1
Zumzetele aleşilor se îndreptau spre zenit în lumina mare a verii sepulcrale poate fără ca aceia care îşi concentrau gândurile spre Lumea de Sus să îşi dea prea bine seama. Unii dintre ei se balansau într-o parte şi-ntr-alta, murmurând incantaţii vechi de secole pe care nu le înţelegeau, sau poate că înţelegeau câteva cuvinte, sensul final fiind însă de nepătruns. Se mişcau foarte puţin în sus şi parcă se înălţau puţin câte puţin, din ceea ce se putea distinge, dar totuşi această mişcare era mult prea subtilă pentru un începător, chiar din aceeaşi congregaţie, cu atât mai mult pentru un necredincios.
Noaptea se termina deja când ultimii aleşi ieşeau de la Grupul de Comuniune şi aproape că se zvârcoleau în mâinile prietenilor, soţilor sau rudelor care veneau să îi adune de la întrunirea nocturnă. Erau transfiguraţi, se contopeau cu Lumina şi, mai ales, cu EL. Îşi savurau senzaţiile şi nu mai puteau fi separaţi de Marele Vas al Fiinţei din care toate lucrurile cu înveliş de trup au ieşit. Se gândeau numai cum să îşi petreacă toată viaţa în Sepulcru şi să moară atinşi de Duhurile Adevărului. Erau simpli, goi de toată răutatea, invidia, mândria şi judecata şi se luptau cu dorinţa de a muri în fiecare noapte pentru credinţa lor. Familiile care îi recuperau dimineaţa erau din ce în ce mai îngrijorate de soarta lor iar cei care aveau copii aproape că nu mai doreau să-i vadă. La urma urmei, de ce oare ar avea nevoie un Ales de copii? El nu mai alege nimic. Decât pe EL. Şi chiar dacă în rugăciunea nocturnă miile de gânduri care îl asaltează, sunt pline de viziuni macabre şi de imagini ispititoare, meşteşugite atent, ca pentru a clătina mintea unui Ales, are putinţa de a învinge afluxul de simţăminte şi de a atinge Lumina. În dimineaţa de după nu mai este el. În fiecare dimineaţă lumea arată cu totul altfel. O caldă lipsă, un practic adevăr, o slabă întărire neîntinată, ar putea da glas pentru cel transfigurat. Atinşi de-Plin şi ne-mişcaţi, sunt deja dincolo. Unii avuseseră o familie, o soţie, fii şi fiice. Dar au dorit Lumină şi acum se nasc.
2
− Anfeitule! Nu ţi-e ruşine să te arăţi într-o reuniune a ortodocşilor aleşi? De ce te furişezi în sanctuarul nostru fără permisiune? Pentru că oricum n-ai fi primit-o. De asta. Răspunde! Spune ceva!
− Eu… Nu ştiu…Vreau doar să vorbesc cu Feita Alanaghyirita… E o chestie personală…
− Personală? Cu o mare iniţiată a Congregaţiei Omega? Tu nu eşti în toate minţile, băiete… Ce vrei tu, de fapt? Ai venit, ca de obicei, să caşti gura sau vrei să pleci şi cu ceva experienţă în suportarea durerii? Se poate rezolva, să ştii…
− Nu! Vreau doar să vorbesc cu ea! Sunt fratele ei…
− Nu zău! Dar tu eşti chiar neruşinat, omule! Te superi dacă te arunc peste gard sau vrei să te rog să sari singur?
− Eu sunt Ayaslan. Ea ştie cine sunt. Spuneţi-i doar asta.
− Da, da, îi spun sigur. Tu mai bine du-te şi aleargă prin piaţă poate ţi se mai oxigenează puţin creierul şi după ce te saturi poţi să-i spui chiar tu „bună dimineaţa” bâtei mele. Acum pleacă! Ai înţeles? Nu eşti binevenit aici!
3
Feita şi Diomedon Aureul. Împreună pe holurile Catedralei. Spiritul şi împreunarea lor sufletească ajunseseră dincolo de hotarele imaginaţiei simplilor credincioşi. Diomedon se contopise cu fiinţa Feitei, astfel încât el nu mai simţea decât ce simţea şi ea în momentele de adâncă rugăciune. Lumina îi domina simţurile şi reflexele, iar, de câtva timp, ajunsese să dorească să moară împreună cu Feita în ghearele unor duşmani anfeiţi, iar momentul morţii să vină exact în punctul de maximă comuniune cu spiritul Pământeanului.
− Diomedon… Eşti pur.
− Nu mai pur decât tine, aleaso. Perfecţiunea nu e pentru mine însă tu ai demonstrat că poţi fi mult mai bună decât toţi. Reuşeşti deja să veghezi la cele ce vin, în timp ce eu sunt lamentabil când încerc să văd dincolo de înţelepciunea oamenilor. Tu eşti perfectă, Feita.
− De ce? Pentru că veghez ziua? Tu poţi fi mult mai bun decât eşti, dar te mulţumeşti cu smerenia absolută pe care ai moştenit-o de la Duhovnicii Negri. Tu de ce nu vrei să fii perfect? Ai putea să atingi stadii mai înalte decât mine… Înălţimea e supremă, smerenia e dulce, tu eşti prea bun că să stai de vorbă cu mine, rosti sacadat Feita privind detaliile de pe pardoseala templului.
− Feita… Dacă aş fi devenit anfeit, ai fi riscat ceva, cât de puţin, ca să mă scoţi din cursă? întrebă Alesul, dornic de o discuţie spirituală. Eu nu-mi pot imagina cum este să fii anfeit. E ca o substanţă pe care creierul meu nu o secretă, nu pot înţelege de ce ar vrea cineva să-şi dedice viaţa unei iluzii.
− Şi anfeiţii sunt oameni, să ştii. Tatăl meu era anfeit. Nu ştia nicio rugăciune. Ne punea să batem coclaurile după pomană de la dreptcredincioşi. Şi asta făceam zilnic, până când o femeie ortodoxă m-a văzut căutând prin gunoaiele de la Catedrală şi m-a îndemnat să intru. Conştiinţa mea murdară, de copil fără religie, m-a oprit instantaneu, însă bunătatea femeii m-a mişcat mai tare. Mi-a dat o lumânare şi m-a îndreptat spre altar. Pe măsură ce mă apropiam, Lumina din jurul meu mă copleşea. Nu mai ştiam pe unde merg. Femeia mă urmărea de la intrarea în Catedrală, ca să nu mă prăbuşesc, şi a aşteptat să mă aşez în genunchi, lângă icoana digitală a Pământeanului. Pixelii mă izbeau ca o ploaie pe obraji, dar nu am plecat. Femeia m-a lăsat atunci singură. Nu ştiu unde a plecat. Nu am mai văzut-o niciodată. Sunt sigură că nu era o simplă credincioasă, nu ştiu ce sau cine era, dar dacă mă gândesc acum, părea să aibă un nivel foarte înalt de comuniune, mai ales după ce am constatat că durerea din rănile mele de copil nelegiuit devenise o amorţeală surdă. După asta, am continuat să intru în Catedrală, pe ascuns, bineînţeles, pentru că ortodocşii atacanţi m-ar fi depistat repede. Mă ascundeam în containerul de obiecte uzate, ca de obicei, şi suportam ca toţi credincioşii să arunce ambalajele peste mine, numai ca să pot fi în preajma Luminii. Mi-era teribil de frică să nu fiu descoperită, până când, într-o zi, s-a întâmplat. Un ortodox atacant mi-a prins degetele când arunca un pachet de ceară, iar eu am scos un sunet de spaimă. Miracolul a fost că nu m-a recunoscut ca fiind o anfeită, deoarece hainele mele erau curate, exact ca ale lui, deşi eu intrasem, ca întotdeauna, în container murdară de toate urâciunile. Şi-a spus că sunt un alt copil poznaş de-al nu ştiu cui şi m-a lăsat să umblu liberă prin Catedrală. De atunci, de fiecare dată când ieşeam, redeveneam murdară, iar când intram din nou, curăţenia mă copleşea.
