Povestire nominalizată la Premiul Nebula 2013
Valurile se sparg de țărmul sângeriu, vuind asemenea talazurilor ce străbat oceanele Pământului: un freamăt adânc, plin de vigoare. S-au scurs șaptesprezece ani de la plecare.
M-am căsătorit cu Owen la starea civilă din Cardiff. Ne-am mutat într-un apartament fără baie de lângă Universitate. Traiul într-o capitală mă făcea să mă simt foarte cosmopolită, deși mi-era puțin dor de Swansea, orașul meu natal. Într-o noapte, Owen m-a întrebat dacă mi-ar plăcea să mergem în spațiu. Am presupus că glumea și am râs, dar Owen vorbea serios. Tocmai îi oferiseră o slujbă într-o colonie de teraformare pe G851.5.32, și era dornic să plece. Perspectiva mă înspăimânta, dar nu poți să refuzi o asemenea ofertă, nu? Contractul ținea zece ani, după care ne puteam întoarce pe Pământ, cu o pensie grasă. Mi-a promis faimă și avere. Îmi imaginam deja ce-aveam să le spun prietenelor mele. Bună Emma, ce mai faci? Da, nu ne-am auzit de-o vreme. Zici că v-ați mutat în Mumbles? Drăguț. Noi ne-am mutat pe-o exoplanetă, la optsprezece ani lumină de Terra. Firește, acum ne-am întors…
Asta pe vremea când credeam că o să ne întoarcem într-o bună zi acasă.
*
Apa de-aici e diferită de marea sărată de-acasă. E acidă și îți arde pielea. N-ar trebui să stau așa aproape de țărm, să nu fiu stropită. Totul pe G851.5.32 e toxic. Până și eu sunt toxică, de-atâta vreme stau aici.
Megan s-a născut în al cincilea an de bejenie. Jeanine, prietena mea cea mai bună (și de altfel singura mea prietenă) a asistat la naștere. Owen m-a ținut la început de mână, dar n-a rezistat să mă vadă în chinurile facerii. A preferat să dea ture prin fața salonului, până când Jeanine a ieșit să-i spună că era proaspătul tătic al unei fetițe.
– Pare atât de fragilă, mi-a spus. Mi-e teamă că dacă o ating, se deșiră toată.
Într-adevăr, Megan era o făptură minusculă, cu ochi albaștri de gheață ce studiau neîncetat împrejurimile.
Ce copilărie putea să aibă în domul colonial? Era un mediu atât de steril.
– Copiii trebuie să se murdărească, am spus eu atunci. Să aibă ocazia să exploreze, să scape de îmbulzeală și să-și consume energia.
– În curând o să alerge pe plaja din Golful Swansea, a promis Owen, gâdilând-o sub bărbie.
Megan l-a fixat cu o privire serioasă.
Când era mică, obișnuiam să-i cânt SuoGân, un cântec de leagăn galez. După ce-a mai crescut, se amuza când îi cântam melodii despre o lume complet necunoscută ei: „Portocale și lămâi”, „Episcopul din Bangor”, sau „MollyMalone”. Îi povesteam despre viața de zi cu zi din Swansea: piața cu copertină, nisipurile de pe plajă, BlackpillLido, ploaia, lucruri care-i păreau la fel de năstrușnice ca prefăcutul paielor în fire de aur.[1]
Când a învățat să meargă, Owen i-a comandat o pereche de ochelari de protecție, anume făcuți pentru chipul ei mărunt, și ne-am pornit în lungi plimbări în jurul domului. Ne-am aventurat chiar până în apropierea litoralului stâncos, unde valurile negre udau nămolul roșiatic. În timp ce ea cânta MollyMalone, eu îi vorbeam de castele de nisip și de strigătul pescărușilor. Avea mereu o privire curioasă.
– Tu nu te-ai murdărit, mami?
