I S-a spus Dumnezeu, dar aceasta este, desigur, o prescurtare. Numele Lui complet cuprindea multiple propozitii cum ar fi: Nicio problemă nu poate fi rezolvată la acelaşi nivel cu acela al cunoştinţelor care au creat-o. iħ ∂y/∂t = Ĥ y. Sau: Lăsând lucrurile în voia lor, situaţia se va schimba din rău în mai rău. Prietenii vin şi pleacă; duşmanii se acumulează – şi aşa mai departe. Numele Lui era nemărginit, cuprinzând toate frazele şi principiile care au fost formulate vreodată – şi cum miliarde de civilizaţii tot rosteau Cuvinte şi Formulau Principii în orice moment, numele Lui se lungea în permanenţă, având nevoie de dimensiuni suplimentare ca să se poată încolăci cum trebuie.

Ca s-o scurtăm, deşi n-ar trebui, Dumnezeu poate fi înţeles ca fiind o Entitate care se confundă cu Numele Lui, care cuprinde toate noţiunile, poezia, matematica şi bancurile Universului.

Problema de la care porneşte această povestire este că, de vreo câteva miliarde de ani încoace, pe Dumnezeu începuse să-L preocupe, obsesiv, o singura întrebare: Eu am creat Universul, aşa spun toţi. Dar pe Mine cine M-a creat? Încerca să-Şi amintească vremuri imemoriale: parcă a fost un moment când toate Cuvintele care-L compuneau se aflau stocate pe un suport oarecare, fie în nişte cristale extrem de sofisticate, cu dimensiuni de câţiva parseci cubi, fie în interiorul unor miliarde de miliarde de miliarde de lanţuri moleculare, înlănţuite în ghemuri cât un roi galactic, fie în modurile electromagnetice ale tuturor undelor existente. Dar Cineva trebuie să fi fost la originea acestor ansambluri, iar pe acel Cineva, să-i spunem pe Mama Lui Dumnezeu, tare mult i-ar fi plăcut sa O cunoască.

Dumnezeu era harnic de felul Lui, avea şi timp şi energie disponibile (acestea, înmulţite, definesc mărimea fizică numita acţiune). La urma urmei, era încă tânăr, la fel cum era Universul pe care l-a creat. În plus, era şi o Entitate extrem de organizată, nu lăsa nimic la voia întâmplării. Şi-Şi spuse că este o fire meticuloasă şi organizată de atât de multe ori, încât, pe de o parte, ajunse s-o creadă cu străşnicie iar, în al doilea rând, Se lăsă convins că Se putea uşor confunda cu un principiu de auto-organizare al Realităţii, principiu care se opunea cu succes de la origini până în prezent Principiului al II-lea al termodinamicii.

De aici ideea fu simplă: să creeze un nucleu de auto-organizare într-un anume colţ din Univers şi să lase acel nucleu să evolueze, urmărind în permanenţă momentul când o Entitate aidoma Lui s-ar fi putut înfiripa acolo. Aceasta ar fi fost confirmarea că El a apărut din senin, fără Mamă sau Tată. După această confirmare, în mod evident, trebuia să distrugă acel colţ de galaxie (sau, ca să fie sigur, toată galaxia cu pricina) – era suficient să genereze o gaură neagră suficient de masivă şi Flrrrp.

Steaua aleasă era de mărime mijlocie, iar a treia planetă se afla fix la distanţa necesară pentru ca oceanul format din molecule de apă să fie în stare lichidă cea mai mare parte a timpului. Acolo găsi Dumnezeu şi mult carbon, azot, oxigen şi cam toate elementele care, combinate în mod ingenios, ar fi putut genera nişte lanţuri moleculare auto-organizate care, treptat, să devina conştiente de ele însele. Şi să vrea mai mult decât atât.