− Ce fericită ai fost, Feita. Ai suferit mult până ai ajuns la credinţă. Mi-aş fi dorit şi eu să am parte de aşa ceva. Eu m-am născut într-o familie de credincioşi.
− Ştiu, Diomedon. Ţi-am cunoscut părinţii. Sfinţi nerecunoscuţi, într-adevăr. Dar sora ta?
− Nu ştiu ce să spun. Probabil că a parcurs drumul invers. A fost ispitită şi s-a pierdut în smârcuri.
− Oh, Lumina zilei! Sper doar ca fratele meu să fi scăpat de corvoada cerşitului zilnic. Nu l-am mai văzut de ani mulţi. El era mult mai apropiat de tata şi, fiind mai mare, îmi lua banii pe care îi adunam şi îi cheltuia la jocurile cerebrale din district. Îl iubesc cu toată fiinţa, chiar şi acum, deşi ştiu că nu merită iar banii i se duc tot pe senzaţii nefiltrate.
− Feita. Se apropie ora înserării. Mergem?
− Da, Diomedon, sigur. Eşti sigur că nu vrei să stai lângă mine în noaptea asta?
− Da, sunt sigur.
4
„Cartierul ăsta nu mai conteneşte să cânte! E de-a dreptul scârbos. Adică toţi sunt ca vai dă mama lor, abia dacă mănâncă ceva în fiecare zi, dar cântă de dimineaţa până seara. Şi ce cântă! Dacă nu pomenesc toate episoadele intime de azi noapte, nu se simt bine! Eu, unul, m-am săturat de cartierul ăsta.”
− Aylară! Bă!! Eşti surd? Vrei să te înjur, ca să auzi mai bine?
− Ce vrei???
− Bani, femei şi multă mâncare.
− Da? Atunci munceşte, nu mai sta degeaba. „Boule!”
− Da’ ce-am înnebunit? Să munceşti tu cu mă-ta, bă!! Nu vezi că am tot ce-mi trebuie? Sunt şmecher, ce ştii tu?
− Dacă şi tu eşti şmecher… Taci dreacu’ dîn gură…
− Să mori tu… Du-te dreacu’, eşti întors pă dos. Te-ai tâmpit de tot de când te duci pe la nebunii ăia.
„Ce tâmpit! Ce naiba caut eu aici? De ce oare n-am plecat când am avut ocazia? E deja cam mult.”, gândea Ayaslan, în timp ce o femeie îşi arunca resturile de mâncare peste gard, chiar în faţa lui. Printre resturi, câteva oase de mular şi un borcan cu salată expirată. Mai mult ca sigur că o primise pomană şi acum îi prisosea. Mâncare. Poate că de unde a venit salata asta mai sunt şi altele.
„Nu! Eu nu mai cerşesc! Gata! Pot să am grijă de mine şi altfel!”
Dar poate că ortodocşii te vor milui cu ceva mai mult, poate ai avea noroc dacă te-ai duce până acolo.
„Nu prea cred. Ortodocşii nu mai dau pomană oricui. Au început să nu mai aibă nici ei mâncare.”
Da dar poate că o bucată de pâine ţi-ar folosi, nu ai mai flămânzi atâta o zi întreagă.
„Nu vreau să mă mai gândesc la asta! Lasă-mă!”
Stai, stai vorbeşte cu mine, unde fugi…? Ascultă-mă…*** ce faci…? *** foamea..?**
„Nu! Gata!”
Reuşi, în cele din urmă să-şi stăpânească gândurile şi se aşeză pe o piatră, la răscrucea drumului. Viziunea cartierului slinos, a oamenilor murdari şi plini de mirosuri ciudate, îl făceau să regrete că s-a născut în Anaan. Dailatul era însă departe. Nu oricine ajungea acolo.
„Vermakiz… Unde naiba eşti? De ce n-ai mai venit naibii acasă? Poate nici tata nu mai murea aşa de repede. De fapt, habar n-am… Dar de ce să nu mai vii acasă? Unde gâtul mamii ei de treabă te-ai băgat? O fi fugit cu vreun cămătar… da’ nu, cu care? Da’ tot te găsesc io, lasă…stai tu liniştită.”
5
Feita şi Diomedon se aşezară în sala de rugăciune, fiecare unde credea că se poate concentra mai bine. Un atacant veni să sune clopotul, iar când sunetul încetă, toţi aleşii se cufundară în meditaţie şi recitare. Unii se apropiau deja de extaz, deşi ştiau că nu va dura prea mult, alţii cădeau jos, copleşiţi de greutatea sentimentului. Feita se controla foarte bine, nu degeaba era o mare iniţiată în Congregaţie. Încerca să elimine orice gând din minte şi să-şi umple creierul şi inima cu Vasul Suprem. Diomedon era mai lent, dar la fel de constant. Se completau reciproc. O noapte întreagă, Feita se contopi cu EL. Numai că… De ce?
Noaptea aleşilor se apropia de final când Alanaghyrita fu cuprinsă de un cutremur extrem. Nu mai simţea decât frică. Se lupta cu senzaţia dar nu reuşea să scape de starea oribilă în care intrase. Se retrase într-un colţ şi începu să recite o Scriptură Pământeană, pe care Duhovnicul i-o recomandase de multe ori. Pe măsură ce recita starea se înteţea. De ce nu mai putea să recite cursiv? Era surprinsă neplăcut de ghionturile pe care le primea în suflet, iar durerea se agrava cu fiecare clipă. Tâmplele îi plesneau, vasele de sânge care făceau legătura cu organul erau foarte inflamate şi aproape că nu mai făceau legătura dintre inimă şi creier. Era mai mult ca sigur un atac. “Descântec, Descântec, Descântec..”
