliotecă. La aeroport, în biroul de primiri, nu am găsit pe nimeni, deşi, de obicei acolo stăteau două fete. Pista nu mai era plină de copii, de pe terenurile din jurul Reactorului lipseau „vecinii”. Şi nu era numai asta. Ceaţa se disipase în mare parte, cerul era încă mohorât, dar aerul se încălzise şi… nu ştiu, ceva era schimbat. Aveam un sentiment neliniştitor înfăşurat pe şira spinării ca un şarpe rece. Îmi sâsâia în ceafă, mă strângea. Am pătruns în Reactor, casa mea, a mamei, a noastră. Mama lipsea şi nu am găsit-o, cu toate că am căutat peste tot. Până la urmă am intrat şi acolo unde mă pusese să-i promit că nu voi intra niciodată, pe uşa pe care scria CANDU IV+. Inima mi se zbătea neregulat în piept ca o bilă închisă într-o cutie. Crezusem că dincolo de uşă e o încăpere, dar mă înşelasem: era un laborator întreg. În mijlocul încăperii, prinsă într-un cub de sticlă, am găsit-o pe Mama. Şi am plâns. Nu-mi aduceam aminte să mai fi plâns vreodată. V-aţi pierdut mamele, domnilor martori? Abia când îţi pierzi mama, înţelegi tristeţea. Sau singurătatea. Îmi lăsase un bilet pe care l-am citit şi recitit. „Iubitul meu fiu, scrisese ea, Reactorul funţionează corect şi va funcţiona corect în veşnicie, fără nicio intervenţie. Nu trebuie decât să ai grijă de tine şi, măcar uneori, să te închini şi să te rogi Miezului Viu din Reactor ca să-ţi meargă bine şi să fii fericit. Ţi-am lăsat lângă pupitrul din dreapta un mic depozit cu filme şi înregistrări muzicale de excepţie. Un om care n-a ascultat muzică bună nu e un om complet. Mama” Nu ştiu cât am stat acolo. La ce mă gândeam? Nici asta nu ştiu. Dar cred că abia în acel moment m-a şocat dezolarea lumii în care mă aflam, deşi mă născusem şi trăisem acolo. Când am ridicat privirea am dat cu ochii de cadranul rotund al aparatului CAESIUM. Aparatul în care timpul măsura descompunerea atomilor de cesiu. Sau atomii de cesiu măsurau trecerea timpului? Era miezul nopţii. Şi atunci am privit tabelul pe care CAESIUM îl afişa dedesubt: îmi aminteam foarte bine că aparatul similar din camera mamei indica anul douăzeci şi cinci luna a patra, ziua a treisprezecea când am plecat de acasă. Iar aparatul de aici – şi mi-am ţinut respiraţia de uimire – aparatul din laborator spunea că am lipsit de acasă cinci ani. Când m-am dus să mă culc în noaptea aceea credeam că îmi voi petrece următoarea perioadă a vieţii citind, însă m-am înşelat. Am petrecut-o mai mult în camera mamei, vizionând filme şi ascultând muzică. Filme nu mai văzusem până atunci, au fost ceva cu totul neaşteptat, muzica o mai auzisem, dar fără s-o apreciez. Mai târziu, când aveam să-i povestesc despre acest amănunt iubitei mele Annabel, ea mi-a spus cu surâsul ei obişnuit, puţin amar, puţin dulce, puţin gânditor că nu putem percepe cu adevărat frumuseţea până nu suferim mai întâi. Şi suferinţa venise, dăruindu-mi calea spre muzică. Dar singurătatea rămânea întreagă oricâte cărţi aş fi citit şi oricâte filme aş fi văzut. Şi nu-mi făcea bine nici singurătatea, nici excesul de cărţi, începusem să visez prea mult, mă trezeam înspăimântat din somn, mi se părea că aud mişcare în încăperile alăturate şi mă întrebam dacă nu cumva mama se va trezi la un moment dat şi va ieşi din cub, sicriul ei de cristal.

