Serge Brussolo: un autor francez ignorat de anglo-saxoni
Fără a fi şovin, constat o surprinzătoare disproporție între cantitatea imensă de SF anglo-saxon tradus în franceză şi prea puţinele texte SF franţuzeşti pe care piața anglofonă a binevoit să le traducă[1]. La primă vedere, în faţa acestui mister, am început să cred că ar fi vorba de o chestiune de calitate: autorii anglo-saxoni sunt traduşi deoarece ar fi mai buni decât produsele indigene. Dar, citind autorii anglo-saxoni apar şi fiorii îndoielii. Desigur, o parte din autorii anglo-saxone traduşi au relevanţă şi calitate dar sunt şi destui cu care mulți autori francezi pot fi uşor comparaţi. Dar ceva este şi mai curios: Serge Brussolo este un fabulos scriitor de SF. A fost tradus în mai multe limbi europene, cum ar fi italiana, germana şi spaniola, fără a uita româna şi bulgara. Prin urmare, nu putem decât regreta că piața SF-ului anglo-saxon îl ignoră, mai ales că autorul are o asemenea inventivitate, care, probabil, ar permite regenerarea imaginarului science fiction-ului care de multe ori apare ca fiind în declin. De ce se întâmplă acest lucru? Este din cauza lipsei de curiozitate pentru tot ceea ce nu este americano-britanic? Din cauza unui sentiment de superioritate care nu consideră SF decît produsele din cadrul spaţiului anglofon? Concluziile sunt evidente. Serge Brussolo rămâne un „ilustru necunoscut” pentru cititorii anglo-saxoni – cu excepția unei infime minorităţi care citește în franţuzeşte si care este interesată de SF. Și totuşi…
Serge Brussolo, un caz special în cadrul SF-ului francez
Născut în 1951, Serge Brussolo a publicat începând cu 1977, data când a început să fie publicat profesional, cincizeci de romane şi culegeri propriu-zis SF, plus cel puțin o duzină de romane polițiste și cel puţin cincisprezece romane fantasy şi/sau horror. O medie anuală de patru-cinci romane. În plus, de ceva timp, a devenit interesat şi de literatura generală şi are o pasiune pentru romanele istorice, etc[2]. Pe scurt, avem de a face cu o productivitate „americană”, care ar putea fi comparată cu cea a lui Robert Silverberg sau a lui Stephen King[3]. Şi prin această productivitate Brussolo diferă de autorii SF francezi[4] (cu excepția celor care sunt „autori de casă” şi susţin colecții foarte populare) care publică în general destul de puţin și sunt şi mai puțin versatili. Să adăugăm că Brussolo a publicat în mai multe colecții SF, dar cea mai mare parte a scrierilor sale sunt publicate în colecțiile „Présence du futur” (editura Denoël) şi „Anticipation” (editura Fleuve Noir) colecţiacea mai populară – şi în care textele sale strălucesc prin inventivitate.
Dar Serge Brussolo nu este doar interesant pentru talentele de poligraf. Succesul imens în rândul cititorilor francezi – până la punctul în care numele i-a devenit un fel de brand – este datorat faptului că lucrările sale au o anumită carismă. Trezește de fapt, printre fani o asemenea pasiune încât i s-au consacrat mai multe ediţii speciale: în fanzine ca SFère, în reviste semi-profesionale cum ar fi Phoenix, în reviste din Belgia și imaginați-vă… chiar şi în Quebec, fără a mai a lua în consideraţie o bibliografie cuprinzătoare și adnotată de fani[5]. Aceste ediţii speciale devenite practic de negăsit, conţin interviuri și materiale inedite de Brussolo și articole despre opera sa. În bibliografia lui Sprauel figurează şi numeroasele recenzii dedicate operelor sale, apărute în ziare şi în reviste, şi chiar într-o revistă universitară[6].
De ce toată această pasiune pentru Serge Brussolo?
