Voi aborda această cronică de carte în același fel în care am abordat și cartea, adică povestire cu povestire, lăsând prefața pentru la final. Nu am dorit să încep lectura cu prin a trece în revistă explicațiile doamnei Antuza Genescu, în calitatea de antologator al volumului, dintr-un instinct de conservare care-mi spune să trag eu însumi concluziile și abia apoi să le compar, nu să mă oblig – ceea ce probabil m-aș fi trezit făcând – să mă aliniez modelului. Prefer să observ fenomenele unul câte unul și doar apoi să caut tiparul, decât să forțez evenimentele să i se alinieze. Vă invit, așadar, dacă găsiți – la fel ca mine – tentația de a privi prin prisma antologatorului prea mare, să lăsați această prismă pentru la urmă, eventual pentru o a doua lectură, și să parcurgeți volumul cu mintea perfect deschisă.
Acestea fiind spuse, să începem trecerea în revistă a operelor care-l compun.
Și vom începem cu nuveletă „Adevărul despre expediția Starky” de Liviu Radu. Având acțiunea plasată într-un timp pe care-l simțim ca fiind cel prezent, textul pare oarecum rupt în două, debutând cu o cronică morbidă a ceea ce este încă, din păcate, realitatea africană a zilelor noastre, un peisaj hâd al ororilor conflictelor etnice fără sens, generate pe de o parte de arbitrarul trasării frontierelor, iar pe de altă parte de natura umană perversă și sadică, și continuând apoi, fără a schimba cadrul general, pe coordonate de SF, aducând în discuție contactul cu entități străine, sub influența catalizatoare a unui drog neuro-stimulator, sub îndrumarea unui inițiat cu origine bizară. Entitățile nu sunt însă descrise în niciun fel, singur efectul lor asupra persoanelor contactate fiind mărturie a prezenței lor.
Ce atrage la această operă, pe lângă scriitura așezată și seducătoare a lui Liviu Radu, este dialogul personajelor, elucubrațiile lor despre „corectitudinea politică” sau alte subiecte – dintre care, evident, nu putea lipsi cel al contactului cu entitățile străine –, dialog care pregătește foarte bine terenul pentru evenimentele deschise interpretărilor ce urmează să se întâmple și pentru finalul confuz.
Următoarea povestire, „Migrația” de Aurel Cărășel, schimbă registrul, desfășurându-se pe coordonate familiare nouă, într-un cadru autohton. Având în prim-plan drama unui profesor de desen apăsat de probleme materiale cotidiene, precum sărăcia, despărțirea de familie, insuccesul profesional, viciile de tot felul, textul aduce în discuție dintr-o perspectivă inedită fenomenele care au condus la așa-zisa dispariție a dinozaurilor, pe care o combate cu o argumentație abracadabrantă – și nu prea.
Având numeroase accente de comedie inserate, personajul principal preia pista uimitoarei descoperiri pe care un elev e pe cale să o facă, pistă care, cu cât o urmează mai în profunzime, cu atât îl duce către sofisme tot mai stranii. Însă când e pe cale să pună toate piesele la locul lor și să refacă puzzle-ul, constată că oamenii-cheie dispar miraculos, iar viața sa revine, printr-o neașteptată întorsătură de situație, la mediocritate. Sau poate că nu? Cine știe, totul depinde de efortul său creator.
Ajungem astfel la povestirea lui Daniel Haiduc – „Întâlnire cu Rhumbii”. Dacă în precedentele două entitățile străine erau doar insinuate sau introduse doar prin prisma efectelor prezenței lor, autorii alegând să nu dea forme concrete, iată că, în sfârșit, avem o proză care nu se teme să atribuie forme celor din alte lumi și ne oferă prima variantă materială, vizibilă și tangibilă, a extratereștrilor.
Scrisă la persoana întâi, din perspectivă dublă, proza confruntă pe scena selenară a viitorului spațial al omenirii două personaje-idei, ambele sub acoperire, fiecare jucându-și rolul cât mai credibil cu putință. Duelul lor derivă chiar din ideea de bază a acestei antologii, și anume cea de contact între civilizații. Bineînțeles că, atunci când e confruntat cu existența dovedită a unei specii inteligente extraterestre, mai mult, când se vede împărțind cu ea un spațiu atât de apropiat de propria casă, omul poate aluneca foarte ușor pe panta instinctivă a fricii de necunoscut sau a fundamentalismului religios, ambele având ca rezultat imediat respingerea. Însă există și toleranță. Care din ele va avea câștig de cauză? Dar în cazul celorlalți? Judecă ei oare într-un mod similar, comprehensibil?
