Romanul „Pasărea Domnului” (The Sparrow, 1996) de Mary Doria Russell a fost publicat la începutul acestui an în traducerea lui Bogdan Perdivară, în colecţia Epsilon, coordonată de Mihai-Dan Pavelescu, la editura Trei. Este unul dintre cele mai relevante romane ale science fiction-ului contemporan (n. tr.)
În ultimii ani, prin publicarea romanelor sale „Pasărea Domnului” şi „Children of God”, ce se referă la contactul dintre specia umană şi extratereştri şi urmărilor acestuia, Mary Doria Russell a devenit o figură semnificativă şi de mare popularitate în domeniul SF.
„Pasărea Domnului” a câştigat Premiile Arthur C. Clarke, James Tiptree Jr., British Science Fiction Association şi Kurd Laßwitz şi se intenţionează ecranizarea romanului, iar „Children of God” este un pretendent puternic pentru Premiul Hugo, la categoria cel mai bun roman.
De îndată ce am citit „Pasărea Domnului”, am devenit convins că Mary Russell, cu inteligenţa şi umanismul ei, cu remarcabila ei stăpânire a scriiturii, capacitatea ei de a crea un context cultural convingător, şi prin arta personajelor, este unul dintre cei semnificativi autori americani de SF.
„Children of God” a confirmat această impresie. Aşa că am fost foarte recunoscător când Mary, în ciuda problemelor ei de sănătate, a fost de acord să răspundă întrebărilor mele.
În ceea ce priveşte contextul interviului, vreau să încep cu o versiune revizuită a recenziei mele a romanelor „Pasărea Domnului” şi „Children of God”, apoi urmează întrebările mele şi răspunsurile profunde şi detailate ale lui Mary.
CONTEXTUL
Romanul „Pasărea Domnului” (1996), publicat de imprinturi mainstream, atât în America (Villard) cât şi în Marea Britanie (Black Swan), a obţinut foarte repede succesul la nivelul criticii şi al cititorilor, atât în interiorul cât şi în afara comunităţii SF. Importanţa „Pasării Domnului” pentru SF-ul anilor 90 provine din acest impact larg: scoate SF-ul din ceea ce pare a fi un ghetou depopulat, relegitimizând genul în rândul unui public mai larg, şi în acelaşi timp, reîmprospătează SF-ul din afară, cu umor, cu simpatie, şi cu un patos de-a dreptul contagioase.
„Pasărea Domnului” fost considerată ca fiind una din cele mai importante cărţi ale deceniului ; citind-o, nu este greu să-ţi dai seama de ce.
Mary Doria Russell, care are o pregătire universitară în paleoantropologie, a reînviat SF-ul antropologic, care a fost atât de central genului în anii ‘70. Obiectul ei de studiu suntem noi cu toţii dedesubtul analizei ficționale a două specii de extratereştri a căror asemănare cu noi este atât profund înşelătoare cât şi îngrijorător de edificatoare. Această dualitate a focalizării este vizibilă în structura narativă a romanului: capitolele alternează între o misiune iezuită spre o lume îndepărtată, în care cititorul este invitat să privească spre exterior către specii raţionale dar non-umane, şi tristele consecinţe ale misiunii, în care privirea trebuie să se întoarcă dureros spre interior.
Capitolele „exterioare” sunt într-un mod extrovertit vesele şi optimiste, descriind cum un tânăr astronom detectează semnale din sistemul Alpha Centauri, comunică aceasta prietenilor lui, devine celebru, şi este recrutat (împreună cu amicii), să se alăture primei misiune umane extrasolare organizate în mod clandestin de ordinul iezuit. Adevăratul erou este părintele Emilio Sandoz, un lingvist iezuit având o deosebită carismă care, după cum se pare, va trebui să înţeleagă nu numai limbajul extratereştrilor ci şi locul lor în schema universală a lui Dumnezeu.
Oamenii ajung în sistemul Alpha Centauri şi asolizează pe o planetă (aflăm mai tîrziu că nativii îi spun Rakhat) la fel de optimişti şi veseli cum au plecat (poate, un pic excesiv de veseli), şi plini de umor, şi apoi realizează contactul cu rusticii extratereştri surprinzător de simpatici şi totul merge bine pentru o vreme. Dar, intervin neînţelegerile culturale, hubrisul uman, şi ghinionul pur…
Capitolele „interioare” ale „Pasării Domnului” se desfăşoară cu ani mai târziu pe Pământ, atunci când Emilio Sandoz, aparent singurul supravieţuitor al misiunii, trebuie să dea socoteală superiorilor săi, şi să lupte cu propriul suflet. Speciile extraterestre VaRakhati reprezintă o oglindă distorsionată în care putem privi, iar Sandoz, în numele nostru, trebuie să se uite în adîncurile ei. Sunt unii care fac tot posibilul să-l ajute, şi poate spera că se va mântui, dar tonalitatea jovială a naraţiunii devine sumbră, precum implicaţiile complete, antropologice, morale, psihologice şi teologice, care-şi fac apariţia.
Talentul literar considerabil al lui Mary Doria Russell este elocvent reprezentat în „Pasărea Domnului” : caracterizări inteligente şi spirituale, o proză convingătoare şi uneori senzuală, o exuberanţă generală plin de umor, combinând superb un feminism simpatic cu o înţelegere profundă a realităţilor dure ale colonialismului şi prăpastiei interculturale a lipsei de comunicare, făcând din acest roman una dintre cele mai sfîşietoare poveşti SF despre Primul Contact. În descrierea speciilor extraterestre Runa şi Jana’ata, Mary Russell realizează un portret baroc al splendorii alterităţii.