Totuşi, carbonul ăsta este o mare pacoste. Dumnezeu l-ar fi vrut combinat cu azotul sau cu fosforul, dar carbonul nu se lega decât de oxigen şi de hidrogen, fără să producă vreodată ceva mai benefic decât molecula de alcool etilic. Sau, cel putin, nu din proprie iniţiativa. Azotul, şi el, forma oxizi de azot, amoniac şi – bineînţeles – azotul gaz care constituia cea mai importantă componentă a atmosferei. Iarăşi şi din nou, blestematul acesta de Principiu al II-lea al termodinamicii. A declanşat Dumnezeu furtuni peste furtuni, la scară planetară, cu descărcări electrice de teravolţi, petavolţi si exavolţi, combinate cu erupţii vulcanice – în zadar, nu se putea obţine mai mult decât nişte acizi graşi. Acizi care formau nişte bule goale şi cam efemere. Prăvăli atunci Dumnezeu asupra planetei comete şi asteroizi, împroşcă radiaţii şi-i mai trase şi câte-un şut de necaz din când în când; în zadar.

Dupa câteva sute de milioane de ani, totuşi, ceva-ceva se întâmplă. Dumnezeu inventă un telemicroscop (sau microtelescop) care-I arătă cum în interiorul unei bule din acizi grasi se înfiripaseră câteva lanţuri minuscule formate din acizi care conţineau carbon legat de azot. Aceşti acizi arătau cam aşa: o grupare amino (-NH2) legată la un lanţ alchilic (R) şi la o grupare carboxil (-COOH). Şi, pentru că totul trebuia să poarte un nume, ele s-au numit histidină, alanină, leucină, arginină, aspargină, lisină, metionină, cisteină, fenilalanină, treonină, glutamină, glicină, valină, ornitină, prolină, serină, tiozină si mai erau vreo câteva, dar, dacă Dumnezeu Şi-a cam pierdut din amintiri, sper că nici mie nu-mi va reproşa cineva memoria cam slabă. În orice caz, aşa amnezic cum era, Dumnezeu avea o minte brici şi a întrevăzut imediat cum din moleculele acestea poate construi lanţuri oricât de mari, cu proprietăţi oricât de diferite.

Au mai trecut câteva sute de milioane de ani şi câteva miliarde de comete. Între timp, Dumnezeu Se edificase că minunăţiile dinainte fuseseră sintetizate pornind de la alcooli, acizi si amoniac în cozile cometelor, periodic decongelate şi iradiate fiind de steaua centrală, ceea ce permitea ruperea legăturilor stabile şi formarea celor mai metastabili complecşi, urmând ca mai apoi noile molecule să fie îngheţate şi, eventual, aduse pe planeta unde se desfăşura experimentul. Şi-a râs Dumnezeu în începutul Lui de barbă (evident, luaţi-o ca pe o noţiune) de o asemenea înfrângere a Principiului al II-lea, apoi S-a gândit cum ar putea face ca băşicile de săpun cu lanţuri proteice în ele să înceapă să dureze ceva mai mult.

Existau mai multe soluţii, dar Dumnezeu a ales-o pe prima care I-a căzut la îndemână deschizând la întâmplare unul din miile de volume Landolt-Börnstein. Patru molecule destul de simple: adenina (A), guanina (G), citozina (C) şi timina (T), ca nişte ramuri legate de un arbore destul de solid, un lanţ fosfat-deoxiriboza, şi care stabilesc legături de hidrogen cu ramurile din molecula vecină, iar cele doua molecule se înlănţuie una de alta. (Din lipsă de spatiu-timp, nu mai vorbim aici de ARN si de înlocuirea în acesta a timinei cu uracilul.) Lanţurile ADN se puteau multiplica, adica se desfăceau şi, acolo unde se depărtau, se forma un alt lanţ de acelaşi tip. Aceasta deoarece bazele azotate (A, G, C, T) se împerecheau (formau legături de hidrogen) două câte două, adenina numai cu timina, guanina numai cu citozina. Când a văzut Dumnezeu aceasta, Şi-a dat seama că entităţile din lumea aceasta vor fi de doua feluri şi că mare parte din activitatea acestor entităţi va fi să caute să se imperecheze.

