– Cam tinerel… Sper c-aveţi nervii tari!
Replica fusese rostită sentenţios de insul pipernicit, la vreo patruzeci de ani, fără un fir de păr în creştet, care încheia lista de audienţe. Înăbuşindu-şi un căscat, procurorul Andrei Sinescu îi făcu semn să se aşeze în scaunul din faţa biroului său. Cu mintea, era pe o plajă ireal de albă, cât mai departe de toate mizeriile româneşti, sorbind un cocteil cu mult alcool şi admirând formele generoase ale localnicelor ciocolatii. Doar cu mintea, fiindcă bobocului Parchetului, după cum observase şi petiţionarul, încă nu-i venise rândul la concediu, şi nici bani de excursii pe insule de vis n-avea.
– Cum vă numiţi? zise moale.
Răspunsul întârzia. Sinescu scoase o coală de hârtie şi încercă să se distreze ghicind necazul omului dinainte să-l audă. Trucul îi reuşea cam în 70 la sută din cazuri, o medie foarte bună dacă te gândeai că numărul plângerilor creştea mai repede decât coada de la deschiderea unui supermarket de cartier. Aşadar, ce păţise pleşuvul? Probabil, nu se înţelegea cu vecinii. Făceau scandal noaptea, se drogau în scară ori îi ocupau locul de parcare plătit cu bani peşin. Nimic nou sub soare.
– Ştefan, zise în cele din urmă bărbatul, ştergându-şi cu o batistă imaculată fruntea transpirată. Atât vă pot spune, fără aprobare.
Sinescu ridică din sprâncene şi-şi trase scaunul ceva mai în spate, studiindu-şi interlocutorul. Purta un costum negru, clar prea protocolar pentru o zi cu temperaturi peste 30 de grade, dar nu părea total rupt de realitate. Prima impresie nu era însă relevantă. Întâlnise destui lunatici despre care, la prima vedere, ai fi jurat că sunt destul de sănătoşi cât să ocupe un scaun de ministru. Nu că trebuia neapărat să fii sănătos pentru asta.
– A cui aprobare? întrebă Sinescu.
Ştefan privi prudent în jur.
– Putem vorbi confidenţial?
– Desigur.
– Vă ştiu eu pe voi, daţi tot pe goarnă! Până seara, mă şi văd la teve…
– Domnule, nu vă oblig să faceţi vreo reclamaţie! Dacă nu aveţi nimic de spus, vă doresc o zi bună…
Asta îl făcu pe tip să se hotărască.
– Bine, vă cred pe cuvânt. N-am altă soluţie. Vedeţi, sunt agentul Ei…
Rostise acel Ei de parcă explica totul. Sinescu îşi ascunse prudent surâsul în spatele palmei drepte, prefăcându-se că tuşeşte. Până la urmă, omul nu era întreg la minte. Avea să-i dea cinci minute să-şi înşire elucubraţiile. Dacă-i dădea cu flit imediat, risca un scandal. Şi nu era momentul potrivit pentru asta, când se apropia evaluarea anuală. Dac-o trecea, poate primea şi el vreun dosar mai de Doamne ajută, că se săturase de toate stuchiturile.
– Al Ei, repetă pe un ton voit misterios. Al…
– Necruţătoarei, completă cu glas scăzut Ştefan. Sigur, Ei nu-i place să-i spunem aşa, cic-ar fi prea… dur. Preferă Morrigan. În fine, să trecem la subiect!
Măcar recunoştea că, până atunci, bătuse câmpii cu graţie, dar Sinescu se îndoia că nava dialogului lor avea să acosteze vreodată în portul normalităţii.
– Chiar vă rog! spuse apăsat. Aşadar, ce infracţiune vreţi să sesizaţi?
Ştefan păru că-şi adună puterile pentru marea dezvăluire. Puse ambele palme pe masă şi, brusc, le izbi în tăblie, cutremurând-o.
– A dispărut, dom’le! strigă.
– Cine? întrebă Sinescu, oscilând între spaimă şi amuzament.
– Întâi seiful. Apoi Ea! Când să-i dau raportul c-am fost jefuiţi, în locul biroului Ei era o covrigărie… Covrigărie! La Mehmet, auzi! La mobil, zice că numărul nu-i alocat. De 20 de ani lucrez pentru ea şi, dintr-o dată, dispare… Măcar ştiţi de câte ori am fost angajatul lunii? De douăzeci şi două de ori! Iar dacă mă concediază, pierd tot… Şi de ce? Nu-i vina mea c-a intrat hoţul în casă. Eram în oraş, tot cu treabă pentru Ea.
– Ce treabă? zise candid Sinescu.
Ştefan începu să plângă, iar Sinescu simţi că va exploda într-un hohot pantagruelic.
– Nu pot, şopti printre suspine Ştefan. Vă rog… E strict secret ce fac!
– Şi cum vă plăteşte? se interesă conspirativ Sinescu, în lipsă de altă idee mai bună.