„Suflet mort de albă oareea…
Lasă sârt de alnu iarea
Cârte ale iar alunea
Să mă lase spurcăciunea…”
Încet, încet, organul îşi relua activitatea, simţea sângele cum intra în inimă şi o făcea să pompeze cu putere, ochii îi lăcrimau, iar buzele se uscaseră şi se întăriseră. Îşi revenea cu greu din letargie, se reculegea încet, şi recita Scripturi una după alta. Fusese atacată de vrăjitorii anfeiţi, mai mult ca sigur. Hackerii de suflete se distrau cam mult în zilele acelea, iar unii dintre ei deveneau chiar obraznici, însă niciodată Feita nu avusese astfel de probleme, mai ales având în vedere gradul de conştiinţă la care ajunsese. Organul pe care îl dezvoltase nu greşise niciodată până acum, îşi îndeplinise misiunea cu sfinţenie. Ştia că nu e singura care dezvoltase un organ al rugăciunii, însă ea îl perfecţionase într-atât încât să fie perfect funcţional, să facă legătura perfectă între inimă şi creier. Să nu mai gândească cu creierul ci cu amândouă, să nu mai simtă doar cu inima ci şi cu mintea. Şi acum? De ce tocmai acum?
6
− Ha! Ha! Ce prost ieşti! Ia arată-i’m cum să face…
Amerikano luă capul broaştei şi se pregătea să-l bage în gură când Ultrajeg îl scuipă însă cu atâta nesaţ, încât îi lăsă flegma pe toată faţa, ispravă care îl făcu pe şef să râdă în hohote.
− Ha! Ha! Ha!, bravo, Jeg, bravo! Hă, Hă, Hă…tu du-te şi dă-ţi cu rahat pe faţă, poate te cureţi! Ha-ha-ha…
− Ţi-a plăcut, Şefu’? Îi mai dau una? se mândri Jeg de reuşita lui.
− Nu, bă, nu, gata. Eşti scârbos, da’ m-ai făcut să râd. Poate îţi dau şi o fetiţă în seara asta. Pomană sexuală. De la mine pentru matale. Vrei, mă? Cum să nu? Că ţi-am mai dat şi te-ai scăpat pe tine în pantaloni dă ce bunăciune ţi-am adus. Da’ nici nu meriţi! Mizerabilule! Eşti prost, da’ ştii să scuipi. Măcar atâta. Hai, unde e băiatu care zicea că vrea să mă vadă?
− E afară, boss. Îl chem?
− Da, zi-i să intre.
Ayaslan păşi în camera prost luminată cu un zâmbet prefăcut pe faţă încercând să pară de-al lor, şi poate că ar fi reuşit dacă n-ar fi fost haina cam curată pentru smârcul în care intrase.
− Ce vrei? Vrei ceva? Ascult…
Cu vocea nesigură, Ayaslan îndrăzni totuşi să afirme:
− Da, vreau ceva.
Şeful molfăia nişte fructe de pe masă şi îl pofti şi pe el să guste.
− Vrei nişte struguri tutti frutti? Sunt buni, să ştii…
− Nu, mulţumesc, nu-mi plac.
− Mă mai şi refuză, după ce că intră în casa mea.. Hai, zi odată ce vrei, până nu mă oftic mai rău!
− Vreau să o găsesc pe sor’mea, se grăbi Ayaslan să răspundă.
− Aşa şi? Io cu ce să te ajut?
− Păi mi-ar trebui nişte bani şi un paşaport pentru Dailat. De acolo mă descurc.
− Da? Bine mă…. Dacă spui tu. Da’… de ce o cauţi? Ai pierdut-o sau a fugit ea?
− Nu…, a dispărut acum 10 ani, a plecat şi nu s-a mai întors acasă.
− Şi o cauţi în Dailat? Da’ ştii că în Dailat e numa’ şmecheri, barosani, d-ăştia…Ce să caute fata în Dailat?
− Ştiu că nu e nicăieri pe Anaan. Am căutat-o.
− Da, şi? Poate a murit. Te-ai gândit la asta?
− Nu cred. Dacă murea, nu mai primeam semnale din zenit de la semnalizatorul ei.
− Are semnalizator? Da’ ce sunteţi voi, mă? Patricieni? Aveţi semnalizatoare… Şi el vine la mine să-i dau bani şi paşaport. Auzi!…
− I-am recunoscut semnalul la Biserică. Avea…
− Te duci şi la biserică? Fir-i-al dreacu’ dă terminat, da’ multe mai faci tu mă…
După câteva clipe de calcul, Şeful îl întrebă, totuşi:
− Bă… Nu ştiu… Ai casă?
− Da. În De Krovsa Darfioos. E o căsuţă mică fără etaj.
− Bine, mă. Actele casei rămâne la mine şi ai 30.000 de rays şi îţi dau şi paşaportu’ cam într-o săptămână. Da’ dup’aia să nu te mai văd! Ai înţeles? Hai, gat’. Pa.
− Îfff….. Mulţumesc, şefule, noapte bună. Noapte bună, băieţi…
− Hai noroc…., răspunseră în silă Jeg şi Amerikanu, uitându-se în altă parte.
7
Dailatul marilor luptători pentru credinţă se contura enigmatic în zona liniei de demarcaţie între sistemele planetare, cu reţeaua de transport plină de călători grăbiţi şi nervoşi. Ayaslan se grăbea să ajungă la portal înainte de ora la care se făcea controlul de rutină şi posibila carantină zilnică pentru cei din Anaan. Se gândea întruna ce va face până când se vor deschide graniţele spre districtele ortodoxe. În cele din urmă, după un control amănunţit fu admis spre integrare temporară în sistem şi putu astfel să intre pe teritoriul dailatean. Prima stradă din orăşelul, sau hub-ul vamal de acolo, era plină de patrafire simbolice şi icoane cu chipul Pământeanului stilizat ca să arate ca un băştinaş de pe Dailat, cu figura prelungă şi ochii foarte mari şi cu irisul roşu. „Oare şi ea are ochii roşii acum?”, se întrebă Ayaslan avansând pe uliţele Dailatului. Curate şi decorate foarte modest, ca, de altfel, întregul stil de viaţă al dailatenilor, străzile hub-ului se lăţeau în drumul anfeitului pricinuindu-i un ghem de senzaţii. Credincioşii apăreau de după casele neobişnuit de albe, obositoare pentru ochi, şi se furişau pe străduţele lăturalnice, unde consumau frunze de dafin în apă fierbinte, cu scorţişoară şi mere coapte. Fiindcă mirosea, într-adevăr, foarte bine, Ayaslan nu se putu stăpâni să nu încerce un măr copt la vatra cu cărbuni, iar după ce ieşi din local, se îndreptă spre zona de carantină obligatorie, ca să raporteze sosirea.
În capitală, strada curată şi plină de busuioc proaspăt cules se întindea în susul cartierului de „sălaşuri”, cum le spuneau ortodocşii, şi se întretăia cu Marea Cale a Pierzaniei. Teoretic, nimeni nu păşea pe Calea Pierzaniei, decât dacă era sigur că are conştiinţa nepătată de păcate capitale, însă, în fapt, strada era bătută zilnic de mii de credincioşi, care de care mai făţarnici.