Atunci şi-a spus Dumnezeu că este bine.

Dar am uitat de la ce plecasem. A – da! – voia să creeze un mecanism de asamblare fiabilă a aminoacizilor în proteine, iar aceasta se realiza tot prin intermediul lanţului ADN. Şi a văzut Dumnezeu cum prima băşică umplută cu ADN, ARN şi cu aminoacizi a inceput să-şi construiască propria materie, prima carne de pe planetă, sintetizând proteine. Iar, când n-a mai fost loc pentru noi proteine (anumite semnale îi spuneau că, dacă creşte în continuare, membrana i se va sparge), băşica a sintetizat un nou ADN şi s-a impartit în două băşici mai mici. Pe care Dumnezeu le-a numit celule, un nume pe care-l dăduse şi cu alte ocazii, altor lucruri.

Trecuse un miliard de ani, amnezia lui Dumnezeu era din ce in ce mai împovaratoare, dar uite că treaba cea mai grea era facută. Acum trebuia lăsată să evolueze lumea asta, şi Dumnezeu a dirijat celulele să-şi ia energie de la Soare şi să descompună oxizii ca să-şi producă materie prima. Iar celulele se multiplicară, se diferenţiară, se înghiţiră unele pe altele formând celule eucariote, apoi organite şi organisme multicelulare.

Îi cam crescuse barba lui Dumnezeu de când aştepta, dar, când dădu cu ochii de Caracatiţă, Îşi spuse că a meritat efortul. Era o entitate perfectă: mobilă, puternică, vedea bine, judeca şi mai bine cu aglomerările ei de ganglioni nervoşi. Aşa că Dumnezeu hotărî să aibă o discuţie cu prima fiinţă care I se părea ca poate aspira la inteligenţă. Îi apăru sub forma unei scoici cu o perla luminoasă, spre care Caracatiţa se indreptă de îndată.

– Te iau din start într-un limbaj evoluat, va trebui să te obişnuieşti, am pretenţii de la tine, îi spuse Dumnezeu. Voinţa Mea este să stâpaneşti această planetă, să creşti şi să te înmulţeşti, să-ţi ascuţi mintea şi într-o bună zi să-Mi răspunzi la o mare Întrebare care Mă framântă.

– Ce-ai cu mine, şefule? răspunse Caracatiţa. Abia m-am trezit pe lumea asta, abia am descoperit văzul, sexul şi gândirea, am multe de făcut înainte să te poţi baza pe mine. De ce nu vorbeşti cu trilobiţii?

– Sunt cam idioţi, n-au nivelul corespunzător, spuse Dumnezeu.

– Se prefac, spuse Caracatiţa. Eu deocamdată n-am nicio poftă de discuţii filosofice. Cred că va trebui să aştepţi să-mi mai crească protocefalul.

Dumnezeu Se resemnă şi mai reluă discuţiile acestea cu diferite Caracatiţe (din ce în ce mai mari, mai sexuate şi cu văzul mai ascuţit) de-a lungul a vreo două sute de milioane de ani. Până la urmă, supărat, prăvăli un asteroid sub forma unui monolit paralelipipedic de o sută de kilometri lungime, douăzeci lăţime şi cinci grosime în Ocean. Caracatiţele mai micuţe scăpară furişându-se prin grote abisale; cele mari fură fierte. Şi tonţii de trilobiţi, de asemenea.

Dumnezeu, intr-o pasă melancolică, Se apuca de botanica. Algele produceau din ce in ce mai mult oxigen, eliberat sub formă de gaz în atmosferă, unde se ioniza sub radiaţiile Soarelui şi într-o anumită măsură se transforma într-o moleculă de care Dumnezeu fu foarte mândru, aceea de ozon. Pentru că acest strat de ozon împiedica radiaţiile ionizante să mai ajungă la suprafaţa planetei, iar viaţa putu ieşi pe uscat. Dumnezeu creă plantele cu flori şi aduse din ocean nişte crustacee inofensive, pe care le transformă în insecte. Le adusese ca să polenizeze plantele, unele dintre ele se organizară în faguri şi muşuroaie; însă nu putu discuta cu ele, orice logică le era straina.