Colonia avea reguli stricte în privința curățeniei. Joaca în nisip îi era la fel de străină cum ne era nouă traiul în spațiu, pe vremea când mergeam la școală. De mică a fost bombardată cu avertismente. Numai ca să deschidă o fereastră trebuia să poarte trei straturi de echipament protector. În după-amiaza aia, a luat jucăria ei preferată – o caracatiță de pluș pe care i-o făcusem din bucăți de material sintetic – și m-a strâns puternic de mână. Avea patru ani și nu cunoscuse libertatea. Am făcut tot ce mi-a stat în putință: i-am repetat cele mai îndrăgite povești, am încercat să-i explic ce înseamnă o copilărie normală. Degeaba, nu era același lucru, iar ea știa asta.
– Ba da, ne murdăream și noi. Când ne întorceam acasă, mamele noastre ne trimiteau la spălat și eram din nou curate.
Megan m-a privit cu neîncredere.
– Era un altfel de murdărie, am recunoscut în cele din urmă. Pe Pământ, murdăria nu-ți face rău. Ba chiar unele femei însărcinate mănâncă pământ.
Megan a izbucnit în râs. Nu-și putea închipui ceva atât de ridicol. Când ne-am întors la dom, ne-am lăsat echipamentul de protecție în holul de la intrare, de unde avea să fie ridicat și sterilizat. Comandanții nu erau prea încântați de plimbările noastre în afara domului, dar de când am aflat că ne-au interzis să părăsim planeta, nu le-am mai dat importanță.
Eu și Owen am venit cu al treilea val de cercetători. N-am fost mai mult de câteva mii odată. O excursie lungă: cinci luni de voiaj spațial, zece ani de muncă și apoi alte cinci luni la întoarcere. Acceptabil, până la câțiva ani după ce s-a născut Megan. Primul voiaj de întoarcere, în California, a fost un dezastru. Cercetătorii din primul val, printre care se număra și prietena mea, Jeanine Davies, erau nerăbdători să plece acasă. Jeanine n-a putut să închidă un ochi în noaptea de dinaintea plecării. Îmi spunea că avea de gând să se îndoape cu fructe și legume proaspete, după care urma să facă o plimbare în aer liber. Am făcut planuri să ne întâlnim în Cardiff, după ce Owen își va fi încheiat contractul. Singurul regret al lui Jeanine era că n-avea s-o mai vadă pe Jeanine pentru câțiva ani. Era plină de energie, un munte de sănătate. Urma să plece acasă.
Pasagerii s-au îmbolnăvit subit la aterizarea capsulei în centrul spațial din deșertul Californiei. Veștile au sosit cu întârziere. Jeanine murise. Pieriseră cu toții. Purtaseră o bacterie necunoscută în intestin, care a devenit vătămătoare de cum au intrat în atmosfera Pământului. Cu toții au avut de suferit, nu doar foștii coloniști. Bacteria s-a răspândit cu o virulență nemaiîntâlnită de la ciuma bubonică. Drept urmare, G851.5.32 a intrat în carantină și toate voiajele spre Pământ au fost anulate pe o perioadă nedeterminată.
– În Gower e toamnă acum, i-am spus lui Megan. Dacă eram acasă, am fi mers la cules de mure. Cerul e plumburiu și plouă mărunt. Vântul suflă rece și drumurile sunt pline de bălți.
– Chiar te lăsau să ieși afară fără ochelari și echipament de protecție?
Megan nu simțise niciodată adierea vântului pe piele. Ne plimbam doar pe țărmul înalt, ferit de stropii acizi ai valurilor. Megan m-a rugat să-i povestesc mai multe despre „trecut”, așa cum îl numea ea. Wales era un tărâm de neatins, ce exista doar în lumea basmelor. După câțiva ani am încetat s-o mai corectez. Nu vedeam niciun rost.
– Îți ajungea o umbrelă și o pereche de încălțări rezistente. Cu toate astea, mai răceam și noi, și uneori ne ținea toată iarna. Din punctul ăsta de vedere, ai noroc.
În această colonie sterilizată, bolile sunt rare, iar centrul medical tratează iute orice simptome. S-au chinuit mii de ore să descopere bacteria care-i omorâse pe coloniști la întoarcere, dar pare-se căaici e inactivă. Doar în atmosfera Pământului se transformă într-un ucigaș feroce. Și nu se cade să-i trimiți pe oameni acasă, chiar dacă cercetătorii noștri erau dispuși să-și asume personal riscul, în numele științei. Au izolat molima în California, cu ajutorul unei bariere circulare, lăsându-i de izbeliște pe cei infectați.
