Astronautul – erou civilizator ori simplu OM?
Oamenii au visat dintotdeauna să cucerească spaţiul cosmic. Scriitori şi oamenii de ştiinţă deopotrivă. Totuşi, răspunsurile pe care le căutăm în afara noastră nu sunt mai puţin importante decât întrebările pe care ni le punem captivi fiind pe planeta albastră : soarta Terrei, devenirea omului, scopul şi rolul tehnologiei, justiţia şi dreptatea socială, lumile reale, imaginare sau posibile. Toate aceste probleme, şi încă multe altele, apărute şi încă neformulate ca „probleme”.
În prezent, poveştile despre nave spaţiale şi planete îndepărtate, centrate exclusiv pe glorificarea călătoriei şi a astronautului reprezintă mai curând trecutul literaturii SF, decât viitorul genului. La urma urmei, oriunde ne-am duce, am purta după noi aceleaşi dileme. Înţelegând asta, facem un pas înapoi, adică în interior. Descoperind felul în care omenirea stagnează în prezent, deşi avansează tehnic, ne scade entuziasmul pentru ce-am putea găsi dincolo de Calea Lactee.
Astronautul, adică omul care pleacă departe, în altă galaxie, poate fi considerat un erou ? Care este meritul său, potenţial sau real, şi cu se deosebeşte el de un explorator din vechime ? Poate el să dea ceva universului, nu doar să ia, cu lăcomie şi ignoranţă? Greu de răspuns la aceste întrebări într-o epocă în care eroii noştri sunt cei care răspândesc tehnologia pentru a ne putea supraveghea mai bine …şi a-şi umple propriile buzunare. Unde este deci mitul omenirii unite şi cel al progresului prin ştiinţă şi cercetare ?
În orice caz, lucrurile se vedeau altfel atunci când Viorica Huber a publicat „Taina sfinxului de pe Marte” în 1967, carte republicată de editura Nemira în 2013. Omenirea încă spera atunci că va ajunge într-o bună zi să folosească puterea tehnologiei pentru a aduce laolaltă mitul şi ştiinţa şi a reda omului dimensiunea de zeu.
Astăzi, ştim că vom avea probabil tehnologia necesară pentru a reuşi cucerirea spaţiului cosmic, dar nu neapărat şi voinţa de a construi o civilizaţie umană în adevăratul sens al cuvântului. Poate de aceea lectura cărţii „Taina sfinxului de pe Marte” ne lasă un gust amar….în prezent ştim că este prea târziu să înţelegem pe deplin civilizaţiile dispărute şi prea devreme să sperăm că actuala civilizaţie umană va fi demnă de vreun basm oarecare.
Dacă începem cu „a fost odată” descoperim că Sfinxul de pe Marte, „personajul” straniu al poveştii, este excepţional doar prin raportarea sa la Sfinxul terestru, singura diferenţă fiind aceea că uriaşul animal fantastic de pe Marte este „uşor fosforescent” şi… cântă. Sfinxul de pe Marte este în mod previzibil un robot inteligent care înmagazinează cunoştinţele unei civilizaţii umane străvechi, şi le retransmite prin intermediul undelor sonore în spaţiul cosmic. Basmul modern ne permite să visăm la un trecut high-tech al omenirii, fără a renunţa la speranţa într-un viitor la fel de luminos.
Cu toate acestea…cântecele Sfinxului marţian spun povestea unei rase umane exilate, o civilizaţie care a reuşit să-şi distrugă planeta natală, salvându-se prin fugă. Lumea de pe Arr, a cincea planetă a sistemului solar dominat de MAG, Micul Soare Galben, implică existenţa unei îndepărtate planete diferite de Terra, dar care-i seamănă întru totul. Oamenii de pe această planetă se înscriu la un moment dat în scenariul războiului nuclear total care devastează planeta. Războiul distruge clima, modifică formele de relief şi nimiceşte ecosistemul existent. Puţini supravieţuitori, oameni şi câteva specii de plante şi animale, se refugiază la cei doi poli ai planetei Arr, în fostele laboratoare ştinţifice. Ei dezvoltă în timp o tehnologie avansată, reconstruind civilizaţia umană cu speranţa de a putea într-o zi repopula planeta ( dilemă : este corect ca o specie care aproape că s-a autodistrus să-şi fixeze din nou ca obiectiv creşterea populaţiei ? unei astfel de specii nu i s-ar aplica mai bine zicala „less is more” ?). În orice caz, tentativa oamenilor de a recâştiga spaţiul propriei planete eşuează. Echipele de cercetare trimise în zonele iradiate descoperă o vegetaţie uriaşă cu „însuşiri radioactive”, dar şi un pericol mult mai grav, deşi invizibil. Planeta urmează să se rupă în mii de bucăţi, ca efect al reziduurilor atomice inflitrate în subteran care se adună şi pregătesc o uriaşă explozie finală, care va distruge definitiv lumea Arr. Catastrofa este însă aşteptată abia peste trei-patru secole. Savanţii de pe Arr au destul timp să construiască nave intergalactice şi să-şi pregătească evadarea în spaţiul cosmic. La momentul potrivit, populaţia de pe Arr se îmbarcă în „piramide zburătoare” şi părăseşte planeta care explodează in pustietate, lăsând cale liberă colonizatorilor umani. Exodul are ca scop salvarea oamenilor de pe Arr, dar şi descoperirea celorlalte planete neexplorate până atunci. Oamenii de ştiinţă construiesc câte un robot pentru fiecare planetă destinată studiului, robot menit să–i ajute pe cercetătorii exilaţi de bunăvoie să menţină legătura între ei şi cu semenii lor plecaţi să întemeieze noi aşezări umane. Sfinxul de pe Marte ar fi deci una dintre aceste staţii de emisie-recepţie, realizare a bătrânului savant I-Garr, maşină destinată a înlesni comunicarea dintre omul de ştiinţă şi un cuplu de tineri cercetători trimis pe Planeta Albastră, Pământul din epoca Antichităţii.
