Îmi amintesc şi acum de ziua aceea. Eram în vacanţa de vară, după ce luasem examenul de treaptă. Pe-acasă situaţia se prezenta bine, nu mi se mai ţineau predici despre învăţătură sau viitor, despre profesia potrivită şi necesitatea de-a munci susţinut. Mă trezeam dimineaţa când aveam chef şi îmi stabileam singur programul. Desigur, mai intra la socoteală şi frate-meu, dar el nu era, în general, un impediment, cu toate că scria versuri sau mai picta când îl apucau pandaliile, uitând de obligaţiile ce îi reveneau faţă de mine.
În dimineaţa acelei zile m-am trezit cu gândul la Zoe. Era cea mai tare fată din liceu, arăta trăsnet şi se îmbrăca „la modă”. Mergea la toate aniversările şi părinţii îi promiseseră o maşină la majorat. Toţi băieţii mureau după ea, dar ei îi plăcea de mine. Îmi făcusem o mulţime de duşmani, ba chiar Biţă a zis că sînt prost în atac. La fotbal. Că în echipa de rugby eram de departe cel mai bun. Zoe spusese că vine la meciul din şanţurile cetăţii, dacă reuşeşte să mai convingă câteva fete, că doar nu putea veni singură… De-asta simţeam un curent electric în stomac în acea dimineaţă. Zoe avea să mă vadă. Jucam un fotbal cu băieţii de la Liceul Militar. De obicei, asemenea dispute se încheiau cu bătaie, iar eu ziceam că e o bună şansă de-a arăta ce pot.
M-am ridicat din pat agale şi-am ascultat zgomotele casei. Doamne, ce bună ar fi fost o ţigară! Aveam câteva dosite în magazia de unelte pentru grădină şi mă gândeam ce pretext aş fi putut invoca să merg acolo aşa, din zori. Bunică-mea măcina cafeaua venită la pachet de la rudele din America, bunicul plecase deja să vadă ce se mai dă pe la alimentări, iar babacii erau la serviciu. Difuzorul cânta pe coridor melodia mea preferată: floricele de porumb. Mi-am tras un tricou şi-o pereche de pantaloni scurţi şi-am ieşit tiptil.
– Mihai, vino să mănânci!
– Mulţumesc, bunico, vin imediat! Mă duc să-mi repar lanţul de la bicicletă.
Noroc că bătrâna era sedusă de aroma cafelei, altfel nu scăpam uşor! M-am strecurat printre aracii de fasole şi straturile de zarzavaturi până în fundul grădinii; am intrat în cămăruţa plină de unelte; într-un colţ, cu roţile în sus, bicicleta aştepta de vreo două luni să fie reparată. Era o chestie de câteva minute, dar îmi furniza un pretext credibil. Am luat o ţigară din cutia veche de metal şi-am constatat că lipseau două; să le fi tras şi am uitat? Am căutat chibriturile în colţul pervazului. Dispăruseră. Care o fi umblat cu ele? N-aveam decât să mai fac un drum sau să iau ţigara cu mine şi s-o pip în budă. După aia trebuia să aerisesc o juma’ de ceas, că bătrânii aveau nas de copoi. Că pătrunjel, oricum trebuia să mestec… În curte am dat peste Daniel. Se şi instalase la umbră, în şezlong, cu „Cireşarii” în mână.
– Mi-ai spălat echipamentul? l-am întrebat puţin suspicios din cauza dispariţiei ţigărilor.
– Ce, bă Mihai, te zic la mama!
– Ciocu’ mic şi joc de gleznă, că dacă mă supăr…
– Nu sunt eu sluga ta!
– Da, băieţaş? Bineee.
De câte ori foloseam tonul ăsta avea efect.
– Ai meci astăzi? mă întrebă împăciuitor. Eu nu ziceam că nu-ţi spăl tricoul, dar am rămas fără bani şi vreau să merg la film cu Mircea.
