Ţăcănitul tocurilor pe caldarâmul încins: femeia se apropia. Ca în fiecare amiază, de zece zile. Venea tocmai din oraş, plecată în zori, când vipia nu începuse, când asfaltul şi piatra nu frigeau încă, umplând văzduhul de dogoare. Ajungea la primii copaci după ce trecuse prin mahalaua cu case părăginite şi grădini ce urcau muntele, se pierdeau în desimea brădetului. Ajungea când soarele topise oţelul bolţii fără un nor, fără o pasăre.
Cum putea să meargă atât pe tocurile acelea? Şi pentru ce?! Dincolo de cimitir, strada se vărsa în vechiul drum forestier, o albie de pietriş care ocolea pădurea. Iar femeia se culca sub pinii de pe malul râului colbuit, rămânând ore în şir cu ochii închişi, cu răsuflarea umflându-i arar pieptul. Poate dormea; ori poate că aştepta ceva, la câţiva paşi de fântâna la care oricine s-ar fi oprit şi, văzând-o… Însă nimeni nu se arăta, pe drum sau din desişurile tăcute. Şi, pe înserat, femeia se scula, dezmorţindu-se alene. Apoi bea, îşi răcorea obrajii, tâmplele şi pornea din nou, prin mahala, spre oraşul unde n-o aştepta decât singurătatea unei camere de hotel, în care avea să-şi omoare plictisul o săptămână-două. Căci ce altceva o mânase aici, în bârlogul celor striviţi de Soartă, pe una ca ea?!
Femeia trecea de dinainte-mi. Nu era înaltă – poate de aceea tocurile prea lungi, fusta prea scurtă. Nu mai era nici tânără – poate de aceea pletele lăsate în vânt, ca ale fetişcanelor, bluza străvezie, sub care sânii îi tresăltau la fiece pas. Însă mâinile, picioarele îi erau delicate, nemuncite. Iar mersul trufaş vădea lumea din care venise: bogată, grăbită, ascunzându-şi îndărătul izbânzilor eternele nelinişti, spaime ale fiecăruia dintre noi…
Chiar şi aşa, femeia asta nu era în toate minţile – să se întoarcă pe-nnoptate prin mahalaua mişunând de puştani grăbiţi să-şi dovedească bărbăţia, de beţivi cărora poşirca tulbure nu le-aducea îndeajuns uitarea… Se vedea că nu crescuse în oraşul rămas duşmănos şi temător sub pojghiţa-i de prefăcută tihnă; altfel n-ar fi cutezat să işte ce nu putea opri. Dar asta voia cu adevărat?
Pentru orice ar fi venit, era aici. Şi, ca niciodată, se afunda printre pinii contorsionaţi în chinurile veşnicei căutări a luminii, printre coloanele drepte ale brazilor ce împungeau cerul. Zâmbea. Pentru sine, pentru pădurea nepăsătoare? Nu-i erau de-ajuns necugetările de până azi? Tânjea într-atât după gustul dulce-amar al fructului oprit? Dar îi ştia preţul?!
Să fi aşteptat Izbăvirea, nu Fiorul? Atunci hăituiala se sfârşea înainte să înceapă. Pradă să fie – vânătorii nu lipsiseră vreodată. Căci noi, toţi, nu suntem decât închipuiri într-o lume amăgitoare, de umbre, pulbere şi fum. O adiere şi ne risipim… Să-i fi venit rândul femeii?
Am ridicat din umeri, uitându-mă cum păşea şovăielnic printre rădăcini şi ferigi, scuturându-şi pletele de un negru mat, care înghiţeau soarele aidoma veşmintelor de beznă, nepotrivite cu arşiţa verii. Şi ceva, un duh sau un monstru scârbavnic, ivit de nicăieri, mi-a şoptit: „Poate că jertfa ei va trezi oraşul la viaţă – fie şi doar pentru o clipă!“
*
Un blitz, încă unul… Orbeau mai rău decât soarele şi am zâmbit în silă, schimbându-mi casca dintr-o mână în alta, gata s-o scap. Mă sufocam în salopeta de zbor, închisă până la gât, mănuşile şi cizmele îmi păreau de fier înroşit – dar trebuia să rabd.