Pierdut în mulţimea de sălaşuri ortodoxe, Dailatul nu era nimic altceva decât o insulă de mâl într-o zonă calcaroasă, locuinţele fiind construite pe bârne şi având zilnic nevoie de desfundare. Traiul bun de pe Dailat nu era decât o himeră bună de amăgit imigranţi, amrienii ortodocşi dovedindu-se zgârciţi cu orice, chiar şi cu existenţa lor. Catedralele însă, nu erau egalate de nimic. Marele Vas Al Energiei Necreate era doar una dintre ele. “Dar eu n-am cum să ajung acolo. Am nevoie de ceva straie amriene.”, credea Ayaslan. Între timp, clopotul subliminal de la Marele Vas bătea cu atâta putere, încât îl făcu să lăcrimeze instantaneu şi aproape stereotipic începu să se îndrepte spre zona catedralei. Îl opri doar gândul că e prea păcătos ca să intre acolo. Dar de unde acest gând? „Eu nu sunt păcătos! De fapt, ce naiba înseamnă să fii păcătos? Să nu ţi-o tragi cu nimeni? Îmi bag ceva în ea de fază… Adică mă duc ca boul spre biserică şi nu ştiu de ce?”. După cinci minute stranii, clopotul încetă să mai bată, iar anfeitul se hotărî să meargă cât mai repede înspre sălaşurile de oaspeţi ale sherilor. Avea să plătească, evident, mai mult decât trebuie, dar case de amrieni cinstiţi nu găsea acum, iar sherii erau singurii care făceau afaceri cu camere de închiriat în tot Dailatul.
„Mâine merg la hackeri şi fac io cumva şi o găsesc. Neapărat…”
− Vrei şi mâncare?
“Poate dau de tipul ăla, cum îi zicea….”
− Vrei sau nu?
− Poftim? A, nu. Nu. Mănânc în altă parte. Nu.
− Bine. Aici e cheia.
„Crackie, mă, Crackie. Aşa.”
8
Ortodocşii atacanţi merg. Înainte. Mereu înainte. Privesc numai în faţă şi se concentrează asupra unui singur lucru: să distrugă anfeitul. Impuritatea necredinciosului se manifestă ca o plagă în mintea atacantului. Înarmat cu toate armele Duhului Adevărat, el nu face decât să urmărească eliminarea fizică şi spirituală a ereticului nedemn de a fi tolerat.
Paşii apăsaţi pe caldarâmul umed dădeau senzaţia unei armate de furnici pe corpul unui uriaş adormit. Furnicile însă nu folosesc arme şi nici nu atacă oameni nevinovaţi. Atacanţii o fac. De câte ori pot şi de câte ori li se oferă ocazia. La fel ca în zilele Prigoanei antisheri, în care mii de negustori şi hamali, vinovaţi numai de a fi cumpărat marfă ieftină şi de a fi vândut-o la suprapreţ Duhovnicilor Negri, au fost eliminaţi din zona Capitalei, iar urmele lor – şterse cât mai rapid. Familiile sherilor şi-au revenit greu din drama trăită atunci. Sunt siguri că, dacă vor mai încerca să-i înşele pe atacanţi, vor păţi lucruri şi mai grave. Precum nefericitul care urma să fie linşat în piaţă cu şocuri intramentale.
Când ajunse în piaţă, atacanţii erau deja acolo. Erau mulţi. Aproape cât o organizaţie de district. Şi se rugau cu voce tare, implorând iertare pentru fapta ce urmau s-o săvârşească. Anfeitul se apropie şovăielnic de adunarea ce părea destul de calmă şi adâncită în ritualuri stranii. Ştia că trebuie să discute cu Maestrul Gladius. Superior întru ale Adevărului şi Mare Maestru al Ordinului Atacanţilor, Gladius Alteroctonul avea o reputaţie nu foarte confortabil de aflat pentru orice anfeit. Era un criminal fără scrupule. Un psihopat, ar spune medicii. Dădea orice pentru o încăierare bună cu un grup de hackeri sau de străini de orice fel.
Întors cu spatele, se gândea la următoarea mişcare. Simţea conştiinţa anfeitului cum îi irita organul. Da. Poseda un organ. La fel ca Marii Iniţiaţi ai Congregaţiilor de Aleşi. Şi nu era singurul atacant care avea aşa ceva. Mulţi credincioşi bârfeau însă prin biserici că Gladius obţinuse organul printr-o înşelătorie, şantajând un Duhovnic slab şi promiţând că-l va salva de la caterisire. Bineînţeles că nu făcu nimic din toate astea. Dar dobândi organul şi se părea că-l întreţine destul de bine având în vedere că nu se atrofia după atâta timp.
− Fugi!!! Nefericitule!!! Fugi acum!!!
− Ce?? Eliminaţi-o!!! Mai repede!!!! urlă Gladius spumegând de furie.
Atacanţii se repliară instantaneu, trimiţând şocuri în direcţia vocii care îl avertizase pe anfeit. Nefericitul fugi cât îl ţinură picioarele, până când un atacant îl doborî cu o lovitură cu distanţă. Căzu cât era de lat pe asfalt, în timp ce criminalii în numele credinţei o fugăreau pe fata lui Crackie. Mai isteaţă decât ei, Yipsi se ghemui într-o crevasă de azbest, unde şocurile lor nu puteau pătrunde. Aşteptă să treacă cu toţii, iar după aceea se retrase în smârcurile Sferei. Nu ştia ce se întâmplase cu alterfeitul căptuşit de atacanţi, dar cu siguranţă îşi făcuse datoria. Nu rămăsese indiferentă.
9
Xeno se ridica cu greu. Simţea mii de ghimpi în tot creierul şi nu mai voia decât să doarmă. Se uită în jur şi observă câteva prezenţe insolite pentru el. Un Duhovnic cu patrafir de platină se ruga lângă el şi îl binecuvânta. O Maică Extremă încerca să-i dea jos haina şi să-l spele cu ceva apă sfinţită, parcă. „Ce naiba! Nebuni de legat, nu altceva!”
− Lăsaţi-mă!! Ce-mi faceţi??
− Uşurel, sherule…. Nu te speria. Sunt Neoxandros, mare preot la Vas. Vreau doar să te miruiesc şi, dacă vrei, să te ajut să te mărturiseşti.
− Ce să fac??? Eşti întreg, omule?? Eu nu sunt ortodox!!!
− Dar ai toate şansele să devii. Dacă vei vrea bineînţeles.
− De ce aş vrea eu să fiu ca voi?? Am vreun motiv?
− Eşti fiul lui Aza. Nepotul lui Idalian. Eu sunt fratele tatălui tău.
− Ce? Am rude ortodocşi şi nu ştiu?? Mai eşti şi preot la ăştia? Mamă, mamă… Şi acuma ce vrei? Să mă spovedeşti? De ce?
− Numai dacă vrei. Nu te pot obliga. Eu nu sunt atacant.
− A. Aşa, deci. Bine. Păi…, nu ştiu. Tre’ să mă gândesc.
− Cum vrei. Dar să ştii că atacanţii te-au remarcat şi ar vrea să faci parte din Ordinul lor.
− Eu? Atacant? Da’ nu sunteţi normali, frate!! Sunteţi nebuni cu toţii?! Adică să se umple Ordinul Atacanţilor de sheri şi de blockşi şi ce o să mai vâneze? Amri? Bine, tu eşti preot la ei, dar tu eşti o excepţie.