– Mircea vine la meci. Dacă te-a băgat în seamă o dată, acuma crezi că are chef mereu să meargă la filme cu grupa mică… Şi chiar nu văd care este legătura între spălatul echipamentului şi faptul c-ai rămas fără bani.
– Vrei să-ţi spăl şi teneşii? Nu cred c-o să se usuce…
M-am gândit că avea să vină Zoe:
– Spală-i. I-auzi: ce ştii despre chibriturile din magazie?
– Care?
Dialogul cobora pe panta cunoscută. Probabil nu ştia nici măcar la ce magazie mă refer. Dar după graba cu care a venit să-mi adune lucrurile din cameră, am dedus cine subtilizase trusa mea de fumat.
De fapt, dacă-mi aduc bine aminte, nici n-am apucat să mai fumez în dimineaţa aia. Se întorsese bunicul de la piaţă şi m-a rugat să-i car apă să ude florile. N-am zis nu, fiindcă aveam la rândul meu nevoie de o mică finanţare… După ce se termina meciul, poate mergeam cu Zoe la un cico.
Tot cărând la stropitori pline, mă bucuram că nu plouă; atunci s-ar fi amânat totul. Pe la doişpe, când era căldură la maxim, Mircea, prietenul şi vecinul nostru, a ieşit la plajă pe terasă. În curtea lor locuiau mai multe familii şi ştiam că face asta special ca s-o enerveze pe domnişoara Florica. Ea era o tipă de patruşcinci de ani, virgină şi foarte mimoză. Nu suferea să vadă corpuri goale. Nu suferea să stăm la taclale pe scările ei, că le murdărim. Nu suferea să jucăm badminton în curte, că stârnim praful etc., lista era nesfârşită, pentru că tot ce-o înconjura pe domnişoara Florica trebuia să fie moral şi antiseptic. Nu se mai gândea însă la morală când otrăvea câinii şi pisicile din cartier: erau purtătoare de microbi, pe care dânsa îi vedea chiar şi cu ochiul liber.
Atunci probabil că trebuia să se întoarcă de la serviciu, (era asistentă medicală la oftalmologie, lucra cu organe cât se poate de cuviincioase), de aceea o aştepta Mirciulică aşa de expus:
– Mirceo! Te zice, mă, baba la maică-ta!
– Hi, hi, hi! Să vadă şi ea cum arată un bărbat.
– Vii după masă la meci?
– Păi cum ? Eu să lipsesc? Bine că nu plouă!
Da, bine că nu ploua, mi-am zis din nou, turnând apa la rădăcinile unei tufe de trandafiri în timp ce priveam cu nerăbdare spre gara mică.
Peste drum de casa noastră, de cealaltă parte a şoselei, începeau şanţurile cetăţii, locul unde din copilărie nu aveam voie să ne jucăm. În ciuda tuturor interdicţiilor, acolo îşi făcea veacul toată băieţimea din cartier. În spatele gării unde oprea mocăniţa, începea un teritoriu de vis. Terenul mare, acoperit cu iarbă şi înconjurat de sălcii imense, era locul unde se disputau meciuri. În dreapta „stadionului” era pârtia naturală de pe care ne avântam iarna cu săniile. (Eu, nu, că depăşisem vârsta.) În stânga, în peretele de apărare al cetăţii, erau cele trei intrări în subterane. Catacombele erau straşnice! Făcusem o regulă cu băieţii în privinţa lor: cea din dreapta, pentru pipi; cea de la mijloc, pentru explorări, cea din stânga dacă venim cu vreo gagică… Primele două îşi arătaseră utilitatea; a treia, nu. M-am gândit că în acea zi, lucrurile vor sta altfel… Şi totuşi, nu se cade! mi-am zis hotărât, nu mi-o puteam închipui pe Zoe în catacombă, era prea infect pentru ea. Pereţii din cărămidă roşie păreau căptuşiţi cu imense plase de păianjeni peste care se aşternuse praful; praf gros era şi pe sub tălpi, iar lumina de la intrare se estompa treptat, cedând întunericului. Dinspre adâncurile catacombelor venea un aer călduţ şi stătut ca respiraţia înceată a unui animal adormit. Se organizaseră câteva misiuni de explorare a acestor tuneluri, dar toţi se lăsaseră păgubaşi, mai devreme sau mai târziu. Curiozitatea, dorinţa de-a găsi comori aduseseră mai multe echipe în decursul timpului. N-au descoperit niciunii nimic. Kilometrii întregi de tuneluri fără ieşire. Fuseseră atribuite romanilor, dacilor, călugărilor franciscani şi, mai nou, extratereştrilor. S-a încercat desenarea unor hărţi, dar imposibilitatea celor de jos de-a comunica în vreun fel cu cei de deasupra, n-a dus decât la nişte mâzgălituri fără sens.