Toate acestea îşi găsesc urmarea într-un sequel, „Children of God” (1998), prin care naraţiunea descriind confuzia existențială şi greu câştigata mântuire, ajunge la la o concluzie.
Orizontul naraţiunii se lărgeşte acum, temele romanului anterior apar din nou, viclean inversate şi cu pricepere rezolvate. Ca şi volumul predecesor, „Children of God” este alcătuit din două fluxuri narative alternative. Într-unul, o a doua misiune iezuită călătoreşte spre sistemul Alpha Centauri, iar membrii echipajului speră că soarta teribilă a prima expediţii poate fi explicată, că se va dezvălui că tot ce s-a întâmplat a avut un scop divin la urma urmei, iar reticentul însoţitorul este ex-preotul Emilio Sandoz , care a fost răsplătit în sejurul său anterior pe planeta Rakhat prin mutilare şi viol de către extratereştrii Jana’ata şi prin distrugerea credinţei sale şi care acum aşteaptă răspunsul lui Dumnezeu, cu un cinism sumbru şi întortocheat.
Interacţiunile personajelor aflate la bordul navei sunt volatile şi problematice, dar pline de umor, în timp ce-şi analizează reciproc filosofiile şi motivaţiile. În capitolele alternante, vom vedea cum planeta Rakhat este pe cale de a se schimba : printr-un un amestec de exotism şi remarcabile intuiţii sociologice, Mary Russell descrie modul în care Hlavin Kitheri, reshtarul (cel de-al treilea născut în cadrul casei domnitoare) Jana’ata, încearcă să reformeze societatea locală, influenţat într-un mod surprinzător de întâlnirea cu Emilio Sandoz ; şi cum spre frustrarea lui Hlavin, o femeie umană şi un renegat Jana’ata declanşează o revoluţie a speciei Runa, masa de „țărani”, fosta pradă şi proprietate a speciei Jana’ata. Runa este ce-a de a doua specie raţională de pe planetă, cu indivizi mai docili şi mai adaptabili. Suntem martori ai modului în care eliberarea speciei Runa poate însemna genocidul pentru specia Jana’ata.
Se fac auzite copioase ecouri biblice, în timp ce Runa îşi pierd inocența lor edenică, medităm la diferite moduri echivalente ale plecării biblice în pustie, şi la posibile semnificații izbăvitoare pentru ororile istoriei. În cele din urmă, iezuiţii ajung pe planetă şi căutarea lor iniţiatic-spirituală, psihologică, politică, şi ecologistă este profund împletită cu realizarea unei armonii noi şi fragile între Runa şi Jana’ata. Pentru că disperării întunecate din „Pasărea Domnului” i se contrapune un antidot convingător de optimism.
„Children of God” este o demonstraţie elocventă a potenţialului SF-ului pentru discuţii concludente asupra unor preocupări contemporane din domeniile politicii, religiei şi istoriei. În ampla tapiserie a lui Mary Russell, echilibrul ecologic dintre pradă şi prădători este comparat cu relaţia dintre iobagi şi aristocraţi, şi corespunde, de asemenea, tensiunilor dintre cele două sexe ale speciei umane; este examinat mecanismul schimbărilor sociale în timp ce reforma inspirată este afectată de revoluția înflăcărată; contactul cu extratereştrii oglindeşte în mod sinistru impactul trecutului Europei asupra continentelor pe care aceasta le-a explorat şi colonizat, iar prin miturile și războaiele unei lume îndepărtate, mesajul catolicismului este recontextualizat şi re-argumentat. În aceste două romane, Mary Doria Russell poate simplifică uneori problematica din motive de claritate şi moralizează uneori un pic prea sentimental, dar acestea sunt aspecte minore. Aceste naraţiuni dense, elocvente, pline de căldură, empatie şi generozitate sunt un model de urmat pentru restul SF-ului.
INTERVIUL
Nick Gevers: Mary, îţi mulţumesc foarte mult pentru acest interviu. Aş vrea să încep interviul cu descrierea fundalului în ceea ce priveşte scrisul tău: dintr-un universitar, cum ai ajuns scriitor?
Mary Doria Russell: Rămăsesem fără slujbă!
Departamentul meu universitar a fost redus atât de mult încât a dispărut la sfârşitul anilor ’80. Am facut o încercare destul de serioasă de a rămâne în interiorul mediului academic – am aplicat pentru diverse locuri de muncă şi am fost inclusă pe o listă scurtă la Universitatea Yale, şi până la urmă mi s-a oferit un post de profesor de antropologie la Universitatea din Calgary, Canada. Era o slujbă de vis – absolvenţi de elită şi membri ai corpului profesoral în echipa de cercetare, un laborator bine utilat, o vedere superbă asupra Munţilor Stâncoși din ceea ce ar fi trebuit să fi fost laboratorul meu … La aproximativ zece secunde după ce am acceptat oferta, unul dintre membrii canadieni ai facultăţii a amenințat că va da în judecată departamentul dacă locul de muncă va fi dat unui cetăţean american. Şeful departamentului mi-a comunicat că vor lupta pentru a mă păstra, dar de fapt mi-am dat seama că spera să-mi retrag acceptul. Ar fi fost o situaţie de dezbinare şi o procedură foarte costisitoare care ar fi stricat atmosfera care m-a atras în primul rând la acel departament. Aşa că am refuzat oferta şi în cele din urmă m-am reprofilat ca autor independent, scriind manuale de operator pentru echipamente de imagistică medicală cum ar fi scanere de computer-tomografie şi rezonanţă magnetică, procesoare de imagini tridimensionale, făcând traduceri tehnice şi aşa mai departe. Am lucrat independent timp de cinci ani, şi într-adevăr a fost o perioadă propice – inginerii sunt printre favoriţii mei – şi a fost o plăcere să lucrez cu ei.