– Credeai că nu te voi găsi? cuvintele fuseseră rostite de o femeie-bufniţă. Se apropiase de mine fără s-o simt, pe când citeam afară, într-o după-amiază mai puţin înnorată. Am ridicat ochii dintre paginile volumului „Doctor Faustus” al unui autor numit Thomas Mann, dar, dacă mi-ar fi stat în putere, aş fi preferat să mă ascund în carte: era acea femeie-bufniţă pe care o întâlnisem lângă Limită. Ne-am uitat unul la celălalt câteva clipe, apoi ea izbucni:

– Îmi pare rău că arăt în halul ăsta! M-am străduit să fac rost de pastilele acelea, se zice că ameliorează cât de cât aspectul… Nici nu ştii ce bucuroasă sunt că te-am găsit! O porţiune de drum am mers pe jos, dar a venit un transportor şi ne-a luat pe toţi. Acum lucrez la hală, recondiţionăm piese. Nu te bucuri că mă vezi?

Nu, nu mă bucuram deloc, cu toate că nici nu era o surpriză nemaipomenită. De un timp începuse să apară o nouă generaţie de oameni-bufniţă, parcă şi mai alungiţi, dar cu o piele mai puţin cenuşie. Întinereau ca şi până atunci, poate puţin mai încet, nu le ţinusem socoteala. Acum, pentru prima oară, o ascultam pe mama şi nu le mai doream compania. Priveau Reactorul de la distanţă şi asta îmi convenea de minune.

– Cum… cum te numeşti? m-am bâlbâit nesigur dacă mai pot vorbi după atâtea luni de tăcere. Voiam să-i spun ceva amabil şi să plec să n-o mai văd niciodată. Dacă îi omorâsem cumva sora privind-o prin peretele Limitei, aveam să-mi cer scuze. Ce ar fi vrut să fac? O încercare de a zâmbi îi ridică buzele subţiri de la colţuri.

– Meda mă cheamă. Când s-a produs Incidentul lucram la ambasadă. Nu e fantastic că ne-am cunoscut? Aş putea să stau la tine, Alexei? Da, m-am interesat cum te cheamă. Te plac toate fetele!

M-am gândit că la momentul Incidentului probabil că nici nu mă născusem, dar apariţia Limitei ca o imensă picătură de chihlimbar oprise fiinţele dinăuntru într-un anume punct al timpului, iar evadarea îi transforma în creaturi ce evoluau invers. Să stea la mine! Bineînţeles că nu! Nimeni, niciodată nu îndrăznise să pretindă aşa ceva, nici măcar în copilărie, tovarăşii mei de joacă nu mi-au propus să mă viziteze! Era nebună această Meda? Tăcerea mea chinuită o determină în sfârşit să plece. Am privit cum se îndepărta spre port în lumina difuză a înserării. Avea un mers unduitor care nu-mi displăcea şi silueta ei alungită degaja o eleganţă stranie. Mult mai târziu, pe când îmi petreceam serile visând cu capul în poala iubitei mele Ann, ea spunea că ar fi trebuit să iau aminte la semne şi era convinsă că „Doctor Faustus” în mâinile mele pe când şi-a făcut apariţia Meda ar fi trebuit să-mi dea de gândit, însă eu nu ştiam pe atunci să las semnele să-mi traverseze mintea, eram opac. Aşa se face că am început să aştept ca Meda să apară prin preajma Reactorului şi până la urmă am fost de acord s-o primesc înăuntru. Mă simţeam măgulit de dorinţa ei de a-mi fi pe plac şi era ceva neaşteptat să vorbesc cu ea despre cărţi, chiar citise şi ea câteva înainte de a fi… ceea ce devenise. M-am iubit cu Meda încercând din răsputeri să nu mă gândesc la ce ar fi spus mama. Am simţit că plonjez în lumina pură a soarelui, am simţit şi mai mult, că fiinţa mea umple întreg spaţiul, aşa de copleşit am fost de sentimentul de plenitudine care m-a încercat datorită nevisatei apropieri fizice. Ea era mai prozaică, mereu îngrijorată de înfăţişarea ei, mereu întrebându-mă dacă o mai iubesc. Uneori mă întreba dacă nu am sau dacă nu pot găsi pastile, „pastilele de aur”. Nu ştiam ce pastile doreşte. Apoi într-o zi a sosit, mai tânăr, Pilotul Ivan Vasarin. A ridicat din sprâncene când a văzut-o pe Meda la Reactor, ochii lui imenşi s-au mărit şi mai mult.