Fără sens păreau şi tunelurile, mi-am continuat gândul adăpând stratul de crini imperiali. Unde duceau? Cine intra, trebuia să iasă prin acelaşi loc. Era un adevărat labirint! Nu se găsise vreo cale de comunicare între tunelurile de la noi de la stadion şi gurile de intrare de la crama cetăţii, asta ca să nu mai pomenesc despre celebra catacombă din pădurea de pe Mamut, de la Fântâna Hoţilor. Se auziseră zvonuri că ar exista intrări şi din curtea catedralei catolice, ba chiar Iancsi ne şoptise cum a văzut el preotul coborând nişte scări ciudate după ce ridicase o trapă din spatele confesionalului… Păi, da! Poate de aceea ni s-a părut că auzim sunet de orgă când am înaintat cu lanternele aprinse în catacomba cu numărul doi… Doamne! Ce ne-am mai distrat şi atunci! Tibi luase un ghem de sfoară să-l deşire ca să nu ne rătăcim, c-aşa citise el despre o tipă, Ariadna, probabil era greşeală de tipar, normal că era Adriana. Ideea nu era rea, doar că după o sută de metri sfoara s-a terminat şi ne-am întors. După modesta mea părere, nu doar catedrala catolică avea de-a face cu treaba asta. Fratele Arsenie de la catedrala ortodoxă a Reîntregirii zâmbea subţire când se vorbea de subterane… Sau cel puţin aşa susţinea o colegă de clasă care avea mult curaj şi mai intra în sfâtul locaş să se închine.
Eu însă ştiam despre tuneluri ceva în plus. Bine, ştia şi Daniel… Într-o vară ne alergam prin curte ca să ne stropim cu furtunul, iar frate-meu şi-a căutat scăpare în pivniţă. L-am urmărit şi l-am prins, evident. Apoi ne-am făcut de lucru pe acolo. Trebuie să spun că pivniţa era foarte mare, altfel compartimentată decât casa. Mi-am adus aminte că aveam nevoie de o cheie la bicicletă şi-am căutat-o pe bancul de scule. Daniel, că nu ştiu ce aude în camera alăturată. Ne-am dus să vedem. De după un raft se auzeau voci, dar foarte îndepărtat. Ni s-a părut ciudat, pentru că până la beciurile vecinilor erau cel puţin treizeci de metri. Probabil vocile veneau de sus, din sufragerie, ne-am zis. Atunci am observat arcada din spatele raftului. Când ne uităm mai bine, era o trecere închisă cu scânduri. Am dat totul la o parte, am smuls bariera, şi-am descoperit un tunel. Tare mult doream să-l explorăm! Am făcut câţiva paşi: parcă zăream o lumină. Tunelul cotea brusc, iar după colţ, surpriză! Lumina creştea treptat, terenul cobora spre adânc. Vocile se desluşeau, dar fără să sporească în intensitate şi se mai auzeau, foarte straniu, valuri. Ne-am întors înfioraţi. Bunicul ştia despre catacomba din pivniţă, dar a râs de noi şi-a spus că ducea direct în conducta magistrală de canalizare a oraşului. Am stabilit că ăsta era doar un pretext şi ne-am amintit de zvonul înfiorător că unele capete de tunel ies în Tăuşor, lacul fără fund de la marginea urbei.