− Uite… Magnas Dreptul ţi-a oferit centura asta în semn de apreciere. E o centură cu şocuri intramentale.
− Şocuri? Adică ce am urât o viaţă întreagă şi m-a făcut să sufăr ca un animal? Şocuri? Să folosesc eu şocuri? Şi ce m-ar face pe mine vreodată să accept aşa ceva?
− Nu ştiu. Poate o carieră în Ordin. Ai putea deveni un mare luptător pentru credinţă.
− Credinţă… Tu te auzi ce spui? Eşti un trădător…. asta eşti….lăsaţi-mă…aff..
„Ţineţi-l bine. Îl botezăm, fie că vrea, fie că nu”.
− Aaaah!!! se auzi ţipătul hackerului torturat de intramentalele săgetătoare.
Xeno Atacantul se apropia triumfător de corpul nefericitului. Călcă pe gâtul nimicului de hacker şi apăsă furios, numai pentru a provoca un pic de suferinţă în plus. Urmele botezului încă se mai vedeau pe mâinile lui tăbăcite de efort. Xeno Atacantul îl uitase pe Xeno Sherul în asemenea măsură, încât nu mai simţea decât repulsie la senzaţia de anfeit şi nu dorea decât să aibă el privilegiul de a termina cu ereticul nesuferit. Asta până când….
10
− Ce-aveţi, bă?!? Nu vă mai satură atacanţii? Vreţi să vă dau şi io? Daţi-vă-n mama voastră de javre…. Păi da…
− Ce-au ăştia, mă? Stai puţin…
Fiindcă zgomotul de afară nu se mai termina, Crackie ieşi curios din capsulă să vadă scandalul, împreună cu Yipsi şi cu Zambo, vecinul lor dependent de dafin. Tocmai atunci se desfăşura o razie a Gărzilor Planetare iar fiindcă nu erau însoţiţi de atacanţi, ca de obicei, locuitorii din smârcuri prinseră curaj şi îi jigneau cum le venea la gură pe gardieni. Crackie se ţinu departe de gâlceavă, până când un gardian începu să lovească o femeie care vindea mere pe stradă. Învălmăşeala care se produse atunci îi aduse pe Crackie şi pe Yipsi faţă în faţă cu un gardian cât toate zilele de înalt, care mai avea puţin şi îl sugruma pe Zambo. Yipsi se năpusti atunci în ceafa aceluia şi îl muşcă cât putu de tare, în timp ce Crackie îşi căuta de zor arma cu blesteme pe care o uitase, de bună seamă, în cameră. Se concentră, totuşi, şi îngăimă un blestem care îl ţinu locului pentru o clipă pe gardian. Zambo căzu în clipa următoare, cu un zgomot de mortăciune pe asfalt, şi nu se ridică decât foarte greu. Asaltaţi de mulţimea furioasă, gardienii se retrăgeau atenţi la spatele străzii, cu scuturile activate.
− Huooo!! Afară!!! Huooo!! urlau sherii şi vagabonzii smârcurilor, încercând să apere un adolescent care furase ceva de la un credincios.
Asaltaţi de gloata necontrolată, gardienii se retraseră încet, cu gândul de a reveni, mâine, alături de atacanţi. De obicei, veneau cu atacanţii, dar excesele lor de zel îi oripilau până şi pe Duhovnicii Negri, care dăduseră o dispoziţie ca Gărzile Planetare să meargă singure la acţiuni. Până acum, o tactică total ineficientă, doar vedea toată lumea cum nişte zdrenţăroşi fugăreau nişte slujbaşi oficiali…
− Hai, bă, gata, că pleacă! Uite! Gata…. Bă şi voi nu mai furaţi bă de faţă cu garzii, lătră un sher urât, trăgându-i o palmă unuia dintre adolescenţi.
− Gata, bă, gata! A înţeles! Lasă-l… împăciuia mama lu’ Zambo, ridicându-şi fiul de pe jos şi scuturându-l de praf.
Zambo, ca de obicei, aerian şi fără chef de nimic se uita la lume de parcă acum îi vedea pentru prima oară.
− Mai bine uită-te la fi-tu, că mestecă dafinu’ ca pe gumă… Ai dreacu’… se auziră ultimele ecouri ale zarvei în cartierul murdar şi prăfuit de la subsolul Capitalei.
11
„Lumi întinse şi serene, pline de pace şi înţelegere între fiinţe. Absenţa gâlcevii, prezenţa iubirii şi a răbdării, mândria evacuată şi ascunsă bine pentru ca fiinţele să nu o mai acceseze.” Astfel se ruga Feita în dimineaţa zilei de 124 Irbex; interechinocţiul Dailatului. Toţi aleşii erau obligaţi să respecte calendarul Velikoortodox stabilit de Conciliile Duhovniceşti. Iar Feita nu făcea excepţie. Se ruga de câteva minute bune, cu atenţia perfect concentrată la mesaje, şi îşi coordona organul cu atenţie. Aproape că o durea uneori zona dintre inimă şi ceafă, care găzduia organul ce sfida materia. Mai ales când avea de-a face cu anfeiţi sau cu credincioşi făţarnici. Rugăciunea nu înceta să-i provoace mulţumiri de negrăit în frigul dimineţii dailatene, iar gândul că Diomedon o va însoţi în ziua următoare la privegherea Eroilor Neamului o liniştea nespus. Avea încredere în acest om. Era exact ceea ce îi lipsea. Un om bun şi curat, ca o lacrimă a Pământeanului. Un om simplu, dar cu un spirit mare. Un om ca…:
− Dă-te din calea mea!!! Ce faci tu aici? Nefericitule, nu ştii că eşti banat de la rugăciune? Ieşi!!!
− Ce se aude? E vreo revoltă in zona Catedralei?
− Afară!!!
Zgomotul corpului căzut pe podeaua Catedralei acoperi zumzetul aleşilor, iar în învălmăşeala creată atacanţii ajunseră să dea la o parte toţi credincioşii din faţa altarului, pentru a-i face loc lui Gladius.
− Ştiţi şi voi că aceştia doi sunt banaţi!! De ce le permiteţi să se roage alături de voi? Ştiţi că riscaţi să o păţiţi mai rău decât ei? Treziţi-vă odată!!! Daţi-i afară!!
Atacanţii din organizaţia Catedralei îi luară atunci efectiv pe sus pe cei doi interzişi de la rugăciunea de dimineaţă. Îi luaseră pe sus în sensul în care cei doi fură ridicaţi deasupra capetelor tuturor şi transportaţi afară cât mai repede. Erau interzişi la rugăciune, n-aveau permisiunea de a se ruga in clădirea Vasului deoarece nu-şi plătiseră zeciuiala către Duhovnicul Negru de la Atlanţi. Erau doi simpli lucrători, doi cărători de scorţişoară care aveau datorii la casa Duhovnicului. Nu ştiau vreo rugăciune până la capăt, dar voiau să participe la Ofrandele de dimineaţă.