Din zori treceam de la un avion la altul, recitând monoton, ca o litanie, istoria fiecăruia. Pentru câţiva turişti plictisiţi şi zecile de copii aduşi cu arcanul de profesoarele la fel de nepăsătoare ca şi ei. Era amiază acum, iar dogoarea încinsese fuselaje, aripi, elice. Carlingile sclipeau în văpaia crudă – şi sticlele groase ale luminilor de pistă, şi proiectoarele, parcă din nou însufleţite…
Aeroportul devenit bâlci răsuna de zumzetul mulţimii – însă erau departe, dincolo de hangare, roind printre sutele de tarabe, corturi, chioşcuri răsărite şi crescute într-un bazar obscen, ce murdărea zarea. De undeva, dinapoia turnului de control, a cazematelor pustii, răsuna apocaliptic fanfara circului, căznindu-se să acopere cântăreţii de manele care-şi căinau viaţa. Pe-a lor ori pe-a mea, silit să le îndur urletele lugubre, de javre stâlcite în mijlocul străzii?!
Nu conta. În sfârâit de mititei şi fleici, în gâlgâitul berii proaste, gloata îşi gusta cu întreaga fiinţă, până la ultimul spasm, clipa de supremă libertate: o sâmbătă şi-o duminică… Apoi aveau s-o ia de la început, purtându-şi povara strivitoare fără să ştie de ce, încotro, fără să se întrebe măcar.
Cât îi invidiam… Să te poţi scălda cu atâta voluptate în ignoranţă, în delăsare! Raiul pe un Pământ al celor puţini, puternici, care se ridicau mereu deasupra, aidoma spumei, schimbându-şi uneori numele, culoarea, dar niciodată mirosul…
De trei ani, escadrilele piereau, una cîte una. Marele Frate Rus a crăpat la marginea drumului, după ce alergase jumătate de secol în urma Unchiului Sam. Şi-acum, scăpaţi de teamă, cei mici se grăbeau să-şi risipească armatele – doar îi apăra învingătorul!
Aşa că avioane, elicoptere, rachete zăceau asemeni unor monştri spectrali – atât de stranii în camuflajul alb-azuriu –, printre radare moarte şi tunuri amuţite în veci. Piloţi şi mecanici plecaseră să-şi caute norocul cât mai departe de lumea care nu-i voia. Rămăsesem câţiva – din lene, lehamite, ori pentru că nu aveam ce pierde. Ne luaseră zborul; ce altceva mai era?
Şi, curând, am aflat. Voiau să ne preschimbe în clovni. Cu uniforme, cu decoraţii şi insigne de care trăgeau mucoşi obraznici – „o poză, doar una, domnule comandor, cu ăsta micu’ în avion… măcar lângă…“. Şi le îngăduiam. Căci pentru ei ne irosisem tinereţea veghind, aşteptând Armaggedonul.
De venit, venise. În ritm de rap, de rock’n roll, cu bătăliile feroce de la Bursă, cu încleştările din spatele uşilor închise, unde parlamentari şi capi de naţii se sfâşiau pentru fărâme din ţările lor, ce trebuiau să dispară ca toţi să fim la fel, să vorbim aceeaşi limbă – a supunerii şi-a neputinţei…
M-am dezmeticit anevoie. Turiştii, copiii galopau spre izurile de friptură: era ora trei şi cura de istorie se terminase. Rămăsesem singur sub marele bombardier care-mi fusese casă un deceniu. Era vremea să… Şi-atunci, am văzut-o.
Firavă, în rochiţă şi sandale de culoarea cerului, cu plete ca o miere translucidă, cu ochii prea mari, prea trişti. Câţi ani să fi avut? Poate treisprezece, nu mai mult.
Se căţărase pe o roată şi, lipită de aluminiul oxidat, părea o parte din trupul păsării muribunde, o pană fluturând în bătaia vîntului stârnit din senin.
– Ai zburat cu el, nu-i aşa?
Întrebarea mă lăsase fără grai, dar ce a urmat… Fetiţa a sărit jos, s-a apropiat şi mi-a atins mâna într-o alinare sfioasă. O clipă, două… Gândurile mi s-au tulburat, gâtul mi-era umplut cu nisip – pînă să-mi vin în fire, fetiţa era departe, siluetă subţire, cu pletele învolburându-se într-o furtună de aur şi sânge.