– Net, cinşpe milioane. Plus bonuri de masă de trei milioane, primă de vacanţă şi imunitate… Sunt disperat, dom’le! Trebuie să găsim seiful, până nu-i prea târziu!
Glasul lui Ştefan crescuse brusc spre imposibile acute femeieşti, ochii dădeau impresia că vor ţâşni din orbite şi vor sări pe podeaua proaspăt lustruită ca nişte mingi de ping-pog.
– Ei, luaţi-o mai încet, domnule Ştefan! îl povăţui Sinescu. Cu răbdarea treci şi marea. Daţi-mi adresa, o să facem cercetări şi vom găsi hoţul. Ce aveaţi în seif? Bani, acte, bijuterii sau…
Ştefan se prăbuşi de pe scaun înainte ca procurorul să-şi termine propoziţia. Pur şi simplu, alunecă în stânga, fără vreun sunet, şi rămase lat pe podea. Panicat, Sinescu ridică receptorul şi-i spuse jandarmului să cheme ambulanţa, apoi se lăsă în genunchi şi încercă un masaj cardiac. În timp ce transpira suflând în gura lui Ştefan, o voce din mintea sa îi şoptea că-i prea târziu şi că, odată cu nebunul, avea să fie îngropată şi cariera sa. Iar când ambulanţa sosi, se dovedi că avusese dreptate măcar într-o privinţă. Omul era numai bun de dus la cimitir.
Lui Sinescu nu-i rămase decât să scoată portofelul din buzunarul mortului şi să-i studieze buletinul. Aşa află că-l chema Ştefan Cel Mare.
– Totul era ciudat la omul ăsta, şopti Sinescu şi se năpusti spre toaletă.
Următoarele cinci minute le petrecu aplecat peste WC, deşertându-şi stomacul. Orice chef de aventuri exotice îi dispăruse iremediabil. Ce ţi-era şi cu viaţa asta! Acum te simţi pe cai mari, într-o clipă ajungi iar la gunoi. Sinescu îşi înghiţi nodul din gât şi bătu la uşa primului procuror Puşa Vârlan. Se simţea tremurând ca un copil şi-şi căută o scuză. În fond, nu era criminalist, nu încă. La uşa biroului său făceau coadă pungaşii sau scandalagiii.
– Du-te acasă! spuse Puşa, după ce-i ascultă explicaţiile. Arăţi ca moartea-n vacanţă. Până la finalizarea autopsiei, vom presupune că omul a suferit un infarct sau un accident vascular. Am cerut să se facă în regim de urgenţă, dar tot vor trece câteva ore…
Comparaţia îi smulse un surâs chinuit lui Sinescu, dar şi-l şterse repede. Nu era cazul nici să pară insensibil.
– Îi anunţ rudele, propuse. În fond, cu mine a vorbit ultima oară.
– Am sunat la Evidenţa Populaţiei, de cum m-a anunţat jandarmul. Mi-au zis ceva ciudat. Nu-l găsesc pe mo… defunct în baza de date. Trebuie să fie o eroare de sistem. Când e să ai ghinion…
Sinescu îşi spuse că ghinionul cel mai mare îl avusese mortul, dar nu era un gând pe care să-l rostească.
– Probabil, admise. Totuşi, sun la laborator, să trimită pe cineva după buletinul lui. Nu cred să fie fals, dar n-ar strica să-l verificăm.
I-ar fi convenit să constate că aveau de-a face cu un infractor. Aşa, moartea lui parcă era mai puţin supărătoare.
– Nu vrei să te odihneşti? spuse Puşa. E de-nţeles dacă…
– Nu, sunt în regulă! Lăsaţi-mă să rezolv eu dosarul, chiar dacă nu-i vina mea.
– Bine, începe şi-o să vedem. Dar lucrează cu discreţie maximă! N-avem nevoie de scandaluri.
Sinescu hotărî să tragă întâi o fugă pe la apartamentul mortului. Până la urmă, primise o reclamaţie de furt. Poate seiful ăla chiar existase. Poate spargerea îl făcuse pe Ştefan să-şi piardă minţile şi apoi să sufere infarctul fatal. Caz în care ar fi fost chiar vorba despre o ucidere din culpă? Hm, mai trebuia să mediteze la încadrarea asta, dar măcar avea ocazia să afle unele răspunsuri şi să scape de sentimentul de vină. Care, ştia şi singur, era stârnit în primul rând de felul cum făcuse, în sinea sa, băşcălie de mort.
Ştefan Cel Mare locuise într-o casă bătrânească de pe strada Plăieşilor, vizavi de covrigăria La Mehmet. Uşa lui nu avea plăcuţă cu numele, iar la yală nu se vedeau semne de forţare. După ce criminaliştii constatară că nu sunt amprente pe clanţă, yală sau uşă, Sinescu deschise cu cheia mortului şi cu sentimentul acut că intră într-un cavou, dar păstrându-şi chipul neclintit. Şi aşa, poliţiştii se întrebau probabil de ce se ţinuse după ei ca un căţelandru de ţâţa mamei, când prezenţa lui acolo nu era deloc necesară.
