Ziua când lumea s-a întors cu susul în jos

În ziua aceea, lumea s-a întors cu susul în jos.

N-am ştiut de ce s-a întâmplat aşa. Unii dintre noi s-au întrebat dacă fusese vina noastră. Dacă ne rugaserăm unor zei nepotriviţi sau rostisem vorbe nepotrivite. Dar nu asta fusese cauza – lumea pur şi simplu se răsucise cu fundul în sus.

Oamenii de ştiinţă care au fost suficient de norocoşi ca să supravieţuiască evenimentului au afirmat că gravitaţia nu dispăruse, ci se inversase, ca şi când planeta noastră şi-ar fi pierdut brusc masa şi ar fi fost înconjurată de un obiect de dimensiuni colosale. Persoanele religioase, destul de ghinioniste ca să supravieţuiască miracolului, au spus că viaţa e un compromis, dai, însă şi iei, şi că acum, în sfârşit, Dumnezeu, după atâţia ani în care a dat, a mai şi luat. Dar nu exista niciun obiect colosal, iar a fi luat de Dumnezeu e un dat îndoielnic.

A fost ca un fulger lovind un cer senin, la 10:05 dimineaţa: un moment, unul magic, în care îi vedeai pe oameni plutind în aer în camerele lor, cu susu-n jos, în poziţia în care îi surprinsese evenimentul – amatori de cafea bând cafea din ceşti răsturnate, îndrăgostiţi agăţându-se unul de trupul celuilalt, în alunecare, bătrâni bâjbâind după meşele care le cădeau, copii scâncind şi pisici miorlăind – lumea înconjurată de propriile bunuri, devenite asteroizi. A fost un moment de nebunie totală, îngheţat în timp.

Apoi au început icnetele şi zdrăngăniturile, răcnetele şi ţipetele. Un adevărat pandemoniu. Ne-am izbit de tavane şi ne-am trezit zdrobiţi sub rămăşiţele vieţii noastre. Trosneau cranii. Se rupeau gâturi. Ricoşau bebeluşi. Cei mai mulţi dintre noi au murit pe loc sau au ieşit, zguduiţi de convulsii, prin găurile din tavanele de ghips. Supravieţuitorii zăceau buimaci peste ei, încercând să priceapă ce s-a întâmplat.

Dar vai de cei care erau afară. Înainte de a-şi da seama cineva că cerul nu mai e deasupra, ci dedesubt, oamenii au început să cadă de pe suprafaţa Pământului. Într-o clipă, cerul s-a umplut de oameni în rostogolire, haine fluturând, câini zbătându-se, maşini plonjând, ţigle zdrăngănind, vaci mugind şi frunze de toamnă dansând în vârtejuri colorate, care aprindeau cerul. Cei care stăteau pe terase au aterizat, din tumbă în tumbă, pe copertine care scârţâiau, privind peste marginea lor, în prăpăstii neînchipuite. O cârtiţă care-a scos nasul din pământ a fost înhăţată de gravitaţia inversată, iar o balenă care sălta pe deasupra valurilor nu s-a mai scufundat niciodată în ocean. Sătulă de povară, Mama Terra s-a scuturat de tot ce nu era bine prins de suprafaţa ei. A zvâcnit o dată şi totul s-a prăbuşit în atmosferă. Avioane, sateliţi şi staţii spaţiale au pierit în vid, până şi Satelitul Tată, Luna, a fost împins departe de noi. L-am văzut cum se micşorează treptat, aterizând pe propria lui orbită subţire, în jurul Soarelui. Nici măcar nu şi-a luat la revedere.

Iar eu?

Stăteam întins pe canapea, fără să fac nimic. Nu citeam, nu mă uitam la televizor. Dacă ar fi venit sfârşitul lumii, nici n-aş fi ştiut.

Mă holbam la telefon, aşteptând să mă suni.

* * *

Era a doua oară, în două zile, că venise sfârşitul lumii. Prima dată a fost cu o zi înainte, când ţi-ai coborât privirea şi mi-ai spus: „Eu sunt de vină, nu tu.” A fost ultima minciună dintre noi, de fapt, prima din afara noastră, pentru că tu nu mai voiai să existe „noi”. Ceea ce am simţit a fost cel mai bun lucru din viaţa mea, pentru că îmi fuseseşi o povară. Fără mine. Voiai să fii fără mine.

Inima mi s-a frânt în bucăţi risipite pe peretele abdominal. În hălci mari de durere grea şi ameţitoare, de disperare în faţa calmului cu care rostiseşi cuvintele acelea, fără să ştii că era cel mai dureros lucru pe care a trebuit să mi-l spui vreodată, că ai prefera să mori de o mie de ori decât să trebuiască să mi-l spui. Ai fost dragostea vieţii mele şi nu mi-a trecut niciodată prin minte că ai putea să mi-o iei. M-am străduit să mă prefac că înţeleg, că nu te condamn că nu vrei să mai încercăm, că frustrarea şi durerea mea nici nu se compară cu frustrarea şi durerea ta. Te iubeam atât de mult, încât nici să mă supăr pe tine nu puteam.

Stăteam amândoi pe coridor. Am reuşit să îngaim:

— Eşti foarte, foarte, foarte sigură?

— Nu. Da.

— Ai spus „nu”.

— Da.

— Dar n-am putea…

— Nu.

— Dar n-am putea…

— Nu, Toby. Îmi pare rău.

În liniştea lăsată peste noi, mi-am auzit răsuflarea tremurată. Te jucai stânjenită cu poşeta, nu ştiai cum să deschizi mai repede uşa din faţă. Ce loc oribil, absolut oribil, e un coridor – nici nu vii, nici nu pleci. Mi-am luat inima în dinţi şi te-am întrebat:

— Deci nu mai suntem…

Într-un sfârşit, te-ai uitat la mine cu lacrimi în ochi şi ai dat din cap încet, în semn că nu. Am încercat inutil să-mi ascund lacrimile. Şi ţie ţi-a fost greu. Ne-am ţinut în braţe clipe lungi, ne-am strâns la piept, te-am lipit de mine, de parcă era cel mai greu lucru pe care îl făcusem vreodată. Apoi te-am lăsat să pleci.

Ţi-am zâmbit printre lacrimi.

Mi-am zâmbit printre lacrimi.

— Omnomnom? te-am întrebat.

— Nomnomnom, mi-ai răspuns.

Pe urmă, ai coborât scările şi-ai dispărut.

În prima jumătate de oră, m-am decis să mă port ca un om matur, întreg la cap, şi să nu cedez. Mi-am înăbuşit lacrimile şi m-am apucat să spăl vasele. Dar, în timp ce urma buzelor tale de pe pahar se dizolva în clăbuci, mă bântuiau viziuni în care alţi bărbaţi mângâiau pielea pe care voiam s-o mângâi eu, sărutau gura pe care voiam s-o sărut eu şi regulau fata cu care făcusem eu dragoste în atâtea nopţi lungi. Viziunile m-au făcut să atac vesela cuprins de atâtea regrete fără rost, încât paharele au tremurat de frică şi s-au ascuns pe sub farfurii, iar eu am cochetat cu ideea îngrozitoare, dar tentantă, de a sparge unul de tejghea şi a-mi tăia venele cu cioburile. Mai târziu, în aceeaşi după-amiază, am observat că-ţi schimbaseşi statutul de pe Facebook în „singură”, deşi îţi trebuiseră săptămâni întregi să accepţi varianta „într-o relaţie”. Mi-am aruncat laptopul în maşina de spălat vase. În seara aceea, pustiul pe care l-ai lăsat în urmă a coborât peste mine dintr-o dată şi m-am trezit singur, singur cu toată suferinţa mea.

Târziu de tot, mi-ai trimis un mesaj pe telefon. Zăceam pe canapea, nici treaz, nici adormit. Cioburile inimii mele frânte îmi ţopăiau prin stomac.

Bubbles e încă la tine. Trec să-l iau mâine.

Atât. Nu Eşti acasă mâine? sau Poate mai stăm de vorbă despre asta. Nu Ce-ar fi să ne pregăteşti un ceai de mentă marocan?, care îţi place aşa de mult, nici măcar Cum eşti? Doar atât: Trec să-l iau mâine. Din partea cealaltă a camerei, Bubbles se holba prin apa tulbure din acvariu. Mai mult decât orice altceva, privirea lui transforma realitatea în ireversibil.