*
– Ia uite la aia! Focoasă, drăcoaica…
De două ore primarul nu înceta să saliveze, să exclame… Eu tăceam. La răstimpuri dădeam din cap aprobator, prefăcându-mă că sorb din whiskyul cu gust de baltă stătută. Eram tot la primul pahar, însă omul nu văzuse – bea el şi pentru mine, iar perindarea de pe scenă îl fascinase cu desăvîrşire.
Aproape îmi părea rău că nu-i pricep încântarea: fostul teatru, redecorat opulent, grosolan se preschimbase într-o tavernă. Iar „artistele“… Muncitoare rămase fără slujbă, eleve chiulind de la şcoală, târfe obosite îşi arătau cărnurile deopotrivă de jalnice cîtorva străini stingheri printre bogătanii locului, în duhoarea de mascul stârnit, de sudoare, colonie ieftină şi fum.
Dar firma de-afară, imensă cascadă de neoane, făcea toţi banii: „Crazy Horse“. Şi, uitându-mă la ea, pufneam în râs de fiecare dată, fără greş. Ca orice oraş provincial şi acesta se visa Capitală. A lumii dacă s-ar fi putut! Scăldat în lumini, în bani, în şampanie – iar până atunci… Îi rămânea invidia, ura oarbă.
Bucureştiul, Parisul? Totuna: cloace corupte, cuiburi de plăceri josnice, de afacerişti şi politicieni veroşi. Nu ca ai lor, sihaştri concepuţi de Duhul Sfânt, emaciaţi de suferinţa pentru aproapele ce vorbea, gândea la fel, biruind zilnic demoni şi ispite… Aidoma primarului.
Mă invitase pentru un fleac – o semnătură de-a mea. Apa oraşului venea din puţuri şi rezervoare săpate în dealurile ce apărau aeroportul dinspre nord. Iar el… avea cumpărători pentru dealurile-acelea. Turci sau arabi – nu mai ţinea bine minte. Însă plăteau în dolari.
– Ce mai, băieţi fini, serioşi, dom’le…
… De-ai noştri, era gata să spună, dar se oprise brusc, întâlnindu-mi privirea.
S-a schimbat la faţă, oftând. Dacă voiam mai mult de-un sfert… se putea aranja, însă…
Deodată, individul unsuros, menajeria dinainte-mi, au pierit ca aspirate de-o tornadă. Iar pe scena năpădită de strălucirea argintie căzută asemeni unei cortine de mătase a urcat… femeia din pădure.
Avea aceleaşi veşminte – şi cu o limpezime ce mă înfiora am desluşit pielea roasă, revopsită a sandalelor, urzeala prea rară a ciorapilor, fusta lucioasă de-atâta spălat, umbrele din jurul pleoapelor.
„All the lonely people
Where do they all come from,
All the lonely people
Where do they all belong…“
Vocea femeii, joasă, catifelată, chemase liniştea în sală. Târfele şi ticăloşii amuţeau, ferindu-şi ochii unii de alţii; curând, bărbaţii nu şi-au mai umplut paharele, iar femeile s-au oprit să asculte, uitând că erau despuiate. Nu înţelegeau cuvintele – dar ea le cânta altfel decât Beatles, mai lent, cu o infinită tristeţe, ce cuprindea inima înaintea minţii.
Când a sfârşit, chipul i-a rămas de piatră; doar din pupilele-hăuri a ţâşnit un fulger spre mine, rătăcitul în lumea de făpturi ale lui Goya, care prindeau viaţă. A coborât apoi treptele, păşind între cei dezlegaţi de vrajă, de slăbiciunea trecătoare, de lacrima ce le scăpase fără voie – şi totul a redevenit ca-ntotdeauna.
Râsete, vorbe-ncleiate, clinchet de pahare. O mână s-a strecurat sub fusta femeii, alte două i-au răvăşit pletele: câţiva beţivi îi aţineau calea. S-a prelins printre ei, mozolită de guri băloase, trasă de bluză, de păr, fără să-i ia în seamă. Iar când a ajuns la uşă eram deja acolo şi n-o mai puteau opri.
I-am făcut loc să iasă, ars de privirea scrutătoare pe care mi-o aruncase. Chiar atunci l-am auzit pe primar strigându-mă şi am grăbit după ea, în stradă.