− Cine mai stă aici? Cine? Mă auziţi? urla Gladius în incinta chiliilor fără pic de respect cu privire la liniştea necesară aleşilor. Şi el era un ales, avea un organ, era un mare credincios, dar păcatele lui erau mai mult decât notorii.
− Cine întreabă? răsări o voce în încăperea slab luminată….
− Hă?… Ce tot…..? O! Îmi cer scuze…Aleaso! Eşti aici… Voiam doar sa curăţ clădirea de impurităţi. Sper că înţelegi…
− Gladius… Ce faci aici? Încerci să tulburi cu orice preţ rugăciunea? De ce nu-ţi respecţi statutul de Ales?
− Feita… Ştii că te respect… Aş face orice ca să nu te supăr… Dar acei neisprăviţi stricau ordinea în Catedrală.
− De ce ţineţi voi, atacanţii, atât de mult la ordine? Nu ştii că toate fiinţele au drepturi egale? Aşa au stabilit barzii sigieni şi Scripturile Pământene.
− Eeh, Feita, de-ar fi aşa de simplu…
Tocmai atunci un atacant dădu buzna în incintă strigând către Marele Maestru:
− Gladius!! Avem probleme la Calea Pierzaniei!! Un anfeit a aruncat o petardă cu blesteme..!
− Ahh! Blesteme le arăt eu lor!! Animale, asta sunt anfeiţii!!
− Gladius…. Mă dezamăgeşti…, suspină Feita. S-ar putea să ai chiar tu probleme dacă nu încetezi să urmăreşti oameni.
− Dar…dar… Ai auzit şi tu.. Au aruncat cu….
− De ce nu căutaţi cauza? De ce trataţi mereu efectul?
− Feita!…. Te-am respectat întotdeauna, dar părerile tale mi se par mult prea permisive faţă de nişte animale, în definitiv.
− Poftim? Cum i-ai numit? Gladius, te rog să pleci… Prefer să nu aud asemenea cuvinte despre un om.
Fierbând de furie mocnită, atacantul se îndepărtă încet de zona sfântă, murmurând înfundat tot ce era mai rău la adresa…
12
“Vermakiz… Ştiu că eşti aici…. Dar unde anume? Ştiu că nu ai fugit de bine ce-ţi era, dar de ce nu pot să dau de tine? Ai un semnalizator bun, şi dacă nu l-au transplantat altcuiva, înseamnă că aici trebuie să fii.”
− Unde ar putea ajunge o anfeită fugită de acasă? Nu se poate şti, decât dacă îi reperezi undele cerebrale. Şi mai ales dacă-i ştii codul genetic, ceea ce la anfeiţi rareori se întâmplă.
− Îi recunosc semnalul. Are un semnalizator de la trei ani de când au prins-o la cerşit pe Anaan.
− Şi ce arată semnalul?
− Că e pe Dailat. Şi mai ales în zona Catedralei.
− În Catedrală? Ce să caute acolo? Ar fi expulzată în secunda doi… Dacă vrei, pot să verific, da’, sincer, nu cred….
Yipsi se apropie de fruntea lui Crackie, atingându-l uşor iar el îi sărută gâtul în fugă.
− Nu ştiu de ce semnal vorbeşti tu, prietene, dar eu aici văd altceva. Dacă acel cod genetic e bun, cu semnalul ăsta detectez un organ.
− Ce anume? Organ? Ce fel?…
− Nu ştii…. Ei bine… Acei credincioşi înveteraţi şi ahtiaţi după rugăciune au ajuns până la urmă să aibă un fel de canal care leagă inima de creier şi le face să simtă şi să gândească în acelaşi timp. Ǎştia sunt cei mai periculoşi. Au puteri şi pot să omoare sentimentele şi voinţa din cineva dar şi să învie pe morţii din războaie. Eu n-am văzut pe ăştia să învie pe nimeni. În schimb am văzut de-ai mei făcuţi praf cu şocuri intramentale. Am păţit-o şi eu odată. Era să mă fac bucăţi. Noroc cu camarazii mei din smârcuri care l-au paradit pe atacant.
− Hmm… Adică la adresa ei genetică ai găsit un organ d-ăsta?
− Da, prietene. Eşti sigur că asta-i adresa?
− Da, sigur… Am certificatul ADN.
− Atunci, mein freund, you are in deep merde.
− De ce?
− Fiindcă sora ta s-ar putea să fi fost clonată şi să-i fi transplantat ăştia un organ.
− Adică e posibil să fi murit?
− Nu zic asta. Doar că există adresa ei împreună cu chestia asta.
− Şi mă poţi ajuta să aflu dacă e ea?
− Păi, omule… Tu nu înţelegi că este ea? Dar are organ, ceea ce mă bagă în ceaţă, dacă zici că e anfeită ca şi tine.
− Sunt sigur că am văzut-o de mai multe ori în biserici. Dar chiar să ajungă până aici nu credeam.
− Hai să-i dăm un beep. S-o gâdilăm puţin… Vrei? Nu o s-o doară, o s-o sperie un pic.
− Şi aşa o să vedem dacă e ea?
− Păi dacă pune organul în funcţiune şi vibrează şi semnalizatorul în cadenţă, am putea să vedem.
− Bine… atunci.
„Aaah… Scripturi… Scripturi… Un număr mare de plăceri duhovniceşti şi multe palate ale smereniei… Linişte, linişte… Linişte…” Localizatorul ADN hârâia înfundat, indicând adresa lui Vermakiz. Organul ei se irita la atingerea maledicţiei electrice şi făcea şi mai evident faptul că Ayaslan îşi găsise sora pierdută de atâta timp. Organul Feitei se linişti, ea se calmă şi se refugie într-o chilie, însă amintirea durerii nu dispăru atât de repede şi decise să facă ceva ce în mod normal ar fi detestat. O chemă la ea pe Antixena, fiica lui Loukas, cunoscută pentru învârtelile pe care le tot făcea cu anfeiţi, atacanţi şi chiar cu preoţi, şi o rugă să găsească sursa atacurilor pe care le tot suferea. Antixena se execută. Şi îi găsi, într-adevăr, pe cei care o necăjeau….
13
Dimineaţa rece a Dailatului se lăsa peste aşezarea tinerilor atacanţi şi aducea cu ea nori groşi de ceaţă şi picuri de apă care biciuiau uşor feţele celor de afară. Unii se ridicau cu greu din paturi şi strigau după responsabilii de cameră care să facă rost de apă pentru spălat, în timp ce alţii se apucau să ia chiar ei găleţile şi să care apă de la râul ce traversa satul. Erau cu toţii tineri, dar nu semănau cu tinerii din capitală. Ei erau aspiranţi la Ordin, şi, ca o consecinţă, erau mai apăsaţi de sarcinile lor de serviciu pentru a putea râvni la bucuriile tinerilor de vârsta lor. Erau aduşi aici de foarte devreme, familiile lor dorindu-şi cu ardoare ca fiii lor să slujească în corpul atacanţilor.
− Sherul, vine sherul!!… şoptiră speriaţi câţiva cadeţi când în pragul dormitorului apăru, lat cât uşa, Xeno Atacantul, responsabilul cu antrenamentul incipient al tinerilor.