O, Sophie, îmi eşti incredibil, teribil şi inimitabil de dragă. De ce a trebuit să-mi faci aşa ceva?

* * *

Când s-a întâmplat, aveam o pernă decorativă pe faţă. Poate încercam să mă izolez de lumea care se rostogolea, literalmente, peste mine. Aşa că am aterizat foarte lin pe tavan. Ghipsul mi-a atenuat căderea; mulţumită spătarului canapelei, nu mi s-au rupt oasele. Ameţit, m-ar târât afară de sub ea. N-aveam nicio zgârietură.

Primul lucru pe care îl simţi după ce gravitaţia s-a inversat şi s-a potolit agitaţia iniţială nu e un şoc, ci dezorientare. Nici măcar nu mi-am dat seama că aterizasem pe tavan şi că livingul meu era cu susu-n jos. Nu m-am gândit la un cutremur, deşi urla alarma aeriană. Înainte de a reuşi să-mi adun gândurile, am văzut ceva printre piesele de mobilă aruncate, plantele rupte, pământul risipit din ghivece, sârmele atârnate şi tablourile cu tine şi cu mine, sparte – ceva care mi-a îngheţat sângele în vine.

Acvariul se făcuse ţăndări.

Bubbles se zbătea într-o  baltă, printre cioburi, speriat.

Atunci mi-a sunat telefonul.

L-am găsit sub un colţ răsucit de covor, dar în acelaşi moment s-a oprit alarma aeriană şi telefonul a amuţit. Când am verificat ecranul şi am văzut că tu mă sunaseşi, inima mi-a luat-o razna. Am încercat imediat să te sun înapoi, dar nu era semnal. Am încercat încă o dată şi încă o dată, orice se întâmplase, tu supravieţuiseşi, ai încercat să mă suni înainte să cadă reţeaua, iar Bubbles a făcut un salt, într-o ultimă încercare de a-mi atrage atenţia, cu răsuflarea întretăiată, ca un peşte pe uscat, apoi a rămas nemişcat, pe moarte.

Eu eram viu.

Tu erai vie.

Bubbles era viu.

Imediat am început să scormonesc printre resturi, dar cel mai potrivit lucru pe care l-am găsit la repezeală a fost sticla ta de 7-Up, pe jumătate goală. Am scuturat-o cu toată puterea, ca să scot dioxidul de carbon din lichid. Mi-am înmuiat degetele în balta de pe jos, printre cioburi, şi am umezit solzii portocalii ai lui Bubbles. Carasul nerăbdător a zvâcnit din coadă, vrând parcă să mă convingă să mă grăbesc. Am băut o înghiţitură, am constatat că lichidul nu mai avea acid, l-am vârât pe Bubbles în sticlă şi mi-am ţinut respiraţia până când l-am văzut că înoată mulţumit.

Peştele se împacă bine cu lămâia.

Când am întors capul spre fereastră şi m-am uitat afară, lumea a început să se clatine dintr-o dată. Locuiam la ultimul etaj al unei clădiri de apartamente cu trei niveluri. Casele din partea cealaltă a parcului atârnau cu acoperişul de pe suprafaţa Pământului care acum se afla deasupra mea, gemând sub propria-i greutate. Acoperişurile rămăseseră fără ţigle, copacii atârnau şi ei cu rădăcinile în sus, ca leagănele, toboganele şi rufele puse pe sârmă din grădina vecinului de vizavi de mine. Mut de uimire, am luat sticla în care nenorocosul Bubbles căuta cu buzele oxigen chiar la suprafaţa lichidului, şi m-am târât pe tavan, peste canapeaua răsturnată, spre fereastra răsturnată. Acolo m-a izbit atmosfera grea, ca un val ameţitor. Pentru o clipă, am rămas împietrit, îmi era teamă şi să plâng, ca nu cumva lacrimile mele să fie prea grele pentru tavanul care se legăna. Scena de afară contrazicea în aşa măsură legile naturii, încât am vrut să mă prind de cadrul ferestrei ca să nu cad în sus, însă gravitaţia mă ţinea lipit de tavan şi numai stomacul meu se zguduia.

N-am văzut decât un singur om: o femeie agăţată de gardul terenului de joacă.

Atârna de stâlpi, i se albise încheieturile, picioarele i se bălăngăneau în gol. Stătea cu spatele, nu-i vedeam faţa. Avea pe braţe două sacoşe Kroger enervante, care o trăgeau în jos.

M-am ridicat cu mare grijă şi am deschis fereastra răsucită. Cu inima cât un purice, ţinându-mă bine de cadru, m-am aplecat în afară.

— Doamnă?

A tresărit când mi-a auzit vocea, dar s-a temut să privească în jos, nu cumva să-şi piardă echilibrul şi să-i alunece degetele.

— Am nevoie de ajutor! mi-a strigat, uluitor de calmă pentru poziţia precară în care se afla.

— Ce s-a întâmplat?

— E Crăciunul, nu? Nu mai rezist mult!

— Aşteptaţi! Ţineţi-vă tare!

— Nici nu intenţionam altceva!

— Mă scuzaţi! Am vrut să zic… Vin să vă ajut!

Printr-o coincidenţă nefericită, osia ruginită de la roata bicicletei mele care atârna, cu vreo şapte metri mai sus, de lanţul cu care o legasem de rastel, şi-a găsit să se rupă chiar atunci. Roata a rămas agăţată, dar cadrul a alunecat şi mi-a făcut geamul ţăndări. Speriat, am scăpat sticla de 7-Up. Mi-a zburat din mână şi-a aterizat pe fundul jgheabului de scurgere, unde s-a rostogolit… şi s-a oprit chiar la marginea lui. N-aveam cum să ajung la ea.

Bubbles, într-o criză de hiperventilaţie, înota dintr-un capăt la sticlei în celălalt, atât cât îl ajutau aripioarele lui delicate. Mi-am mutat privirea de la peştişorul chinuit la femeia care atârna periculos – „Te rog, grăbeşte-te!” îmi striga – şi, deodată, ţi-am văzut chipul. Încercaseşi să-mi dai telefon.

Într-o lume cu susu-n jos, tu erai singura care conta. M-am redresat şi m-am deplasat cu atenţie prin haosul din living, unde atârnau fâşii de linoleum, iar apa din bazinul toaletei se adunase pe tavan şi trecuse şi pragul bucătăriei, înalt până la genunchi. Dezastrul era şi mai mare acolo, dacă aşa ceva era posibil: uşile dulapurilor atârnau rupte din balamale, tacâmurile căzuseră din sertarele deschise, cratiţele şi tigăile alunecaseră de pe rafturi, iar în tavan era o gaură cât casa, prin care căzuse frigiderul şi se vedea acum lumina soarelui. Iute, iute, în vârful picioarelor, am întins mâna spre dulapul de jos, m-am trezit îngropat în ustensile de bucătărie când am deschis uşa, dar am găsit în el ceea ce căutam: frânghia cu care asiguram rulota.

Sfârşitul lumii împarte oamenii în două categorii: eroi şi laşi. Când femeia atârnată de gard şi-a făcut, în cele din urmă, curaj să privească peste umăr şi m-a văzut coborând pe fereastră, cu un capăt al frânghiei legat de canapeaua din living şi cu celălalt prins în jurul taliei, probabil că m-a inclus printre cei dintâi. Neştiind că mă copleşise un val de teamă în aceeaşi clipă, a rostit „slavă Cerului”. Şi, nu peste mult, în timp ce mă întindeam şi mă încordam şi mă aplecam, străduindu-mă din toate puterile să apuc sticla de pe fundul jgheabului, femeia s-a prăbuşit brusc, cu gândul la o viaţă lungă şi rodnică, şi nici voi, nici eu nu-i vom şti niciodată numele.

Sfârşitul lumii – fiecare pentru sine.

Tu m-ai învăţat asta, Sophie.

Era periculos şi imposibil să ajung la sticla de 7-Up de pe fereastră. După ce am tras două guri zdravene de aer, m-am aventurat pe jgheab, ţinând frânghia cu stânga, şi am înaintat cu paşi târâţi, centimetru cu centimetru, pe marginea prăpastiei fără fund, cu obrazul lipit de geam. Eram îngrozit. Doi metri… unu şi jumătate… unu, până când funia s-a încordat, iar eu m-am lăsat în genunchi foarte, foarte încet şi am întins mâna. Am atins dopul sticlei cu buricul degetelor… iar jgheabul a cedat şi a căzut, odată cu mine, în prăpastie.