– Ai uitat ce ţi-am spus? mă întrebă, iar întrebarea lui m-a făcut să-l consider ostil. Nu aveam chef de predici. Am preluat pachetele pe care le-a adus, le-am depozitat în recipientele indicate pe ambalaj şi l-am lăsat să plece fără să-i răspund. Aveam şi o telegramă, erau instrucţiuni de modificare a unor parametri pentru Reactor. Le-am urmat întocmai, apoi m-am aşezat pe salteaua de pe terasa din spate şi am chemat-o pe Meda pe tonul acela special care o făcea să se simtă fericită. Dar în ciuda acestor episoade care mai târziu, povestite, fie aveau s-o îndurereze pe Annabel, fie aveau s-o enerveze, nu am primit-o pe Meda să locuiască la mine permanent. Ceea ce a nemulţumit-o foarte tare, mai ales după ziua când, plină de satisfacţie m-a anunţat ca va avea un copil.

Alexei se opri pentru o clipă şi privi chipurile impasibile ale martorilor. Ştia că se află într-o simulare şi că ceea ce are în faţă nu este real, dar chiar şi aşa, existau mici semne care îl asigurau că transa în care intraseră aceştia se adâncise foarte mult. Totuşi, nu voia să rişte în momentul în care ar fi înlăturat pelerina şi ar fi dat la iveală lansatorul, aşa încât continuă să îi intoxice pentru ca să fie sigur:

– Meda crezuse că sensibilitatea mea se va manifesta în cazul unei sarcini. Când am refuzat din nou s-o primesc la Reactor a început actul întâi al unei piese ce avea să se încheie tragic. Voia să mă înduioşeze. Au fost seri când mi-a bătut la geam să-mi comunice că îi este frig sau ca să-mi ceară ceva de mâncare, deşi ea nu putea să mănânce. Ca să mă lase în pace, i-am oferit cărţi. Mă speriam de fiecare dată când îi vedeam capul luminescent în întuneric, iar ea nu obosea să-mi explice cu o voce dulce că e de la radiul de sub limbă, care, spunea mai departe didactic, din cauza instabilităţii sale emite lumină. Apoi a încercat să mă impresioneze. A început să-şi amintească cum era Dincolo de Limită, a pretins că din cauza pierderii unei dimensiuni, oamenii prinşi acolo aveau momente în care puteau vizualiza spirala timpului.

