Din punct de vedere ştiinţific, moartea reprezintă încetarea funcţiilor biologice care menţin un organism viu. Până în prezent, nu a fost descoperită nici o dovadă a supra-vieţuirii conştiinţei după moarte, sub nici o formă. Din punct de vedere uman însă, „moartea” a reprezentat întotdeauna o provocare, un obstacol în calea realizării individuale depline şi un impediment pentru evoluţie – prin urmare, o parte a speciei umane şi-a dedicat, de-a lungul istoriei, eforturile ideii de supra-vieţuire.

S-a încercat atât o supra-vieţuire la nivel mai degrabă metaforic (realizarea unor fapte deosebite în viaţă, care să aducă „nemurirea” prin perpetuarea unei amintiri vii în conştiinţa colectivă; încrederea nestrămutată într-o religie oarecare, menită a convinge individul că moartea a fost înfrântă deja; transmiterea propriei personalităţi prin procreare şi modelare, ca o formă de transmutare a conştiinţei – „trăiesc prin copiii mei” etc.), cât şi o supra-vieţuire propriu-zisă, pe baze mai mult sau mai puţin ştiinţifice: ne referim aici la teorii şi experimente privind concepte precum reanimarea şi învierea, viaţa de după moarte ori prelungirea vieţii pe termen nedeterminat.

Şi, cum în regnul animal există fiinţe considerate la ora actuală (ştiinţific) nemuritoare (cum ar fi, spre exemplu, Turritopsis nutricula), şi cum definiţia morţii s-a schimbat şi se schimbă substanţial odată cu evoluţia ştiinţei (încetarea bătăilor inimii şi a respiraţiei, prezentate în trecut drept dovezi ale instaurării morţii, s-au dovedit a fi procese reversibile; în societatea actuală, un individ poate supravieţui, cu ajutor medical, şi în lipsa funcţionalităţii inimii şi a plămânilor; moartea cerebrală, element esenţial în definiţiile contemporane, se află în dezbatere, fiindcă multe alte procese biologice pot continua după încetarea activităţii creierului – de la circulaţia sângelui la vindecarea rănilor, şi de la excreţii la naşteri…), toate aceste cruciade îşi au, fără îndoială, rostul lor – în marea înfruntare, omul nu şi-a spus încă ultimul cuvânt…

Iar, în ceea ce îi priveşte pe cei care se arată îngrijoraţi de ideea eradicării morţii, aducând argumente precum suprapopularea ori resursele limitate – aceştia par să uite (intenţionat, poate) faptul că Universul este infinit, şi, prin urmare, la fel şi resursele…

Dincolo însă de aspectele practice ale thanatologiei, nu putem să nu remarcăm faptul că ideile (dar şi experimentele!) specifice acestui domeniu au influenţat (uneori chiar guvernând…) specii literare care ne interesează în mod deosebit, cum ar fi literatura fantastică, cea ştiinţifico-fantastică şi, desigur, literatura „de groază”.

Astfel, subiectul este tratat în capodopere precum Frankenstein al lui Mary Shelley – un om de ştiinţă creează un monstru şi îi dă acestuia viaţă, tot prin metode ştiinţifice. Printre sursele de inspiraţie ale lui Mary Shelley, s-ar putea afla teologul, filosoful şi alchimistul german Conrad Dippel (1673-1734), născut în… Castelul Frankenstein.

Emanuel Swedenborg (a se vedea A Compendium Of The Theological And Spiritual Writings Of Emanuel Swedenborg, 1854) îl considera pe Dippel ca fiind „cel mai rău dintre diavoli… în încercări ticăloase”, un individ lipsit de principii şi opus oricăror principii, cuprins de furii oricând era contrazis, un sectant oportunist şi carismatic, capabil să îndepărteze oamenii de Bine, de Raţiune şi de Adevăr şi să îi lase pradă delirului. Numeroase zvonuri şi legende create în jurul numelui lui Conrad Dippel încă din timpul vieţii acestuia se potrivesc cu povestea scrisă de Mary Shelley. Limitându-ne la fapte concrete, putem în orice caz menţiona că, în lucrarea sa Maladies And Remedies Of The Life Of The Flesh, Dippel consemnează că a descoperit Elixirul Vieţii, că a creat poţiuni (folosind oase şi carne de animale, fierte) capabile să exorcizeze demonii şi că sufletele pot fi mutate dintr-un cadavru în altul (ulterior, acest din urmă concept va fi regăsit în ştiinţă şi literatură sub forma modernizată a transferului conştiinţei, după cum vom vedea mai jos).