Acum îmi dau seama ce ciudat este că tocmai în ziua aceea m-am gândit la tuneluri…
Cu mintea dusă la adâncimile Tăuşorului am constatat că apa de ploaie strânsă în butoiul de la colţul casei s-a terminat. Terminată era şi munca mea pe ziua respectivă! M-am dus pe lângă bunicul care îi citea bunică-mii ştirile din ziar. I-am anunţat că terminasem şi-am început să laud frumuseţea florilor şi a grădinii în general, până când bătrânii, înduioşaţi, mi-au dat douăzeci de lei. Bani de film şi de cofetărie! Zoe avea să fie tratată ca o regină, aşa cum merita de altfel, viitoarea mea soţie. Da, pe vremea aceea eram sigur c-aveam să mă însor cu Zoe. Îmi şi făcusem planuri în cap despre cum aveau să decurgă lucrurile: terminăm liceul, intrăm la facultate şi ne căsătorim imediat, că ar fi fost mai rentabil să luăm o cameră în căminul de familişti… cel puţin auzisem asta de la nişte băieţi mai mari.
Restul timpului până la meci mi l-am petrecut supraveghindu-l pe Daniel care îmi călca echipamentul şi nu s-a ars decât de două ori… Apoi s-au întors ai mei de la muncă şi-am mâncat, iar eu le-am dat de înţeles că voi lipsi restul zilei. Mama mi-a zâmbit şi mi-a strecurat zece lei, tata a făcut câteva referiri generale la iresponsabilitatea tinerilor, dar m-a chemat în dormitor şi mi-a dat şi el un pol, aşa, fără să ştie mama… Supergeneroşi babacii, mi-am zis şi chiar atunci am auzit ţipătul indignat al domnişoarei Florica, până la urmă dăduse cu ochii de slipul lui Mircea. Îmi părea rău că ratasem faza, dar când mi-am numărat fondurile am constatat că pot s-o duc pe Zoe la Roşu şi Negru, cea mai mişto cofetărie din oraş. Se făcuse patru şi-am tulit-o în viteză spre gara mică. Daniel îmi căra o sacoşă cu haine de schimb, că doar nu se făcea să plec cu Zoe în echipamentul transpirat!
Acolo, băieţii se adunaseră deja. Erau Tică, Dorin, Iancsi, Mircea şi Csobi; restul echipei ajungea mai târziu, că locuiau toţi în cetate. Priveam în jur cu speranţă: când avea să apară Zoe? N-am aşteptat prea mult. Şi-a făcut apariţia într-un grup de cinci fete, spre deliciul băieţilor care le-au primit cu aplauze. Meciul începea să aibă miză! Imediat au început să coboare în şanţuri, venind în şir indian, malacii de la Militar, adică militaurii.
Dorin, fiind căpitanul nostru, a dat mâna cu al lor; au inventariat formaţiile: eram toţi în păr. S-au fixat porţile, s-a dat cu banu, am picat bine, că lor le venea soarele în ochi, când, deodată, pe poteca abruptă, coborând şontâc, îşi face apariţia bunica lui Mircea.