Stropi mărunţi cădeau cu stăruinţa enervantă a ploii de la munte. Tocurile femeii ţăcăneau familiar, am dat să spun ceva, când, dintr-un ungher ferit s-a desprins o siluetă. Firavă, cu plete de aur roşu ce au lucit în lumina neoanelor.
Fetiţa s-a uitat la mine, s-a întors – nu înainte să-i desluşesc îndemnul, chemarea –, femeia a luat-o de umeri, ocrotind-o cu trupul ei şi au plecat prin ploaie, îngemănate.
*
– Carnea-i păcătoasă… slabă… Iartă şi blagosloveşte… ajută-ne… preasfinte…
Frânturi din psalmodierea nazală ajungeau până la mine, aduse de vânt peste marea capetelor plecate cu smerenie.
Piaţa din mijlocul oraşului era plină – douăzeci de mii, poate mai mulţi. Femei, bărbaţi, copii făceau neîncetat cruci până la pămînt, aşteptând să intre în coloana ce se târa în genunchi spre soborul în odăjdii scumpe, veghind aidoma unui stol de corbi racla în care zăceau două-trei oase mucezite.
Era ziua Sfîntului Pafnutie cel Neprihănit, patronul oraşului. Căutând prin arhive planurile vechilor fortificaţii dădusem peste un letopiseţ ce consemna pentru posteritate isprăvile sfîntului. Şi după cinci minute am priceput de ce nu era în toate bibliotecile, de ce nimeni nu voia să-l citească. Pafnutie fusese un biet cioban sărac cu duhul, care vorbea în dodii la beţie – pînă ce un stareţ isteţ îi vânduse bâiguielile drept profeţii. Apoi, după trei veacuri, un preafericit plin de zel l-a canonizat, băgându-l în calendar pe uşa din dos. Şi-acum, la început de mileniu, o nouă gloată se îmbulzea să-i îmbăloşeze racla de aur…
În jur am auzit mârâieli surde. Rămăsesem singurul în picioare, privind la spinările cocârjate. Şi nu erau doar scârba, dispreţul dospind în mine; era mai ales neputinţa de a-i ierta. Abia scăpaseră de minciuna comunismului şi tânjeau după alta, cea a Credinţei, la fel de-nrobitoare! De unde nevoia asta blestemată să se-nchine cuiva, oricui, să aibă mereu un Tată deasupra lor?! De unde voluptatea de trăi în genunchi, spaima de a ridica ochii, pumnii spre cerul nepăsător şi rece?
Am păşit mai departe, îmbrâncindu-i pe cei care-mi stăteau în cale. Aveam destul de mers ca să străbat piaţa şi mă săturasem de chipurile oglindind aceeaşi uimire cucernică, demnă… Cine naiba mă pusese s-o iau prin centru într-o zi ca asta?!
Ajunsesem în dreptul mesei-altar pe care odihneau o tibie şi cincizeci de degete ale lui Pafnutie. Preoţii îngânau – a câta oară?! – aceleaşi vorbe goale, plictisiţi, cu gândul la ale lor. O babă se prăvălise înaintea raclei pe care o pupa înfocată, nişte puştoaice cu telefoane mobile atârnate la gât sporovăiau, aşteptându-şi rândul. Un ţigănuş îşi făcea cruce holbându-se la buzunarele burtosului în costum scump, care se ruga cu ochii închişi, fără să audă, să simtă nimic.
Am zâmbit: atâta fervoare… Îi venise Fiscul pe cap ori îi promitea sfântului jumătate din ce-avea de gând să fure – cu acte-n regulă, nu ca micul borfaş de-alături?!
Atunci a început zarva. Glasuri arţăgoase răsunau în spate tot mai tare şi, întorcându-mă, le-am zărit: femeia în negru şi fetiţa cu plete de miere aurie. În picioare, strânse una într-alta, înghesuite de ţaţele şi pensionarii care vociferau:
– Neruşinate… fără de Dumnezeu…
Am grăbit pasul, dar oamenii se ridicau, uitându-şi smerenia, sorbind avizi zvonurile de ceartă. Îmbulzeală, izul de sudoare acră… Răzbăteam anevoie, dând şi primind ghionturi. Mi-era cu neputinţă să despic destul de repede mulţimea ce se tălăzuia, rărindu-se uneori dinainte-mi, îndeajuns ca să le văd îmbrâncite, trase de păr, de haine…
Apoi, prima lovitură. Se abătuse asupra femeii aidoma fulgerului căzut din senin; a urmat-o ploaia de pumni. Încovoiată, răsucită, azvârlită ca o paiaţă de la unul la altul, apucase doar s-o împingă la o parte pe fetiţa care se căznea zadarnic să desfacă ghemul de trupuri, de ură, de turbare…
Când s-au oprit, abia mai puteau răsufla. Între ei, femeia se clătina, cu obrajii, bărbia, pieptul mânjite de sângele ce-i şiroia din nări – şi aşa, pe jumătate despuiată, cu părul vâlvoi, părea una din vrăjitoarele-furii ale lui Baldung Grien.