Cu totul altfel – mult mai clare, deși nu explicite – sunt relațiile dintre societatea umană și cea străină prezentate în proza „O insulă la marginea lumii” a Dianei Alzner. (O idee similară dar mult mai schematic prezentată am găsit și în foarte scurta povestire „Shaba” de Rodica Bretin.) Așezată în autohtonul imediat post-apocaliptic, narațiunea gravitează în jurul tumultului sufletesc al unei femei căreia-i sunt răpite persoanele dragi și care se vede nevoită să-și asume postura de martoră neputincioasă a robiei în care au căzut toți ai ei. Și a decadenței societății umane, subordonate la nivel mental.
Frazele au forță, angoasa iese din fiecare pagină, puterea trăirilor pe care Diana Alzner reușește să le pună pe hârtie este remarcabilă. Iar când poveștile din poveste ale cele două protagoniste revelează ițele țesăturii care a condus către actualul status-quo, durerea nu este cu nimic diminuată. Totul pentru ca, atunci când ultima decizie se lasă așteptată, umanitatea să-și spună ultimul cuvânt. Oricare ar fi prețul de plătit.
Schimbând radical registrul imagistic, povestirea „Secvență de zbor” de Ioana Vișan ne poartă într-un viitor îndepărtat, pe o lume stranie. În căutare de resurse, umanitatea calcă pe alte planete, pe care, deloc surprinzător, întâlnește ciudate forme de viață. Nu se poate să nu se remarce similaritățile la nivel conceptual cu Solaris-ul lui Lem, atâta vreme cât avem mâzga care gândește – în termeni foarte apropiați rațiunii umane –, și meduzele plutitoare. Însă spre deosebire de romanul mai sus menționat, în textul de față eforturile pentru găsirea unei posibilități de comunicare cu celelalte entități le face mâzga, și nu oamenii. În final, se pare că fascinația zborului rămâne singura aspirație comună.
De remarcat monologul inteligenței străine și modul în care încearcă să interpreteze structura umană.
Readucându-ne pe vechiul Pământ, George Lazăr ne pune din nou în fața declinului tehnologic al umanității conduse de o specie extraterestră, însă, spre deosebire de „O insulă la marginea lumii”, subordonarea din opera sa „Cum să prinzi un extraterestru viu și nevătămat” este mult mai blândă, asupritorul spațial oferind ajutor în schimbul tributului pe care-l cere. Continuând comparația cu proza a Dianei Alzner, remarcăm și lipsa condiționării mentale care, invariabil, conduce spre revoltă.
Însă, văzută prin ochi de copil, societatea post-tehnologică poate fi privită și ca o întoarcere la vârsta inocenței, mai ales din perspectiva revelației naturii ființelor invadatoare, a motivației acestora și a finalului în manieră optimistă.
Mult mai abstract este textul „John & John” al lui Mircea Liviu Goga, care propune o perspectivă dublă, cu lumi aflate în antiteză – junglă versus oraș –, cu personaje care-și alternează existența, fiindu-și unul celuilalt vis. Ca și în cazul prozei lui Liviu Radu, pentru ca revelația să se poată întâmpla este nevoie de-un catalizator, de-un drog – mai exact de un complex de droguri, ayahuasca / LSD –, respectiv de un instructor inițiat, în cazul de față un duo de șamani, unul autentic și unul urban. Însă aici revelația nu aduce cu sine ființele din afară, ci le unifică pe cele dinăuntru, într-o singură entitate.
Penultimul text îi aparține Ștefanei Czeller și se intitulează „Lună sângerie”. Fiind – în mod cu totul surprinzător pentru această autoare – o comedie, ne duce într-un mediu rural, cel mai probabil autohton, judecând după numele personajului principal, în care, într-o noapte, mai-sus menționatul personaj are parte de o întâlnire de gradul patru (sau cinci?), fiind răpit și adus la bordul unei farfurii zburătoare.