Pământul este deci unul dintre ultimele laboratoare ale lumii Arr, şi nu o simplă colonie…o onoare pentru Terra, dar şi un avertisment: nu suntem urmaşi direcţi ai miticei civilizaţii avansate. La momentul venirii „extratereştrilor” , Pământul este populat şi barbar. În următorul Meer, sau cântec al Sfinxului, fiul celor doi oameni de ştiinţă trimişi pe Terra, Ra-Horr, se adaptează condiţiilor de pe Pământ şi, mizând pe superioritatea sa, pune bazele unei noi civilizaţii, probabil cea egipteană , începutul istoriei noastre aşa cum o ştim din cărţi. Sfinxul de pe Terra n-ar fi deci decât o palidă imitaţie a celui de pe Marte, semn al ştinţei avansate ce decade pe încetul în ignoranţă şi superstiţie, iar Pământul una dintre planetele vizitate de rasa umană primordială care plecând de pe Arr, răspândeşte lumina cunoaşterii în întregul univers.
Că aşa stau lucrurile o dovedesc şi Meer-urile următoare care reiau sub diverse forme motivul civilizaţiei avansate venite de departe care înfruntă, dar şi educă populaţia locală „inferioară”. Legendele Sfinxului povestesc despre întâlniri între rase umane aflate în etape de evoluţie distincte , dar care se aseamănă şi îşi corespund, deşi provin de pe planete diferite. De fiecare dată, Omul este triumfător, raţiunea învinge, cultura se răspândeşte, iar în urma vizitei rasei superioare, Universul devine un loc mai bogat şi /sau mai divers.
Viziunea preponderent optimistă a autoarei contrastează însă cu realitatea ştinţifică (pe de altă parte este adevărat că literatura nu-şi propune niciodată să fie credibilă din punct de vedere ştinţific şi că nici nu trebuie să-i cerem acest lucru) : este greu de crezut că pe planete diferite viaţa ar putea progresa identic, ducând o dată şi încă o dată la apariţia aceleiaşi specii umane, mereu la fel, cu „mici variaţiuni de formă şi culoare”, dar în esenţă fidelă ideii de om. Omul nu poate fi singura formă inteligentă de viaţă care poate apărea în univers, şi tocmai pentru că nu poate fi, nu are dreptul de a-şi afirma superioritatea încă neconfirmată.
Această constatare anulează întrucâtva elanul cititorului care poate se visa deja stăpânul universului, însă nu ucide posibilitatea de a visa. Ipoteza paleoastronautică nu este imposibilă din punct de vedere obiectiv – oamenii ar fi putut deţine la un moment dat tehnologia necesară călătoriilor spaţiale. Ceea ce este greu de crezut este faptul că Terra n-ar fi leagănul speciei umane: există nenumărate dovezi care atestă faptul că suntem nativi ai acestei planete, şi că, fie că ne place, fie că nu, aici am apărut şi ne-am dezvoltat ca specie. Călătoria spaţială n-ar fi putut deci funcţiona decât într-un singur sens – dinspre Terra spre alte planete, şi nu invers. Numeroşi oameni de ştiinţă ( dar şi amatori !) cred sincer că omenirea ar fi putut cunoaşte zborul interplanetar în vechime, ştiinţă care ar fi fost între timp pierdută ori intenţionat distrusă.