Apoi, spre sfârşitul administrației Bush a fost o recesiune, şi contractele mele au secat. Fiul meu tocmai începuse şcoala, şi am avut o idee în privinţa a ceea ce am crezut ar putea fi o scurtă povestire. Am început să scriu ca un experiment, nimic mai mult. Am vrut să văd cum e să creezi un dialog şi nişte personaje.
Nick Gevers: Şi de ce ai ales să scrii science fiction ?
Mary Doria Russell: Povestea şi-a ales propriul gen. Am început să scriu „Pasărea Domnului” în 1992, când s-a sărbătorit aniversarea a 500 de ani de la debarcarea lui Columb în Lumea Nouă. În acel an, s-a trâmbiţat o groază de revizionism istoric, condamnându-i pe europeni pentru teribilele lor păcate şi greşeli, ca şi cum ar fi hotărât încă din Spania să distrugă culturile amerindiene şi să ucidă populaţii întregi. M-am gândit, „Ia stai o clipă – tipii respectivi sunt morţi de vreo 470 ani ! Nu e corect să li să impună exploratorilor din secolele XV şi XVI standardele de sensibilitate culturală şi de apreciere a diversităţii numai pentru a arăta o imensă făţărnicie şi un pretins devotament pentru corectitudinea politică, pe care o fetişizăm la sfârșitul secolului XX ! ”
Pur și simplu am considerat că cineva ar trebui să scrie o povestire care să-i pună pe nişte oameni moderni, inteligenţi, bine intenţionaţi şi bine educaţi în aceeaşi stare de ignoranţă radicală a primilor exploratori şi misionari europeni în America, şi să vedem cât de bine s-ar descurca ! M-am gândit că ar fi aproape inerent tragic. Nu există nici o modalitate de a realiza într-un mod corect şi etic un Prim Contact – numai problemele lingvistice ar genera posibilităţi nelimitate pentru erori şi greşeli dezastruoase.
Oricum, pentru a pune oameni ca noi în această situație, a fost necesar să mut desfăşurarea povestirii pe o altă planetă. Nu mai există nicăieri pe Pământ vreun loc în care să putem experimenta acest tip de totală ignoranţă.
Nick Gevers: Ai lecturi extensive în domeniul SF-ului ?
Mary Doria Russell: Timp de mulţi ani SF-ul a fost genul meu preferat. Cele mai multe dintre cărţile mele preferate sunt SF: „Mâna stîngă a întunericului” de Ursula Le Guin, „ Zanzibar” de John Brunner, „Neuromantul” de William Gibson. Mai de curând, îmi plac şi romanele istorice, avînd acelaşi farmec precum SF-ul: îi deplasează pe cititori într-un alt timp şi loc. Cred, de exemplu, că romanul lui James Clavell, „Shogun”, este de fapt un excelent roman al Primului Contact !
Nick Gevers: Ca autor te identifici cu SF-ul ?
Mary Doria Russell: Cred că science fiction-ul este un gen important, şi sunt mândră că am contribuit cu două romane, dar, nu, nu mă identific cu genul ca atare. Poate pentru că am început să scriu pe la patruzeci şi ceva de ani. Aveam deja o identitate ! N-am afirmat niciodată, „Sunt un scriitor SF”. Întotdeauna spun, „Sunt un scriitor”. Dacă aţi văzut CV-ul meu, sunt pagini întregi de publicaţii ştiinţifice, tehnice şi de afaceri. Cele două romane SF ale mele sunt înglobate într-o „operă” tehnică mai vastă, dacă nu cumva obscură.
Nick Gevers: Au fost sugerate paralele între romanele tale şi volumul lui James Blish, „Un caz de conştiinţă”. Ştiu că nu ai conştientizat vreo influenţă, sau e vorba de un omagiu din partea ta …
Mary Doria Russell: Nu sunt sigură că ar fi fost ceva măcar inconştient – aveam opt ani atunci când romanul domnului Blish a fost publicat și nu cred că am dat peste el. Dacă l-am citit, cred că nu a făcut vreo impresie deosebită asupra mea.
Sunt mereu extrem de amuzată de sugestia că personajul meu Emilio Sandoz a fost numit aşa ca un omagiu adus personajul lui James Blish, iezuitul spaniol Ruiz-Sanchez. De fapt, numele de familie al lui Emilio a provenit de pe un flacon de medicament – fiul meu a avut o răceală când am început romanul, şi-i administram Dimetapp, de la firma elveţiană Sandoz… De acolo am luat numele! Mi-a plăcut cum suna.
Nick Gevers: Crezi că aceste comparaţii cu romanul lui James Blish sunt în vreun fel productive, ajutând la evaluarea cărţii tale şi dintr-o altă perspectivă ? (Personal, cred că romanele tale reprezintă o îmbunătăţire evidentă faţă de Blish, în special în ceea ce priveşte detaliile umane şi un realism mai profund.)
Mary Doria Russell: Nu pot răspunde la această întrebare pentru că nu sunt familiarizată cu textul lui Blish. Ar putea răspunde cineva care a citit atât „Pasărea Domnului” cât şi „Un caz de conştiinţă”. Există, de asemenea, recenzenţi care afirmă că ar fi găsit similitudini cu opera lui C.S. Lewis, dar eu nu l-am citit pe Lewis, astfel încât orice asemănări trebuie să fie din cauza a ceea ce un paleontolog ar numi evoluţie convergentă.