După ce se lămuriră că, pe lângă bucătărie şi baie, aveau de scotocit doar printr-un dormitor şi o sufragerie cufundate într-o penumbră sinistră, inspectorul Drăgan îl privi întrebător.
– De unde vreţi să începem?
– Din dormitor, zise cu o ridicare din umeri Sinescu. Ar fi locul logic pentru un seif, nu?
Traseră draperiile şi agenţii îşi suflecară mânecile. Măcar în odaie nu mirosea urât, îşi zise Sinescu, remarcând lipsa oricăror poze de familie. În schimb, oricât de supărat ar fi fost, mortul îşi lăsase patul făcut milităreşte, iar de pe podea ai fi putut să mănânci, atât de curată era. Sinescu înconjură dormitorul cu privirea. În afară de patul pentru două persoane, zări o noptieră pe care ticăia un ceas deşteptător dintre cele vechi, ruseşti, un dulap masiv, probabil din stejar, cu trei uşi şi o masă lângă care aştepta solitar un taburet. Ştefan fusese, probabil, adeptul stilului spartan de viaţă. Dar seiful? Sinescu oftă şi se apropie de dulap, pe jumătate convins că-şi pierde vremea. Primele două corpuri erau pline de bulendre. La deschiderea celui de-al treilea însă, procurorul se frecă energic la ochi.
– Drăgane, strigă răguşit, ia uită-te aici! Am vedenii oare?
După ce-şi reveni din uimire, agentul îi confirmă că n-avea halucinaţii. Pe rafturile spaţiate larg se înşirau cuţite, cleşti, un satâr, tot felul de laţuri, o trusă completă de spărgător, un binoclu, o brăţară de piele cu ţepi ascuţiţi, un set de ace lungi, al căror vârf părea înmuiat în ceva, cătuşe, recipiente cu tot felul de soluţii, pungi cu diverse prafuri, o cameră video, un laptop, costume frumos împăturite de pompier, poliţist, medic şi muncitor la Regia de apă, ceva ce aducea a microfon direcţional şi alte drăcovenii despre care Sinescu doar bănuia că sunt dispozitive de urmărire.
– Cu ce spuneaţi că se ocupa mortul? se interesă Drăgan.
– N-a apucat să-mi spună, murmură siderat Sinescu. Îl bănuiam că-i contabil la vreo peştioaică…
De ce, nici el nu ştia. Poate de vină fusese numele acela ciudat, Morrigan. Procurorul se scutură de amintire şi studie podeaua dulapului, remarcând urmele adânci, paralele de pe lemn, care indicau prezenţa îndelungată a unui obiect greu.
– Aici trebuie să fi stat seiful. Aşa, la vedere… Nu-i de mirare că l-au luat hoţii! Totuşi au lăsat restul. Înţeleg că armele nu i-au tentat, dar aparatura electrică… Să căutăm şi aici amprente!
Lăsându-i pe criminalişti în legea lor, Sinescu se mută în sufragerie. Inventarul mobilierului era simplu de făcut – o canapea învelită în piele neagră ca inima unei vrăjitoare, un minibar pe roţi bine garnisit în dreapta ei şi, în spate, o bibliotecă de-un perete, ticsită cu volume groase, legate în piele. Surpriza era ecranul uriaş de vizavi de canapea. Sinescu fluieră încet şi căută în zadar telecomanda.
– Şi să-l fi vrut, hoţul n-avea cum pleca şi cu ăsta, murmură. Ce făceai de fapt, Ştefane?
Începea să creadă că actele tizului de voievod chiar erau false. Iar când, după un sfert de oră, chiar primi vestea de la specialistul Poliţiei, ajunsese la concluzia că ţicneala lui Ştefan fusese doar un rol, deşi nu-i înţelegea, cel puţin pe moment, scopul. Vocea agentului îl smulse din meditaţie.
– N-am găsit amprente, spuse cu părere de rău Drăgan.
– Hoţii au lucrat cu mănuşi, răspunse deloc uimit Sinescu.
– Nu, m-am exprimat greşit. Niciun fel de amprente.
– Nici măcar ale proprietarului?
– Exact!
Situaţia devenea tot mai bizară cu fiecare clipă. Doar omul nu stătea în casă cu mănuşi!
– Hm, făcu Sinescu, sperând că are aerul misterios al cuiva care ştie mai multe decât spune. Luaţi-i obiectele personale, să căutăm urme de ADN. Nu cred c-are profilul în vreo bază de date, totuşi… A, Drăgane, şi întrebaţi printre vecini ce ştiu despre el! Mă întorc la Parchet. Să sperăm că, până la sfârşitul programului, o s-avem ceva de care să ne putem agăţa.
Se dovedi că era prea optimist. Amprentele şi poza lui Ştefan cel Mare nu erau în baza de date nici la cazier, nici la dispăruţi sau permise auto, iar analiza ADN era o treabă de durată. Vecinii păreau să-şi fi dezvoltat o amnezie selectivă în privinţa omului cu dotare de agent secret, iar în zonă nu fusese identificat vreun vehicul care să-i aparţină. Nimeni nu zărise hoţii, deşi un om cărând un seif nu era o privelişte uşor de ratat.