Scriitorii SF sunt desigur printre cei mai entuziaşti susţinători ai acestei ipoteze. Din păcate, transpunând speculaţia în ficţiune, se pierde tocmai firavul potenţial de credibilitate al teoriei. În trecut sau în viitor, putem într-adevăr să ne imaginăm specia umană călătorind prin spaţiul cosmic, purtând mai departe vechile ei mituri şi legende ca şi ştiinţa adunată de-a lungul secolelor. Greu de conceput însă că oamenii ar avea (măcar în parte) o origine extraterestră, şi greu de acceptat egocentrismul credinţei conform căreia omenirea s-ar fi putut dezvolta, independent dar simultan, pe mai multe planete deodată. Puţin probabil ca omenirea să vină din altă parte decât de pe Pământ. Încotro s-a îndreptat, şi dacă a călătorit, aceasta nu ştim încă .
În orice caz, colonii ale Pământului ar fi putut exista ori ar putea să existe în viitor. Nu este exclus ca oamenii să fi ajuns deja pe alte planete (a se vedea mitul modern al statuetei cu aripi de înger care ar fi fost găsită pe Lună), oricât de fantastică pare ipoteza. Contează mai puţin momentul în care oamenii au părăsit pentru prima oară Terra – să presupunem că pe marea scară a Timpului acest lucru s-a întâmplat deja, fie cândva în negura trecutului incert, fie abia în viitorul încă improbabil, dar posibil. Întrebarea esenţială este alta : în ce măsura capacitatea de a călători printre stele este în vreun fel dovada că am fost, suntem sau vom fi vreodată o civilizaţie avansată ?
Este o specie invadatoare vreodată superioară ? Chiar cucerind o planetă temporar nelocuită nu cumva răpeşti spaţiul destinat unor alte forme de viaţă, la fel de îndreptăţite ca specia umană să se stabilească acolo ? Dacă porneşti să colonizezi alte planete pentru că ai distrus-o pe a ta ori pentru că nu-ţi mai ajunge spaţiul ei, acest lucru nu înseamnă cumva că te pregăteşti să „devorezi” fără nici un drept un alt colţ de univers ? Călătorii în spaţiul cosmic pe care ni-i imaginăm astăzi sunt fugari, conchistadori, victime ori agresori, însă nu cu adevărat eroi. Şi totuşi, în miturile noastre ne percepem ca eroi, zei, personaje nemaivăzute cu puteri nemaiauzite. Dar putem fi cu adevărat consideraţi o specie de eroi, în istoria scrisă , ori în cea nescrisă ?…
Deocamdată nu, şi acest „deocamdată” se extinde şi la viitorul apropiat. Un erou adevărat nu ar pleca în spaţiul cosmic până când nu şi-a făcut ordine pe propria planetă, ori Pământul, de la apariţia speciei umane şi până acum, a cunoscut şi cunoaşte încă haos şi sânge. Câteva regiuni dezvoltate, şi în rest …barbarie sau pe aproape, scenariul rămâne acelaşi, deşi vremurile se schimbă. Mai mult, un erou nu şi-ar distruge cu inconştienţă propria planetă, ori pe noi acest viitor scenariu apocaliptic, pe care avem deja „posibilitatea tehnică” de a-l realiza, aproape că nu ne mai sperie ! Nici în trecut, nici în viitorul pe care-l putem întrezări acum, nu reuşim să ne ridicăm la dimensiunea propriei mitologii despre noi.
Oamenii care au călătorit în spaţiul cosmic în trecutul îndepărtat, au fost, dacă au existat, un grup de privilegiaţi, şi nicidecum ambasadori aleşi democratic ai întregii lumi, lume care la acel moment era cel puţin parţial scufundată în epoca de piatră. În mod similar, cei care s-ar salva în viitor de pe un Pământ devenit nelocuibil ar avea partea lor de responsabilitate în ceea ce priveşte catastrofa şi mai mult ca sigur ar lăsa în urmă milioane de victime inocente. Unde este eroismul cântat de Sfinxul de pe Marte ? Ce anume admirăm cu adevărat la o civilizaţie …ori la zeii pe care noi i-am creat ?
Cu siguranţă mitul civilizaţiei avansate, este un mit profund uman, care ne transformă slăbiciunile în motive de mândrie: să fim mândri că putem fugi şi avem unde fugi, că avem arme avansate cu care putem distruge, că îi putem controla pe cei asemănători nouă, dar inferiori din punct de vedere tehnologic…
Civilizaţia umană mitică de care ne amintim sau pe care ne-o imaginăm, este una care menţine inegalităţile existente, în esenţă condamnată la dispariţie tocmai pentru ca este doar o civilizaţie, şi nu o specie. Miturile şi legendele noastre vorbesc despre comunităţi umane superioare, care domnesc asupra altora mai puţin avansate, însă mult mai rar despre o omenire unită şi egal dezvoltată. Barbarii sunt necesari pentru că acordă dimensiunea de zei unor oameni care în fapt comit la fel de multe greşeli ca şi cei lipsiţi de cunoaştere. Mai departe, peste tot, am vrea sa ne regăsim tot pe noi, tot oameni, pe alte planete şi în alte galaxii, poate şi în alte universuri, ca pentru a ne confirma nouă înşine că suntem cu adevărat superiori. Dar dacă nu suntem ?!?