− Cine e de gardă la arsenal? Cine? Vorbesc singur?
− Maxim Blândul, să trăiţi!
− Blândul.. O, Doamne… Multe mi-e dat să aud… Şi unde e?
− La raport, undeva pe câmp… E cu nişte copii…
− Care copii? Primim noi copii în tabără?
− Sunt în vizită cu clasa, i-a adus un învăţător.
− Voi mă veţi băgă în spital până la urmă!… Ce naiba face acolo când noi trebuie să scoatem arsenalul? tună Xeno enervat şi mai mult plictisit.
Cei doi tineri se gândiseră deja la momentul potrivit. Xeno era oricum antipatic, făcea antrenamentele prea dure şi foarte greu de înţeles pentru novici, iar teoriile lui despre morala atacantului erau deja desuete.
− Ai grenada? E scos capacul?
− Da, mă, da. Lasă-mă pe mine. Vezi dacă vine sherul.
Xeno se apropia încet de casa tinerilor, căutându-l pe acel cretin căruia i se spunea „Blândul” şi, apropiindu-se de malul râului, se gândi pentru o clipă să-şi ia din colibă centura cu şocuri, dar, oricum, azi era o zi fără misiuni şi se putea relaxa măcar câteva ore. Superiorii îl apreciau pentru severitate şi, pentru că era un ţintaş priceput, fusese însărcinat cu instrucţia cadeţilor, însă, în ultima vreme, ducea lipsa misiunilor din smârcuri, când putea să-şi dea frâu liber instinctelor.
− Uite-l… Scoate grenada…
− A venit? Lasă-l să se apropie…
„Mulţimi de câini şi oameni răi mă alungă din sat. Sunt condamnat şi nu pot trăi în liniştea zilelor mele. Oamenii mă reneagă, câinii mă sperie. De ce?!? Lasă cuţitul!! Lasă-mă!!! Ia mâna de pe ea!” În aceeaşi clipă, o durere sfâşietoare îi crestă inima şi creierul, fiecare por al pielii se irita şi durea precum o rana frecată cu sare, fiecare fir de păr era smuls şi îndesat la loc pentru a fi smuls din nou, nu mai era în stare să-şi mişte limba iar… Iar… Liniştea care se instală imediat îl aduse în pragul disperării. Tăcere. Linişte eternă. Nimic în nimic. Plutea într-o linişte mormântală până când îi văzu faţa…
− Repede!! Aduceţi apă sfinţită! Multă! Xeno e aproape mort!!!
− Ia mâna de pe el!!!
Era nici mai mult nici mai puţin decât Martial Secundul, adjunctul Marelui Gladius.
− Nu-l atingeţi! E pângărit! A fost atins de blesteme puternice! Va fi ţinut în carantină…
În aceeaşi clipă, mai mulţi atacanţi cât uşa dormitorului îl apucară pe Xeno, îl împachetară bine, iar în ceea ce-l priveşte pe Secund, se grăbi să dea un raport secret teletransmis.
14
Liniştea fiinţei sale o făcea fericită. El era plin de solicitudine şi chiar se oferea să o însoţească la rugăciunea de seară când guarzii erau plecaţi în misiuni. Ea prefera de o mie de ori compania lui decât a guarzilor neciopliţi şi plini de grăsime pe haine. Ei erau altceva. Nici măcar ceilalţi Aleşi nu se puteau compara cu ei. Dacă smerenia extremă de care dădea dovadă Diomedon nu ar fi oprit-o de atâtea ori, probabil că l-ar fi adus în starea de a dori o comuniune specială. Nu puteau avea o ceremonie pentru că ea se născuse anfeită, însă puteau să trăiască în frăţie veşnică şi curăţie perfectă pentru tot restul vieţii.
− Ce faci, aleaso? Nu te-ai pregătit?
− Nu, Diomedon. Aştept sunetul liniştii de seară. Apoi mă voi pregăti să plec. Vrei să asculţi cu mine?
− Feita! E târziu… Poţi prinde sunetul şi pe culoarele Catedralei. Te poţi retrage cinci minute într-o rezervă şi să primeşti liniştea la fel de bine.
− Da, dar nu e acelaşi lucru…
Diomedon schimbă însă brusc subiectul.
− Spuneai ceva de un atac mai deunăzi. Ce s-a întâmplat?
− A, da. Fusese ceva foarte ciudat. Organul mă durea într-un fel deosebit. Mai fusesem atacată de multe ori, dar acum am simţit şi o amprentă sufletească familiară. Am vorbit cu Antixena şi ea mi-a indicat locul de unde se făcuse atacul. E o colonie insalubră de sheri. Nu cred că are rost să fac o reclamaţie. Nimeni nu-şi bate capul cu smârcurile acelea, dar m-am gândit, pentru a nu recurge la atacanţi, fiindcă, în mod firesc, nu vreau să fiu datoare lui Gladius, să merg chiar eu acolo.
− Poftim??!? Tu chiar te gândeşti la aşa ceva? E incredibil de riscant. Sunt mii de pericole, în subsol nu poţi şti la ce să te aştepţi.
− Tocmai de aceea mă gândeam să te rog pe tine să mă însoţeşti, rosti gingaş Feita, privind sugestiv braţele lui Diomedon. Şi mai ales, suntem cu EL. Nu putem avea frică de necunoscut. Suntem datori să fim tari. Cum spune Scriptura krovsiană: „bărbăţie în vremea încercării”.
− Feita, Feita… De ce oare mă simt atât de dezarmat când mă rogi tu ceva? Uite cum facem…. Mergem în smârc, dar nu ne depărtăm de semnalizatoarele publice şi de zonele iluminate atomic. Şi în nici un caz nu mergem îmbrăcaţi aşa. Pentru că…
− La o parte!!!
Zgomotul unei lumini sparte îi introduse pe atacanţi în atmosfera încăperii. Guardul de la uşă se feri de un şoc eliberat precipitat şi plecă în grabă lăsându-i pe fanatici singuri cu cei doi Aleşi. Marele Gladius intră nepoliticos şi se lăţi cât uşa arătându-şi din plin forţa brută cu care se mândrea. Îşi drese glasul cu subînţeles şi în clipa următoare mai mulţi atacanţi aduseră o bucată dintr-un material alb, moale şi vâscos.
− Ştiţi ce e ăsta?
− …
− Ştiţi?
− Gladius… De ce faci asta?
− Eu vă întreb un singur lucru. Îmi răspundeţi sau vă dau pe mâna guarzilor planetari? rosti cu ironie ieftină Alteroctonul.
Feita se ridică de pe patul cald şi se îndreptă spre Gladius. Îl privi drept în ochi şi, în clipa următoare, pe atacant îl cuprinse o teamă imensă de simţurile atente ale alesei. Încercă să mascheze frica şi nu dădu la iveală nici un firicel de sentiment. Îşi feri privirea şi se încordă astfel încât să dea impresia de forţă stăpână pe sine.