– O fantomă, asta eşti, Ştefane! zise dezgustat Sinescu. Viu, chiar mai tare decât mort…
În lipsă de altă idee, se apucă chiar să caute pe internet date despre numele acela exotic, Morrigan. Aflând că venea de la o zeiţă celtică a războiului, mare iubitoare de distrugeri şi patroană a corbilor, rânji mânzeşte. Aşa ciudat cum era, se potrivea mănuşă cu ce arsenal găsiseră la tizul domnitorului şi cu numele autoasumat. Să fi avut de-a face cu un asasin, în slujba statului sau a unei organizaţii private? Se informă la Registrul Comerţului, dar nu exista o societate cu o asemenea denumire. Desigur, o organizaţie secretă n-ar fi funcţionat cu patalama la mână, însă lui Sinescu i se părea normal să acopere toate pistele, chiar şi pe cele mai improbabile.
Pentru prima oară de când îi intrase Ştefan în birou, Sinescu se întrebă dacă toată tărăşenia aia nu-l depăşea. Totuşi, nu era omul care să dea înapoi uşor. N-o făcuse niciodată, altfel copilul din Glodenii Gândului, al treilea dintre cei şapte fraţi rufoşi, n-ar fi ajuns niciodată mai departe de coada vacii. Cu un oftat, Sinescu pregăti copii după buletinul lui Ştefan şi-şi petrecu timpul de până la sfârşitul programului trimiţând adrese serviciilor secrete.
Închidea calculatorul când telefonul de pe birou ţârâi energic. Procurorul ridică precaut receptorul. Începea să fie sceptic în privinţa posibilităţii oricăror veşti bune.
– Da? zise Sinescu.
– Cosmin Andriescu sunt, de la IML.
Lui Sinescu i se iuţi pulsul. Andriescu nu era un legist oarecare, ci însuşi şeful institutului şi cumnatul Puşei. Deşi nu se simţea cu musca pe căciulă, tot se încordă ca înainte de afişarea rezultatelor unui examen crucial.
– Aveţi concluziile autopsiei? întrebă.
– Mda, zise Andriescu. Cauza oficială a morţii e un infarct miocardic acut.
Sinescu îşi reţinu cu greu un suspin de uşurare.
– Era de aşteptat, bolmoji. Adică, după cum l-am văzut… Bun, asta ne lasă doar cu problema reclamaţiei de furt.
– Ar fi totuşi ceva ce trebuie să ştiţi, zise după o pauză lungă Andriescu. Ceva mai… neobişnuit. Nici nu ştiu cum să vă spun…
– Direct, ziceţi direct! În cazul ăsta sunt deja o mulţime de ciudăţenii. Încă una în plus nici nu mai contează.
– Organele lui interne au… îmbătrânit sub ochii noştri.
– Poftim?
– Da, ştiu că sună nebuneşte, dar aşa s-a întâmplat. Când l-am deschis, inima, ficatul, creierul aveau aspectul normal al organelor unui bărbat de circa 40 de ani. Apoi, când le cântăream, au început să degenereze. În câteva minute, mă uitam la bucăţi dintr-un ins trecut de suta de ani. N-am nicio explicaţie pentru asta. Dacă n-aş fi filmat autopsia, mă internam singur la Socola. Dar aşteptăm încă rezultatele toxicologice. Poate ne vor lămuri.
După voce, legistul nu părea foarte sigur.
– Aha, fu singurul cuvânt pe care-l putu scoate Sinescu.
– Vreţi să vă trimit filmarea?
– Nu! Vă cred, desigur. Nu văd cum m-ar ajuta în anchetă… Recunosc, nu sunt deşcă bătrână, dar n-am mai auzit de aşa ceva.
– Credeţi-mă, nici eu. Vă ţin la curent imediat ce am alte amănunte.
– Vă rog, şopti Sinescu. O zi bună!
Puse încet receptorul în furcă şi se cufundă într-un fel de amorţeală. Agent secret ori asasin plătit, Ştefan n-ar fi trebuit să le dea o asemenea reprezentaţie după moarte. Brusc, Sinescu decise că avusese parte de o porţie de nebunie cât pentru o lună întreagă, nu doar o zi. Ieşi din birou ca alungat de draci, înainte să mai afle vreo noutate.
– De ce eu? murmură, scoţându-şi motocicleta din curtea Parchetului. De ce să dea colţul tocmai la audienţa mea ?
Desigur, soarta nu oferea niciodată răspunsuri directe la astfel de lamentaţii. În schimb, nu ezita să-ţi dea ocazia de a constata cât de norocos ai fost de fapt, înrăutăţind substanţial situaţia. Sinescu se convinse de asta imediat ce descoperi în urma sa prezenţa constantă a unui Fiat negru. După ce coti de câteva ori, aproape la întâmplare, nu-i mai rămase vreun strop de îndoială. Era urmărit, dar de cine? Dacă numărul Fiatului n-ar fi părut o glumă proastă, ar fi dat imediat vina pe „servicii”. Îi era însă greu să creadă că o maşină de filaj ar fi avut o plăcuţă roşie, cu IS-69-XXX.