ISTORIC
Nick Gevers: Ca paleoantropolog, ai cunoştinţe aprofundate despre trecutul speciei umane. Poți să ne spui ceva despre orice modele (istorice şi biologice) pe care este posibil să le fi folosit la crearea culturii tale extraterestre?
Mary Doria Russell: Ei bine, au fost momente în evoluţia umanităţii când hominizii erau reprezentaţi de mai mult decât de o specie de maimuţe inteligente, capabile de postură verticală, care s-au folosit sau au inventat unelte. Au fost şi lungi perioade în care acești hominizi au fost, probabil, în contact unii cu alții. Dar pentru cele două specii inteligente extraterestre ale mele, modelul ecologic a fost relaţia dintre gheparzi şi gazelele Thompson. E un aranjament foarte elegant, dar şi foarte fragil din punct de vedere ecologic. Noi considerăm gheparzii specia dominantă, pentru că avem tendinţa să respectăm mai mult prădătorii decât ierbivorele trăind în turme, dar, în realitate, gheparzii sunt extrem de dependenţi de gazele. Fără gazele, gheparzii ar dispărea în câteva săptămâni.
Pentru evenimentele din „Children of God”, m-am inspirat din cultura Rusiei Romanovilor. Recent, Muzeul de Artă din Cleveland a avut o expoziție de ouă Fabergé. Erau incredibil de frumoase, dar nu m-am putut uita la ele fără să încerc să calculez numărul de vieți pe care-l reprezenta fiecare dintre aceste obiecte. Câţi iobagi au muncit toată viața pentru a concentra atât de multă avere în mâinile unei singure familii încât soţul îşi putea permite să dăruiască aceste ouă de Paşte soţiei sale ? A fost cutremurător, şi asta mi-a amintit încă o dată că există un motiv pentru declanşarea revoluţiei în Rusia anului 1917. Da, autocraţia ţaristă a meritat să fie răsturnată, şi totuşi această cultură a produs opere de artă, dans, literatură şi muzică, toate neegalate în istoria lumii, ca să nu mai vorbim de cultura sovietică, care a urmat.
În romanul „Children of God”, specia Jana’ata este reprezentată de despoţi absoluţi şi extrem de cruzi, dar distrugerea culturii lor este o tragedie, şi nu există nici o posibilitate de a şti dacă specia Runa va fi vreodată în stare să egaleze ceea ce Jana’ata au realizat. Poate da, sau poate nu. Indiferent ce şi cum, Runa aveau dreptul să se elibereze de sub un sistem opresiv. Şi bineînţeles, devin la rândul lor despoţi pentru că păcatul îl poartă ei acum, nu Jana’ata.
Nick Gevers: Ai comentat deja în acest interviu despre viziunea ta asupra explorării şi urmării sale, colonialismul. Ar fi corect să spunem că în timp ce prezenţi relele inevitabile ale procesului de colonizare, încerci de asemenea să argumentezi modul în care aceste rele pot fi atenuate ulterior, chiar transformate în ceva bun (ca eliberarea speciei Runa)?
Mary Doria Russell: Nu aş putea spune că răul este atenuat de bine. Răul este rău. Binele urmează uneori cronologic, răului, şi binele poate apărea ca o reacţie la rău, dar asta nu scuză sau diminuează răul. Doar un exemplu: în ultimele decenii, Germania de Vest a avut una dintre cele mai luminate şi liberale politici faţă de refugiaţi. Această politică a fost instituit în reacție directă cu propria istorie îngrozitoare a Germaniei antebelice ca producător de refugiați. Politica actuală de decență este un rezultat al barbariei istorice, şi reflectă bine atitudinea poporului german care a instituit şi a sprijinit primirea dezmoşteniţilor. Aceasta nu scuză în nici un fel monstruozitatea celui de al Treilea Reich, dar este o realitate onorabilă şi admirabilă de sine stătătoare.
Revoluția Runa este simultan o catastrofă pentru Jana’ata, dar şi cel mai bun lucru care s-a întâmplat vreodată cu specia Runa. Către finalul romanului „Children of God”, Runa creează o cultură vibrantă în timp ce Jana’ata se agaţă de o existenţă precară într-o sărăcie groaznică. E prea devreme pentru a releva modul în care aceste specii se vor dezvolta. Eu nu cred că puterea corupe în mod necesar, nu mai mult decât cred că sărăcia înnobilează. Dacă Runa vor crea ceva bun, asta nu va scuza despotismul sistemului care i-a determinat să se revolte. Dacă Jana’ata vor crea ceva bun, asta nu va scuza cvasi-extincţia lor în timpul regimului Runa. Nu cred în acest tip de răscumpărare.
Cred că trebuie să înțelegem contextele istorice, și fiecărei generații îi este dată o istorie, iar fiecare individ decide ce să facă într-un anumit context. Fiecare părinte ia o sută de decizii zilnic, ce aspecte ale culturii predominante sunt demne de a fi perpetuate, şi care sunt prea stupide sau prea urâte pentru a fi transmise copiilor. Aceasta este ceea ce face Ha’anala, în enclava ei de pe munte: ea încearcă să vadă clar care sunt lucrurile demne de a fi transmise copiilor.
Nick Gevers: Povestea ascensiunii şi căderii lui Hlavin Kitheri a avut pentru mine o rezonanţă istorică atunci când am citit „Children of God”. Hlavin încearcă să facă ceva mult mai flexibil şi durabil, dar în acelaşi timp mult mai rapace, dintr-un sistem profund tiranic, aşa cum adeseori s-a încercat. Consideri că toate aceste iniţiative reformiste (în esenţă egoiste) ale elitelor politice, sunt condamnate să eşueze?