Lumea se învârtea în jurul meu. Am strâns din pleoape şi din fălci, aşteptând să se rupă funia. O smucitură, zbang, stomacul meu ţop-ţop prin abdomen, canapeaua buf de cadrul ferestrei, iar eu alunec, vup, moale ca o păpuşă de cârpe.

A trecut o eternitate până când m-am oprit şi m-am silit să deschid ochii.

Atârnam cam la un metru sub streaşină şi un an-lumină de sol. Funia îmi tăia pielea din jurul taliei. Mi-am dat seama că ţin sticla în mână. Bubbles înota pe spate, dar a deschis ochii miraţi când am bătut speriat în plastic.

Acum că, în sfârşit, mă bucuram de o clipă de linişte – un cuvânt rareori folosit într-un context mai relativ – aveam timp să reflectez la situaţie. Pământul din perspectivă inversată e o privelişte superbă şi înfricoşătoare în acelaşi timp: un tavan care atinge orizontul, dar nimic dedesubt. Un nimic enorm. Fără ţipete sau sirene. Numai la distanţă, scârţâitul continuu al lucrurilor care se frâng şi dispar în adâncuri, printre păsări dezorientate, care caută un loc unde să coboare, dar, din nefericire, se prăvălesc în cosmos.

— Nu ştii cât e ceasul? am auzit un glăscior.

M-am întors în direcţia lui, lovind neantul cu picioarele. Cele două leagăne de pe terenul de joacă atârnau în aer de cadrul lor albastru. Într-unul stătea o fetiţă cu trei codiţe strâmbe şi dădea din picioare. Se uita la mine strângând lanţurile cu pumni delicaţi.

— Ă… nu te teme, i-am spus, nu prea convingător.

— Am vrut să urc atât de sus, cât să ating cerul. Mami mi-a zis să nu mă leagăn prea sus, că mă dau peste cap. Dar eu tot m-am legănat şi acuma nu mai pot să cobor.

— Asta-i… neplăcut, am bolborosit.

Mi-am dat seama imediat că încercam să mă îndepărtez de fetiţă. Nu puteam face nimic pentru ea. Stătea pe un leagăn, la vreo şase metri sub mine. Ar fi putut la fel de bine să fie pe Lună. Am încercat să mă mişc din poziţia precară în care mă găseam.

— Pe mine mă cheamă Dawnie, mi-a spus fata de pe Lună.

— Ăăă… Bună.

Am pus sticla de 7-Up în buzunar.

— Sunt mare. Am cinci ani.

— Ăăă… Bine.

Am început să urc pe funie.

— Nu ştii cât e ceasul? Mami a zis două minute, pe urmă mergem acasă, că trebuie să pună cumpărăturile deoparte. Numai că nu ştiu cât fac două minute.

M-am oprit.

M-am gândit la femeia cu sacoşele Kroger şi atunci m-a izbit pierderea tuturor vieţilor din lume; viaţa acelei femei nefericite, dar şi a fetei din leagăn, viaţa unei mame şi viaţa unui copil, viaţa îndrăgostiţilor şi inimile lor frânte, viaţa ta şi a mea. Vieţi rostogolite pe podea ca perlele dintr-un şirag rupt, risipindu-se prin casă şi dispărând. Moartea lumii este un fenomen recurent, dar nici cei mai înzestraţi vizionari nu au putut prevedea cum avea să se întâmple de data asta. Ieri m-am sculat cu tine în braţe, ţi-am sărutat locul dintre sâni unde se ascundea inima şi ai fost a mea. Acum atârnam ca o ancoră de fundul lumii, iar lumea s-a oprit în loc.

* * *

Bubbles şi-a revenit complet după ce am suflat cu paiul, într-o sticlă de 7-Up bine clătită, apa care cursese din rezervorul toaletei şi se adunase pe tavan. Am tăiat apoi cu ferăstrăul picioarele mesei de pin din sufragerie, am scos lambriurile din tavanul găurit al bucătăriei şi uşile din balamale. După căţăratul în sus pe fereastră, mersul era floare la ureche. Înaintând pe balustrade şi paliere, m-am ridicat la parter; un turn de saltele şi canapele care se clătinau m-a ajutat să ajung la uşa clădirii.

Cum m-am mai speriat la gândul că trebuia să străbat lumea întoarsă cu susu-n jos, atârnând de un tavan de rădăcini şi fundaţii! Dar dorinţa de-a o salva pe fetiţă a fost mai puternică decât spaima. Primul obstacol l-am trecut vârând cele mai lungi rafturi de cărţi între gratiile gardului terenului de joacă şi fixându-le de cadrul uşii. Peste ele am aşezat tăblia mesei şi, ce să vezi, primii metri de schelă erau deja gata. Am lucrat ore la rând. Platforma mea din pervazuri şi rafturi, din rame de oglindă şi uşi creştea întruna; de la scări la gardul suspendat, de la gardul suspendat la stejarul atârnând, de la stejarul atârnând la leagănele spânzurate, toate bunurile mele înşirate unul după altul formau o punte spre neant. Lucrând astfel, mâinile mele au ajunse să reflecte întocmai ceea ce devenise viaţa mea. Poate acesta era motivul pentru care voiam s-o salvez pe fetiţă: târându-mă într-o lume inversată, am încercat să mă conving că lumea stătea cu capul în jos, şi nu eu.

După ce am legat cu funia conductele învelite în covoare de scheletul albastru al leagănului, după ce am coborât scara mansardei şi i-am spus lui Dawnie să se caţere la mine, soarele se ridicase la orizont şi cerul se făcuse roşu ca sângele.

Dawnie şi-a ridicat spre mine faţa ca o lună plină.

— Mi-e frică, mi-a spus încet.

Eu eram culcat pe burtă, cu braţele înfăşurate în jurul cadrului, scara fiind o extensie a mâinilor mele.

— N-o să-ţi dau drumul.

Dawnie ezita.

— Eşti foarte, foarte, foarte sigur?

— Nu. Da.

— Ai spus „nu”.

— Da.

— Dar n-am putea…

— Nu.

— Dar n-am putea…

— Nu, Dawnie. Hai, urcă.

Cu foarte, foarte, foarte multă atenţie, Dawnie şi-a deplasat mâinile tot mai sus, pe lanţuri, şi s-a ridicat în picioare pe leagăn. Se uita la scară cu teamă şi repulsie, de parcă se temea să plece de pe leagăn, de parcă voia să se mai legene, înainte şi înapoi, înainte şi înapoi, între ceea ce se afla în spatele ei şi ceea ce se afla în faţa ei. Apoi s-a hotărât, a pus un picior pe treapta de jos şi a urcat scara iute, uşoară ca o pană.

Mai târziu, când soarele plutea dincolo de orizont, ne-am uitat pe fereastra din living la scena pe care Pământul scuipase lumea în atmosferă. Dawnie privea neabătută peste tivul pledului ei de lână, Bubbles plutea neabătut de la melancolia lui, în apa curată, iar eu îmi jeleam neabătut viaţa de dinainte, care se prăbuşise peste marginea lumii, luând absolut totul cu ea. Am auzit explozii în depărtare, iar în aer se simţea miros greu de ars, care nu avea unde să se răspândească altundeva decât pe suprafaţa Pământului. Cele mai multe incendii se stingeau singure când se prăbuşeau clădirile şi cădeau în prăpastie, lăsând în urmă dâre de fum groase, ca nişte comete.

— Oare cad şi munţii? m-a întrebat Dawnie, visătoare.

Se distrase aruncând plante pe fereastră, dar se plictisise destul de repede să le urmărească dispărând în univers. Avea o vârstă destul de fragedă ca să accepte o nouă stare de normalitate fără să întrebe prea multe. Eu, nu. În disperarea mea tot mai intensă, încercasem să aflu ştiri despre catastrofă, dar, odată cu reţeaua telefonică şi internetul, pieriseră şi undele radio.

— Cred că plouă cu bolovani acolo chiar acum, i-am răspuns.

— Dar vulcanii?

— Bănuiesc că se scurge focul din ei. Coloane de lavă alunecă până departe, în spaţiu.

Dawnie părea suspicioasă.

— Dar aşa n-o să rămânem fără Pământ?

Nu mă gândisem la asta.