Cucoane simandicoase, domni cu pălărie de fetru şi cravată, vagabonzi zdrenţăroşi gâfâiau, aţintind-o cu ochi de fiară. Aşteptau ceva, dar timpul se oprise parcă deasupra pieţei încremenite, în care numai eu şi fetiţa ne croiam drum cu încăpăţânare spre jertfa oraşului dornic să se trezească.
Deodată, un ţipăt a spintecat văzduhul; apoi altul. O grăsană smucea de rochia fetiţei, iar pânza se destrăma pârâind. Femeia a întins mâinile a implorare, cineva a înşfăcat-o şi nebunia s-a pornit, iarăşi.
O izbitură, şi încă, şi încă, trupul zvâcnind, cabrându-se, degete-gheare sfâşiindu-i ultimele veşminte, pletele aidoma unei ape negre. Câţiva paşi mai încolo, fetiţa se zvârcolea deasupra pădurii de mâini grăbite să apuce, să tragă, să rupă…
Răguşisem urlând, muşchii mi-amorţiseră de-atâta împins. Mi-am smuls Mauser-ul din toc şi atingerea metalului rece m-a dezmeticit pe dată. Am tras spre cerul din care nimeni nu privea viermuiala de jos, golind tot încărcătorul. L-am schimbat şi, pe când gloata se risipea cu cârâieli de găini înspăimântate, m-am năpustit la vreme ca să prind trupul plutind spre caldarâmul presărat cu fâşii de mătase albastră, cu şuviţe de aur roşcat.
Apoi, cu fetiţa în braţe, am pornit spre arătarea ce venea împleticindu-se, statuie de sânge şi beznă, cu ochi imenşi, de jar…
*
– Până ce am ajuns aici. Oraş liniştit, a zis Eva, iar eu… visam numai brazi, căprioare şi lacuri adânci, străvezii!
Mariana s-a aplecat spre femeia întinsă alături, i-a dat o şuviţă la o parte, şi-a lipit buzele de tâmpla ei, apoi i-a sărutat pleoapele uşor, ca o adiere. Eva a rămas nemişcată. De săptămâni întregi nu scosese o vorbă şi abia dacă mă lua în seamă; părea cu totul pierdută în altă lume, la ani-lumină de cea în care nu voia să trăiască. Doar când Mariana pleca, fie şi câteva clipe, devenea brusc neliniştită, răsuflarea i se iuţea, ochii i se căscau aidoma unor hăuri de unde se revărsa, clocotitoare, spaima.
Atunci, le luasem cu mine aşa cum erau, despuiate, mânjite de mâinile oraşului care-şi spărsese carapacea cu grijă lustruită, ieşind la lumină în toată hidoşenia lui.
Nu mai călcasem acolo. Puţinele lucruri din valiza de la hotel nu erau amintiri ci coşmare, spusese Mariana. Ale umilinţei, ale celor nouă sute de zile şi nopţi de fugă istovitoare. Căci asta le era soarta, blestemul: să fie hăituite de Lege, de vânătorii-fiare, cerberi ai noii libertăţi.
Din seara când Eva dăduse, în stradă, peste fetiţa scăpată din iadul orfelinatului unde o azvârlise Legea, după ce alte legi, la fel de crude, de neînţeles, îi luaseră amândoi părinţii într-o clipă. La o trecere de pietoni, cu mâna unui băiat de bani gata, gonind în întâmpinarea Celei cu Coasa, beat de nebunia puterii.