Mary Doria Russell: Cred că am mai multă compasiune decât pentru indivizii care încearcă să reformeze cu adevărat un sistem sau altul. De exemplu, conducerea comunistă chineză încearcă în prezent sa meargă pe muchea de cuţit dintre stabilitate şi schimbare. Ceea ce încearcă ei să facă este foarte, foarte dificil – în cazul în care judecă greşit echilibrul, China comunistă ar putea să o ia pe calea Uniunii Sovietice, ceea ce nu este o perspectivă atractivă. Reforma este foarte greu de dus la capăt.
Cârpăceala adesea destabilizează lucrurile, şi societăţile se pot nărui foarte repede. Represiunea este monstruoasă, dar haosul, războiul civil şi colapsul economic pot fi letale. Personal, aş prefera să fiu asuprită decât să fiu violată şi ucisă, mulţumesc foarte mult. L-am văzut pe Hlavin ca pe un reformator luminat, care a slăbit chingile cămăşii de forţă culturale şi politice a societăţii sale. Reforma a fost un ferment creator remarcabil, dar ea a dezlănţuit, de asemenea, toate tipurile de interese concurente politice şi economice, iar viaţa a devenit foarte periculoasă. Hlavin a încercat să înlocuiască o ierarhie ereditară stabilă, cu o meritocrație, iar rezultatele au fost la început incitante şi minunate, şi apoi au scăpat de sub control. A fost o reacție politică, si apoi a urmat revoluţia. Dar Hlavin a făcut ceea ce a putut el mai bine să facă, iar cel mai bun în cazul lui, a fost admirabil. Merită să fie onorat pentru că a încercat.
Nick Gevers: Ai menţionat deja că eşti interesată de romanele istorice şi ai citat-o pe Dorothy Dunnett¹ ca fiind o influenţă majoră, iar tu însuţi lucrezi la un roman istoric. După ce ai scris deja două romane SF care au fost influenţate de evenimente istorice, crezi că există paralele între SF şi romanele istorice?
Mary Doria Russell: Asemănările se află în tehnica narativă. În cel de al treilea roman al meu, „A Thread of Grace”, îmi conduc cititorii înapoi în data de 8 septembrie 1943. Trebuie să trec peste faptul că ştiţi cine a câştigat cel de al doilea război mondial; ştiţi unde merg vagoanele de vite umplute cu fiinţe umane, ştiţi că războiul va continua încă aproape doi ani. Dar personajele mele nu ştiu nimic din toate acestea. Trebuie să te conving să le crezi deciziile pentru a înțelege cum și de ce acei oamenii au luat acele decizii – fără să știe ce rezultat va urma. Trebuie să te duc într-un timp care nu mai există, într-o cultură și într-o situație politică, greu de a fi văzută cu claritate fără lentilele retrospectivei. Şi, bineînţeles, trebuie să obţin toate detaliile într-un mod corect – fără anacronisme. Marea diferenţă este că istoria a scris scenariul pentru mine, de data asta.
PERSONAJELE ŞI TEHNICA NARATIVĂ
Nick Gevers: Mi se pare că personajul tău Emilio Sandoz este unul dintre cele mai vii şi mai complexe din istoria SF-ului. Poţi să ne spui ceva despre crearea acestui personaj?
Mary Doria Russell: Emilio a devenit o persoană cu o mare integritate dar nu mi-a plăcut întotdeauna şi nici nu m-a fermecat dar a devenit foarte real. Există fire narative în povestea lui care provin din povestea tatălui meu (Luigi Doria) – care a crescut în mahalaua italienească din partea de sud a oraşului Chicago, în anii 1930 când băieţii italieni erau suspecţi din naştere, şi ulterior se considera că erau implicaţi în crima organizată. Bunicul meu a făcut puşcărie pentru jaf armat, astfel încât tatăl meu ar fi putut cu uşurinţă să se fi scufundat în mocirlă. În schimb, când a împlinit 17 ani s-a înrolat la puşcaşii marini. Marina i-a oferit tatălui meu ceea ce Societatea lui Isus i-a oferit lui Emilio Sandoz: structură, disciplină, un sentiment al istoriei, un cod de conduită, modele masculine demne de a admirate şi imitate, o ierarhie clară, ordine, posibilitatea realizării. Există două alte persoane care au contribuit la crearea personalităţilor de bază ale lui Emilio (folosesc pluralul acolo, deoarece există un Emilio înainte şi un Emilio după). Nu am libertatea să spun poveştile acestor persoane în public.
Dar toate astea fiind spuse, personajul a avut propria sa personalitate. În timp ce scriam, Emilio a acumulat caracteristici, prejudecăţi, lucruri care îi plac şi displac, pete oarbe, obiceiuri proaste, prieteni, experienţe – în cele din urmă acumularea detaliilor scrise prinde o viaţă proprie şi personajul începe să trăiască. Nu te poţi întoarce şi să revizuieşti mult în acel moment, fără a pierde integritatea persoanei create. Emilio ar fi fost foarte diferit dacă aş fi decis că a jucat fotbal mai degrabă decât baseball, de exemplu, pentru că ar fi fost un tip solid cu un fizic impunător, mai degrabă decât unul mic şi fibros, dar îndărătnic.