Te uitai şi tu la aceeaşi privelişte ca mine, la aceeaşi lume răsturnată, ai fost şi tu la fel de nedumerită ca mine? Dintre toţi oamenii din lume, de ce m-ai sunat tocmai pe mine imediat după ce lumea se sfârşise? Şi de ce nu m-ai sunat mai devreme? De ce nu m-ai sunat de atâtea alte ori, când ar fi contat? De două ori înainte îţi mai pierdusem dragostea, prima dată, în faţa altui bărbat, a doua, în faţa indiferenţei, dar în niciuna din cele două dăţi dragostea ta nu a fost la fel de profundă şi de naturală ca a mea. Când mă trezeam în toiul nopţii şi mi se făcea dor de cea care lăsase o urmă în salteaua mea, lângă mine, mă temeam că te-a fermecat şi te-a furat de tot viaţa de noapte. Şi dacă te târai în pat în zori, ameţită de băutură şi extenuată, şi adormeai imediat, stăteam treaz lângă tine, încercând să nu simt mirosul altor bărbaţi în respiraţia ta. Şi aşa, spaima că mă vei părăsi a dat naştere dorului prematur de dragoste neîmpărtăşită: îmi era dor de trupul tău, întins lângă mine; tânjeam după atingerea ta, când braţul tău mi se odihnea pe piept, făcând ca amintirea lui să fie mai reală, iar suferinţa mea, şi mai grea. Parcă te pierdusem deja.

Un torent de stele căzătoare desena linii în întunericul adânc: ultima suflare a obiectelor care existaseră pe Pământ în dimineaţa aceea şi care acum alunecau înapoi în atmosferă. Un spectacol de artificii din mii de obiecte muribunde. L-am urmărit cu respiraţia întretăiată, fără să-mi pun o dorinţă, de frică.

După un timp, am observat că Dawnie era încă trează.

— Şi mami e o stea căzătoare, a şoptit.

Mi-am dat seama că putea foarte bine să aibă dreptate.

* * *

Lumea nu stătea în cap de o zi întreagă când s-a ajuns la un consens al modului de comunicare între supravieţuitori: prin atârnarea de cearşafuri sau perdele albe la ferestre şi hornuri. Era prima verigă independentă într-un lanţ uniform de poduri ţesute din funii şi pasaje întinse unele după altele în zilele de după dezastru.

Speranţa mea de a o lăsa pe Dawnie la rude s-a evaporat repede. Când am întrebat-o unde locuieşte tatăl ei, mi-a răspuns:

— La bunica.

— La bunica?

— Da. Mami şi tati s-au certat şi tati a zis că a trebuit să renunţe la tot felul de lucruri pentru mami şi pe urmă mami a zis „iar povestea asta” şi au ţipat unul la altul şi tata s-a dus să locuiască la bunica.

După o vreme, m-a întrebat:

— Crezi că şi bunica e cu fundu-n sus?

Am simţit un nod în stomac.

— Ştii unde stă?

— Într-un loc unde mergeam întotdeauna cu maşina, mi-a spus, trăgându-se de codiţele strâmbe. Dar nu vreau să merg acolo. Şi ea ţipă la mami.

— Dar unde ai vrea să mergi?

— Vreau cu mami.

Mi-am dat seama că nici ei nu-i mai rămăsese nimic pe lume, cum nu-mi rămăsese nici mie. Aveam ce împărţi.

— Atunci vii cu mine, am hotărât. Şi, pe drum, încercăm s-o găsim pe mami. Dar va trebui să faci ceva pentru mine.

— Ce?

I-am dat sticla de 7-Up. A luat-o în mâini, ca şi când ar fi ţinut în ele lumea. S-a uitat prin plastic cu ochi mari. Din partea cealaltă, Bubbles se holba la ea. Preţ de-o clipă, carasul şi fetiţa au părut că schimbă între ei un lucru de o semnificaţie extraordinară, de parcă dorinţa ei de a-şi vedea mama şi dorinţa lui de a te vedea pe tine, adică dorinţa mea de a te vedea pe tine, erau unul şi acelaşi lucru. Apoi pe faţa lui Dawnie s-a întins un zâmbet larg, arătându-i golurile dintre dinţi. Din clipa aceea, Dawnie nu l-a mai părăsit pe Bubbles. Dacă îi era foame, îi arunca mâncare de peşte prin gâtul sticlei; dacă îi era sete, îi mai punea apă; dacă nu putea respira, sufla aer printr-un pai, până când Bubbles îşi recăpăta strălucirea.

La sfârşitul lumii, oricine are nevoie de un sprijin. Dacă nu ne ţinem de ceva, trebuie să renunţăm. Iar dacă renunţăm, va trebui să ne găsim propria orbită în univers.

Aşa că eu m-am ţinut de gardul terenului de joacă. Bine de tot! Ajunsesem amândoi la el mergând peste uşa-alee şi peste tăblia mesei, dar, acolo, prăpastia nefirească de sub picioarele noastre m-a afectat atât de puternic, încât nu m-am dezlipit de gard minute la rând. Vântul îmi flutura părul. Nu eram în stare să merg nici înainte, nici înapoi. Am îndrăznit să ridic privirea numai când mâna moale a lui Dawnie a atins-o pe a mea.

— Nu trebuie să-ţi fie frică, mi-a spus, arătându-mi sticla de 7-Up din rucsăcelul ei, ca să mă îndemne să merg mai departe. Nu-i nimic acolo jos.

Nu era doar cel mai adevărat, ci şi cel mai trist lucru pe care l-ar fi putut spune. Prăpastia şi-a pierdut instantaneu rostul. A devenit doar un obstacol, încă unul dintre cele pe care o puteam ajuta să le coboare sau să le urce pe funie. Pas cu pas, ne-am târât până la marginea parcului şi, manevrând cu pricepere scara, am ajuns în vârful primului tei din şirul celor aliniaţi pe stradă. Deşi multe crengi fuseseră rupte de maşini în cădere, ne-a fost destul de uşor să ne folosim de scară ca să urcăm din copac în copac, pe pervaz, şi înapoi în copaci. Am înaintat aşa, în zig-zag, pe suprafaţa despicată a Pământului, cu cabluri de curent şi canale ieşind în afară ca nişte vene moarte, ca nişte oase, deasupra capetelor noastre. Fiecare pas mă aducea mai aproape de tine, fiecare pas risipea o părticică din mirosul apăsător al ultimelor tale cuvinte crude şi le transforma într-un mesaj plin de speranţă: Bubbles e încă la tine. Trec să-l iau mâine.

— Hei, voi, de colo!

Într-un scaun, pe o platformă de lemn, sub o fereastră de mansardă, atârnat de o improvizaţie făcută din piese de mobilă, stătea un bărbat scund, cu chelie. Pe scândurile de lângă el era un termos şi o cană din care ieşeau aburi de cafea. Când l-am văzut, ne-a făcut semn cu binoclul.

— Echipele de salvare sunt pe drum! ne-a strigat, amabil.

— Serios? i-am strigat şi eu, cu un licăr de speranţă în suflet.

Bărbatul a izbucnit într-un hohot de râs.

— Bineînţeles că nu! Credeam că voi sunteţi echipele de salvare! (S-a bătut pe coapsă şi-a sorbit din cafea.) Din câte se vede de aici, de jos, lucrurile nu arată prea bine!

Am oftat, bucuros, totuşi, că stau de vorbă cu un adult.

— Ce crezi că s-a întâmplat? l-am întrebat, arătând cu braţul de jur împrejur.

— Al naibii să fiu dacă ştiu! Ne-a tras clapa Pământul, nu-i aşa? Fără internet, fără telefoane, fără informaţii! Aseară am auzit un mesaj transmis prin megafon din centru, dar era prea departe ca să înţeleg ce se spunea! Umblă vorba că se construiesc poduri şi structuri de funii acolo, jos! Ştii, e mâncare din belşug pentru supravieţuitori! Dar voi sunteţi de-abia al doilea grup pe care l-am văzut venind aici astăzi! Primii au ajuns la capătul străzii, apoi au căzut în cer din întâmplare! Suntem blestemaţi! A adăugat, după o clipă.

— Dar tu ce faci? Nu încerci să ajungi în centru?

— Ascultă la mine, fiule! Am trăit aici toată viaţa! Din câte ştiu, sunt singurul care a văzut şi cum s-a construit, şi cum a pierit strada asta! Ce părere ai?