Îşi notă în minte numărul maşinii, apoi decise să scape de ea. Nu era mare maestru într-ale manevrelor evazive, dar avea avantajul mobilităţii. Se strecură printre coloanele de vehicule oprite la semafor, coti printr-un gang ce mirosea a urină şi ieşi în labirintul aleilor înghesuite dintre blocuri. Norocul fu clar de partea sa. Nu doar că-i pierdu pe urmăritori, dar nici nu auzi fluierul vreunui poliţist.
Când îşi parcă motocicleta în spatele blocului, îşi permise un moment de respiro. Direcţia în care se îndreptau lucrurile era alarmantă, însă nu voia s-o sune pe Puşa, ca un copil speriat de zgomotele din dulap care-şi strigă mama. Ar fi conchis că i-au cedat nervii şi i-ar fi luat dosarul. Îi trimise totuşi un mesaj lui Drăgan, ca să se intereseze cui îi aparţinea maşina. Băga telefonul în buzunar, când zări apropiindu-se clătinat doi gealaţi ce se holbau drept la el. Amândoi purtau pantaloni de trening cu vipuşcă albă şi maieuri negre, amândoi erau solizi ca nişte actori de circ specializaţi în ruperea lanţurilor. Totuşi, cel ras în cap era mai scund cu vreo zece centimetri decât amicul tuns periuţă.
– Labagiule, zise cheliosul, ai încurcat-o!
Cum era singurul ins din zonă, Sinescu nu avu vreo îndoială la cine se referea. Şi nici ce urma să se întâmple. Respiră adânc, potolindu-şi ritmul nebunesc al inimii, şi încercă să evite bătaia. Una era să încalce câteva reguli de circulaţie, deşi nici pentru asta Puşa nu l-ar fi felicitat dac-ar fi transpirat în presă, şi alta să fie implicat într-un incident violent. Măcar camera de luat vederi din parcare avea să arate că nu el începuse scandalul.
– Nu vă cunosc, spuse calm, şi n-am nimic de împărţit cu voi. Cred că faceţi o confuzie. Mai bine plecaţi, ca să n-aveţi probleme. Sunt procuror.
– Un căcat cu ochi, asta eşti! răspunse cheliosul. Vrei să scapi de chelfăneală? Dă-ne portofelul, telefonul şi ceasul.
– Şi hainele, completă amicul lui. Poţi să-ţi păstrezi chiloţii.
– Nici nu mă gândesc! Vă atrag atenţia că săvârşiţi o infracţiune, pentru care riscaţi de la…
Lunganul lovi înainte ca Sinescu să înşire pedepsele pentru tâlhărie. Procurorul se eschivă din instinct pur, iar pumnul adversarului doar îi şterse obrazul. Sinescu nu-şi făcu însă iluzii în privinţa viitorului imediat. Avea să fie bătut măr şi jefuit, dacă nu opunea rezistenţă. Făcu doi paşi înapoi. Nu avea rost să strige după ajutor, nimeni dintre vecini nu s-ar fi băgat. Doar dacă sunau la 112. Însă, până să vină o patrulă, el ar fi sângerat pe caldarâm, în pielea goală. Poate chiar mort.
– Cine v-a trimis? întrebă. Asta nu-i o coincidenţă! Dacă-mi daţi numele lui, vă pot oferi statutul de martori protejaţi. N-o să fiţi traşi la răspundere.
Habar n-avea dacă chiar i s-ar fi permis asta, dar nu strica să le fluture o promisiune pe sub nas. Gorilele însă înaintară fără o vorbă. Indiferent cine-i asmuţise asupra lui, aveau de gând să-şi îndeplinească sarcina. Lunganul îi căută iar faţa cu pumnii şi Sinescu pară, dar fu nevoit să se retragă cu un pas. Mărunţelul se folosi de prilej ca să-i expedieze o directă în plex. Sinescu icni, se clătină şi căzu în genunchi. Printre lacrimi, văzu piciorul drept al celui mai înalt ridicându-se periculos spre obrazul lui. Purta adidaşi Nike.
– Fraierule, comentă mărunţelul, pupă-i talpa!
În ciuda durerii din stomac şi din genunchii zdreliţi chiar şi prin blugi de contactul cu asfaltul, Sinescu simţi imboldul de adrenalină al furiei.
– N-ai să vezi tu asta! icni.
