Povestirile din ciclul „Vocile vikingilor” (Voicu Bugariu, ediţia a doua, colecţia „Maeştrii science fiction-ului românesc”, Editura Nemira 2013) urmează tiparele binecunoscute ale genului SF. Sunt povestiri clasice pe teme moderne, în stilul literaturii de anticipaţie de la noi şi de pretutindeni. Poate că lectura nu aduce nicio supriză cunoscătorilor…adevărata noutate reprezentând-o viziunea personală, subiectivitatea autorului român, reprezentant important al generaţiei sale şi al genului science-fiction în ţara noastră.

O primă deosebire între autorul român şi scriitorii din spaţiul anglo-saxon: accentul nu se pune pe tehnologie ( cu toate că tehnologia este şi de această dată omniprezentă şi într-un anume fel atotputernică), ci pe oameni şi pe imperfecţiunile lor. Oameni care, asemeni României izolată cultural de Europa în timpul regimului comunist, pierd adesea legătura cu ceva sau cineva: cu propriul corp ( „Sufletul”), cu timpul propriu („Pasiune dispărând”), cu realitatea („Albul zăpezii”), cu cei dragi („Plecări”, „Reîntoarcerea”), ori chiar cu Terra ( „Recital de balet vechi”).

Dacă în literatura străină pierderea unei legături esenţiale nu este aproape niciodată urmată de resemnare ( să luăm exemplul lui Ender din „Jocul lui Ender” de Orson Scott Card sau Raoden din „Elantris” de Brandon Sanderson), personajele luptându-se aproape până la epuizare pentru a redobândi statutul iniţial, eroii lui Voicu Bugariu acceptă destul de uşor şi de repede ceea ce li se întâmplă, chiar dacă faptele ţin de domeniul straniului („Alergătorul”) ori al nefirescului aflat la graniţa cu fantasticul („Pasiune dispărând”, „Albul zăpezii”). Există desigur o luptă, dar lupta este mai mult interioară, nu exterioară, şi se încheie de obicei prin revenirea la o seninătate înrudită cu depersonalizarea. Este cazul bărbatului care se lasă dat afară din propria casă de către o bătrânică şi alţi doi necunoscuţi :

„Această ultimă manevră îl aduse la marginea răbdării. Gluma mergea prea departe. Cine era, de ce-şi bătea joc de el ? […] Se apropie hotărât de bătrâna doamnă[…]Observă că seamănă mult cu bunica lui dinspre mamă, moartă cu puţini ani în urmă. Era numai bunătate. Zâmbi şi el, încălzit de duioşie retrospectivă. O ajută apoi, docil, să mute masa şi scaunele şi să ruleze covorul.” ( „ Albul zăpezii”)

Sau al femeii care treptat acceptă de bunăvoie ideea că soţul ei ar putea fi înlocuit de un soft inteligent :

„Creierul dovedi că foloseşte uneori logica afectivă. Discuţiile cu el îi deveniră necesare femeii. Într-o seară i se adresă cu numele soţului său. […]Femeia auzi vorbe vibrant poetice. Dacă ele n-ar fi fost rostite de alcătuirea grotească din faţa ei, ar fi avut acelaşi efect precum şoaptele de dragoste ale soţului său.” ( „Reîntoarcerea”)

Pasivitatea personajelor şi lipsa lor de iniţiativă ne duc cu gândul la motivul străvechi al „Mioriţei”, asociere cu atât mai plauzibilă  cu cât regăsim în povestirea „Dimineaţa” chiar imaginea omul învins de soartă care visează la contopirea cu natura, accesibilă doar prin moarte :

„O pală de vânt. Luna începea parcă să se măreacă, să vibreze tot mai argintiu. […]Luminiţele ciudate ale licuricilor pulsau. Se lăsă greoi pe pământ şi privi intens unul dintre viermii strălucitori. Lumina acestuia pulsa neliniştitor. Îşi apropie privirea. Un soare îi crescu pe retină, orbitor. Se lăsă pe spate cuprins de căldură şi apoi, pe neaşteptate, de frig. Soarele explodă tăcut şi păli. Întuneric.”