Pentru a înțelege succesul lui Brussolo trebuie să ne referim la ceea a devenit SF-ul în Franța. După ce Jules Verne, care a devenit un reper mondial și un model pentru litertura de anticipaţie, SF-ul francez a regresat, probabil pentru că imaginea științei și a progresului tehnologic au fost percepute negativ între cele două războaie mondiale. După 1945, sub impulsul SF-ului anglo-saxon, a apărut un fel de renaștere a imaginarului francez legată de speculații cu privire la viitor și virtualităţile acestuia. Dar, în curând, după un început bun, în care îşi fac apariţia autori, cum ar fi Gérard Klein, Stefan Wul sau Charles Henneberg, vechii demoni ai SF-ului francez reapar în anii ’80. Scriitori francezi de SF au crezut atunci că ar trebuie să scrie aşa cum îşi imaginau ei că ar scrie autorii de mainstream. Adică s-au jucat de-a scrisul şi de-a scriitorul, în loc să se lupte cu realitatea pentru a o modela. Rezultate literare caracterizate de un nombrilism exasperant și prin pretenţii ridicole à laCurval, o moftangeală ce se consideră o subtilitate de-a dreptul metafizică. Aceste jocuri narcisiste au îndepărtat pentru mult timp cititorii de tot ceea ce de aproape sau de de departe semăna cu SF-ul francez[7]. Acesta părea să se desfete într-o plăcere sinucigaşă de a nu se mai prezenta ca SF, crezând într-un mod naiv că-şi face astfel debutul în literatura mainstream.
Brussolo a început să fie cunoscut de-abia după publicarea celei de zecea nuvele, „Funnyway”,care a câștigat Marele Premiu al SF-ului francez în categoria sa, text cuprins în volumul „Futurs au présent”, o antologie a tinerilor scriitori lansată de editura Denoël în 1978.Până în acel moment, Brussolo nu era familiar decât unor cititori de fanzine.Din 1978, el va publica o serie de culegeri de povestiri, precum „Vue en coupe d’une ville malade” şi „Aussi lourd que le vent”care este, de asemenea, şi titlul uneia dintre cele mai extraordinare povestiri post (sau para) ballardienne pe care le ştiu.În concluzie, Brussolo a debutat în SF în siajul în aparenţă „foarte francez” al unui SF care prezintă o remarcabilă măiestrie a scrisului,şi care exaltează virtuozitatea jocurile lexicale utilizând semnificanţii.Este de înțeles că i-a sedus pe editori, foarte sensibili la acest aspect literar.
Cu toate acestea, dacă vom cerceta mai mai atent, și mai ales retrospectiv, putem vedea că originalitatea reală a lui Brussolo nu este acolo. În caz contrar, ca și mulți alții, s-ar fi scufundat în uitare fascinat doar de imaginea sa în oglindă. Desigur, măiestria sa de netegăduit este tot acolo, precum şi virtuozitatea retorica, dar pe alocuri acestea par a fi o cămașă de forță. De timpuriu, și încă de la primul roman „Sommeil de sang”- o capodoperă a science fiction-ului – ne vom da seama ce semnifică de fapt originalitatea sa, ce il face unic, ce este atât de fascinant este modul de a explora teritoriile unui imaginar, atât de luxuriant încât o junglă pare, prin comparație, la fel de ordonată ca o tablă de șah. Această putere, această capacitate de inventare a imaginilor, situaţiilor la limita delirului – care apar ca bucăți de carne crudă rupte din teritoriile onirice – este literalmente fascinantă.
Universul brussolian este la fel de indescriptibil precum cel al lui Lewis Carroll
Această comparaţie oricât ar părea de absurdă nu este arbitrară. Precum părintele lui Alice, Brussolo explorează înainte de toate un univers oniric. Îi decriptează regulile, apoi îşi construieşte romanele prin transgresarea acestor reguli. Lewis Carroll îşi inserează naraţiunile având o dominantă onirică în cadrul unor romane de aventuri sau a unor poveşti pentru copii (cu „nursery rhymes & limericks”) jucându-se de-a logicianul prin jocuri asupra semnificanților aşa cum îi va plăcea mai târziu lui Van Vogt să exhibe în romanul „The World of Null A”. Brussolo îşi înscrie fanteziile în cadrul balizat al SF-ului clasic pe care îl subminează voios în vederea celei mai mare plăceri a noastre. Dar, acolo unde Douglas Adams[8] se amuză cu virtuozitate, și ne ține la suprafața irizată a cuvintelor și imaginilor, Brussolo înfruntă teritoriile coşmarului.
Am găsit, în „Sommeil de sang” toate ingredientele SF-ului clasic: pe o planetă pierdută în imensitatea universului, un conflict îi opune pe sedentarii urbani ce exploatează nişte mine unor nomazi din deșert. Dar minele sunt unele de unde se extrage carne fosilă, mine deținute de breasla măcelarilor, iar minerii sunt vegetarieni. Cât despre nomazi, aceştia străbat nisipurile acide și folosesc nişte piei care le sunt oaza portabile. De unde provin aceste mine de carne pe care le caută nomazii, ce trasee sunt evitate, ce se întâmplă atunci când „animalele munte” se pun în mişcare? Acestea sunt câteva elemente din care este construită povestea, lăsând cititorul să ezite între siderare și o vrajă completă. În aparenţă suntem departe de SF-ul clasic și putem avea impresia că suntem într-o fantezie pură. Nu este cazul, referințele la universul SF sunt prezente.