* * *

În a doua zi a călătoriei noastre, am întâlnit oameni răniţi, stând pe tavan, în spatele ferestrelor, scuturând din perdele şi implorând, cu palmele lipite de geam.

În a treia zi, am găsit un lanţ de cearşafuri înnodate, agăţat de un bovindou pe unde plecase cineva să caute teren solid.

În a patra zi, mi-a stat inima în loc, pentru că orele şi minutele se scurgeau în univers, iar noi progresam foarte încet, pentru că îmi era un dor nespus de tine, pentru că toate speculaţiile obişnuite şi neobişnuite despre catastrofă s-au dovedit a fi zadarnice. Urcasem pe partea de dedesubt a podului, suspendat acum pe sub râu. Suprafaţa drumului căzuse, însă cadrul de fier era intact şi câteva plăci de beton erau încă fixate de piloni. Şi, credeţi sau nu, apa era tot acolo. Curgând ca plumbul topit pe tavanul Pământului, scuipa în ochi legile naturii. În locurile în care se umflase terenul, apa cădea într-o ceaţă fină, risipită de vânt, de parcă luciul apei era planul pe care se inversase gravitaţia.

— De ce nu cade apa? m-a întrebat Dawnie.

Am vrut să-i dau un răspuns – cred că Pământul s-a săturat, pur şi simplu, de noi – dar n-am apucat. Dawnie a fost trântită de un deltaplan apărut din senin, între râu şi pod. Braţul mi-a zvâcnit imediat ca s-o apuce de rucsac, până când nu se rostogolea împreună cu Bubbles. Pilotul a scos un strigăt, a descris un cerc în spaţiul de sub noi, apoi a zburat spre noi din faţă. Am crezut că se va prăbuşi, dar în ultima clipă a ridicat botul deltaplanului, a încetinit şi s-a lăsat în jos chiar pe partea de dedesubt a podului. A aterizat stângaci, gata să se împiedice, şi s-a oprit, trăgând aripa după el.

— Echipa de salvare, la dispoziţia dumneavoastră, s-a prezentat. Femeile şi copiii mai întâi, vă rog.

— Ai dat un spectacol… impresionant, m-am bâlbâit.

— Mulţumesc, mulţumesc, mi-a spus, desprinzându-se de minunea zburătoare. Serviciul municipal. Singurul mod de a salva supravieţuitorii şi de a-i duce la centrele de evacuare.

— Există centre de evacuare? am întrebat, nevenindu-mi să cred.

— În subsolul primăriei.

— Şi oraşul are… o drăcie dintr-asta zburătoare?

— De fapt, are trei, mi-a răspuns, cu un zâmbet larg. Nu mi-ai văzut colegii? Poate că n-au ajuns încă în partea asta de oraş. S-a lăsat într-un genunchi şi-a luat-o pe Dawnie de mână. Bună, fetiţo. Ce mare eşti! Ia spune-mi, ai vrea să zbori? (A înălţat capul spre mine.) Îmi pare rău, mai întâi copiii. Aşa cere protocolul. Mă întorc şi după tine mai târziu.

Dawnie şi-a plimbat privirea nenorocită de la el la mine. Ceva în ochii ei m-a alarmat. Ceva nu era în regulă.

— Dar nu-i periculos? am întrebat, încercând să trag de timp.

— Curentul de aer cald ţine deltaplanul în aer, mi-a explicat, ridicându-se în picioare şi ducând mâna spre spatele lui Dawnie. Acum, că totul e cu fundu-n sus, sunt numai curenţi de aer cald. Chestii care cad, pe astea nu le vrea nimeni.

— Şi unde aterizezi?

— Pe poduri, pe acoperişuri, în hangare cu rampe de încărcare… şi copacii sunt buni, dar îţi distrug aripa.

— La primărie, am vrut să spun…

— Să fiu al naibii! Uită-te acolo! exclamă pilotul, întorcându-se către râul care curgea deasupra capetelor noastre, părând solid. E magie curată.

Îşi scosese hamul şi începuse să se dezbrace, ca şi când avea de gând să înoate. Dintr-o dată, am fost sigur. Nu exista niciun centru de evacuare, nicio echipă de salvare a serviciului municipal, niciun protocol. Bărbatul era un prădător al aerului. Dăduse târcoale pe cer ca un şoim şi-şi ochise prada. Avea să fugă cu Dawnie, lăsându-mă să aştept pe cineva care nu mai venea.

Rămas în lenjerie, pilotul a început să urce cadrul de metal din jurul pilonului, către râu. Avea tot timpul din lume. Ştia că nu aveam unde pleca. Dar tocmai atunci, Bubbles a făcut un salt în sticla de 7-Up, plescăind semnificativ, iar eu şi Dawnie am schimbat priviri. Într-o clipă, am tras hamul pe mine şi am fixat legăturile. Pilotul ajunsese la suprafaţa plumburie a apei şi şi-a înălţat precaut braţul. Cu un gest disperat, i-am făcut semn lui Dawnie să se grăbească. Mâna pilotului s-a strecurat în apă… stropii i se scurgeau în râuleţe pe braţ.

— Excelent… a şoptit, urmărind cum se scurge apa pe podul de dedesubt…

Ne-a văzut.

— Hei, ce dracu’ faceţi?

— Ţine-te bine! am ţipat.

Am luat-o pe Dawnie în spate, am apucat deltaplanul, am legat carabinele şi am asigurat-o pe fată, sperând-rugându-mă-implorând să reziste centura din jurul pantalonilor ei, în timp ce ea mă ţinea cu mânuţele pe după gât. Pilotul a sărit jos chiar în spatele nostru. Am luat-o la goană gâfâind, cu ochii închişi, şi m-am întrebat, dar numai o secundă: am prins bine carabinele? Atunci ne-am aruncat de pe pod într-o alunecare spiralată, ca doi nebuni.

O zgâlţâitură, un plonjon ameţitor, cu botul înainte, iar lumea s-a contractat. După aceea, deltaplanul s-a îndreptat. Pluteam. Am ţipat, nu mai zburasem niciodată, nici cu aripi, nici fără. Pilotul urla de pe pod, mult în spatele nostru. Iar Dawnie… nu ţipa, dar se ţinea zdravăn de mine, acoperindu-mi ochii cu mâinile, în vreme ce ea se bucura de privelişte.

* * *

E destul de uşor să pilotezi un deltaplan, la nevoie, dar ce te faci dacă nu ai unde să aterizezi? Asta-i o treabă mai complicată.

Mi-a fost teamă să parcurg o distanţă mai mare pe sub Pământ. A fost, totuşi, simplu, pentru că curenţii de aer cald de la focurile care planau printre acoperişurile crăpate şi fumul ridicau, într-adevăr, aripa încontinuu. Deplasându-mi echilibrul pe bara din faţă, am coborât lent şi aşa am reuşit să nu ne izbim de sol, iar după ce am experimentat câteva manevre, am putut întoarce deltaplanul, lăsându-mi greutatea pe stânga sau pe dreapta.

Pentru prima oară de la acel „Eu sunt de vină, nu tu”, m-a copleşit un sentiment nou: acela de libertate, stârnindu-mi, cel puţin temporar, într-un ungher al minţii, dorinţa de a fi altcineva şi de a mă afla altundeva.

După un timp, a apărut în spatele nostru un stol de gâşte. M-am întrebat de unde veniseră aşa, dintr-o dată. Am stabilit cursul spre tine, iar gâştele s-au ţinut după noi.

Pământul mort era de o frumuseţe fabuloasă.

Am văzut perechi de îndrăgostiţi îmbrăţişaţi prin copaci. Am văzut copii trăgând după ei găletuşe cu mâncare şi bancnote îndoite pe frânghii de rufe întinse între ferestrele răsucite. Am văzut oameni regăsindu-se, dând naştere cordonului ombilical al unei noi societăţi. Şi, mai târziu, am lăsat oraşul în urmă şi n-am mai văzut decât copaci cu ramurile lăsate şi frunzele fâlfâind în adâncurile fără fund ale atmosferei, ca şi când Pământul plângea cu lacrimi verzi.

Ajunsesem foarte aproape de locuinţa ta, când Dawnie a arătat cu degetul spre un loc şi mi-a spus:

— Acolo putem merge s-o vedem pe mami!