– Marea e mereu rece, dar în octombrie e de-a dreptul înghețată. Când ne întorceam de la școală, o luam de-a lungul țărmului. Ne provocam să intrăm în apă. Apa era atât de rece că ardea la atingere.
Uneori ne făceam curaj cu o dușcă de votcă. Era atât de frig că-ți stătea inima-n loc.
*
Tare mi-aș dori să am o sticlă de votcă. Soarele apune. Dacă mijesc ochii, parcă revăd asfințitul minunat din Swansea, când un voal roșiatic cuprindea întreg peisajul. Parcă sunt din nou pe strada Oystermouth, pe fâșia întinsă de plajă, iar Jacquelyn mă provoacă să-mi dau jos țoalele și să intru în mare.
Megan a moștenit de la taică-său o curiozitate bolnăvicioasă față de lumea din jurul ei. Domul îi înăbușea năzuințele. Exploram adesea coridoarele din apropiere, dar nu îndrăzneam să ne avântăm prea departe. Megan se văita de fiecare dată când trebuia să ne întoarcem. Ba odată au prins-o furișându-se în miez de noapte, fără autorizație și fără echipament de protecție. Owen a fost foc și pară, dar eu nu puteam s-o condamn că se revoltase împotriva regulilor.
– Cum putem afla mai multe dacă stăm închiși aici? Când o să mă fac mare, o să trăiesc afară și o să explorez întreaga planetă. O să studiez Epidemia Coloniștilor și o să găsesc o cale să putem pleca de-aici.
– Dacă reușești, eu o să fiu prima pe navă. Și-apoi o să te scot la o înghețată, pe dig.
Înghețata era printre singurele gustări tradiționale pe care Megan le cunoscuse. Mâncarea o primea dintr-un container: vitamine sintetizate și carne procesată, din bătrâna Americă.
– Puteai să-ți iei mâncare de unde voiai? Nu aveați cantine?
– Nu. Adică aveam restaurante, unde ne întâlneam să luăm masa împreună. Era un obicei social. O alegere.
Ideea de alegere o uimea peste măsură. Aici, mâncarea e distribuită cu rația. Dacă nu mergi la cantină, nu mănânci.
Pe când împlinise doisprezece ani, aveam deja restricții la mâncare. Mâncam carbohidrați cu gust de bumbac, iar produsele la conservă erau raționalizate. De când a început carantina, doar două nave fără echipaj ne-au adus cele de trebuință. Restul au eșuat. Nu știam când avea să sosească următorul transport. Ca să mai uit de foame, îi povesteam lui Megan despre cinele mele favorite de când eram mică.
– Plajele din Gower sunt pline de comori, i-am spus. După școală, mergeam pe plajă și pescuiam cina. Mama tăia niște cartofi și prăjea peștele prins în unt, și cam asta era cina.
De cele mai multe ori, mama încălzea semipreparate de la Tesco, dar nu voiam să stric farmecul. De altminteri, mama gătea bine când nu era beată. Gătea orice îi aduceam acasă.
– N-aveam răbdare să pescuiesc. Mereu mi se agăța firul și nu suportam să ating viermii. Dar când venea refluxul, puteai să strângi tot soiul de crustacee. Bunica ne ducea acolo în mijlocul nopții, înarmată cu un termos în care turna whisky și cafea. Strângeam tot ce găseam: scoici, midii, până și crabi.
Megan a rămas cu gura deschisă și cu ochii ațintiți spre acea plajă din trecut.
– Adică se lăsau culeși? Pe urmă îi mâncați?
– Îi afumam și pe urmă îi mâncam cu puțin suc de lămâie. Lămâile cresc în copaci, dar noi cumpăram fructele din piață.
– Cum adică îi afumați?
Îi era greu să-și imagineze lumea pe care eu o cunoșteam atât de bine. Megan nu mâncase niciodată crudități, așa că nu înțelegea cum stă treaba cu gătitul. Singura idee despre mâncarea marină o avea de la conservele de somon pe care le primeam de revelion.