Nick Gevers: O caracteristică, în general, memorabilă a romanele tale este descrierea interacţiunilor politice, psihologice, filosofice dintre personaje : iezuiţi, mafioţi, aristocraţi Jana’ata, şi aşa mai departe …
Mary Doria Russell: Sunt mereu încântată atunci când mi se spune asta. Una dintre cele mai minunate reacţii pe care le-am primit din partea iezuiţilor a fost atunci când Bill McKinney (Societatea lui Isus), l-a contactat pe prietenul meu Ray Bucko (Societatea lui Isus), şi l-a întrebat, „OK, care iezuit a dat pe goarnă ? Trebuie să fie cineva din înăuntru ! “
El a crezut că Maria Doria Russell e pseudonimul unui scriitor iezuit ! M-am gândit şi la publicarea romanului cu iniţialele mele, M.D. Russell, încât să nu se ştie exact identitatea scriitorului: bărbat sau femeie, iezuit sau mirean.
Nick Gevers: Eşti conştientă că ai o intuiţie deosebită în ceea ce s-ar putea numi sociologia masculinităţii?
Mary Doria Russell: Sunt conştientă de faptul că-mi plac băieţii. Lasă-mă să mă gândesc un pic … Trebuie să spun că am avut norocul unui tată deosebit. Tonalitatea generală a tatălui meu în ceea ce mă priveşte a fost una de aprobare amuzată şi de afecţiune tolerantă. Un psiholog ar spune, probabil, că tatăl meu mi-a dat o încredere fundamentală că bărbaţii se vor bucura de compania mea şi mă vor aprecia. Această încredere a fost consolidată şi susţinută de o căsătorie cu adevărat satisfăcătoare, care este pe cale de a intra în cel de al treizecilea an, şi apoi i s-a adăugat experienţa maternă, având un fiu pe care nu numai că îl iubesc dar îmi şi place.
Aceste relaţii de bază sunt atât de puternice şi atât de consistent îmbucurătoare încât m-am simţit întotdeauna confortabil în prezenţa bărbaţilor – profesional, am lucrat cu grupuri de bărbaţi experţi în ştiinţă şi inginerie, de exemplu. Prietenia şi camaraderia pe care le pot oferi nu sunt afectate de necesitatea de a fi manipulativă sau seducătoare. Nu trebuie să marchez sau să decontez vreo ranchiună veche sau să-mi consolidez imaginea de sine prin cuceriri sexuale, şi am fost răsplătită printr-o uşurinţă fundamentală şi o naturaleţe, o directeţe cu bărbaţii. Eu nu sunt unul dintre băieți, sper că ai înțeles. Presupun că atunci când eram tânără, am fost un fel de mascotă, și acum cînd mă îndrept spre 50 de ani, sunt din ce în ce mai mult ca o mătuşă sau o soră afectuoasă. Iar bărbaţii pot fi ei înşişi lângă mine – nu trebuie să se prefacă sau să-şi dea importanţă sau să se ascundă de ei înşişi. Poate toate acestea au contribuit la abilitatea de a portretiza într-un mod realist personaje masculine în ficţiunea mea.
Nick Gevers: Ambele tale romane („Pasărea Domnului” şi „Children of God”) au fluxuri temporale paralele: în „Pasărea Domnului” există contrapunctul călătoriei (în general, unul vesel) şi agonia de mai târziu a lui Sandoz reîntors pe Pământ. Apoi, în „Children of God”, co-există o tensionată pregătire a celei de a doua expediţii iezuite, în contrast cu evenimentele revoluţionare care au loc pe planeta din sistemul Alpha Centauri. Poţi comenta de ce utilizezi atât de consecvent această bifurcare narativă?
Mary Doria Russell: Ei bine, iniţial a fost aşa pentru că mi-au plăcut textele care au avut acest tip de intrigă paralelă. Acestea au fost romanele care m-au ţinut trează până târziu în noapte. Mă usturau ochii şi bărbată-meu îmi zicea, „Stinge naibii lumina aia blestemată, da ?” şi eu îi şopteam „Mai am doar două paragrafe din capitolul ăsta !” Şi apoi trăgeam cu ochiul la prima frază a capitolului următor, şi mă gândeam, şi iar mă fura lectura şi mai citeam câteva pagini.
Când am scris „Pasărea Domnului”, am constatat că având două linii narative nu m-am blocat. Mi-am concretizat partea referitoare la perioada de dinainte şi apoi m-am putea întoarce la perioada de după, iar acest fel de alternanță a fost foarte productivă. A fost mult mai greu să scriu „Children of God”, şi am rearanjat capitolele de nenumărate ori, luptând în mod constant cu ritmul, cu dezvăluirea revelaţiilor şi echilibrul între liniile cronologice.
La un nivel mai profund, în ambele romane, timpul în sine a devenit un personaj. Am folosit trecutul pentru a arunca o lumină oblică asupra prezentului şi prezentul pentru a prezenta evenimente semnificative ale trecutului reliefându-le printr-o iluminare retrospectivă. Niciodată nu veţi înţelege pe deplin lucrurile aşa cum se întâmplă. Poveştile biblice din Geneză şi Exod au supravieţuit timp de 3500 de ani, şi continuă să fie istorisite şi găsesc o rezonanță în atât de multe culturi pentru că demonstrează cum să dai sens evenimentelor, cum să creezi o dramă autentică din incidente izolate, revolte în familie, ghinion şi vremuri bune. Şi oferă speranță şi astăzi iar ceea ce pare a fi o tragedie fără sens ar putea să fie considerat într-o zi, perioada în care au încolţit semințele din care s-a ivit binele.
Timpul este sacru în biblie. Timpul este esenţa teologiei biblice, iar Dumnezeu pictează pe o pânză mare, şi pensula lui este Timpul.