Desigur, se poate citi „Carnaval de fer” (Carnavalul de fier) ca o simplă căutare a unui pelerinaj uitat sau nu. Dar etapele acestei căutari a eroului nu provin din obstacolele obișnuite, și prin acestea căutarea basculează în delir, pe care narațiunea îl controlează, dar care înaripează imaginația cititorului. Există festivaluri ale morţii, orașe ale muţilor, hoarde de pitici, și în cele din urmă atingerea ţelului nu aduce decât dezamăgire – şi nu numai pentru că povestea se termină. Raportul enunţat cu Lewis Carroll este chiar mai vizibil în „Portrait du diable en chapeau melon”. Nişte copiii au rămas într-o creşă, în grija unor bone robot care nu-şi dau seama că aceştia au crescut. Roboţii continuă să-i trateze ca pe nişte copii, ceea ce le transformă viața într-un coșmar. Cum aceste „bone” sunt singura sursă de cunoștințe pentru copii deveniţi acum adulti, ne imaginăm modul în care aceştia interpretează legendele și poveștile spuse de bone. Vedem că există aluzii la literatura și la universul SF, dar acestea nu sunt incluse în cadrul unor speculații de tip extrapolare tehnică sau științifică. Sunt parte a unui poetici, în logica fantasmaticului, dar care nu se rupe în totalitate de universul SF-ului clasic.
O ordine secretă sub aparenţa exuberanţei
SF-ul clasic, ca orice reprezentare cu vocaţie mimetică, tinde să prezinte un univers coerent. O face extrapolând liniar nişte date socio-biologice. H.G. Wells, în „Maşina timpului”, îi inventează pe morlocii şi eloi derivându-i din clasele sociale existente în perioada sa.
Autorii actuali de SF, precum Greg Bear de exemplu, îşi derivează universul dintr-o metaforizare, urmată, la fel ca la Wells, de o trecere la limita, şi prin explorarea delirantă a unor anumitor virtualităţi ale ştiinţei şi/sau a tehnologiei. În aceste lumi astfel create, autorii prezintă intrigi al căror scop este de a arăta un erou care se depăşeşte contradicțiile inițiale de toate tipurile. Astfel, rezultatul efortului literar devine acceptabil și plin de satisfacții pentru cititor, ideologic ca nivel emoțional, pe care o conduce. Se instaurează o nouă ordine, al cărui garant este autorul, aparând astfel un nou sens, în legătură cu ideea posibilului şi cu „sense of wonder”- care variază de-a lungul timpului în SF[9].
Brussolo nu procedează altfel. Dar o face conform a două axe diferite.
Într-un anumit număr din scrierile sale, Brussolo utilizează temele de bază ale science fiction-ului și extrage efecte noi. Pe de o parte, eroul din aceste texte nu ajunge nicăieri, se pare că este acolo doar pentru a permite povestirii să continue: acesta este un fel de „personaj-videocameră”, care ne face să ne întâlnim cu monștri și minuni pe care ingeniozitatea imaginativă aflată la treabă în text, ni li pune sub ochi. Acest erou se va întâlni în funcție de diversele texte, cu planete trucate, fiole conținând seminţe de lumi, copaci mușcați de șerpi explozivi, animale-munţi, animale-planete, planete-organisme febrile, cimitire de roboţi semi-detracaţi ce funcţionează în reprize, hibrizi oameni-tanc, sau oameni-carte. Toate acestea nu sunt decât un modest eşantion, iar aceste situații creează meandrele unor povești, căutări, quest-uri, anchete sau evadări. Cu toate acestea, poveștile în care aceste situații și „obiecte onirice” nu apar ca fiind deconectate: ele sunt parte a unei trame țesute în mod corespunzător, care dau naştere unor istorii un pic delirante, și care păstrează parte din mister, la fel ca într-o bună povestire SF[10].