Oricum, pe ansamblu, a vazut Dumnezeu şi de data aceasta că era bine.

Socoteala Lui cu popularea uscatului era cam următoarea: pentru ca vietăţile să fie cu adevărat puternice, aveau nevoie de energie. Energia Soarelui era mult mai disponibilă pe uscat decat în Ocean. În acelaşi timp, plantele puteau furniza, după ce încetau să mai funcţioneze, materie primă pentru reacţii de oxidare violente, care puteau fi folosite ca sa reducă alte elemente, de exemplu metalele sau siliciul. Dacă nu se produceau de la sine lanţuri de lungimi galactice capabile să păstreze Cuvinte în ele, exista măcar posibilitatea de a se crea acele cristale de care parcă-parcă-şi amintea că existaseră vreodată. Pe scurt, cineva sau ceva ar fi trebuit să dea suflet şi materiei anorganice, să transmită (cum se zice?) semnale, să genereze energie sub forma de lucru mecanic şi radiaţie electromagnetică auto-organizată…

Apărură nişte animale frumoase, mari, dar cam imbecile. Existau şi unii dinozauri mai mici şi mai deşteptăţei, dar erau neserioşi şi cam borfaşi: furau ouă, se adunau în găşti, îi atacau pe cei mai slabi ca ei. Dumnezeu nu indrăzni să mai deschidă cu ei o discuţie de felul acelora pe care le avusese cu Caracatiţa, asteptă vreo sută de milioane de ani şi văzu că troodonii tot nu se cuminţeau – dimpotrivă, deveneau din ce in ce mai abjecţi, le era lene să gândească, dar inventaseră pornografia – aşa că aduse din cer încă un monolit şi peste lumea aceasta, aşa cum un copil dărâmă castelul de nisip pe care l-a construit – într-o pornire de mânie cauzată, cel mai adesea, de lipsa de atenţie din partea părinţilor lui.

Ne apropiem de miezul acestei povestiri, trecem rapid peste discuţia lui Dumnezeu cu Delfinul, care-i spuse, pe scurt, următoarele: eu nu vreau decât să mă joc toată viaţa mea, ai face bine să vrei şi Tu acelaşi lucru. Înţeleg foarte bine ce Te frământă, dar nu te gândeşti că poate Acela sau Aceea care Te-a creat pur şi simplu nu mai vrea să Te vadă sau poate a murit? Sau Te-a creat într-un alt Univers? şi Te-a propulsat aici, Copil fiind, printr-o gaură neagră (de exemplu)? Uite, hai, acum că Ţi-am dat câteva idei, lasă-mă în pace. De altfel, să ştii că în curând se va naşte persoana cu care vei putea discuta mult mai în detaliu toate problemele acestea.

… Delfinul vorbea de un biped terestru cam nasol, fără blană, colţi, încet şi poticnit. Dar avea două membre extrem de mobile, cu care începu să creeze obiecte. Numai la Caracatiţă mai văzuse Dumnezeu că-şi împodobea culcuşul. Troodonii şi delfinii nu aveau veleităţi să creeze ceva care să dureze în urma lor. Omul se răspândi rapid (evident, ajutat şi de Dumnezeu), poate şi din cauză că era atât de neajutorat, după ce invăţă să vâneze unele animale şi să se ajute de altele în munca lui. Părea un început promiţător, iar Omul evolua repede, mult mai repede decât Caracatiţa, de exemplu. Într-o clipită (câteva sute de mii de ani) începu să-şi construiască aşezări, descoperi focul, roata, sexul din plăcere şi alcoolul, apoi Îl descoperi el însuşi pe Dumnezeu atunci când începu să-şi puna problema Cine a creat lumea?