Era de groază baba! La ora cinci, în mod invariabil, Mirciulică trebuia să soarbă o ceaşcă de cafea cu lapte, la gustare, ca să-şi asigure necesarul de calciu. De câţiva ani bietul Mircea protesta împotriva acestei măsuri, dar bunica se arăta a fi de nestăvilit, mai ceva ca Ana lui Manole. Îl găsea pe Mircea peste tot, iar când acesta ieşea din raza ei de acţiune, îi punea „biberonul” la pachet şi îl suna pe la prieteni ca să-i amintească de gustărică. Noroc că buni era cam surdă, altfel l-ar fi auzit pe Mircea exclamând cu năduf: „Băga-mi-aş bani la CEC! Ziceţi, bă, că nu-s aici!”după care a roit-o pe bune să se salveze într-una din gurile de tunel. Am început meciul cu o rezervă în locul său, că ce era să facem? Baba a înconjurat terenul de mai multe ori holbându-se prin sticla groasă a ochelarilor şi, înţelegând că nu e chip să dea de Mirciulică, a plecat bosumflată. Noi am terminat partida în formaţia respectivă, pentru că rezerva tocmai ne marcase un gol. La pauză l-am strigat pe titular, dar, cum n-am primit niciun răspuns, am tras concluzia că renunţase la meci şi plecase.
Am intrat în „vestiar” să mă schimb de haine, l-am recompensat pe Daniel cu zece lei pentru osteneală şi-am ieşit afară fercheş încercând să-mi netezesc părul transpirat. Nu vedeam în faţa ochilor decât pe Zoe. Dilema era următoarea: aveam sau nu s-o iau de mână? Ocazia s-a ivit atât de firesc, încât am zâmbit plin de încredere: trebuia s-o ajut să urce poteca ( pe care bunica lui Mircea o urcase fără probleme), dar Zoe a acceptat mâna mea întinsă ca pe ceva natural. Pe-urmă, nu i-am mai dat drumul. Se făcuse o căldură leşioasă, deşi cred că trecuse de şase. Soarele, scăpătând dincolo de dealul înalt al cetăţii, arunca umbre piezişe şi lungi, colorând aerul în violet. Palma îmi transpira rău de tot, dar nici nu mă gândeam să-i dau drumul mâinii micuţe pe care o ţinea prizonieră. Am băgat de seamă cu coada ochiului că Zoiei i se lipise bluza albă de piept, dezvăluind ceva ce nu mai văzusem. Mi s-a uscat gâtul şi mi s-a părut că ne mişcăm plutind ca prin apă, turnul palatului Ghizela unduia, iar cadranul ceasului din vârf se lichefiase scurgându-se pe zid ca într-o poză pe care am văzut-o într-un almanah. Atunci am avut un sentiment inexplicabil de bine, de fericire: eram victorioşi la fotbal, Zoe mă iubea şi, plutind prin lumina colorată ne îndreptam spre Roşu şi Negru eu cu viitoarea mea soţie…
Am ajuns acasă seara, destul de târziu, fiindcă după ce o condusesem pe Zoe m-am abătut prin centru, pe la magazine, ca să mai privesc a nu ştiu câta oară ghetele cu crampoane de la „Foto, Muzică şi Sport”. Ziua mea trecuse şi nu le primisem; poate la Crăciun… Mama a ridicat din sprâncene văzându-mă, apoi mi-a pus în faţă o farfurie cu chiftele. Grozave chiftele făcea mama! Deşi se mai simţea gustul de salam ieftin şi de soia, reuşea să le dea o savoare anume cu usturoi, cartofi şi morcov, cu ceapă prăjită şi pâine înmuiată în lapte, ca să iasă mai multe. Am suspinat din adâncul inimii şi mă pregăteam să-i povestesc rezumatul zilei, pentru că îi plăcea teribil să-mi asculte aventurile. Atunci am auzit soneria de la poartă.
– Doamne, Mihai! Cine să fie la ora asta? Vino cu mine că mi-e urât pe alee până la stradă.
Am însoţit-o muşcând dintr-o chiftea. În poartă era doamna Jula, mama lui Mircea, şi bunică-sa, foarte îngrijorate amândouă că băiatul nu venise acasă nici măcar la acea oră înaintată.
– Şi el nu face din astea! tot repeta maică-sa frângându-şi mâinile.