În alte texte, cum ar fi „L’homme aux yeux de napalm” am găsit cu siguranţă această inventivitate și această aparentă dezordine, dar se pare că putem recunoaște şi echivalentul unei dinamici specifice. În acest roman, naratorul a devenit scriitor SF pentru a încerca să exorcizeze o entitate prin scrierea acestor romane. E vorba de un ET care din greșeală când avea doar doisprezece ani a fost condamnat să rămână pe Pământ, pe care-l bântuie. David, naratorul este obligat să trăiască în timpul nopţilor, precum într-un vis, un fel de iad, la fel ca entitatea în cauză ce rătăcește sub forma unui grotesc Moș Crăciun într-o fabrică de jucării. Găsim aici trauma referitoare la copilăriedeja constatată în „Portrait du Diable en chapeau melon”[11].
În „Le syndrome du scaphandrier”, întâlnim o temă asemănătoare. Eroulprincipal este un vânător de visuri: în fiecare noapte plonjează în cel mai profund somn pentru a aduce ceea ce Borges numeşte „hroniri”[12], şi anume obiecte ciudate „din afara acestei lumi” pe care le vinde colecţionarilor avizi. Să fie doar o boală a imaginaţiei sale? Cu toate acestea, „obiectele” din vis există şi în realitate.
Putem observa în această povestire nucleul tematicii onirice brussoliene. Precum „scafandrul” menţionat, Brussolo se deplasează în centrul unui univers oniric[13]. Dar, într-un fel contingent peisajelor „tehnologice” ale lui Ballard, acest univers nu este doar unul personal. Brussolo se întâlneşte cu mituri, cele de modă veche ca şi cele ale unui „viitor apropiat”. Rămășițele sunt atât ale vechilor lumi ale imaginației cât și ale speculațiilor pe termen scurt sau mediu. Personajele lui Brussolo se ciocnesc de fragmente ale realităților incongruente provenite din muzee imaginare, întâlniri pe care suprarealiştii nu le-ar renega. Personajele traversează universul lui René Magritte, Max Ernst, Mauritius Escher, Paul Delvaux şi Salvador Dali. Se întâlnesc și creează în acest fel un alt nivel al semnificaţiei din resturi de lumilor visate de Cyrano de Bergerac, Swift și Lucian din Samosata. Ajung în compania eroilor din „Naked Lunch” (Prânzul gol”) de William Burroughs și a fetelor-flori din legendele medievale.
Ordinea care domnește în acest luxuriant și aparent bazar suprarealist este aceea proteică, a dorinței de a scrie. Şi SF-ul este materialul privilegiat[14].
Brussolo inclasificabilul
Scriitor prolific, polivalent şi cu toate acestea misterios, Brussolo rămâne inclasificabil dacă vom încerca să-l situăm în SF-ul francez. Relevă o dimensiune interesantă în cazul în care îl plasăm în evoluţia globală a domeniului science fiction-ului.
Precum Jack Vance, Brussolo propune planete nebune şi istorii iniţiatice: dar naraţiunea nu conduce la o concluzie euforică, în ciuda evoluțiilor stufoase.
Precum Sheckley, are elegantul talent de a inventa situații caracterizate de o totală lipsă de coerență dar are un alt tip de umor decât sardonicul Sheckley.
Precum Van Vogt, are geniul hipercomplicării, şi chiar o structură de „cârpaci cosmic”, criticată de americanul Damon Knight[15]. Amândoi de fapt, uneori au probleme în a-şi structura textele lor într-o „frumoasă” retorică ficţională. Iată un inventar superficial și contrastant al surselor „culturale” care-l ancorează în vechiul SF.
Dar Brussolo nu rămâne cantonat acolo. Brussolo încearcă să suprapună ficţionalizarea fantasmelor sale personale – referitoare la copilărie, angoasa în faţa nebuniei, irupţia inimaginabilului[16], cu explorarea fantasmelor colective pe care SF-ul le-a inventat în decursul evoluţiei culturii şi pe care le-a impus asupra imaginarului occidental. Din acest punct de vedere, se prezintă ca un avatar unic al lui J.G. Ballard, deşi diferă în planul tehnicii care este mult mai „literară” în cazul lui J.G. Ballard. Acest lucru nu semnifică la Brussolo o lipsă de savoir faire pentru că şi-a început cariera ca autor al unor texte extrem de cizelate, şi foarte ballardiene. Imaginarul său necesită un flux torențial, pentru a străluci cu toate fațetele sale. Doar printr-un morman suprarealist de imagini, poate Brussolo conduce cititorul, aproape de la inconștient la inconștient, în profunzimile miraculosului sau perplexităţii[17].
Cu toate acestea, gusturile cititorilor francezi și piața anglo-saxonă de profil nu coincid întotdeauna. Franța a făcut din Poe un mare poet, şi din Van Vogt şi Philip K. Dick nişte autori de excepție, în timp ce anglo-saxonii îi priveau cu stupoare.