Cu toate acestea, deşi se remarcă influenţa arhaicului românesc, stratul SF nu are totuşi la bază moştenirea culturală autohtonă. Domină cultura europeană clasică, cultură care constituie fundalul şi cadrul de referinţă al aproape tututor naraţiunilor : baletul („Recital de balet vechi”), muzica simfonică clasică („În anul acela”), psihologia şi psihiatria („ Discutând despre mesaj”), progresul ştinţific ( „Vocile vikingilor”, „Plecări”). Se fac simţite şi ecourile noii epoci : presa, cinematograful, telefonul, calculatorul…noi tehnologii capabile să modifice relaţiile sociale.

Comunicările mediate de tehnologie apar însă ca fiind confuze, deformate, „bruiate” de gândurile sau intenţiile personajelor care transformă mesajul transmis prin maşină în altceva decât ar fi trebuit să fie.  Un exemplu este cel al astronautei pierdute în spaţiu, o fostă balerină care alege să danseze atunci când poate relua în sfârşit legătura cu Pământul, dansul ţinând locul oricărui alt mesaj către cei dragi şi anulând şi posibilitatea salvării :

„În salonul navei răsună tema tristă a lebedei, andante. Anda îşi schimbă hainele. Maioul, tutu-ul, poantele. Apare Odette, lebăda albă […] Pe Pământ, e seară. Pe toate canalele de televiziune emisiunile s-au întrerupt. Se transmite din spaţiu evoluţia unei balerine celebre. Balet vechi : Ceaikovski, Lacul lebedelor. Vrăjiţi, oamenii urmăresc zbuciumul graţios al lebedei albe. O tăcută şi orbitoare incandescenţă invadează deodată ecranele „(„Recital de balet vechi”)

Personajele lui Voicu Bugariu se avântă în largul oceanului cosmic la bordul navelor-maşini, asemeni vikingilor de demult, care, plini de curaj, navigau către un ţărm necunoscut. Însă oamenii viitorului au puţină încredere în tehnologia care-i împinge înainte. Civilizaţia Occidentului crede cu tărie că tehnologia îi apropie pe oameni, mai mult decât îi îndepărtează unii de alţii. În contrast, în „Vocile vikingilor”, tehnologia rareori restabileşte legăturile, şi atunci când o face, o face într-un mod grotesc, ca în cazul femeii din „Sufletul” care regăseşte ( o parte din ?) conştiinţa soţului său închisă într-un aparat, aparat care „conservă” tot ce a mai rămas din omul altădată plin de viaţă.

Şi totuşi, în ciuda scepticismului privind tehnologia, autorul plăteşte uneori tribut fascinaţiei pentru ecrane – tenta SF pierzând când-şi-când teren în faţa uimirii naive datorate descoperirii posibilităţilor oferite de transmiterea imaginilor la distanţă:

„Nu prea înţeleg mare lucru din toate acestea. Nu pricep cum de am acceptat să vin la film. Costumele sunt totuşi frumoase.[…] Sunt nişte cosmonauţi, trec prin întâmplări periculoase, cam asta. […] Am mai văzut o dată acest film. Eu nu zic nimic de rău. Este un film frumos.” („Cinema”)

Tehnologia permite în egală măsură o evadare din cotidian, evadare care poate aduce mai multă înstrăinare, dar mai puţină durere:

„Ar ajunge în faţa scării pe unde va urca în navă, iar situaţia ar deveni mai puternică decât el. Ar zâmbi larg, arătându-şi dantura de actor hollywoodian, golit în chip miraculos de orice îndoială sau nedumerire. […]O fotografie a acestui zâmbet va fi vizibilă în toate publicaţiile. Fata ar vedea-o şi poate ar fi în final obsedată de ea. Imaginea triumfului sportiv ar tinde să înlocuiască ce ştia ea despre el. Ea l-ar admira tot mai mult, obţinând astfel un sentiment cu mult mai confortabil decât iubirea.” („Plecări”)

Câteodată martoră a eşecului oamenilor, câteodată cauză a crizei, tehnologia rămâne totuşi în plan secundar, dând timp oamenilor să se resemneze şi să-şi accepte destinul. Nu există soluţii ori alternative: personajele fac  în cele din urmă pace cu pierderile, plecările şi rătăcirile interioare şi exterioare. Nu există un vinovat anume şi de aceea nu există nici vină.