– Astăzi nu şi-a băut cafeluţa. preciză bunică-sa amănuntul relevant.
Le-am dat asigurări că nu ştiu nimic de Mircea. Venise la meci, dar plecase până să înceapă. Nu, nu ştiam de ce, minţii cu seninătate. Doamna Jula se mai sfătui cu mama despre momentul cel mai potrivit de-a anunţa miliţia, apoi plecară. Într-adevăr, mi-am zis în sinea mea, Mircea nu făcea chestii nasoale.
– Mihai, mă luă mama în primire, mie ştii că poţi să-mi spui. Ce-i cu Mircea?
I-am povestit cum fugise de cafeaua cu lapte, după care nu-mi mai aminteam decât de victoria la fotbal şi de Zoe. În ciuda protestelor mele, a sunat-o imediat pe doamna Jula. Bineînţeles că mărturisirea mea n-a fost de mare ajutor nici în seara aceea, nici în zilele următoare, repetată în faţa părinţilor, curioşilor, organelor de miliţie şi de secu. Casa familiei Jula a fost percheziţionată de mai multe ori, domnul şi doamna au fost chemaţi să dea declaraţii peste declaraţii. Concluzia organelor de anchetă a fost că Mircea fugise peste graniţă. Ai mei discutau indignaţi despre această aberaţie când credeau că noi nu-i auzim. Daniel recunoscu cu glas tare ceea ce bănuiam şi eu fără să spun: Mircea ori s-a rătăcit în catacombe, ori l-au răpit ăia de făceau parizer din copii şi hârtie igienică.
– Ce prostii! l-am apostrofat pe un ton superior, dar în gând i-am dat dreptate; circula de ceva vreme zvonul cu răpirea copiilor…
După o jumătate de an a murit bunica lui Mircea. După alţi doi ani, maică-sa a băgat divorţ, deşi nu prea dădea bine la partid, după cum susţinea tata.
Între timp, intrasem la facultatea de construcţii, mă pregăteam s-o cer pe Zoe, cu toate că mama spunea că ne pripim, iar tata nici nu ştia, cu alte cuvinte am uitat de Mircea.
Iar scurgerea timpului nu făcea decât să estompeze şi mai mult orice fel de amintire. Am trecut de prima sesiune fără să pic niciun examen; asta era condiţia pe care mi-o impusesem ca să trec la fapte cu iubita mea. N-o mai lungesc acum, treaba e că Zoe a preferat un medicinist, cu o uşurinţă care m-a făcut să deduc că prietenia de câţiva ani cu mine nu avea nicio valoare pentru ea. Ca să nu par rănit, (am şi eu orgoliu, nu?), am agăţat-o pe Liliana care părea dispusă pentru orice. M-am însurat că venea barza şi nu mai aveam încotro, apoi s-a născut fiu-meu şi mi-am zis că mi-am aflat rostul. M-am lăsat de facultate, că nevastă-mea era geloasă că plec la Cluj şi ea rămâne cu copilul. Mama n-o putea suferi şi-o înţepa amintindu-i că cel mai bun remediu ar fi fost să intre şi ea la facultate, că oricum, cu liceul teoretic, nu-i întrevedea vreun viitor. Am venit acasă, m-am angajat pe-un şantier, partidu’ ne-a dat un apartament, iar Lili vindea la tonetă. Era un fel de tihnă în toate astea, dar şi un fel de regret. Ei, m-am cam întins cu vorba, acum să spun de Mircea.
La un an după revoluţie, într-o după-amiază pe când îmi exercitam talentul la bucătărie în acord cu noua democraţie şi egalitate dintre femei şi bărbaţi, pe sinuoasele valuri ale Lambadei ce se revărsa din Radio în blue-jeans, mă sună mama. Eu, cum am zis, stăteam în cetate, la apartament.
– Mihai, zise cu o voce sugrumată, ai auzit? L-au găsit pe Mircea!