În faţa noastră, suspendată în aer, era o scară de funie aparent nesfârşită, ondulându-se calmă în briza fierbinte. Când ne-am apropiat de ea, am văzut că atârna de un chepeng din plafonul unei rulote prinse de suprafaţa Pământului cu lanţuri de fier. O alee de scânduri improvizată făcea legătura de o căsuţă dărăpănată, cu acoperişul în jos, din care ieşeau incredibil de multe funii de in şi se îndreptau spre rulotă, formând o reţea de pânze de păianjen, ca şi când exista acolo o maşinărie care funcţiona fără oprire.

Am dat un ocol scării de funie şi m-am hotărât să aterizez în livada de meri din jurul casei. Trunchiuri  subţiri, multe crengi şi, în partea de jos, coroane des: erau şubrede, în cel mai bun caz, dar alt loc mai bun nu găseam.

— Ţine-te zdravăn de mine, i-am spus lui Dawnie. Şi, orice-ar fi, nu-mi da drumul!

În clipa următoare, am avut parte numai de zgâlţâituri şi foşnete. Crengile ne biciuiau, frunzele se învolburau, păsări ţipau şi ţâşneau în zbor. Aripa deltaplanului a trosnit şi s-a sfâşiat. Ne-am oprit brusc. Ramurile au deformat cadrul deltaplanului. S-au rupt şi-am căzut printr-un gol de aer care ne-a făcut greaţă, înconjuraţi de miros de mere putrede, până când ne-au susţinut coroanele şi am reuşit să mă prind de un trunchi.

O femeie fragilă, care arăta mai bătrână decât Pământul, deschise o fereastră a rulotei şi se aplecă în afară.

— Vai de mine! Sunteţi teferi?

— Da… cred…, m-am bâlbâit.

Dawnie s-a rostogolit imediat jos din spatele meu şi s-a pomenit atârnând în neantul de sub măr, cu o expresie de zăpăceală pe chip. Bine că nu i-a cedat carabina de la curea. Am ridicat-o, am desfăcut-o din centuri şi am aşezat-o pe coroana mărului. Am scăpat doar cu câteva zgârieturi şi haine rupte.

— Haideţi mai repede înăuntru, ne-a invitat femeia. V-ar prinde bine o ceaşcă de ceai.

După câteva minute, ne-am târât picioarele pe puntea şubredă, prinsă cu cârlige mari, fixate în pământ, spre rulota suspendată. Am avut mare grijă să nu ne încâlcim în pânzele foşnitoare din funie de in. Înăuntru, mi-a căzut faţa de uimire. Rulota era realmente sufocată de in. Femeia care ne întâmpinase de la geam stătea într-un balansoar şi îl împletea în sfori groase. O alta, aproape identică la chip cu ea, făcea din ele o scară pe care o scotea prin deschizătura din podea.

— Fiţi atenţi, ne-a prevenit cea de-a doua femeie, îngrijorată. Să nu cădeţi pe-acolo. Nici nu ştiţi cât de adânc e.

— Ba sigur că ştiu, Junilla, a contrazis-o sora ei. Doar de-acolo au venit.

— Dar ştiu cât de adânc e?

Bătrânica m-a privit insistent, aşteptând un răspuns. Am scuturat din umeri, ca să fiu politicos.

— Exact asta am vrut să spun, Leonilla, a subliniat, strângând zdravăn un nod. Nimeni nu ştie.

Ne-au oferit ceai de plante fierbinte. Apoi Junilla s-a întors spre Dawnie şi i s-a adresat cum numai bătrânicile ştiu, fără ca mâinile ei harnice să se oprească o clipă din treabă:

— Ce-ai acolo, drăguţo?

Răsucindu-se timidă înainte şi înapoi, Dawnie i-a arătat sticla de 7-Up. Femeia s-a uitat la ea curioasă din spatele lentilelor groase, iar Bubbles i-a aruncat eterna lui privire melancolică prin plasticul subţire.

— Un caras!’ a exclamat Junilla, şocată. Ce loc oribil în care să ţii un caras!

— Oribil! a încuviinţat sora ei, Leonilla. Un caras! E cel mai scârbos lucru pe care îl poţi pune într-o sticlă.

— Gin, poate… Junilla.

— Sau o scrisoare de dragoste.

— Dar nu un caras!

— Dar este o scrisoare de dragoste! am izbucnit. Mă rog, nu chiar. Adică este.

Până să mă dumiresc, le-am spus celor două femei povestea mea. Le-am zis că ultimele tale cuvinte provocaseră sfârşitul prematur al lumii, că ultimul tău telefon a fost suficientă justificare pentru mine să încerc să ţi-l aduc pe Bubbles – o aventură imposibilă într-o lume imposibilă, ca ultim semn imposibil al iubirii mele pentru tine, pentru că nimic nu era bine în lume fără tine, cel puţin nu pentru mine, şi nu avea să mai fie vreodată. N-a fost o binefacere faptul că am vorbit despre asta, inima mea nu s-a simţit deloc uşurată. Mi-am dat seama că plâng abia când Dawnie mi-a adunat lacrimile în sticla de 7-Up, făcându-l pe Bubbles să creadă că plouă şi, spre surpriza tuturor, să salte vesel.

— Bietul de el, a  rostit Leonilla, clătinând din cap.

— Bietul, bietul de tine, i-a ţinut isonul Junilla.

— Un caras într-o sticlă…

— Prizonier pentru totdeauna în acelaşi cerc…

— Acelaşi cerc, deprimant…

— Ar trebuit s-o laşi să plece, spuse Junilla, categorică.

Dar cum, cum aş putea să te las să pleci, când nu a existat niciun moment în care să nu-mi fi dorit să te strâng în braţe, pentru ca, măcar o vreme, lumea să nu mai fie cu susu-n jos? Impulsul m-a îndemnat s-o strâng brusc pe Dawnie la piept, chiar acolo, în clipa aceea. Eram copleşit de durere şi am plâns, neconsolat şi cu inima zdrobită. Nu numai din cauza golului pe care l-ai lăsat în urma ta, dar şi pentru că acum aveam cu cine să-l umplu. Când unui om i se iau visurile, se agaţă cu disperare de altele, oricât de searbede.

O, Sophie, mi-e atât de dor de tine.

— Lucrurile se schimbă, dragule, aşa e rânduiala, a spus Junilla, aşezând o mână plăpândă pe umerii mei împovăraţi.

— E mai bine să fii pregătit pentru schimbare, a spus şi Leonilla.

— Ca să nu te ia pe neaşteptate.

— Gândeşte-te la lume, de exemplu.

— Pământul! Ce-ar fi dacă, din când în când, Pământul, pur şi simplu s-ar elibera? Dacă s-ar uita bine la ceea ce are, s-ar cutremura şi s-ar scutura de toate?

Bătrâna s-a cutremurat la propriile ei vorbe.

— E bine să fii pregătit, a rostit Leonilla, smucind tulburată de funia care intra în rulotă pe fereastră.

— Noi suntem, a confirmat Junilla. Ne facem bagajele!

M-am uitat la chepeng cu ochi fierbinţi şi umezi.

— Unde plecaţi?

— N-ai văzut stelele căzătoare noaptea? m-a întrebat Junilla. Trebuie să fie minunat acolo, jos!

— Da, minunat! a întărit Leonilla. Miraculos, aş spune.

— Într-acolo ne ducem noi!

Glăsciorul lui Dawnie aproape că s-a pierdut printre exclamaţiile vesele ale bătrânelor când fata s-a uitat pe după sticla de 7-Up şi-a rostit:

— Şi mămica mea e o stea căzătoare.

A urmat o linişte scurtă.

— Nu mai spune! s-a mirat Leonilla. Ce bine de ea! Înseamnă că trebuie să-ţi pui o dorinţă, scumpa mea.

Dawnie a făcut ochi mari şi s-a foit, stânjenită.

— Pot… pot să vin şi eu cu voi?

— Sigur că poţi, draga mea, i-a răspuns Junilla, dacă Toby nu se supără.

Am încuviinţat în tăcere, înghiţindu-mi lacrimile proaspete.

— Of, dragule, de ce nu vrei tu să uiţi?

— Nimic nu merită să ţii de el la nesfârşit, mi-a zis Leonilla. Apoi, scuturând din cap: un caras într-o sticlă…

În clipa aceea, n-am mai ştiut dacă vorbim despre Bubbles, despre tine, despre mine sau dacă are sau nu vreo importanţă.