Regretul spectatorului: de fiecare dată „filmul” se rupe înaintea ca povestea să ajungă la o concluzie. Mesajul transmis de vikingi rămâne incomplet, fragmentar şi îndepărtat de cititorul aflat în căutarea unei explicaţii ori sens. Vikingii nu pot reînvia în realitatea noastră, căci reprezintă o lumea care a dispărut  înainte de a fi aşternută pe hârtie. Putem numai să ne imaginăm cum s-ar fi sfârşit călătoria.

© Luciana Brîndușa Grosu

Luciana Brînduşa Grosu (n. 12 decembrie 1987) este scriitoare de ficţiune speculativă, poetă, laureată a Premiului de încurajare Eurocon 2010, autoarea a cinci volume publicate, membră a Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy.

A început să scrie poezie încă din clasa a treia. La doar treisprezece ani, a obţinut distincţia pentru poezie la categoria de vârstă a Concursului Naţional „Tinere Condeie”.

„A recidivat” în anul 2001, cu Premiul Special al Revistei „Examene” pentru debut literar şi, din nou, Premiul I la Concursul Naţional „Tinere Condeie”, iar în 2002 a obţinut Premiul I Internaţional al Revistei „Je Bouquine”, Bayard Presse, şi Premiul Special al Juriului la Festivalul Naţional de Poezie „Nichita Stănescu”. În 2005, i s-a decernat Premiul Juriului pentru Debut la Festivalul Naţional de Creaţie „Mihai Eminescu”. Este câştigătoarea concursului internaţional de eseuri „Learning to live together promoting tolerance and diversity in globalised societies”, organizat de GOI PEACE FOUNDATION, Tokyo 2006.

„Pentru Luciana Brînduşa Grosu viaţa înseamnă poveste. La o masă de lucru, aflată într-un apartament din Bucureşti, se petrece ceva straniu: o tânără blondă şi timidă construieşte o lume pentru cititori. Şi o face cu precizia unui arhitect plin de imaginaţie, care ştie că pentru a spune o poveste e nevoie de două lucruri: inocenţă şi iubire.”

În anul 2004, Lucianei i-a apărut, la editura Humanitas, primul roman, „Realitate imposibilă”, pe care l-a transformat apoi într-un volum de teatru, apărut la editura Printech.

„Scrisoare fără litere” este „un roman iniţiatic, al încercărilor, al greşelilor, al deciziilor şi al transformărilor. Atât pe planul fantastic, cât şi pe cel real, personajele sunt confruntate cu propriile lor limite şi aleg să-şi schimbe viata. Evoluţia este posibilă dacă suntem uniţi, acesta este mesajul Scrisorii fără litere a Lucianei Grosu, scrisoare imaginară ce trece dincolo de toate barierele reale ce ne separă.”

„O lume diferită de a noastră, magică, diversă, surprinzătoare, contradictorie. O lume unde devenirea este cheia evoluţiei, unde fiinţele visează la cunoaştere, la perfecţiune, dar şi la libertatea oamenilor care au sentimente şi pot opta.”

„Am transpus într-o piesă de teatru povestea din romanul meu de debut. Eu sper că piesa mea va fi jucată cândva pe scena unui teatru.” – Luciana Brînduşa Grosu

Realitate imposibilă –  teatru, 2009, editura Printech

Scrisoare fără litere, 2007, editura Paralela 45 (roman fantasy)

Realitate imposibilă, 2004, editura Humanitas Junior (roman fantasy)

Reîntoarcere (poeme), 2002 editura Pro Transilvania

Flori de ametist (poeme), 2000 editura Pro Transilvania

Poezii în următoarele antologii:

Săgetătorul – prima promoţie de tinere condeie a mileniului III, prof. dr. Tudor Opriş, 2002

Istoria debutului literar al scriitorilor români în timpul şcolii (1820-2000), prof. dr. Tudor Opriş, 2002