– Trebuie să le afumi ca să iasă din cochilie și-atunci poți să mănânci carnea.
Megan era dezamăgită. Savura ideea unui prânz mobil, mâncare servită de-agata. Aici eram în permanență dependenți de colonie. Ideea de a te descurca singur o uimea necontenit.
Îmi plăcea să-i satisfac curiozitatea.
– Uneori le prindeam cu cochilia deschisă. Am strâns găleți întregi de scoici în estuar. Secretul e să găsești gaura în care s-au vârât. Torni puțină sare în gaură după care bagi mâna și le scoți direct din cochilie. Sățioase și cărnoase. Dacă-ți era foame, puteai să le mănânci acolo, pe plajă. Mai demult aveau cuțite special făcute cu care deschideai cochilia și le mâncai crude.
– De unde știai că nu-s otrăvitoare?
– Puține animale marine sunt otrăvitoare, dacă le mănânci proaspete.
Cel puțin în Marea Celtică. Mă uit la valurile otrăvitoare de pe G851.5.32, un etern mister. Cine știe ce creaturi stau la pândă sub luciul apei. Izul mării e ascuțit și chimic, nu sărat, ca adierea din Golful Swansea. Totul e toxic aici.
– Ce gust are? Mă refer la mâncarea pe care-o găsești singur.
Pe când Megan împlinise treisprezece ani, renunțasem deja la orice speranță de întoarcere. Eram „autosuficienți” și reprezentam un minunat experiment pentru viitoarele colonii, acum că trimiteam capsule sterilizate de date pe Pământ. Cercetări extraordinare, nu zic nu, dar eu nu m-am angajat la așa ceva, n-am dorit să petrec o viață întreagă în cosmos, n-aș fi întemeiat o familie dacă aș fi știut că urma să duc o viață aseptică. Curiozitatea lui Megan nu mai avea margini și dorea să afle cât mai multe detalii despre viața „normală”, de care nu avea parte. I-am povestit de vinuri, de furtuni, avioane și chitare. Am învățat-o imnuri bisericești, cântece de BonnieTyler și scandări de rugby. Megan a continuat să se furișeze afară, „încălcând normele de siguranță personală” după cum scrie în rapoarte. Paza coloniei nu era concepută pentru a preveni ieșirile adolescenților rebeli. Îi era ușor să-i fenteze. Eu n-am zis nimic. Cum putea să crească în adunătura asta stearpă de clădiri de plastic? Trebuia să exploreze.
Owen era din ce în ce mai supărat.
– Îi hrănești un dor pentru o lume pe care nici n-a cunoscut-o, mi-a reproșat el.
Nu-mi păsa. Voiam să știe, să înțeleagă de unde vine. Am continuat să-i spun povești, să-i răspund la întrebări. Nici nu mi-am dat seama cât de des ajungeam să vorbim despre mâncare.
– Crustaceele sunt cele mai delicioase gustări din univers, i-am spus odată. Mai ales dacă le prinzi tu. Se zice că aerul proaspăt le dă savoarea potrivită. Dar efortul tău contează cel mai mult. Tu produci mâncarea.
– Dar ce gust au moluștele și midiile?
Nu știam ce răspuns să-i dau. Tot ce băga ea în gură era sărat și plin de conservanți.
– Aveau gust de mare. Savuros și primordial. Aveau gust de saramură, de adâncimi albastre. E un gust pământean. Mi-e greu să-ți explic.
Mi-a aruncat o privire furioasă, apoi a ieșit valvârtej. Voia certitudini, nu metafore. Voia să știe, iar vorbele mele n-o ajutau. Voia să meargă acasă și să guste de una singură.
Nămolul de pe țărm e moale și prăfos, foarte diferit de nisipurile aurii din Golful Swansea. Când îmi afund degetele în el, vârfurile mănușilor încep să fumege în contact cu pământul jilav. Totul e otrăvitor aici. Nu e un loc prielnic pentru familii.
Într-o zi, Megan s-a plâns că o doare stomacul, dar n-am crezut că e ceva grav.
– Ți-ai terminat temele?
Zilnic era instruită personal de cele mai luminate minți ale veacului nostru, de parcă i-ar fi folosit la ceva educația. Cu toate astea n-am renunțat la rutină, amăgindu-ne cu speranțe de viitor.