Este totuși posibil în revanşă ca Brussolo prin calitățile care îl apropie de ultimii doi autori citați, să rămână o enigmă, sau să nu-i poată seduce pe editorii de SF anglo-saxon.
© Roger Bozzetto
Titlul original: „Serge Brussolo: un auteur intéressant de la Science-Fiction française ignoré par les Anglo-Saxons”; http://www.quarante-deux.org/archives/bozzetto/ecrits/auteurs/brussolo.html
Traducere de Cristian Tamaş.
Traducerea şi publicarea în Revista SRSFF s-au realizat cu acordul autorului şi a site-ului Quarante-deux. Le mulţumim.
[1] Cazul Elisabethei Vonarburg este interesant. Franţuzoaică mutată în Quebec, scrie, evident, în limba franceză. După o carieră remarcabilă această autoare a unor romane și povestiri premiate, şi-a a tradus textele în englezeşte şi acestea au fost foarte apreciate de către anglo-saxoni. Elisabeth Vonarburg este prezentă pe ambele piețe (francofonă şi anglofonă), și în ambele limbi, franceză şi engleză. Dar asta necesită o muncă dublă, şi-i frânează creativitatea ficţională.
[2] Nu relev aici decât dimensiunea SF a operei sale.
[3] Precum mulţi autori americani, Brussolo a avut diverse slujbe mărunte înainte de a trăi de pe seama condeiului său
[4] Există, de asemenea, un alt scriitor SF, care a excelat în mai multe genuri, dar acum pare să se specializeze în literatura poliţistă, Pierre Pelot.
[5] Sfère no.16, iunie 1984, Grupaj Brussolo; „imagine…”… no. 44, iunie 1988. Quebec, Canada ; Phénix no. 24, 1990, Bruxelles, Belgia ; Alain Sprauel, Bibliografie Serge Brussolo.
[6] Bozzetto (Roger). „La SF comme sujet d’une métamorphose : le cas de Serge Brussolo” (SF-ul ca subiect al unei metamorfoze: cazul lui Serge Brussolo), Cahiers du CERLI nr 13. P.U. Reims. 1987. p.. 45-60. După Michel Jeury, este singurul caz cunoscut de scriitor SF francez analizat într-o asemenea publicaţie universitar-academică.
[7] Toţi scriitorii francezi ai vremii nu put fi încadrabili într-o singură categorie iar cititorii au fost selectivi. Am putut citi cu multă admirație câteva cărți de Michel Jeury, de Francis Berthelot, de Jean Claude Dunyach sau de Jacques Barberi. Dar astăzi, fie au abandonat SF-ul ca Michel Jeury sau găsesc în prezent prea puține oportunități.
[8] Adams (Douglas) „Mostly Harmless”, Heinemann, Londra. 1992.
[9] Wells (H.G.) „The Time Machine” (Mașina timpului) ; Bear (Greg) „Eon” şi „Moving Mars” Tor, New York, S.U.A., 1993.
[10] Texte publicate în mare parte în populara colecţie „Anticipation”, de la editura Fleuve Noir (Franţa).
[11] Din acest punct de vedere, o comparaţie cu Stephen King ar fi pertinentă.
[12] Borges (Jorge Luis) „Tlön Uqbar Orbis Tertius” în volumul „Ficciones” (Ficţiuni)
[13] Într-un autograf Brussolo indică despre acest text este că ar putea fi o „autobiografie visată”
[14] „Sommeil de sang”, „Le Carnaval de fer”, „Portrait du diable en chapeau melon”, „L’Homme aux yeux de napalm”, „Le syndrome du scaphandrier” au fost publicate în colecţia „Présence du Futur” de la editura Denoël O colecţie mai puțin populară decât „Anticipation” de la editura Fleuve Noir şi, de obicei, Brussolo îşi lucrează mai mult acele texte, deoarece acolo publică mai puține.
[15] KNIGHT (Damon) „Cosmic Jerrybuilder: AE Van Vogt in Search of Wonder”, Advent. Chicago, IL, S.U.A., 1967. p. 46-62.
[16] Aceste fantasme dau naștere unui imaginar uimitor şi special în textele sale fantastice şi horror, texte pe care nu le examinez aici. A se vedea „Érotisme et horreur moderne” în Roger Bozzetto, „Territoires des fantastiques” , Presses de l’Université de Provence, 1998 (Franţa).
[17] Ceea ce l-ar apropia de Van Vogt.