În cel de al treilea roman, fluxul narativ este clasic, dar există două zone geografice – o poveste are loc în Genova, şi alta în Alpii Maritimi. Problema cu această strategie narativă este că trebuie să introduci două grupuri de personaje, astfel încât primele o sută de pagini sunt destul de puternic încărcate cu nume şi situaţii. Am rescris şi am revizuit aceste pagini, pentru a epura cele două linii narative, cât am putut de economic. Dar avantajul este că atunci când am împletit cele două poveşti împreună, ultimele o sută de pagini ale cărţii au devenit mai comprimate, mai intense – sper să-i ţină în tensiune până târziu în noapte pe cititori. Am ceea ce eu numesc Clubul 2 Noaptea –cititori care-mi spun că au început să citească ultimele o sută de pagini pe la ora 22.00 şi pur şi simplu nu s-au putut opri din lectură până a doua zi dimineaţa. Sunt mereu încântată când aud asta.
IDEOLOGIE ŞI STUDIILE DE GEN
Nick Gevers: Îţi consideri romanele ca exemple de SF feminist?
Mary Doria Russell: Nu chiar, deşi sunt mulţumită de faptul că feministele au apreciat personajele mele şi poveştile lor. Romanele mele au fost, de asemenea îmbrăţişate de teologi, preoţi, pastori, iezuiţi, de heterosexuali şi de comunitatea LGBT, de hispanofoni şi anglofoni şi polonezi, de albi şi de negri, de femei în vârstă şi de bărbaţi tineri … Am încercat din răsputeri să nu fac din niciunul dintre personajele mele embleme sau caricaturi politice. Am cu siguranţă opinii personale despre orice blestemat de lucru pe care l-ai putea numi, dar romanele mele nu sunt trâmbiţe politice. Nu am vrut ca un zgomot de fond să-mi bruieze povestea.
A fost foarte important pentru mine faptul că niciuna dintre cărţile mele n-a conţinut o singură declarație politică sau religioasă, care să nu fi fost contracarate de altceva, în altă parte. Una dintre convingerile mele cele mai mari este faptul că foarte puține lucruri în viață sunt de tipul „Fie/Sau”. Conform observaţiilor mele, aproape fiecare problemă este de tipul „Şi, Şi, Şi, Şi, Şi”. Încât scriu şi rescriu, revizuiesc, tai şi adaug, răsucesc şi împletesc naraţiunile, şi încerc mereu să subminez certitudinile cititorului, să-l forţez să pună totul la îndoială, până şi concluziile. Leitmotivul vieții mele intelectuale a fost întotdeauna, „Nu este neapărat aşa”. Nu există doar o modalitate unică de a înțelege ceva.
Nick Gevers: În concluzie nu-ţi asumi nicio poziţie certă în cadrul unui spectru mai larg al feminismului?
Mary Doria Russell: Sunt prea bătrână și pragmatică pentru a fi un ideolog, dar personal cred că opiniile mele sunt de centru-stânga în cele mai multe probleme.
Nick Gevers: Codul estetic al lui Hlavin Kitheri este unul dintre elementele cele mai fascinante ale romanelor tale. În descrierea acestei obsesii remarcabil de senzuale, vrei să adaugi ceva despre rolurile sociale pe care arta şi artistul le pot juca ?
Mary Doria Russell: Nu, nu am vrut ca Hlavin să fie o emblemă a Artistului. „Existenţa” sa se bazează pe biografii ale marchizului de Sade, o persoană extrem de nefericită a cărei întreagă viaţă este practic un manual de instrucțiuni care demonstrează modul în care neglijarea din copilărie şi indiferenţa parentală pot zămisli monştri. Unul dintre lucrurile cele mai cutremurătoare și tragice pe care le-am citit despre el, a fost acest citat: „Atunci când oamenii ţipă de durere, ştiu că sunt atenţi la mine.” Sade se credea un artist şi un estet a cărui viaţă ar fi fost un triumf asupra neputinţei. Hlavin diferă de Sade prin faptul că personajul meu este un geniu autentic – el este într-adevăr un mare poet.
Viața politică a lui Hlavin se bazează pe biografia regelui Henric al II-lea al Angliei, care a fost, de asemenea, un individ strălucitor şi amoral, un mare inovator politic şi un eficient lider militar.
RELIGIE
Nick Gevers: Romano-catolicismul este o credinţă proeminentă în romanele tale. Portretizarea acestuia în romanele tale reflectă propria ta experienţă de catolic ce a devenit ateu ?
Mary Doria Russell: Am părăsit catolicismul în 1965, şi am fost un ateu mulţumit timp de 25 de ani. Am păstrat elementele romane ale romano-catolicismului – un fel de filosofie stoică, virtutea este propria sa recompensă, conducând la o viaţă decentă şi onorabilă, fără teama de iad şi fără vreo speranţă a vreunui paradis. Asta mi-a fost de ajuns până când am devenit mamă, şi am început să cântaresc toate acele decizii cu privire la ceea ce am vrut şi vreau ca fiul meu să iubească şi să valorizeze, şi ceea ce am vrut să evite. Mi-am dat seama că acel cadru moral şi etic pe care am vrut ca fiul meu să-l aibă era fondat pe religia copilăriei mele, dar n-am putut să mă hotărăsc să mă întorc la creştinism, în oricare din formele sale. Într-un fel personal, „Pasărea Domnului” a fost o ultima şansă pe care am oferit-o catolicismului de a-mi pretinde sufletul. Desigur, după ce am eliminat dogma întrupării şi toate celelalte chiţibuşuri teologice cu privire la naşterea imaculată, mântuirea de păcatul originar prin jertfă de sânge, învierea, etc., m-am scufundat în problemele asociate cu filosofia contemporană. „Children of God” se referă la ceea ce urmează după o imensă şi ireversibilă tragedie şi căile pe care indivizii şi societăţile încearcă să le urmeze demontând dogma unui Dumnezeu iubitor dar băgăcios în treburile muritorilor.