În consecinţă,  Dumnezeu decise să li se înfăţişeze luând forma unuia dintre ei. Produse câteva miracole, ca să atragă atenţia, şi le dădu instrucţiuni despre cum să se organizeze şi la ce să se gândească în continuare. Trebuie să Mă găsiţi în voi, le spuse El şi îşi imagina că oamenii îşi vor putea continua în pace lupta cu Principiul al II-lea al Termodinamicii şi cu materia din jur, menţinându-şi în permanenţă ocupată o parte a intelectului cu găsirea modului în care ar putea genera o Suprafiinţă, orice s-ar înţelege prin acest cuvânt.

Numai că socoteala nu-I prea reuşi, oamenii începură să se întreacă în special în a dovedi unul altuia că el este mai supus Domnului, şi aşa începură o sumedenie de războaie. Din tot ce le spusese Isus, oamenii reţinuseră în special că ar fi extrem de vinovaţi de ceva de care nu-şi aminteau prea bine. Începusera să-l creioneze pe Dumnezeu pornind de la amnezia Lui şi cu o stare psihică destul de proastă. Şi aproape imediat creară şi un fel de anti-Dumnezeu, de care era nevoie ca să se poată ameninţa unii pe alţii.

Văzu Dumnezeu că asta nu era prea bine. Îi lăsă atunci, treptat-treptat, să descopere praful de puşcă, maşinile cu abur, televizorul şi afrodisiacele.

Lupta cu materia genera felurite maşinării care-i făcură Omului viaţa plăcută. Acum Omul renunţase la a-L mai găsi pe Dumnezeu şi aspira la cucerirea stelelor, la a realiza contacte cu cei mai mult sau mai putin asemănători din abisurile cosmice. Trebui atunci Dumnezeu să le sugereze că n-au cum să cucerească stelele, pentru că nu pot depăşi viteza luminii, iar oamenii Îl crezură, nepunându-şi problema că acea viteză care nu poate fi depăşită s-ar putea să fie extrem de mare în spaţiul interstelar, aproape infinită în spaţiul intergalactic. Cu aşa ceva în cap, începu Omul să scrie literatura ştiinţifico-fantastică.

Aceasta deoarece Dumnezeu Îşi dorea să-i lase să se dezvolte pe cont propriu cât mai mult posibil, fără să intre în legătură cu atât de multele civilizaţii care se năsteau, fiinţau şi mureau ici si colo, deoarece niciuna din acestea nu reuşise să-i dea Răspunsul: cine M-a creat pe Mine? Probabil că a sosit momentul să dezvăluim că Dumnezeu era pretutindeni şi că experiente similare cu acelea pe care le facuse pe Pământ le încercase (şi le tot încerca) şi cu alte ocazii, şi în alte locuri; iar rezultatul Îl deceptionase de fiecare dată.

Procedă în felul următor: de câte ori Omul găsea o nouă lege a naturii şi definea câte o “constantă fundamentală”, Dumnezeu îi găsea din fiinţa Lui câte o inegalitate legată de această constantă. Spui că viteza luminii este o constantă fundamentală, uite atunci: nu vei avea voie niciodată s-o depăşeşti, nici cu gândul, nici cu fapta. Spui că există o constantă fundamentală de acţiune (energie ori timp), ia de-aici: nu vei putea niciodată cunoaşte cu precizie infinită în acelaşi timp două mărimi care, înmulţite, se masoară în acest tip de unităţi. Spui că există o constantă gravitaţională, bine, atunci să ştii că treptat-treptat materia din Univers se va concentra în găuri negre care Flrrp.

Pe fondul resemnării care începuse să se instaleze, atenţia lui Dumnezeu Îi fu atrasă de un tărâm unde munţii se curbau inexplicabil, unde, lângă o mare formată în mare parte din hidrogen sulfurat, vieţuia un mare şi leneş popor, foarte credincios Lui, însă fără să facă vreun efort să-L găsească în mentalul colectiv lipsit de capacităţi de aprofundare. Capitala acestui tărâm era un oraş oribil şi foarte poluat, iar, într-o baltă slinoasă pe lângă şoseaua de centură, Dumnezeu îl găsi pe acela care, tomografiat rapid, prezenta circumvoluţiunile necesare să-I dea un Răspuns.