Mai puţin controversat decât Dippel, înclinat către ştiinţă şi nu către ocultism, italianul Giovanni Aldini (1762-1834), profesor de fizică şi cavaler, nepotul lui… Luigi Galvani, a practicat, între 1801 şi 1804, mai multe încercări de reanimare a cadavrelor prin tehnici galvanice, probabil cea mai cunoscută fiind tentativa de reanimare a criminalului George Foster (executat pentru că îşi ucisese soţia şi copilul), în 1803. Conform The Newgate Calendar (registru-buletin informativ al execuţiilor de la Închisoarea Newgate din Londra), în momentul începerii experimentului, fălcile mortului au fost cuprinse de tremur, muşchii au început să se contorsioneze oribil, unul dintre ochi s-a deschis. În continuare, mâna dreaptă a cadavrului s-a ridicat şi pumnul i s-a încleştat, iar picioarele şi coapsele au început să se mişte. Unul dintre martori, un oarecare domn Pass, a fost atât de şocat, încât a decedat din pricina fricii. Alţi martori sunt consemnaţi a fi fost convinşi că mortul era pe cale să revină la viaţă.

Nu ştim cu certitudine dacă Mary Shelley avea cunoştinţă despre activitatea celor menţionaţi mai sus, dar este probabil să fi avut, fiind o tânără cultă (avea nouăsprezece ani când a scris Frankenstein…) şi interesată de asemenea evenimente, de răsunet în epocă.

Inspirat de Frankenstein (după propriile declaraţii), H.P. Lovecraft avea să scrie şi el o poveste despre reanimarea morţilor pe cale ştiinţifică: Herbert West – Reanimator, punând în acest fel bazele poveştilor cu zombies (cadavrele reanimate de West sunt lipsite de raţiune, dezvoltând un incontrolabil comportament canibalic).

În Capul profesorului Dowell, de Aleksandr Beleaev (1925), un om de ştiinţă preocupat de reanimarea cadavrelor anticipează transplantul de capete – operaţie care avea să fie efectuată cu succes, pentru prima dată, în China anului 1959, asupra unei maimuţe. Până în prezent, mai multe operaţii de transplant de capete au avut rezultate pozitive, toate însă efectuate asupra unor specii de animale – nu se ştie să se fi efectuat, încă, vreuna asupra unei fiinţe umane.

Desigur, numeroase alte opere literare tratează această problematică, dar cele trei prezentate mai sus s-au situat la începuturile literaturii de acest tip, reprezintă lucrări de referinţă şi au, totodată, o încărcătură ştiinţifică (spre deosebire, de exemplu, de populara literatură cu vampiri, bazată în trecut în special pe mitologie, şi nebazată pe nimic în ultimul timp, deoarece marea majoritate a vampirilor din literatura contemporană nici măcar nu mai posedă caracteristici vampirice).