Prinse cu ambele mâini adidasul albastru, iar elanul lunganului făcu jumătate din treabă pentru el. Nu avu nevoie de prea mult efort ca să-l trântească pe spate. Şi aşa rămase lunganul, crăcănat, cu braţele întinse ca pentru zbor. Cum jumătatea superioară a corpului îi aterizase pe spaţiul verde, nu se auzi vreun pocnet, dar Sinescu n-avu oricum timp să-şi facă griji dacă nu cumva îi provocase un traumatism cranian. Mititelul se aruncă peste el, evident decis să termine treaba în locul tovarăşului său. Evitând în ultima secundă ca gâtul să-i fie prins într-o menghină care l-ar fi lăsat fără suflu, Sinescu se rostogoli spre stânga. Reacţiile sale bătăioase, calmul care i se instalase în minte de la prima lovitură îl uimeau pe Sinescu, dar prioritatea era să scape cu faţa curată din încăierare. El şi mărunţelul se ridicară în picioare în acelaşi timp. Gorila scoase un şiş din buzunar.
– Acu chiar c-ai îmbârligat-o! îl anunţă.
Sinescu fu, în sinea lui, de acord. Totuşi, asta nu însemna că renunţa la luptă. Adversarul schimbă de câteva ori cuţitul dintr-o mână în alta, dar procurorul nu se lăsă păcălit. În loc să se lase furat de jocul lamei, urmări ochii mărunţelului. Când lama îi ţinti gâtul, blocă în ultimul moment încheietura mâinii cu lama, dar uită că adversarul avea stânga liberă şi încasă un pumn în obraz. Pometele i se crăpă, iar Sinescu simţi sângele ţâşnind. Cu jumătate de cap parcă gata să-i plesnească, se înclină într-o parte, ca un marinar pe puntea unei nave lovite de furtună. În ultima clipă, se agăţă cu ambele mâini de braţul parcă umflat cu pompa al gorilei şi împinse, îndepărtând cuţitul de trupul său. Mărunţelul surâse şi îi dădu un alt pumn, de data asta în gură. Sinescu îşi auzi un dinte pârâind, dar îşi adună ultimele puteri pentru a-i răsuci încheietura. De data asta, reuşi. Auzi osul pârâind şi ticălosul scăpă, în fine, cuţitul, apoi începu să urle. Clar, îşi pierduse orice chef de bătaie. Lunganul, încă întins pe caldarâm, gemu. Asta însemna că era viu, o veste totuşi bună, dar nu părea în stare nici măcar să se ridice în şezut. Cu mâna strânsă la piept ca un bebeluş bolnav, mărunţelul privi scurt spre lungan, apoi o luă la fugă. Gâfâind, Sinescu se dădu înapoi şi scuipă un amestec de sânge, salivă şi bucăţi de dinte. Nici prin cap nu-i trecea să-l urmărească. Era foarte norocos că scăpase aşa de uşor. Se lăsă la rândul său în fund, pe asfalt, şi îl apelă din nou pe Drăgan, apoi sună la 112.
O primă ambulanţă şi un echipaj de Poliţie ajunseră deodată, iar procurorul îşi cedă rândul la îngrijiri în favoarea lunganului, cerând totuşi să fie însoţit de un agent la spital. Încătuşat şi aşezat pe targă, cu un guler în jurul gâtului gros, individul dovedi că se simţea destul de bine cât să-şi etaleze repertoriul impresionant de înjurături.
După zece minute, veni rândul lui Sinescu la oblojeală. Din fericire, nu avea nevoie de copci, aşa că refuză transportul la spital. Apariţia lui Drăgan şi a criminaliştilor încheie circul. Sinescu povesti tot ce se întâmplase şi sugeră să se ridice filmarea de la camera video.
– Credeţi că atacul are vreo legătură cu dosarul nostru? se interesă Drăgan.
Sinescu rânji amar.
– Tu ce zici? Ştii ceva? Dacă tot mergi la dispeceratul Primăriei, să-l căutăm şi pe mort în imaginile lor!
– Da n-avem un program care să…
– Am un fost coleg de cămin, îl întrerupse Sinescu, nu doar absolvent de Informatică, ci şi mare şmecher în domeniu. Îmi zicea nu demult că dezvoltă un soft special de recunoaştere a feţelor. Am să-l rog să ne ajute, să ia legătura cu tine. Cine ştie ce mai descoperim…
Victor se puse la dispoziţia lor, cu amendamentul că softul era încă în lucru, deci se putea să dea rateuri. Totuşi, chiar şi asta era mai bine decât nimic, decise Sinescu, după care luă o pauză. Efectul adrenalinei se cam termina, iar genunchii i se înmuiau. Păşi destul de marţial până la intrarea în bloc, dar mulţumind proniei că apartamentul îi era la etajul întâi. Şi aşa, abia reuşi să urce scările şi să-şi deschidă uşa. Deşi avea nevoie disperată de un duş, se lăsă să cadă în pat fără măcar să se dezbrace şi se cufundă imediat într-un somn greu.
Dormi neîntors până a doua zi dimineaţă. Îl trezi gheara care-i scurma în stomac, dojenindu-l pentru prânzul şi cina pierdute. Sinescu privi urât ceasul şi, constatând că era şase, se consolă cu gândul că măcar nu trebuia să se grăbească. Iar după o omletă din trei ouă, nişte pâine prăită cu unt şi o cafea, îşi putu chiar privi chipul învineţit în oglinda de la baie fără să aibă senzaţia că se apropie sfârşitul lumii. Când îşi deschise laptopul, avu parte de încă o surpriză. Softul lui Victor dăduse primele rezultate.