CONCLUZIE
Nick Gevers: În prezent eşti ocupată cu scrierea celui de al treilea roman al tău, „A Thread of Grace”, a cărei acţiune are loc în cadrul celui de al doilea război mondial. Cum merge?
Mary Doria Russell: Am reţinut cam 140 de pagini din aproximativ cele 500 de pagini ale manuscrisului. Deci, aproximativ o treime din roman este scrisă. Dar rescriu şi revizuiesc mult. Prima ciornă este de fapt doar jumătate din munca mea. Nu anticipez publicarea înainte de sfârșitul anului 2000.
Nick Gevers: Ai de gând să te mai aventurezi în SF ? Concret, vreo urmare la romanele tale SF?
Mary Doria Russell: Nu, nu cred acest lucru. Nu mai este nimic în privinţa situaţiei sau personajelor care să mă mai atragă la „Pasărea Domnului” şi „Children of God”. Chiar simt că am terminat cu Emilio Sandoz şi extratereştrii din Alpha Centauri, şi că am spus tot ceea ce aveam de spus despre teologie şi religie ! În ceea ce priveşte science fiction-ul, nu am idei in minte pentru nimic care necesită un decor SF. În momentul de faţă, sunt tentată să spun că „A Thread of Grace” va fi ultimul meu roman. A scrie ficţiune este atât de greu pentru mine – mult mai greu decât de a face ştiinţă sau de a face afaceri. Încep să tânjesc după o viaţă mai simplă şi mai puţin exigentă. Dar niciodată n-am intenţionat să fiu în primul rând scriitor aşa că nu voi face nici o predicţie cu privire la ceea ce voi face în următorii zece ani ! Timpul va spune.
Nick Gevers: Mary, din nou, mulţumesc foarte mult. Mult noroc cu romanul tău.
Notă :
¹ Dorothy Dunnett (1923 – 2001): autoare scoțiană de romane istorice precum seria Lymond Chronicles.
© Nick Gevers & Mary Doria Russell
Titlu original : „Of Prayers and Predators. An Interview with Mary Doria Russell by Nick Gevers”
Traducere de Cristian Tamaş.
Traducerea şi publicarea interviului s-au realizat cu acordul autorului. Îi mulţumim.
Mary Doria s-a născut în 1950 la Chicago, Illinois, S.U.A., din părinți de origine italiană, tatăl a fost instructor în corpul de pușcași marini, mama, infirmieră în marină. A avut o educație catolică începând cu școala primară (Sacred Heart Catholic Elementary School). A studiat antropologia culturală și hispanistica la Universitatea Illinois (Bachelor of Arts/licențiat – 1972), antropologia socială la Universitatea Northeastern (Master of Arts/master -1976) din Boston și bio-antropologia la Universitatea Michigan (Ph.D./doctorat – 1983). Mary Doria cunoaște italiana, spaniola, franceza, croata și a studiat latina, ebraica, rusa și germana.
În 1970, Mary Doria s-a căsătorit cu Donald J. Russell și și-a păstrat după căsătorie numele de fată, Doria.
Don este inginer programator și unul dintre fondatorii companiei AllTech Medical Systems, producător de sisteme de imagistică medicală. Fiul lor, Daniel Jacob s-a născut la Zagreb în 1985 și este editor digital de media. Mary Doria Russell și soțul ei Don locuiesc în Lydenhurst, lîngă Cleveland, Ohio, S.U.A.
Site-ul lui Mary Doria Russell : http://www.marydoriarussell.net/
Premii:
„Pasărea Domnului” (The Sparrow) : premiile Arthur C. Clarke, James Tiptree Jr. Memorial, John W. Campbell, British Science Fiction Association, Kurd Lasswitz, Cleveland Council for the Arts Literature Prize, Spectrum Classics Hall of Fame; nominalizări : Dublin International Literary Prize, Book-of-the-Month Club First Fiction Award.
„Children of God” : nominalizări la premiile Hugo, James Tiptree, BSFA ; a obținut Cleveland Council for the Arts Literature Prize.
„A Thread of Grace” : nominalizare la Premiul Pulitzer
„Dreamers of the Day” : nominalizare la Premiul IMPAC
„Doc” : Kansas State Library (Notable Novel), American Library Association Readers Choice Award ( Top Pick in Historical Fiction), Great Lakes Great Reads
Bibliografie:
„The Sparrow” (1996); roman SF ; traducere românească, „Pasărea Domnului”, 2013 ; titlul romanului se referă la un verset din Biblie (Evanghelia după Matei, 10:29-31 : „Nu se vînd oare două vrăbii la un ban ? Și totuși nici măcar una dintre ele nu cade la pământ fără voia Tatălui. Cât despre voi, până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi. Deci să nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii”) ; romanul a fost tradus în franceză, spaniolă, germană, olandeză, poloneză, greacă, maghiară, lituaniană, turcă, japoneză și coreeană.
„Children of God” (1998) ; roman SF ; romanul a fost tradus în franceză, olandeză, poloneză.
„A Thread of Grace” (2005) : roman istoric despre Italia fascistă
„Dreamers of the Day” (2008) : roman istoric despre conferința de pace de la Cairo din 1921
„Doc” (2011) : roman western avîndu-i ca personaje principale pe Wyatt Earp și Doc Holliday, începând cu 1878.
„Wyatt” : roman western în pregătire