Pe măsura dezvoltării literaturii ştiinţifico-fantastice propriu-zise, lucrurile aveau să se schimbe radical, dacă este să ne raportăm chiar şi numai la lucrările care au ca subiect, să zicem, criogenia – conservarea unui trup la temperaturi joase în vederea resuscitării ulterioare (recomandăm aici A Thousand Deaths a lui Jack London, Cool Air a lui H.P. Lovecraft, The Resurrection Of Jimber-Jaw a lui Edgar Rice Burroughs, The Door Into Summer a lui Robert A. Heinlein, Ubik a lui Philip K. Dick, 3001: The Final Odyssey a lui Arthur C. Clarke, Foc în adânc a lui Vernor Vinge…) ori celebrii „ghola” din universul Dune al lui Frank Herbert, construiţi fie prin re-crearea ţesuturilor distruse ale unui cadavru, fie prin prelevarea de celule de la persoane moarte şi clonarea subsecventă a persoanelor respective. În prezent, atât criogenia, cât şi clonarea de tipul celei la care ne referim în acest paragraf, se află sub analiză ştiinţifică, cu rezultate şi implicaţii controversate, dar în orice caz notabile (în cazul criogeniei, resuscitarea unor mamifere supuse acestui proces a fost deja raportată ca având o rată de succes semnificativă). Să nu uităm de transferul conştiinţei ca formă de conservare a acesteia, aflat şi el sub lupa cercetătorilor vizionari (unele creiere animale au fost deja cartografiate şi parţial simulate prin mijloace informatice), atât de frumos ilustrat în poveştile unor Isaac Asimov (The Last Question), Arthur C. Clarke (Oraşul şi stelele) sau John Scalzi (Războiul bătrânilor)…

Posibilitatea existenţei vieţii de după moarte (a supra-vieţuirii conştiinţei în alt plan) este investigată ştiinţific mai cu seamă pe baza experienţelor raportate ca urmare a pacienţilor care s-au aflat, la un moment dat, în moarte clinică. Aceste experienţe (în mare majoritate descrise ca fiind „desprinderi de trup”, vizualizarea unor lumini intense etc.) sunt considerate de către majoritatea comunităţii ştiinţifice simple halucinaţii. Totuşi, incidente precum cel petrecut în 2008, când academicianul-neurochirurg E. Alexander, resuscitat din stadiul de moarte clinică, a fost capabil să identifice chipul surorii sale biologice moarte, soră despre existenţa căreia nu avusese cunoştinţă înainte de experienţă, el fiind crescut de părinţi adoptivi, continuă să ridice întrebări oamenilor de ştiinţă, asigurând totodată un material de studiu care nu pare a se fi epuizat, în legătură cu acest subiect.

Prelungirea pe termen nedeterminat a vieţii a reprezentat, de asemenea, o preocupare majoră pentru ştiinţa tuturor vremurilor, un subiect literar demn de tot interesul, dar şi sursă a nenumărate speculaţii.

Legende precum cea a Contelui de Saint-Germain sunt în esenţă nemuritoare… O figură fascinantă şi controversată de la jumătatea secolului al XVIII-lea, a permis şi încurajat zvonuri cum că ar fi dobândit nemurirea. Impostor sau om de lume cu vaste cunoştinţe în domeniul ştiinţelor şi artelor, Saint-Germain a reuşit să îl impresioneze pe H. Walpole (autorul Castelului din Otranto şi fondatorul curentului gotic, care l-a descris pe Conte drept palid şi cu părul „extrem de negru”, bine şi bogat îmbrăcat, „nebun” şi „lipsit de orice legături cu doamnele”, mare muzician şi cunoscător a numeroase limbi), dar şi pe G. Casanova (care menţionează că Saint-Germain nu era văzut hrănindu-se în public; totodată, Contele pretindea cu seninătate, notează Casanova, că ar fi avut vârsta de trei sute de ani, că stăpânea secretele Medicinii Universale, că putea controla natura…).

În literatură, figura lui Saint-Germain l-a inspirat pe A. Puşkin, dar şi pe U. Eco (Pendulul lui Foucault), iar Chelsea Quinn Yarbro a exploatat mitul lui Saint-Germain Vampirul într-o serie de cărţi de mare succes care îl au drept personaj central.

La noi, Karina M. Vlad s-a folosit de teoria conform căreia Contele de Saint-Germain era în fapt fiul prinţului transilvănean Francisc Rakoczi al II-lea, utilizându-l ca personaj în romanul Şerpoaica.