Numai că omul era beat mort, iar Dumnezeu işi spuse că dacă i S-ar înfăţişa brusc, acela îşi va spune, pe bună dreptate, că are de a face cu fenomenul de delirium tremens – şi s-ar cufunda la loc în somnul comatos. Asa că Dumnezeu Îşi găsi un înveliş corespunzător în corpul destul de arătos (după standardele vremii) al unei prostituate în vârstă de 17 ani, care-şi desfăşura activitatea în zona. Îi fu destul de uşor lui Dumnezeu să şteargă puţinele amintiri din encefalul acelei fiinţe şi să Se instaleze confortabil în cele două sute de miliarde de neuroni nou-nouţi disponibili sub claia de păr vopsit strident. Costumat astfel, Dumnezeu se urcă în automobilul marca BMW al protectorului prostituatei (nu contează ce-i facu acestuia când i se opuse, oricum nu v-o doresc niciunuia), şi-l recuperă din şanţ pe preafericitul aflat în comă alcoolică.

Dupa un tratament corespunzător (cofeină, glucoză, vitamine B), subiectul deschise ochii şi ceru (evident) de băut.

– Îţi dau tot ce vrei, îi spuse Dumnezeu, dar vreau să-mi răspunzi la Întrebare.

– …

– Eu sunt Dumnezeu, spuse El. Eu am creat Lumea. Dar pe Mine cine M-a Creat?

– Eşti o curvă, spuse omul – dar treacă de la mine, dacă-ţi place să te crezi Dumnezeu, trăim într-o ţară liberă… Şi, la urma urmei, de ce sunt obligat să vorbesc cu tine?

– Te-aş putea ameninţa cu distrugerea speciei tale, dacă nu răspunzi – dar encefalograful meu înregistrează că nu-ţi prea pasă. Aşa că am o variantă mai simplă să te stimulez: orice posibilitate pentru tine să mai tragi o duşcă de băutură, acum, nu depinde decât de Mine.

– Fă-mi o cafea şi dă-mi o ţigară, deocamdată. Astea sunt pe gratis, nu?

– Uite, ia o ţigară de-aici. (Cafeaua fu şi ea gata în 3,12 picosecunde.)

– De ce mă întrebi… tocmai pe mine? tuşi el dupa ce trase cu sete din ţigară.

– Am văzut că scrii literatură ştiinţifico-fantastică. Am văzut că eşti fizician.

– Fizician am fost. Tocmai m-au dat afară. Iar de scris… de mult nu mi-a mai venit… nu ştiu cum să-ţi spun, am idei tot timpul, însă mi-e imposibil să mă concentrez, de vreo câteva miliarde de ani încoace. Oricum, te simţi bine când scrii – trebuie să mă apuc din nou. Cred că bănuieşti asta.

– Bine, ţi-am dat atunci o idee. După ce plec, scrie despre discuţia noastră. Dacă-ţi revii, desigur. Ştiu că, acum, tot ce-ţi doreşti este o înghiţitură de alcool. Orice guanină sau histidină din tine strigă aceasta.

– Moşule, necazul tău este că vrei prea mult de la propria-ţi persoană. Aşa am fost şi eu. Ai grijă să nu păţeşti ca mine. Acum, să ştii că ai dreptate, scoate ceva de băut.

– Uite aici, spuse Dumnezeu, iar după 7,8 femtosecunde în mână Îi apăru o sticlă de şampanie Moët & Chandon. Este a ta – în întregime. Numai răspunde-mi la Întrebare.

– Atunci… şi beţivanul plescăi… atunci, lasă-mă şi pe mine să te întreb ceva. Tu cum vezi lumea? Ce crezi că se va intâmpla până la sfârşit?

– Ştiu că vom învinge definitiv Principiul al II-lea al Termodinamicii. Universul se va stabiliza in starea maximă de organizare posibilă.