Din cine știe ce motiv, proza m-a dus cu gândul la filmul „Jandarmul și extratereștrii” cu Louis De Funès, structura fizică și emoțională a extraterestrului fiind, se pare, foarte similară celei umane. Astfel, răpitorul gustă din plin din plăcerile gastronomice și bahice cu care este ademenit, apreciind deopotrivă și discuția de la suflet la suflet, în urma căreia își schimbă decizia inițială.
Evoluând pe un spațiu foarte restrâns, această povestire nu-și propune foarte multe, rezumându-se la două personaje și trei cadre, însă reușește prin umorul dialogurilor și monologul personajului principal să transmită suficient. Mai ales că a doua dimineață aduce cu sine incertitudinea.
Și iată-ne ajunși și la ultima proză a volumului, nuveleta „Iar visezi femei” a lui Cristian Mihail Teodorescu. Din nou avem de-a face cu un profesor, de data asta universitar, sărac, cu probleme în amor – probleme care tind să degenereze în obsesie. Întâlnirea acestuia cu un prieten vechi îi aduce o radicală schimbare în destin, aflând că obsesia sa pentru femei și frustrările sale sexuale, care adesea se transformau în vise erotice, sunt, de fapt, calități foarte apreciate la „institutul” pe care acesta îl conduce. Când însă motivele pentru care visele erotice ar putea fi interesante îi dau ghes să facă unele investigații… este deja cam târziu. Care erau acestea? Ei bine, putem doar presupune că aveau de-a face cu înțelegerea modului de gândire al oamenilor (bărbaților), cu răpirea și stocarea gândurilor și subjugarea gânditoprilor.
De către cine?
Greu de spus. Căci ambiguul este menținut până la sfârșit, această proză putând fi interpretată în multe chei, acțiunea inteligențelor străine fiind doar una dintre ele.
Ce impresionează – ca la toate scrierile marca Mihail Teodorescu de altfel –, este bogăția științifică. Paralela dintre matematicile speciale și literatură este – trecând peste dificultatea raționamentului care necesită ceva cunoștințe de matematică – surprinzătoare și interesantă, ea apărând episodic sub forma dialogului dintre profesorul ratat și minunatele sale studentele, cele pe care individul le identifică prin numele mic și locul nașterii.
Poate că, dacă n-aș fi citit recent Senzoriada, felul în care vocea autorului se prezintă la un moment dat pe sine însăși și intră în dialog direct cu personajele sau ieșirea din mare a femeilor mi s-ar fi părut mai trăgătoare. Așa însă… le-am luat doar ca pe un mic capriciu al autorului.
Bun, acum că am trecut prin toate prozele, să ne aruncăm o privire și la prefață, pentru a vedea motivarea alegerii textelor și ordonării lor în volum. Per ansamblu, cele indicate în prefață mi-au sărit și mie în ochi. Există o alternanță plăcută între cadrul pur românesc și cel internațional (fie el cosmic sau terestru, nespecificat), între unele acțiuni care se desfășoară pe Pământ și altele care au loc pe alte lumi, între stiluri și abordări, între tragism și comedie.
Observăm și unele reluări, cum ar fi revelația prin drog, lumea post-tehnologică sau personajul profesor ratat, precum și înclinația – prezentă în cele mai multe proze – spre cadre fruste, reci, spre personaje neîmplinite, spre viață plină de lipsuri, chiar și în cazul prozelor cu caracter comic.
Și mai observăm înclinația autorilor spre latura profund umană, lăsând – cu mici excepții – „extratereștrii” nedefiniți, la nivel pur conceptual, insinuându-se prin efectele acțiunilor lor asupra oamenilor.
Una peste alta, un volum foarte plăcut, atât pentru iubitorii de SF – deși nu neapărat a celor cu înclinații spre SF-ul „de consum” – cât și pentru cititorii de mainstream, pentru cei care caută analiza naturii umane și mai puțin anticipația tehnologiei. Este un volum al trăirilor și nu al formelor, al umanului și nu al tehnologicului, al psihologicului și nu al vizualului. Dacă omul ar sta față în față cu extraterestrul, oglinda acestui volum ar surprinde fața omului. Cu extraterestrul ghicindu-i-se vag în iris.