– Ştiu tot despre Kolea Torr! îmi mărturisi într-o seară de dincolo de fereastră. Când a explodat capacul reactorului vechi de la Pelinul Negru, au format o echipă de sacrificiu, lichidatorii. Tot personalul a fost evacuat, doar echipa aceasta a rămas să toarne un sarcofag de beton peste pereţii cuptorului. Cel care s-a apropiat cel mai mult de sursă a fost muncitorul care ţinea braţul furtunului de turnare. A fost expus timp de câteva ore la peste o mie de razi! Echipa nu a mai fost transportată la spital. Medicii unui dispensar de campanie i-au tratat sumar în ultimele ore de viaţă. Doar Kolea s-a încăpăţânat să nu moară, deşi la o mie de razi un om normal moare în zece minute, Alexei! Medicii voiau să scrie raportul şi să fugă, dar ce era de făcut cu acel pachet radioactiv în care se transformase Kolea? Până la urmă au fost nevoiţi să-l ia cu ei, învelit în folii protectoare. Se spune că ajunşi în spitalul din Pripiat, când l-au despachetat, i-a căzut un strat de carne de pe oase. Au vrut să-l eutanasieze, dar unul din medici a propus să mai aştepte puţin. Pacientul era ţinut într-o rezervă specială şi cei care se apropiau de el purtau echipament de protecţie, însă în ciuda radiaţiilor, ţesuturile lui au început să se regenereze. Era un miracol. Au chemat familia, numai că ai lui au fost destul de reticenţi: nu erau sută la sută convinşi că este Kolea al lor, pentru că bărbatul respectiv era mult mai tânăr. După alte câteva zile Kolea a schimbat a doua piele. Muncitorul de cincizeci şi patru de ani arăta acum ca un bărbat de treizeci. A fost ultima oară când l-a văzut cineva. L-au luat cu o ambulanţă neagră. Alexei, Kolea Torr e strămoşul nostru, noi suntem noua generaţie de oameni. Mă laşi să intru? Copilul nostru are nevoie de un adăpost, Alexei! Şi era în stare să o ţină tot aşa până mă retrăgeam în camera care nu avea ferestre spre exterior. Răbdarea Medei începuse să se cam piardă. Mi-a spus că sunt iresponsabil şi cinic, dar acestea au fost cele mai blânde dintre cuvintele ei. Pretindea că eu aş fi avut pastilele de care avea ea nevoie pentru a se întrema cu adevărat, dar că din răutate pură nu voiam să i le dau. Femeia înnebunea, aşa cum mă avertizase Ivan. Spre norocul meu, a dispărut o perioadă. Mă îndoiam că e posibil să poarte un copil. Nicio femeie-bufniţă nu avusese vreodată un copil şi nici ea nu dădea semne fizice care să-i susţină afirmaţiile. M-am gândit că probabil a dat jos o piele şi nici nu-şi mai aminteşte ce-a spus. Mi-am reluat viaţa paşnică vegheată de timpul ce măsura descompunerea atomilor de cesiu. Îmi făcusem obiceiul să merg în port, iar de acolo coboram până aproape de mare. Îmi plăcea să cred că ceva se schimbă, că a început să bată vântul şi mişcarea curenţilor de aer va aduce ploaie, o ploaie care să cureţe totul, să îndepărteze ultimele straturi de ceaţă, să revină soarele. Ivan Vasarin nu mai era, dar Pilotul care îi luase locul mi-a spus că spre est sunt regiuni unde soarele străluceşte în fiecare zi, unde vegetaţia începe să se trezească, ba chiar mi-a confirmat că există Insule în Oceanul Liniştit unde totul e cum era înainte, nealterat. Mi-am amintit de Insula lui Sander şi mi-am dorit să fiu acolo. Dar eram în portul meu de la Apa Neagră, departe de toţi, departe de orice posibilitate de a fi fericit. Când m-am întors la Reactor în seara aceea, am găsit locul ocupat de oamenii-bufniţă. Nu îndrăzneau să mă atingă, dar mi-au cerut pe un ton ameninţător să le dau pastilele care li se cuvin. Pastilele! Ce pastile tot voiau de la mine? Atunci a apărut dintre ei Meda şi m-a acuzat că îi privez de şansa lor de a trăi mai mult, de a trăi normal. A declarat că oricum nu au ce aştepta de la mine, de vreme ce nu mi-a păsat nici măcar de copilul meu. Mi se părea teribil de nedrept felul cum vorbea, dar nu mi-a permis să mă apăr. „Andu!” a strigat ea şi un copil a ieşit în faţă. M-am simţit profund tulburat. Nu era chiar un copil-bufniţă aşa cum văzusem cu sutele, era într-adevăr diferit, dar puteam fi sigur că e copilul meu? Părea ca de trei-patru ani. Era atât de dereglat timpul care măsura descompunerea atomilor de cesiu? Şi atunci a început cu adevărat nebunia: oamenii-bufniţă au spart recipientele, au scos toate coletele depozitate acolo şi le-au deschis într-o învălmăşeală de nedescris. Îngrozit, am văzut că toate conţineau flacoane cu pastile aurii pentru care cei prezenţi se băteau. Am fugit în port, cu speranţa că nimeni nu mă va urmări. Nisipul rece al plajei mi-a zgâriat pielea toată noaptea, spaima m-a scuturat neîncetat, fără să ştiu că a doua zi aveam să-mi întâlnesc destinul. Abia începuseră norii să se lumineze puţin când am auzit bubuituri în larg. Am presupus că sunt tunete, cunoşteam fenomenul din filme şi cărţi. Şi totuşi nu erau tunete, Annabel se apropia mergând pe apă. Nu ştiam că e Annabel, vedeam un singur lucru: nu era o femeie-bufniţă.