− Eu v-am întrebat ceva…
Materialul alb şi vâscos se lichefia pe măsură ce temperatura camerei creştea. Mărturia blestemului devastator se vădea pe toată suprafaţa fostului cadavru al atacantului. Nimic nu mai aducea aminte de fosta alcătuire de minte şi trup plină de viaţă a războinicului de obârşie anfeită.
− Aici a fost un organ. Unul puternic. Şi de unde să iau eu organe mai puternice decât de aici… minţi Gladius sigur pe el, privind rămăşiţele lui Xeno. De ce nu vă apăraţi? Spuneţi ceva…! Dacă nu începeţi procedura de autoclaustrare, vă voi acuza de ultraj major şi nerespectarea ordinii sufleteşti a planetei.
Cu o privire de supremă mulţumire, Diomedon se aşeză pe podea şi aşteptă. Nu era cu nimic tulburat. Se aştepta de mult la clipa aceasta şi era pregătit să fie martirizat.
„Linişte supremă şi tranchilitate extremă. În mâinile tale îmi încredinţez anima şi organul. Pământene, nu mă abandona!!..”
− Puneţi mâna pe ei! ţipă Gladius cu o voce zgâriată, nesigur de stratagema aleşilor.
Feita, aşezată lângă Diomedon, îşi recita Scripturile netulburată, plină de pacea extremă a veşniciei. Vor muri martirizaţi, exact cum visaseră întotdeauna.
Atacanţii se pregăteau să execute ordinul, când, din afara clădirii, geamurile începură să se zdrăngăne violent, uşile se trânteau, ajungeau până înăuntru ecourile unei hărmălaie îngrozitoare. Geamurile pocniră cu o împroşcătură, scuipând înăuntru resturi de calabalâc, obiecte din stradă, bucăţi de azbest şi asfalt, gunoaie de toate felurile. În acelaşi moment în încăpere năvăli o duzină de inşi soioşi, plini de sulf, şi care, nici mai mult nici mai puţin, ţinteau cu blesteme în capul „Marelui” Gladius Alteroctonul. Atacanţii de la uşi se repeziră în faţa comandantului, şi ripostară cu şocuri nimerind un sher murdar, care căzu chiar lângă Feita, provocându-i acesteia o reacţie de repulsie. Înarmaţi cu blesteme pentru o luptă de durată, sherii şi anfeiţii care dăduseră buzna în chilii se părea că nu bagă de seamă prezenţa Aleşilor care ar fi trebuit să-i enerveze cu adevărat, ci se concentrau în primul rând pe persoana lui Gladius, neprecupeţind niciun efort de a se apropia de comandant. Schimburi sălbatice de şocuri şi blesteme se succedau frenetic pe o suprafaţă de numai câţiva metri pătraţi, iar în tot acest timp, Aleşii nu se clintiră din loc, recitându-şi Scripturile fără greş. La un moment dat, cineva strigă: „Vermakiz!!! Trezeşte-te!! Vino-ţi în fire! Sunt eu, Ayaslan!” Ameţită de rugăciune şi de bătaia focurilor, Feita deschise ochii şi-şi descoperi fratele, mânjit de o mâzgă slinoasă, mirosind a brânză sintetică, care o zgâlţâia cu putere şi o trăgea înspre ferestre. Crackie şi Yipsi, încântaţi de bătaia bună la care participau, urlau ca disperaţii în timp ce aruncau blesteme peste atacanţi, iar Gladius, cu toată pleiada de forţe cu care venise se alese cu o anxietate de toată frumuseţea de la un blestem încrucişat, iar însăşi organul rugăciunii sale fusese grav afectat.
15
Îmbarcaţi pe capsula telepurtată, Ayaslan nu mai contenea să o strângă în braţe pe Feita, repetând obsesiv: „Vermakiz, te-am căutat” şi „Tata a murit în 102 Irbex…”. Feita, jenată, fără îndoială, se lăsa greu atinsă de fratele ei, mai ales că tabuul aleşilor era strict, căci nici un muritor nu avea voie să-i atingă, în nici o circumstanţă. Diomedon era şocat, fusese târât odată cu Feita pe această capsulă insalubră, plină de resturi menajere, care puţea a sher nespălat şi mai ales era şocat la vederea familiei Feitei, în persoana lui Ayaslan, care se căznea să pară afectuos şi cu el. Nu înţelegea de ce se agitau atâta cu toţii şi de ce ţipau la fiecare asteroid evitat. Terorizaţi de banda de hackeri, cei doi aleşi erau totuşi bine apăraţi, şi se consolau cu gândul că pot avea încredere în aceşti oameni care aproape şi-au dat viaţa pentru ei, şi unii dintre ei chiar rămaseră întinşi pe pardoseala chiliei, paralizaţi de şocuri şi de distanţatoarele perfide ale fanaticilor.
Ajunşi pe Anaan, şocul aleşilor fu complet. Banda de hackeri trecu de vamă ca prin brânză, ajutaţi de un tun modificat cu blesteme, iar paza de coastă a Anaanului îi lăsă să treacă când sherii scoaseră la iveală o îngrămădeală de cadavre de atacanţi.
16
Ayaslan nu mai ştia ce să mai facă pentru Feita şi Diomedon, pentru a nu-i face să se simtă prost, însă starea lor de disconfort nu dispăru decât când fură lăsaţi singuri în Biserică. Ideea lor nu era nouă, însă, în împrejurările de faţă, era mai mult decât fezabilă. Un Ordin al Dragostei Stelare, care să reunească toţi oamenii indiferent de religie şi apartenenţă era exact ce lipsea pe Anaan. Anarhie, mizerie şi sărăcie era tot ce puteai vedea acolo. Nimeni nu visa în miracole peste noapte însă, după ce Ayaslan îşi găsi o locuinţă în schimbul celei amanetate, Feita şi Diomedon îşi schimbară hainele albe de Ales cu cele pestriţe de hacker, şi se dedicară complet unei munci ciudate. Nu câştigau bani. Nu aveau adepţi, ci numai fraţi. Nu puteau fi doborâţi, pentru că aveau organe, dar puteau vindeca, ceea ce făcu o impresie năucitoare asupra anaanenilor. Relatările despre Sfinţii Aleşi Feita şi Diomedon se opresc aici, însă, urmaşii lui Ayaslanos Alanaghirytul încă păstrează o bucată din haina de hacker a Sfântului Diomedon, care poate fi vizitată la Catedrala Vasul Sherilor, unde a fost depusă de oficialităţi acum câteva echinocţii.
„− Ţi-a plăcut, dragule? Hey, wake up! Mai vrei struguri?
− Ce?.. Ce zici? Aa… S-a terminat? Pfiuu… Băi, ştii ceva? Acum îmi amintesc că şi pe nenea ăla de la magazin zicea că-l doare ceafa! N-o avea şi ăsta organe în plus?
− Ohh!.. Numai prostii vorbeşti… Mănâncă nişte struguri, şi lasă aiurelile…., rosti catifelat Alana, răsucindu-şi gâtul atent şi îngăimând nişte cuvinte de neînţeles.
− Ce-ai spus? Hai că mă doare ceafa!! Hă-hă-hea!! Aaa! Merg până la bucătărie…”