Sinescu deschise cele trei secvenţe video în ordinea în care fuseseră trimise şi care se dovedi cea invers cronologică. Cu doar trei zile în urmă, Ştefan Cel Mare fusese filmat cum lasă un fascicul de ziar pe o bancă, în piaţa teatrului, şi se îndepărtează agale. Cinci minute mai târziu, un tinerel, probabil student, ridica gazeta, o citea, încercuia ceva cu pixul şi o lua din loc.
– Şi ce-i cu asta? mormăi Sinescu. Următoarea!
Nici filmarea de acum cinci zile nu spunea mare lucru. Tizul voievodului, purtând vestă galbenă şi o cască de aceeaşi culoare, aşeza nonşalant un panou înalt de-a curmezişul unei alei strâmte, pline de buruieni, dar calea cea mai scurtă de acces la bulevardul central de când se făceau lucrări de asfaltare. Poate că mortul o blocase abuziv, însă de ce? În fine, cu alte două zile înainte, ieşea dintr-un bloc cu patru etaje, din cel mai select cartier al Iaşului. Sinescu se încruntă deodată, bântuit de o vagă amintire. Nu demult, se întâmplase ceva la adresa aceea.
– Da, da! Ce?
Amintirea se clarifică în timp ce-şi turna încă o ceaşcă de cafea. Un cunoscut pictor abstract murise, în urma unui accident stupid. Se împiedicase, coborând din cadă, şi-şi frânsese gâtul. Deodată, Sinescu fu sigur că moartea artistului nu era chiar un accident. Atunci, poate şi în celelalte cazuri lucrurile stăteau la fel? Căută prin arhivele locale până descoperi ceva. Un puştan era în comă, după ce încercase să escaladeze panoul. Pe Sinescu îl trecu un fior şi se ridică de la masă. Aproape că-i venea să închidă laptopul şi să-l arunce pe geam. Poate c-ar fi şi făcut-o, dacă n-ar fi văzut semnalul că primise un mail. Era raportul lui Drăgan. Sinescu îl citi, transpirând abundent. Îl identificaseră şi pe studentul cu ziarul, şi era mort. Căzuse într-un canal lăsat descoperit, chiar când începuse lucrul la o firmă specializată în reclamă stradală nocturnă. Nota din subsolul raportului nici măcar nu-l mai surprinse pe Sinescu. Numărul de înmatriculare indicat de el nu figura în baza de date. Lunganul nu-şi amintea nimic din cele petrecute în ultima zi, iar doctorii erau de părere că nu se prefăcea.
– Să fiu al dracului! murmură Sinescu. Ce se întâmplă aici?
O nouă înghiţitură de cafea era gata să-i alunece pe gâtlej, când auzi un hohot scurt, de femeie, în spatele lui. Surprins, Sinescu explodă într-o tuse parşivă, iar cafeaua o apucă pe traseul greşit, împiedicându-l să mai respire. După câteva secunde chinuitoare, pete negre îi năpădiră câmpul vizual, ca nişte furnici al căror muşuroi a fost răscolit, hârâi agonic, cu plămânii ţipând după măcar un firicel de aer, se bătu cu pumnul peste ceafă şi, în fine, se prăbuşi pe linoleumul cu picăţele verzi.
Când se trezi, nu mai era în bucătărie. Fusese aşezat în pat, iar o femeie îl privea blajină, de pe fotoliul din dormitor. Era o brunetă necunoscută, cu ochi albaştri şi forme ascunse de croiala largă a rochiei roşii, decorate pe piept cu strasuri în formă de craniu.
– Mă bucur să te cunosc, Andrei Sinescu, spuse tipa cu glas suav. În persoană, adică. Altfel, ne ştim demult.
Trecând peste beatitudinea pură a aerului ce-i intra din nou în plămâni, Sinescu se holbă la ea într-un mod pe care-l simţea la fel de inteligent precum o glumă de la Başotă. Avea atât de multe întrebări, că nici nu ştia pe care s-o pună prima. Până la urmă, rosti, încă răguşit, două.
– Cine eşti? Cum ai intrat în casa mea?
Bruneta surâse.
– Am să-ţi răspund la prima întrebare. Cred că va fi evident restul. Sunt Morrigan.
Sinescu tresări. Iată că femeia misterioasă nu era doar un produs al delirului lui Ştefan Cel Mare!
– Ce vrei? şopti.
– Hm, dacă ai să lucrezi pentru mine, va trebui să înveţi ce-i răbdarea, prietene. Cred că-ţi pot spune aşa, nu?
Sinescu înclină cam fără voie din cap, prilej cu care constată că era foarte slăbit. Abia se putea mişca.