În momentul de faţă, ştiinţa se apleacă cu mult interes asupra posibilităţilor de prelungire a vieţii, printre acestea un oarecare succes părând a avea dieta bazată pe restricţie calorică şi suplimentele alimentare cu proprietăţi antioxidante. Tehnici şi metode mai complexe şi cu efect mai pronunţat se află în studiu, printre cei mai cunoscuţi şi respectaţi cercetători contemporani în domeniu fiind englezul Aubrey de Grey, co-fondator al SENS Research Foundation (fundaţie ştiinţifică dedicată cercetărilor privind stoparea procesului de îmbătrânire şi întinerirea).

Uimitor, dar şi ideea de prelungire a vieţii are parte de opozanţi. Un argument adus deja în discuţie (şi pe baza căruia chiar se acţionează politic, după cum vom vedea mai jos…) îl reprezintă consecinţa îmbătrânirii populaţiei Terrei, ceea ce duce la o sporire a populaţiei inactive în dauna celei active.

Rezultatul conduce la teama că populaţia activă aflată în descreştere nu poate susţine o populaţie inactivă aflată în creştere, de aici născându-se strategii precum aceea a creşterii pragului vârstei de pensionare… Deşi la prima vedere o măsură logică, avem de a face, în fapt, cu un banal şi penibil truc de tipul „Prestige”: atenţia ne este îndreptată şi menţinută forţat într-o anumită direcţie, pentru ca iluzionistul să poată să îşi ducă la bun sfârşit trucul în afara razei vizuale a spectatorului. Mai exact, ni se dă de înţeles că sporirea populaţiei inactive în dauna celei active reprezintă o problemă, când de fapt este vorba despre un efect natural şi benefic al evoluţiei şi al progresului.

Aceeaşi evoluţie şi acelaşi progres care permit, astăzi, ca, prin mai puţine ore de muncă desfăşurate de mai puţini indivizi, să se obţină mai multe resurse decât se obţineau în trecut prin mai multe ore de muncă desfăşurate de mai mulţi indivizi. Extinderea duratei de viaţă, rezultând invariabil, într-o primă etapă, într-o îmbătrânire accentuată a populaţiei (în sensul sporirii numărului de persoane în vârstă pe suprafaţa globului terestru) este, practic, un semnal fericit că rasa umană se află pe calea cea bună. Atât doar că acest semnal fericit trebuie corelat cu alţi factori – de exemplu, cu intensificarea explorării Universului în vederea descoperirii de noi resurse, şi cu creşterea eficientizării resurselor deja existente pe Terra.

În mod normal, într-o societate sănătoasă (mental), pragul vârstei de pensionare şi durata timpului de muncă săptămânal trebuie să scadă permanent – dar în vederea acestui aspect, este nevoie de o schimbare a mentalităţii de la economie spre dezvoltare, de la soluţia imediată facilă la soluţia dificilă valabilă însă pe termen lung.

Nu trimiterea bătrânilor la „produs” corespunde noţiunii de civilizaţie avansată, ci suplinirea muncii populaţiei devenite inactive prin muncă prestată de roboţi, maşini, automate. Nu creşterea timpului de lucru şi reducerea numărului zilelor de concediu pot ajuta societatea (oboseala duce inevitabil la ineficienţă, uneori chiar la ineficienţă voită), ci asigurarea cunoştinţelor şi mijloacelor (aparaturii) necesare pentru ca, anul viitor, un profesionist să realizeze în şapte ore de lucru ceea ce realizează anul acesta în opt

Vorbeam însă în cele de mai sus despre o societate cu mentalitate sănătoasă, dedicată dezvoltării ştiinţelor şi artelor şi, în general, a personalităţii umane, nu regresului spiritual determinat inevitabil de glorificarea muncii brute (chiar şi o muncă „intelectuală” – opt ore pe zi în faţa unui computer – este în fapt tot o muncă brută, când este desfăşurată sub forţa împrejurărilor şi când are efecte negative asupra sănătăţii şi asupra calităţii vieţii celui care o prestează).

Şi aici ne putem pune întrebarea:

Trăim oare într-o societate cu o mentalitate sănătoasă ?

Răspunsul aparţine fiecăruia dintre noi.

Latest posts by Oliviu Crâznic (see all)