Era octombrie, ploua şi femeia care nu cunoscuse frigul, foamea, mizeria s-a oprit, fascinată de chipul angelic, de ochii prea mari, prea trişti, care-o aţinteau cu o cutremurătoare înţelegere, iertând, alinând. A luat-o acasă şi de-a doua zi a început să-şi suie Golgota. Căci Legea nu era făcută de oameni sau pentru oameni. O născociseră funcţionari cu suflete de hârtie, iar puterea ei preschimba femei, copii, bărbaţi în cifre, în statistici.
Eva nu intra în tiparele hotărâte de minţi înguste – deci nu putea s-o păstreze pe fetiţa ce-i devenise mai preţioasă decât orice, decât viaţa însăşi. Un an de procese, de paşi pierduţi pe coridoarele reci ale tribunalului; apoi, când au venit să o ia, Mariana încercase să sară pe fereastră.
Şi Eva a ales, într-o clipă. Înşfăcase un cuţit şi năvălise urlând asupra poliţistului, a celor două funcţionare ce se luptau cu fetiţa. O zgârietură pe mâna omului în uniformă i-a pecetluit soarta: o scăpase pe Mariana, dar, de-atunci, nu era decât pradă pentru copoii Legii.
Trei ani din orăşel în orăşel, prin hoteluri ieftine, accelerate şi autobuze murdare, înghesuite, pipăite fără fereală, ostenite, înfricoşate, scârbite. Dormeau adesea în pădure, în parcuri, pe scările blocurilor, mâncau doar când Eva izbutea să scoată un ban cântând ori despuindu-se în vreun bar, în vreo cârciumă de la marginea şoselei…
Iar acum, aşteptau. Fetiţa strângîndu-şi genunchii la piept cu braţele, legănându-se înainte şi-napoi, femeia privind bolta înstelată, luna ce scălda întreaga fire în şuvoaie de argint topit. Pe terasa marelui foişor, în zăpuşeala nopţii de vară, deasupra avioanelor zăcând pe pistă ca leşurile unor războinici căzuţi într-o ultimă bătălie, eram singuri, uitaţi vremelnic de oameni, de soartă.
– All the lonely people… am murmurat şi Mariana mi-a luat mîna, aşezând-o pe umărul celeilalte.
Am tresărit de parcă atinsesem o plită încinsă.
Amândouă purtau câte o cămaşă de-a mea. N-avusesem altceva, însă nu părea să le pese. În vechiul conac brâncovenesc, devenit Comandament, nu era nimeni de vreo patru ani. Doar eu bântuiam sălile pline de arme, drapele şi hărţi prăfuite, ca o fantomă ce se încăpăţîna să nu dispară. Şi Marianei îi plăcuse sanctuarul acela, întunecat şi răcoros, în care nu mai trebuia să tresară la fiece pas, la fiecare zgomot. Trecea dintr-o sală într-alta, păşind desculţă pe covoarele roase, atingând cu luare aminte totul, ca într-o peşteră a comorilor. Apoi se întorcea la Eva şi o mângâia, o săruta până când trupul chinuit se muia, lunecând în uitare. Dormeau strâns îmbrăţişate, ca şi cum s-ar fi temut să nu se piardă una de alta în somn. Trează, Mariana veghea fiece răsuflare, geamăt, fior al femeii şi mă întrebam, privindu-le, cine ocrotea pe cine…
Eva a întors capul, coborându-şi pleoapele. Din zori trăgea de cămaşa strâmtă, care i se lipise de şolduri, de piept. Până ce câţiva nasturi săriseră, dezgolind carnea pătată de vânătăi şi zgârieturi… Însă eu nu voiam doar atât – voiam totul.
I-am mângâiat şuviţele negre, am şters o lacrimă scursă pe obrazul jilav. Am sărutat părul cu miros de flori al Marianei şi m-am ridicat. Eva s-a răsucit oftând, ghemuindu-se, şi somnul a cuprins-o pe dată, în vreme ce fetiţa se cuibărea lângă ea, şoptind – mie? femeii? –, abia auzit:
– Să n-ai teamă…
M-am aplecat peste balustrada de piatră – o dantelărie din cârcei şi frunze de iederă sculptate cu migală – uitându-mă la aeroportul încremenit în noapte şi blestemând soarta ce le adusese la mine doar ca să ne chinuie pe toţi trei. Cum aş fi putut să le apăr? În lumea asta – cea mai râvnită dintre toate! – dreptatea, curajul, omenia erau vorbe goale. O dată le scăpasem cu pistolul; mai departe… La patruzeci de ani n-aveam nici măcar casă, iar solda o puteam pierde oricând. Şi nu mă pricepeam decât să lupt, să zbor… Când vor veni după ele – şi-aveau să vină, fluturând mandate – nu armele, ci banii erau Izbăvirea.