– Dac-am să lucrez…
– Păi, ai trecut primele teste, dovedind curaj, isteţime, combativitate, perseverenţă, capacitatea de a reacţiona corect în circumstanţe neobişnuite… Eşti apt pentru job. Între noi fie vorba, prea vă plac englezismele! Unde-i mândria naţională? Când aţi avut oameni ca Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu, Vlad Ţepeş, Dimitrie Cantemir…
Sinescu îşi stoarse cu greu neuronii de o replică inteligentă.
– Am deja un serviciu.
– Nu, dragă, nu mai ai ! Ai renunţat la el în cel mai definitiv mod. Eşti… cum să spun asta delicat? Nu prea am cum, mă tem. Mort!
– Mort? repetă cu un geamăt procurorul. Cum adică?
– Decedat. Răposat. Defunct. Repauzat. Bun de dus la groapă.
– Vorbeşti prostii!
Morrigan îl privi cu demnitatea unei regine ultragiate.
– Dragă Sinescule, nimeni nu ştie cum vine asta mai bine decât mine! În fond, sunt Doamna cu coasa. Of, ce nu-mi place porecla asta! De unde s-o fi luat? N-am purtat vreodată unelte agricole.
– Minţi! zise sfârşit Sinescu.
– Mda, văd că ai nevoie de o demonstraţie. Să mergem la bucătărie! Acolo ai dat colţul.
Morrigan pocni din degete şi un val de energie îl inundă pe Sinescu. Nici nu mai avu nevoie de ajutor ca să se ridice şi să ajungă la bucătărie. Unde se văzu întins pe podea, cu faţa încă roşie şi ochii holbaţi spre tavan, într-un ultim, dar foarte pertinent reproş adus sorţii crude.
– Nu se poate! murmură, ciupindu-se.
Nu simţi decât aerul. Se aplecă şi atinse mortul. Acolo găsi tăria cărnii, dar nu şi puls.
– La dracu!
– Mda, nici nu te-ai răcit încă, zise Morrigan. Totuşi, avem de respectat un program, dacă vrei să-ţi păstrezi corpul ăsta. Să trecem mai departe!
Sinescu nu se simţea nici pe departe lămurit, dar aprobă posomorât din cap.
– Ştefan Cel Mare chiar lucra pentru tine, zise.
– Mda, însă devenise prea… îndrăzneţ, să-i spunem. Îşi asuma riscuri inutile… În fine, să semnăm contractul, drăguţă!
– Şi dacă refuz? Ce-mi faci?
Morrigan rânji.
– Nimic. Nada. Rien. Nicevo. Nothing. Drăguţă, dacă nu vrei să se încheie totul aici în următorul sfert de oră, trebuie să mă rogi să fac măcar câte ceva.
– Şi ce mă aşteaptă… dincolo?
Morrigan ridică din umeri.
– Mă tem că astea sunt informaţii confidenţiale. Chiar şi dacă există un dincolo. Aşadar, răspunsul tău e…?
Sinescu îşi drese posomorât glasul.
– Ce trebuie să fac? Să… lichidez oameni?
– Ce cuvânt urât! Nu, drăguţă, cu asta mă descurc foarte bine şi singură. Doar că n-am timp să fug după ei. Tu trebuie să ai grijă că respectă programul, că sunt în locul stabilit, la timpul cuvenit. Când vine vorba de curăţenie, organizarea e 101 la sută din succes!
– Aha.
Morrigan scoase din buzunarul drept un sul, îl desfăşură până la podea, pescui un pix din buzunarul stâng şi i-l întinse lui Sinescu.
– Semnează pe lina punctată!
Procurorul rămase cu pixul în aer.
– Şi condiţiile? Nu le negociem?
După un evident moment de derută, Morrigan izbucni în râs.
– Hai că-mi placi, Sinescule! Ce vrei?
– Salariu măcar cu 20 la sută mai mare ca la Parchet, concediu plătit de o lună pe an, casă de vacanţă în Hawaii…
– Şi imunitate nu?
Sinescu ridică din umeri.
– Că predecesorului meu tare i-a mai folosit!
Morrigan îl bătu uşor pe obraz.
– Bravo! Ai priceput cum stă treaba. Hai să-ţi găsim şi un nume. Ce zici de Alexandru… Cel Bun?
Sinescu vru să protesteze. dar se răzgândi. Pe lângă faptul că era mort, numele nu prea mai conta. Plus că-şi putea alege, la o adică, un pseudonim. Toţi marii asasini aveau, începând cu moartea însăşi.
– De ce nu?
Îşi aşternu semnătura, fără să mai şovăie, pe hârtia galbenă. Imediat i se schimbă perspectiva şi avu nevoie de câteva clipe ca să-şi dea seama că privea tavanul bucătăriei. Se ridică de pe podea ca ars. Morrigan îl privea din prag, rânjind binevoitor.
– Ce mai stai? Fă-ţi bagajul! O să mergi întâi în tabăra de pregătire. Am o presimţire bună în legătură cu tine. Cine ştie, poate-ai să capeţi chiar statutul de angajat permanent! Toţi începem de undeva…