– Nu mă simt deloc bine, mi-a zis.
Astea au fost ultimele ei cuvinte închegate. S-a prăbușit la podea. Eu am traversat iute camera și i-am atins fruntea. Am dus-o de una singură la postul medical, târându-i picioarele lungi de-a lungul coridoarelor lucioase. Când i-am strigat unei asistente să mă ajute, Megan a deschis ochii. S-a răsucit și a vomitat sânge. Au așezat-o pe-un pat mobil și au dus-o în spate. A murit după câteva ore.
Owen s-a refugiat în ipoteze. Doctorii, mi-a spus, cred că a contractat bacteria responsabilă pentru izolarea noastră, și că ea s-ar putea să fie cheia descoperirii unui antidot. I-am întors spatele, sătulă de platitudinile pe care le înșira: că urma să scăpăm de carantină, că moartea ei n-a fost în zadar. Mi-era greață să-l aud cum încearcă să găsească un temei rațional pentru tragedia asta. A rămas la postul medical să semneze hârtii și să asiste la autopsie.
Eu m-am dus acasă, am stat în camera ei și i-am atins lucrurile. Am strâns rochia ei preferată în mâini, încercând să alung imaginea ei dinainte să moară, palidă ca marmura, plină de sânge, cu ochi albaștri mai reci ca gheața. M-am prăbușit pe patul ei. Când m-am mai potolit din plâns, mi-am petrecut degetele peste caracatița ei de pluș, asemenea unei nevăzătoare, pipăind materialul zdrențuros și ochii ca sticla, de parcă aș fi putut s-o regăsesc aoclo. Am simțit ceva ascuțit sub perna ei și am înlemnit. Am deschis ochii și am dat perna la o parte. Acolo am descoperit o pereche de mănuși de protecție furate, arse la vârfuri, și șase cochilii sângerii. Două dintre ele fuseseră crăpate și deschise. Interiorul sidefiu strălucea de parcă lins.
Owen mi-a spus că moartea lui Megan fusese inevitabilă. O boală necunoscută împotriva căreia nu există remedii. Cu lacrimi în ochi, mi-a zis că Megan ingerase niște paraziți. Îi pătrunseseră în trup și se hrăniseră cu organele ei. M-a asigurat că totul se întâmplase foarte rapid, de parcă n-aș fi știut deja. De parcă asta mi-ar fi adus alinare . Am luat cochiliile de sub perna ei și n-am spus nimic.
Îmi afund degetele goale în nămolul prăfos de pe țărmul arid al G851.5.32, și simt că un milion de ace îmi pătrund în piele. Când eram mică, ne provocam să dăm piept cu valurile mării, cu apa aceea de gheață, ce ardea pielea.
Oare va fi la fel în această lume stranie, la atâția ani lumină de Pământ? Strâng cochiliile în pumni și o iau la fugă, în direcția valurilor.
Cred că va fi la fel.
© Sylvia Spruck Wrigley
Traducere de Alex Maniu.
Titlul original : „Alive, Alive, Oh!”
Traducerea și publicarea s-au realizat cu acordul autoarei. Îi mulțumim.
De aceeași autoare; „Linia frontului” de Sylvia Spruck Wrigley (traducere de Silviu Genescu)
Sylvia Spruck Wrigley s-a născut pe data de 7 martie 1968 în Heidelberg, R.F.G. Și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei în Los Angeles, S.U.A., apoi s-a stabilit în Marea Britanie. Locuiește acum consecutiv în regiunea Costa del Sol a Spaniei și în Swansea, Marea Britanie și s-a dedicat scrisului. Proza ei a fost publicată atît în Marea Britanie cât și în S.U.A. în publicațiile Lightspeed, Daily Science Fiction, Journal of Unlikely Entomology, Boston Literary Magazine, Every Day Fiction, Nature, Crossed Genres și True Romance Magazine. Lucrează în prezent la un roman de urban fantasy având acțiunea în Londra contemporană.
Site propriu : http://www.intrigue.co.uk/
[1]Referire la basmul Fraților Grimm, Rumplestiltskin (n.tr.)