O clipă, chipul primarului, vorbele picurate ca o otravă mi-au răsunat în minte. Să intru în jocul lor? Pentru mine n-o făcusem – pentru cele care dormeau întâia oară fără grijă, după atâta timp…
Am strâns pumnii, înjurând în gând cerul şi pământul. În două decenii, sute de oameni îşi puseseră vieţile în mâna mea – dar acum era altfel şi neputinţa, turbarea mă scoteau din minţi.
*
Am tras de manşă şi marea pasăre alb-azurie s-a ridicat, trecând cu graţie peste îngrămădirea de steiuri ce ţâşneau din covorul brazilor întunecaţi ai Tatrei. În căşti au răsunat exclamaţia Evei, râsul Marianei. Nu le puteam vedea, însă erau acolo, în cuşca de sticlă din botul avionului, deasupra tunurilor care pândeau ascunse în fuselaj. De trei ore nu se clintiseră din scaunul cu pielea roasă, crăpată, trăind cu patimă clipa şi beţia zborului. Iar eu… Trei ore în carlinga de sus, prelingându-mă ca o umbră peste munţi, câmpii şi lacuri, pierdut în plutirea dintre cer şi pământ, uitând în sfârşit de anii searbezi, de ticăloşii, de umilinţe.
Patru luni visasem numai la asta. Zi şi noapte, încercând motoarele, curăţând fiece părticică din bombardierul născut în acelaşi an cu mine. Era un zbor oarecare – o clovnerie ca să distrăm mulţimea, le-am spus celorlalţi şi m-au crezut, ajutându-mă să verific, să repar totul. Doar când am încărcat tunurile s-au mirat – şi când m-au văzut în uniforma cea bună, cu Mauser-ul la şold, cu chipiu în loc de cască, păşind în ploaia de aur a răsăritului către pasărea care fremăta, trezită.
Le-am răspuns la salut, am urcat şi în cinci minute rulam spre capătul pistei. Apoi am întors, pornind motoarele, primind vibraţia trupului de metal în sânge, în inima ce bubuia gata să-mi spargă pieptul. Şi, pe când roţile se desprindeau de beton iar urletul biruitor al avionului ţâşnea spre zarea inundată de lumină, am apucat să zăresc uimirea de pe chipurile tuturor şi am ştiut că ele îşi părăsiseră ascunzătoarea, nerăbdătoare să vadă, să guste noua libertate.
Căci scăpasem. Într-o oră, ţara, oamenii cărora le dăruisem jumătate din viaţă numai ca să îşi poată arăta lumii întregi, cu mândrie, prostia şi micimea, rămăseseră pentru totdeauna în urmă. Şi trecusem cu aceeaşi grabă încrâncenată peste Cehia, Polonia, peste talazurile Balticii.
Iar acum… Eva m-a sărutat pe tâmplă, dând căştile la o parte. S-a strecurat lângă mine şi ochii îi erau plini de strălucire, buzele fierbinţi, răsuflarea i se iuţise… Mi-a încolăcit gâtul cu braţele, lipindu-şi obrazul de al meu.
Ca în noaptea când venise singură în hangar, suindu-se în avionul cu măruntaiele desfăcute, murdar de ulei, de vopsea, de kerosen. Eram în turela din coadă, ridicam şi coboram tunurile lungi, brunate. M-am întors la vreme ca s-o văd lepădându-şi cămaşa. Trupul alb, cu şolduri şi coapse cărnoase, cu pieptul şi umerii prea înguşti, părea un crin ofilit de prima brumă. Însă nu mai tânjea să se culce la loc, în ţărâna din care răsărise: sub piele venele îi pulsau de viaţă, iar conurile cafenii ale sânilor i se măriseră, tari, ca ale lupoaicelor stârnite. Eva era alta, întinerea, îşi uita teama. Şi, până spre zori, pântecul marii păsări de pradă a ocrotit nuntirea nebună, neostoită a celor ce se găsiseră după atâţia ani de căutări, de aşteptare înşelată…
– Trondheim… am arătat spre vatra aurie dintr-o adâncitură a coastei ferestruite de fiorduri.