– Hei, tu, cel de pe ţărm! îmi strigă şi-mi făcu semn cu mâna. Atunci am observat că de fapt nu mergea pe apă, avea sub picioare o plută şi pe plută era şi o creatură cu blană. Când în sfârşit mişcarea slabă a valurilor a adus-o lângă mal, sări în apă fără să-i pese că-şi udă poalele rochiei, trase pluta pe nisip şi mă mustră: Nu mă ajuţi? Şi fiindcă eu tăceam se opri în faţa mea: Nu mă recunoşti, Alexei? Sunt eu, Annabel, Annabel a ta. Uite-o şi pe Zerda. Vezi cum te miroase? Asta înseamnă că şi ei i-a fost dor de tine. Mă cuprinse cu braţele şi mă strânse la pieptul ei. Mi-a plăcut, dar eram încurcat. Ar fi fost bine să-mi pot descleşta gura să vorbesc şi, pe când îmi făceam curaj în acest sens, am văzut ceata de oameni-bufniţă venind spre noi. În fruntea lor era Meda cu copilul de mână.

– Annabel, fugi! Urcă înapoi pe plută şi… împing eu pluta, trebuie să te salvezi!

– Vino cu mine, nu te las aici! Urcă sus, ne putem îndepărta repede. Am ascultat-o, pentru nimic în lume nu voiam să mai am de-a face cu nebunia oamenilor-bufniţă. Annabel scoase un dispozitiv şi-l scufundă în apă, apoi un sunet ca un bâzâit de motor se auzi şi apa se desfăcu în spatele plutei făcând-o să avanseze. Meda ajunsese pe mal, cu plodul ei de mână. Mi se părea că nu înaintăm destul de repede, că dacă se va încăpăţâna, va sări în apă şi ne va ajunge imediat înotând cu unduiri ca de şarpe. Dar Meda se opri şi-mi strigă mânioasă:

– Întoarce-te, Alexei, nu poţi pleca de lângă familia ta! Locul tău e cu noi, acasă, la Reactor! Vino imediat înapoi!

– Locul meu e lângă oameni asemenea mie! am strigat peste sunetul motorului. Deşi nu am intenţionat să se audă aşa, cred că nota de bucurie din glasul meu a enervat-o cumplit. A început să ţipe necontrolat:

– Da? Aşa fel de om eşti? Nu-ţi pasă de mine? Nu-ţi pasă de copilul tău? M-ai iubit, mi-ai dat speranţe şi acum fugi? Da? Nici mie nu-mi pasă! Şi uite ce-o să fac! Îţi omor urmaşul! Nu-l meriţi!

– Meda! Dar Meda oricum nu mă asculta. Ceva luci în mâna ei, tăie cu ceva gâtul copilului care nu reacţionă în niciun fel. O priveam mut, paralizat. Tăie capul copilului cu totul şi-l aruncă în apă, în direcţia noastră, apoi începu să-i taie mâinile, bucată cu bucată şi le arunca spre noi.

– Nu te uita! zise Annabel şi mă îmbrăţişă. Ţine-mă în braţe, ţine-te strâns de mine, te duc într-un loc unde vom fi în siguranţă.

Alexei tăcu şi privi în jur. Martorii aveau privirile zeului Budha, iar simularea nu mai funcţiona normal. Chelnerul înţepenise cu mâna pe un pahar, pe când servea la altă masă. El, Alexei, îşi convertise lumea în cuvinte, iar Martorii convertiseră cuvintele lui în hrană pentru sufletele lor secate. Acum dormeau ca un şarpe care a înghiţit un elefant. Alexei consideră că putea să înlăture pelerina, iar lansatorul său deveni vizibil. Surâse aproape cu amabilitate şi le spuse celor doi:

– Iată că pelerina, o mică invenţie din secolul douăzeci şi unu, un fleac care distorsionează lumina făcând obiectele invizibile, a sustras vigilenţei voastre un lansator. Acum e simplu de tot: ori o eliberaţi pe Annabel şi ne lăsaţi să plecăm, ori vă fac să treceţi în altă stare de agregare a materiei, domnilor!

© Diana Alzner

Author