Vechile legende continuă să ne fascineze, totuşi idealizând trecutul omenirii, riscăm să uităm faptul că niciodată nu am reuşit cu adevărat să creăm o civilizaţie globală, durabilă în timp , care să ne permită să protejăm atât planeta noastră, în întregul ei, cât şi lumile încă nedescoperite. Oricât de fascinante, cântecele Sfinxului au puţine răspunsuri pentru viitor. Vom deveni vreodată o specie cosmică ori vom rămâne doar o serie de civilizaţii ? Aşteptând răspunsul, Viorica Huber ne pune în faţă oglinda artei. Iar (adevăratele) civilizaţii extraterestre ne privesc cu indulgenţă din colţul lor de Univers : când vom înceta oare să căutăm peste tot „omuleţi verzi ?”
© Luciana Brînduşa Grosu
Luciana Brînduşa Grosu (n. 12 decembrie 1987) este scriitoare de ficţiune speculativă, poetă, laureată a Premiului de încurajare Eurocon 2010, autoarea a cinci volume publicate, membră a Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy.
A început să scrie poezie încă din clasa a treia. La doar treisprezece ani, a obţinut distincţia pentru poezie la categoria de vârstă a Concursului Naţional „Tinere Condeie”.
„A recidivat” în anul 2001, cu Premiul Special al Revistei „Examene” pentru debut literar şi, din nou, Premiul I la Concursul Naţional „Tinere Condeie”, iar în 2002 a obţinut Premiul I Internaţional al Revistei „Je Bouquine”, Bayard Presse, şi Premiul Special al Juriului la Festivalul Naţional de Poezie „Nichita Stănescu”. În 2005, i s-a decernat Premiul Juriului pentru Debut la Festivalul Naţional de Creaţie „Mihai Eminescu”. Este câştigătoarea concursului internaţional de eseuri „Learning to live together promoting tolerance and diversity in globalised societies”, organizat de GOI PEACE FOUNDATION, Tokyo 2006.
„Pentru Luciana Brînduşa Grosu viaţa înseamnă poveste. La o masă de lucru, aflată într-un apartament din Bucureşti, se petrece ceva straniu: o tânără blondă şi timidă construieşte o lume pentru cititori. Şi o face cu precizia unui arhitect plin de imaginaţie, care ştie că pentru a spune o poveste e nevoie de două lucruri: inocenţă şi iubire.”
În anul 2004, Lucianei i-a apărut, la editura Humanitas, primul roman, „Realitate imposibilă”, pe care l-a transformat apoi într-un volum de teatru, apărut la editura Printech.
„Scrisoare fără litere” este „un roman iniţiatic, al încercărilor, al greşelilor, al deciziilor şi al transformărilor. Atât pe planul fantastic, cât şi pe cel real, personajele sunt confruntate cu propriile lor limite şi aleg să-şi schimbe viata. Evoluţia este posibilă dacă suntem uniţi, acesta este mesajul Scrisorii fără litere a Lucianei Grosu, scrisoare imaginară ce trece dincolo de toate barierele reale ce ne separă.”
„O lume diferită de a noastră, magică, diversă, surprinzătoare, contradictorie. O lume unde devenirea este cheia evoluţiei, unde fiinţele visează la cunoaştere, la perfecţiune, dar şi la libertatea oamenilor care au sentimente şi pot opta.”
„Am transpus într-o piesă de teatru povestea din romanul meu de debut. Eu sper că piesa mea va fi jucată cândva pe scena unui teatru.” – Luciana Brînduşa Grosu
Realitate imposibilă – teatru, 2009, editura Printech
Scrisoare fără litere, 2007, editura Paralela 45 (roman fantasy)
Realitate imposibilă, 2004, editura Humanitas Junior (roman fantasy)
Reîntoarcere (poeme), 2002 editura Pro Transilvania
Flori de ametist (poeme), 2000 editura Pro Transilvania
Poezii în următoarele antologii:
Săgetătorul – prima promoţie de tinere condeie a mileniului III, prof. dr. Tudor Opriş, 2002
Istoria debutului literar al scriitorilor români în timpul şcolii (1820-2000), prof. dr. Tudor Opriş, 2002