***

Dăţile în care venisem aici înainte erau ca nişte stropi de miere lipindu-mi-se de degete în timp ce mă strecuram prin pasajul dintre ultimul stejar şi fereastra din bucătărie. Nebun de poftă, ca un adolescent îndrăgostit furişându-se pe geamul dormitorului tău, vorbind în şoaptă, ca să nu ne audă părinţii tăi. Scuturându-mă de râs, în timp ce te treceam în braţe peste pragul uşii din spate, după o plimbare matinală pe malul lacului. Cu picioare de plumb, după încă alte poveşti care ştiam că sunt minciuni, încercând cu disperare să le cred, pentru că, la urma urmei, minciunile sunt menite să umple un gol, iar eu nu voiam să trăiesc cu un gol. Iar acum, cu hotărârea ta de a merge înainte fără mine adunată în palme şi cu puterea de a te răzgândi cuibărită într-ale tale.

Mi s-a făcut inima cât un purice când am văzut literele scrise invers în oglindă, cu vopsea albă, pe fereastra faţadei.

AJUTOR

Aşadar, trăiai. Casa ta atârna cu capul în jos şi era o ruină de amintiri fărâmiţate, dar trăiai.

— Sophie.

Stăteam în picioare pe tavanul bucătăriei – cât mai rămăsese din ea, şi ascultam liniştea inversată.

Apoi, un triumf:

— Toby?

Numele meu.

Vocea ta.

Am pătruns cu greu prin uşa deschisă în living. Am găsit mobilă răsturnată, adunată într-o grămadă care ajungea la podeaua lăsată. Dar făcuseşi loc în mijlocul tavanului şi acolo te-am găsit, întinsă pe canapea.

— Eşti chiar tu, ai spus, încercând să te scoli.

Am scuturat din umeri, stingher.

— Bineînţeles.

— Am crezut că ai murit.

Am luat sticla de 7-Up din rucsac şi i-am arătat-o.

— Ţi l-am adus pe Bubbles.

Privirea ta uluită s-a plimbat de la peşte la mine.

— Dar cum ai reuşit să străbaţi tot drumul…

Am scuturat iarăşi din umeri. Ai zâmbit larg.

— Eşti nebun, nu-i aşa?

— Ştii că sunt.

Universul tău.

Universul meu.

Am coborât când te-ai ridicat şi te-am adunat – realitatea fragilă care erai tu – în braţele mele. Te-ai lipit ţeapănă de mine şi am căzut amândoi pe canapea. Mirosul tău – bineînţeles şi imposibil, Sophie – era atât de copleşitor şi de stăruitor, încât a trebuit să mă predau lui cu totul, indiferent ce avea să urmeze. Mă înnebunea. Nu conta. Aşa că mi-am îngropat faţa în pieptul tău şi ţi-am inhalat parfumul ca pe-un drog, scufundându-mă cu lăcomie în prezenţa ta. Am stat aşa o vreme, unul în mrejele celuilalt, într-o stare pură, perfectă a fiinţei.

— E totul bine? am întrebat, mişcându-mi buzele umede lângă lobul urechii tale.

— Da. Aşa cred, da. (Aerul cald al sinelui tău celui mai profund, în părul meu.) Cred că mi-am dislocat rotula. Şi mă doare spatele foarte tare.

— Erai în pat?

— Sub el.

— Sunt aici, o să-ţi fie bine.

Ţi-am mângâiat firele de păr pufoase, ca de funigel, din spatele urechii. Ţi-am mângâiat curbura spatelui.

—  Toby.

— Sst.

— Dar…

— E bine.

— S-a dus naibii totul, aşa-i?

M-am îndepărtat încet de tine, ca să te pot privi în ochi.

— Mi-ai dat telefon.

— Da.

— Sophie.

Te-ai retras din braţele mele şi te-ai ridicat, pentru că nu puteai face faţă situaţiei. Dar te-am prins de mână şi ţi-am spus:

— Mi-a fost dor de tine, Sophie.

— Încetează. (Ţi s-a prelins o lacrimă pe obraz.) Sunt atât de îngrijorată, nu ştiu nimic de mama şi tata. N-am mai văzut pe nimeni de când a început dezastrul, nici măcar un suflet. Ştii cumva dacă sosesc ajutoare?

Mi-am simţit sufletul pierzându-şi puterile.

— Păi, am venit, nu?

M-ai privit îndelung.

— Îmi pare rău că s-a terminat cum s-a terminat.

— Da… Şi mie. Îmi plăcea mai mult când lumea era în poziţie normală. Ne venea mult mai uşor să ne vedem.

— Toby.

— Iartă-mă – vocea îmi tremura, căuta cuvintele potrivite de care să se sprijine – dar nu ştiu cum e mai bine să fac. Toate s-au schimbat, nu-i aşa? N-am putea…

— Toby.

— Dar n-am putea…

— Nu începe din nou, Toby.

Nu mi-am putut ascunde lacrimile.

— Dar voi face totul altfel.

— Nu tu eşti cel care a trebuit să faci lucrurile altfel.

— Nu sunt în stare să fac singur faţă situaţiei.

— Ba sigur că eşti.

— Dar te iubesc.

Mai ţii minte cum ai întors atunci capul, ca de obicei? Aveai o privire apăsătoare, îţi vedeam prin ochi până în adâncurile sufletului. Am fost smuls de lângă tine; am căzut, am căzut, până când, pleosc, m-am trezit într-o baltă de lacrimi acidulate. Un vârtej m-a sorbit şi m-a tras jos, şi mai jos, sub apă, mânat de forţa gestului tău de a întoarce capul. Panicat, am dat din picioare şi am căutat zadarnic să mă prind de pereţii netezi, de plastic.

— Te iubesc! am vrut să strig, dar dragostea mea s-a ridicat în bule la suprafaţă şi s-a spart.

Slăbit, mi-am rotit braţele, lovind plasticul. Din spatele etichetei, te-am văzut întorcând capul; nu vedeai că mă înec. M-am scufundat, alunecând în spirală, lovind fundul sticlei de 7-Up cu o bufnitură înfundată.

Plămânii mi s-au umplut de lacrimi când am şoptit: „Te rog…”

— Am nevoie de timp, mi-ai răspuns.

Atunci am ieşit la suprafaţă, împroşcând lacrimi şi respirând greu. Ud leoarcă şi buimac, am lăsat minciuna de pe buzele tale să coboare peste mine. Când m-am simţit în stare, m-am ridicat anevoie şi am ieşit din cameră clătinându-mă.

— Unde mergi?

— Să-ţi aduc o aspirină, m-am bâlbâit, prosteşte.

— Stai!

Dar eu ieşisem deja prin bucătărie şi nu te-am auzit. Atârnat de balustradă, am coborât la etaj. După toate prin câte trecusem, după ce îmi riscasem viaţa de atâtea ori ca să ţi-l aduc pe Bubbles, încercând, zadarnic, să-mi potolesc dragostea pentru tine cu dragostea mea pentru tine, după ce am răzbit deasupra valurilor înspumate ale unui Pământ muribund… tu ai nevoie de timp? Cât crezi că-ţi va mai face lumea pe plac, Sophie?

Am aterizat pe tavanul bombat, făcându-l să geamă sub greutatea mea. Dacă locuinţa ar fi cedat în clipa aceea, nu mi-ar fi păsat. Dar n-am avut parte nici măcar de atâta compasiune, eram predestinat să cobor în realitatea ta rece, nu în propria mea iluzie.

Dormitorul. Fotografia mea lipsea de pe perete. Am vrut să cred că alunecase şi se spărsese, am vrut să cred asta mai mult decât orice altceva. Alte fotografii zăceau sparte pe tavan: instantanee de vacanţă, familia, prietenii. Îi cunoşteam pe toţi foarte bine. Puloverul făcut ghem, cel pe care ţi-l cumpărasem eu în Paris. Tabla de moară, deschisă. Lumânări crestate. Patul răsucit. Sticlă spartă. O figurină Buda. Fotografia mea, nicăieri.

Pământul a întors capul, ruşinat.

Bubbles s-a întors pe burtă şi a plutit la suprafaţă.