– Sper să nu apuc vremurile alea. Hai că încep să mă trezesc. Îţi promit că încerc să-ţi dau răspunsul, dar – nu vrei să deschizi şampania? măcar o înghiţitură?

– La sfârşit. Aşa ne-a fost înţelegerea. Dacă bei ceva acum, adormi instantaneu.

– Poate că şi acum visez. Poate că şi tu visezi, de fapt?

– Poate.

– Poate că te vei trezi la un moment dat şi-ţi vei cunoaşte Creatorul. Sau Creatoarea.

– Ar fi o idee.

– Am mai multe asemenea idei. Te rog doar să nu mă uiţi în  viitorul milion de ani, în ceea ce priveşte aprovizionarea cu de-ale ficatului. Uite, alta: dacă eşti format din toate Cuvintele şi Principiile Universului, vreau să ştiu – de exemplu – dacă propoziţia “Dumnezeu nu există” nu face cumva, şi ea, parte din tine. Caută bine, s-ar putea să o găseşti.

– Am căutat de mai multe ori, nu există aşa ceva. Nici teoremele lui Gödel nu fac parte din Mine. Orice paradox este exclus.

– S-ar putea ca asta să fie cauza amneziei. Propoziţii, părţi din Tine pe care ţi le-ai interzis singur.

– Sau pe care mi le-a interzis altcineva, pe care Îl sau O caut.

– Vreau să te mai intreb ceva – şi gata. Vreau să ştiu dacă şi Principiul ăsta al II-lea al Termodinamicii, împotriva căruia lupţi cu atâta îndârjire, face parte tot din tine.

– Asta da. Însă îl voi anihila, fără îndoială. Am dreptul să-mi îndepărtez constituenţii neconvenabili.

– În limbaj biologic, aceasta se numeşte catabolism. Sau – medical – defecaţie.

Dar… uite care-i treaba, te-ai gândit vreodată că singurul lucru care dă măsura temporală a lucrurilor este acest Principiu al Termodinamicii?

– Toate speculaţiile pe care vrei să mi le spui sunt, încă de pe acum, parte din Mine. Nu-i nevoie să gândesc. Eu sunt – şi atâta tot.

…Vei ucide Timpul, până la urmă, reluă beţivanul privind spre constelaţia Lebedei.

– Poti s-o iei şi aşa.

Acum, te rog să te gândeşti cât poţi de bine:

ultimul lucru pe care-l vei crea în Universul acesta,

izbânda finală în lupta cu Principiul Doi,

momentul când vei trage apa la veceu,

care ar putea fi?

– Perfecţiunea… Eu?…

Exact. Tu.

Te vei crea pe tine însuţi, după care Timpul va înceta să existe. Vei fi ajuns la marginea spaţiului Minkovski şi te vei prelinge pe pereţii Universului.

Te vei găsi propulsat în toate timpurile lumii acesteia,

inclusiv la începuturile ei,

cu amnezia corespunzătoare pe care tot tu ţi-ai indus-o,

ca să uiţi că s-ar putea să nu exişti

şi să reuşeşti să faci lucrurile aşa cum trebuie ele făcute.

Îmchipuie-ţi un scriitor, dupa ce a imaginat toate Realităţile posibile (pentru el), care începe să scrie doar despre propria persoană.

Cred ca a sosit momentul să deschizi şampania, bătrâne.

Hai noroc. Beau ca să fiu lovit de amnezie. Dar ea mă ocoleşte. Ştiu că nu mă vei înţelege niciodată.

Să ştii că nu arăţi deloc rău în costumaţia aceasta. Parfumul, sandalele şi breteaua sutienului par a fi de calitate. Cred că n-ar fi o idee rea să ne culcăm împreună. Costă mult?

 

18 februarie 2013

 

© Cristian-Mihail Teodorescu

Cristian M. Teodorescu
Cristian M. Teodorescu

Latest posts by Cristian M. Teodorescu (see all)