Tăcere. Ochii ni s-au întâlnit – ai Evei spuneau ceva, dar nu cutezam să cred că pricepusem bine…
– Şi acolo nu va fi la fel?!
Vorbele Marianei răsunaseră atât de neaşteptat că am tresărit şi avionul a făcut un salt, dansând nesigur în văzduh, înainte să-l redresez.
Era de cealaltă parte a scaunului şi pletele-i lungi îmi curgeau pe piept, pe mâna care încleştase instinctiv manşa.
Fetiţa mea… Copila pe care o dorisem cu aşa de adânc ascunsă nevoie, încât arareori îmi aduceam aminte că undeva, sub armura de nepăsare prefăcută, dăinuia golul aidoma unei răni sângerânde, cu neputinţă de vindecat.
Fetiţa care simţea, ştia tot ce nu puteam rosti. Aruncată de soartă dintr-o încercare într-alta, până ce nimerise în drumul Evei, al meu, schimbându-ne vieţile.
Am dat din cap, căutând să-mi dreg glasul, dar până la urmă am renunţat. Şi pasărea alb-azurie s-a avântat mai departe, spre Jan Mayen, insula pierdută între gheţurile Nordului.
Nori. Deşi ca un zid, crescând cu fiece clipă. Am mărit viteza şi avionul a spintecat marea cenuşie care s-a închis în urmă-i, înghiţindu-l. Eva a pălit, Mariana s-a încleştat de scaunul meu. Dar au rămas, şi am zburat prin lumea aceea stranie umăr la umăr, aşa cum aveam să fim până la capăt.
O oră, poate mai mult. Nu voiam să mă uit la ceas ori la cadranul care mi-ar fi vestit că rezervoarele erau goale. Radarul nu arăta pămînt, nici măcar banchiza nu era aproape şi mă întrebam…
O pată mică, lunecând alene pe ecranul verde. Un avion – dar părea prea lent şi… Brusc am ţâşnit afară din mlaştina de neguri, iar soarele arămiu, imens, mi-a ars retinele.
Trecusem ca fulgerul pe deasupra unui biplan alb şi am făcut un ocol, revenind cât puteam de lent. „L’Oiseau blanc“ scria pe coadă, iar cei doi oameni în canadiene îmblănite şi căşti de piele ne priveau uluiţi, uitând să-i răspundă fetei care-şi flutura mâna dincolo de sticla groasă.
– Nungesser… Coli… Dar au pierit de-atâta vreme… am izbutit să îngaim, înainte ca Eva să-mi arate siluetele spre care ne năpusteam cu nouă sute de kilometri pe oră.
Avioane. Câte două sau trei, cel mai adesea singure, umpleau cerul purpuriu aidoma unei neverosimile migraţii de primăvară. Messerschmitt lângă Spitfire, Harrier lângă Catalina, un Mig rătăcit printre Stuka şi Hurricane. Culori amestecate, cocarde franceze, ruseşti, germane, italiene. Un Zero japonez escorta două Fortăreţe Zburătoare ciuruite, un Sabre m-a salutat cu aripile, făcându-mi loc. Şi, dinapoia gândurilor care îmi strigau să mă trezesc, să scutur vedenia ce nu putea fi, o înţelegere încă temătoare punea stăpânire pe mine.
Apoi i-am văzut. Pe Nicols, Amelia Earhart şi Saint-Exupery; pe Nowotny, Bader, Manfred von Richthofen, Mermoz, Guynemer, Mouchotte, în avioanele cu care plecaseră în ultimul zbor. Şi chiar atunci, în zare a început să se desluşească, de după irizaţiile văzduhului spălat de auroră…
Walhalla. Cu poalele ascunse în nori, cu miile de bastioane şi turle gotice crescute una din alta într-o maiestuoasă cetate de cristal străveziu, îşi deschidea porţile-i enorme ca să ne primească.
M-am întors spre Eva, care mi-a şters lacrima stingheră, pe când Mariana îmi strângea degetele şoptind:
– Să n-ai teamă…
Şi am ştiut că lungul drum se sfârşise. Eram acasă.