– Care Mircea?
– Cum, care? Mircea Jula.
– Unde-a fost? Cred că maică-sa…
– Da, să vezi ce mai plânge maică-sa!
– Şi unde-a fost? A fugit cum ziceau securiştii? S-a călugărit sau ce?
– Păi, el zice c-a fost în tuneluri…
– În catacombele cetăţii?
– Da.
– Bine. Hai, că trec după masă pe la voi şi poate-l văd şi eu.
Săraca mama! Începuse cam repede să fie derutată de valul de schimbări şi nu pricepea exact totul.
– Ştii, Mihai, e un aspect… eu l-am văzut pe Mircea după ce-a venit acasă. L-au găsit când au săpat în faţa catedralei ca să instaleze arteziana aia de vorbesc toţi de ea… Au dat de o cameră subterană şi înăuntru… Mircea; stătea pe-un cufăr putrezit. S-au crucit muncitorii şi trecătorii, ba au ieşit şi popii din cele două biserici să vadă minunea, după ce le-a spus poliţiştilor cine este şi-au priceput că e dispărut de atâta vreme.
– Ei, tu, mamă, făcea şi el mişto de autorităţi, a zis să-şi facă intrarea… aşa…
Mama părea să nu ia în seamă întreruperea şi nici tonul superior al vocii mele.
– Îţi dai seama că s-au luat de el că ce face acolo şi-aşa mai departe. El era fericit că l-au auzit şi l-au salvat, fiindcă zicea că-şi pierduse speranţele, de când aşteaptă.
– Mamă, da’ au trecut şapte-opt ani… Nu-ţi dai seama ce spui? Să fim rezonabili…
– Mircea povestea că a trecut o zi şi-o noapte.
– Mămico, fără supărare, cred că e ceva ce ţi-a scăpat; trec pe la voi. Acum mă duc să termin papricaşul şi dau puţin cu aspiratorul până să vină Lili. Te pup, sărutmâna!
Şi m-am dus să-l văd pe Mircea. Aveau casa plină de rude şi curioşi. Nişte reporteri de la televiziunea locală tot încercau să facă transmisii, una de se recomanda clarvăzătoare îşi dădea ochii peste cap prin antreu, un gazetar lua notiţe şi se ştergea într-una de transpiraţie. Doamna Jula m-a poftit să intru cu obrajii muiaţi de lacrimi.
– Mirciulică, mamă, e Mihai.
Mi-am zis că mai lipseşte bunicuţa cu cafeluţa. Ce-l tot cocoloşeau atâta? Nu-i de mirare că-şi luase omul lumea în cap! Am intrat în camera unde, liceeni fiind, ascultam la magnetofon Rolling Stones, unde ne copiam temele la mate şi unde încingeam aprige partide de poker sâmbătă noaptea.
Mircea stătea în fotoliul lui de la fereastră. Văzându-l, am înţeles. Am priceput ce nu putea mama să rostească, m-am lămurit ce căutau acolo reporterii, televiziunea, clarvăzătoarea şi curioşii: Mircea avea tot şaişpe ani.
Ne-am simţit amândoi grozav de stânjeniţi fără să ştim de ce. O ţinea pe a lui: se rătăcise fugind de buni şi stătuse în tunel până au venit salvatorii. Ce se întâmplase cu noi? Iar noi îl întrebam ce se întâmplase cu el…
Am plecat înciudat şi, nu ştiu de ce, furios. Mă grăbeam să-l scot pe Adi de la cămin, că Lili mereu se plângea dac-o lăsam singură cu copilul. Urcam dealul cetăţii pieptiş, călcând cu necaz pe drumul pavat cu piatră cubică, ştiind că undeva dedesubt, în adânc, acel Ceva ce-l păstrase pe Mircea tânăr era încă acolo, misterios şi de neatins ca timpul ce nu se mai poate întoarce.