Lângă pat, pe partea unde dormeam eu de obicei, am văzut pantofii sport ai altuia, ceasul altuia. Cum aş putea să descriu ce urmează, cum să merg mai departe, mă întreb cum e posibil ca o secvenţă atât de amplă din viaţa mea să se fi petrecut în afara mea, fără ştiinţa mea, sau, la urma urmei, cu ştiinţa mea – nu fusese mai rău din cauza asta? – mai departe, în baie, blugi la modă, tricou la modă , sânge scurs printre plăcile de gresie, probabil că făcea duş, vana de fontă se desprinsese şi-l zdrobise, portofelul în buzunar, carnet de student, îl chema Tom, Tom cumva, un puşti blond, cu plete, exact genul tău, geamul de la baie era deschis, ce i-ai făcut, la dracu’, chiar în noaptea aceea ţi-ai desfăcut picioarele pentru el, ce mi-ai făcut mie?

La parter, tu te aplecai pe fereastra din bucătărie, apăsată de greutatea ocaziilor ratate. Plângeai. Sub mine, în pasajul care ducea de la tine în lume, actele cu poza lui pe ele alunecau încet. M-am uitat la tine cu ochi de gheaţă. Da, aveai nevoie de timp, da, am înţeles că trebuia să afli cine eşti. Am înţeles că-ţi doreai un loc mai liniştit, fără promisiuni şi confesiuni. Ţi-aş fi iertat greşelile. Tu erai lumea mea. Dar lumea respinsese totul. Mai logic decât ar putea cuprinde cu mintea orice fiinţă umană şi mai multe fiinţe umane decât era logic de cuprins cu mintea… orice, în afară de imaginea ta revoltătoare plângând după altul şi descoperirea că nu mai era loc pentru mine în realitatea pe care ai creat-o. Dar peştişorul?

Merita ceva mai bun.

* * *

Era ca un vis în fundul lumii: stăteam pe o creangă lăsată mult în jos, sub malul lacului suspendat. Picioarele îmi atârnau deasupra neantului, iar deasupra mea îmi vedeam propria imagine în apă, arzând în soarele care cobora dincolo de orizont. Când am bătut în sticla de 7-Up, un fior a scuturat aripile gingaşe ale lui Bubbles, iar el s-a întors cu faţa spre mine.

— Du-te, băiete, i-am spus, răsucind dopul. Eşti liber.

Am vârât sticla cu gâtul în apă. Bulele au bolborosit, plutind pe cântarul gravitaţiei. Bubbles privea sceptic. M-am întins mai mult, împingând sticla sub apă şi întorcând-o.

Bubbles s-a întors şi el. Dintr-o dată, a început să înoate de jos în sus, plutind agitat de la un capăt al sticlei la celălalt. Bulele de aer au scăpat, iar eu am scuturat uşor sticla înainte şi înapoi, până când Bubbles a descoperit ieşirea şi s-a uitat curios la ea.

— Hai, du-te, am şoptit, scuturându-mi stropii de apă din păr. Eşti liber.

A mai şovăit doar un moment. Pe urmă, a ieşit pe gâtul sticlei. A privit în jur, precaut. Brusc, aripioarele i s-au rotit brusc, ca zbârlite, şi a ţâşnit în adâncuri.

Asta a fost tot. Pa, Bubbles. Am zâmbit, simţindu-mă puţin melancolic. Dar melancolia mi s-a evaporat curând, alungată de senzaţia de împlinire, când am scos sticla din lac şi, în sfârşit, după o călătorie atât de lungă, i-am dat drumul. Am urmărit-o cum se rostogoleşte şi dispare din vedere. M-am îndreptat de spate. L-am văzut, uluit, pe Bubbles holbându-se la mine din spatele propriului meu chip reflectat în apă. Revenise la suprafaţă şi mişca din buzele ţuguiate, ca şi când îmi spunea un secret, stârnind vălurele. Nu mi-am putut lua ochii de la imagine. De ce evoca atâta dragoste în mine? Atunci am înţeles: nu Bubbles era răsucit, eu eram cel care stătea cu susu-n jos.

Era doar o chestiune de perspectivă.

Privită din partea cealaltă, lumea stătea încă în poziţia ei normală.

M-am dezbrăcat de haine şi, gol-goluţ, am inspirat adânc. Mi-am vârât capul în apă, bucurându-mă de senzaţia bruscă provocată de frig şi de bulele de aer care coborau şi mă spălau pe obraji. Clătinându-mă, m-am ridicat în picioare pe creangă, pipăind apa cu mâinile, acum scufundat în ea până la talie. Iar când mi-am luat avânt, m-a înhăţat gravitaţia şi m-am strecurat, într-o alunecare de scafandru, în lumea lui Bubbles.

M-am trezit. Menţinându-mă vertical în apă, am început să râd. Uitasem ce înseamnă normalul. Normal… Deşi mă găseam în poziţia corectă, cu picioarele în jos, părul îmi stătea ridicat în şuviţe ude şi din el ploua în univers. Asta m-a făcut să râd şi mai cu poftă. Pe mal, copacii îşi înălţau braţele ca nişte copii îmbrăcaţi de mame cu pulovere trase peste cap. Undeva, o creangă a trosnit şi-a căzut drept în cer.

Bubbles ţâşnea jucăuş în jurul meu, o dâră portocalie în ape verzi, adânci. M-am scufundat şi am făcut împreună tumbe şi salturi, până când am simţit că-mi explodează plămânii. De câte ori ieşeam la suprafaţă, mă simţeam puţin mai uşor. În cele din urmă, am înotat amândoi spre mijlocul lacului, în normalitatea noastră nou dobândită, carasul şi eu.

Acolo, în micul meu loc din lume, mi-am dat drumul.

* * *

Nu ştiu dacă am dormit fără vise, pentru că nu erau stele căzătoare sau pentru că o rămurea din coroana unui copac mă împungea la spate, dar când m-am trezit, a doua zi, dimineaţa, de suprafaţa Pământului stătea agăţată o ceaţă leneşă. În jurul meu, oriunde mă uitam, nu vedeam decât cenuşiu. M-am întrebat de unde vine ceaţa. Liniştea amuţise totul, iar orice sunet scoteam, rămânea atârnat în muţenie şi mă făcea să fiu mai conştient de mine însumi.

Nu mi-a luat mult să revin la rulota suspendată, însă cele două bătrânici şi Dawnie plecaseră deja. Chepengul era deschis, iar capătul funiei fusese legat de unul din balansoare. Mi-am închipuit cum Junilla şi Leonilla, trăgându-şi bunurile după ele şi ciondănindu-se întruna, coborau scara treaptă cu treaptă, cu Dawnie urmându-le, curioasă. Undeva, mult mai jos, acolo unde cădeau stelele, aveau să se ciocnească de femeia cu sacoşele Kroger, iar ea avea să le spună: „Tocmai vă căutam. Ce ziceţi de asta?”

Mi-am trecut picioarele peste marginea chepengului şi am apucat prima treaptă în mâini. Sub tălpile mele, scara se clătina leneş şi se pierdea în ceaţă. Am tras o gură zdravănă de aer şi am început coborârea cu ochii închişi, asemenea unui somnambul. Vapori de ceaţă mi se lipeau de gene. Când am deschis ochii, suprafaţa Pământului dispăruse şi nu vedeam decât conturul vag al rulotei deasupra mea. La un moment dat, a dispărut şi ea.

Acum, sunt singur, în ceaţă.

Te gândeai la mine? Iar dacă m-ai fi putut vedea coborând, te-ai fi întrebat unde duce funia? Ţi-aş fi răspuns că nu contează. Contează calea pe care o alegi, călătoria pe care o faci. Odată ce îţi dai seama de asta, e mai uşor să-ţi dai drumul la final.

Cred că vreau să ştii că m-ai rănit cum se poate mai tare, Sophie. Acum cobor scara. Caut pământ solid pe care să calc. Nu e uşor. Mă îngrozesc de ceea ce voi găsi acolo, jos. Dar închid ochii şi cobor mai departe. Uneori, funia se scutură şi atunci îmi închipui că tu cobori după mine de sus, din ceaţă. Însă poate că nu e decât vântul. Şi-mi sau seama că nu-mi pasă, orice-ar fi. Şi eu sunt cineva.

Acolo, jos, cu toţii suntem stele căzătoare.

Titlu original : „The Day the World Turned Upside Down”

Traducere din limba engleză de Antuza Genescu.

Textul a fost tradus și publicat în revista Fantastica prin permisiunea autorului. Îi mulțumim.