„Geniului grec, fără îndoială, îi datorăm douăzeci de secole de aspirație continuă spre realizarea unui spirit european care a dat roade minunate.” – Charles Diehl
„Nici un alt popor, mai apropiat ori mai depărtat de hotarele noastre, nu se poate măsura cu grecii în privința influenței exercitate asupra românilor, a benficiilor reciproce dobândite dintr-o conviețuire inaugurată în epoca elenistică și extinsă astăzi la diferite forme de cooperare” – Georgeta Filitti
Care este leagănul civilizației europene, care este prima civilizație europeană ?
Totul vine de la greci, prin urmare, așa deci…totul vine de la greci…afirmă o șaradă populară și o putem contrazice oare?
Filosofia și democrația, arta și arhitectura, iliada și odiseea, matematica și astronomia, teatrul și amfiteatrul, ortodoxia și filantropia, comedia și tragedia, istoria și istoriografia, apolinicul și dionisiacul, miturile și legendele Olimpului și olimpiadele, iconodulii și iconofobii, greaca tip koiné (lingua franca timp de 1000 mie de ani), Istros/Histria, Tomis și Calatis (secolul VIII î.e.n.), șarpele Glykon și epoca fanariotă, marile familii boierești împământenite în provinciile moldo-valahe, Cantacuzino (Kantakouzenos, descendenți ai împăraților bizantini), Mavrocordat (Mavrokordates), Șuțu (Soutzos), Rosetti, Ghica, Moruzi, Sturdza, Mavrogheni (Mavrogenos), Ipsilanti (Ypsilantis), Caradja (Caragea), „agenți activi ai civilizației” cum îi consideră istoricii de astăzi, neologismele pe filieră franceză dar provenind din grecește (v-ați întrebat oare vreodată cât de mult sunt ?), dar și vechile grecisme (peste 1400 !), însăși conceptul de istorie, măslinele, portocalele și lămâile, țigările Assos, tinichelele cumpărate febril din Plaka, blănurile rusești din Kalambaka, concediile petrecute în „perla stațiunilor Mării Egee”, frizele, porticurile și colonadele, icoanele și frescele și arta bizantină încă vie la 560 de ani de la căderea Constantinopolului, și aș încăleca pe-o șa și aș putea continua așa…
Credeți că prenumele Gheorghe, Constantin, Nicolae, Petre, Vasile, Ioan, Andrei, Grigore, Alexandru, Ștefan, Elena, Teodor, Tudor, Cristian, Paraschiva, Chiril, Filip, Angela, Angelica, Angel, Antonia, Anton, Atanasie, Ecaterina, Cleopatra, Zoe, Dionisie, Eusebiu, Eufrosina, Frusina, sunt „pur românești” ?
Wishful dreaming, my anglophone friends, sunt pur grecești : Georgios, Konstantinos, Nikolaos, Petros, Vassilis, Ioannes, Andreas, Gregorios, Alexandros, Stephanos, Eleni, Theodoros, Christianos, Paraskeva, Kirillos, Philippos, etc., etc., și au fost împrumutate și adaptate limbii române…
Nemaipomenind de Irina, Monica, Ofelia, Narcisa, Olimpia, Olimpiu, George, Dorin, Călin, Cătălin, Cătălina, Corina, Eugen, Eugenia Delia, Ileana, Eleonora, Nora, Nicoleta, Olivia, Oliviu, Rodica…
Știe cineva de unde provine de exemplu, termenul „călugăr” și ce semnificație are ?
Din „kalos” + „gheros”, adică „bătrân frumos” în grecește !
Dar termenii acatist, arhiepiscop, arhiereu, arhimandrit, azimă, catapeteasmă, ctitor, diacon, egumen, evanghelie, fariseu, icoană, mânăstire, mătanie, mitoc, mitră, mitropolit, mitropolie, osana, paraclis, parastas, patrafir, patriarh, protopop, psalm, psaltire, satana, smirnă ? Dar argat, alifie, angarale, arvună, blestem, buzunar, camătă, cămin, cameră, colibă, cort, crin, chefal, chitră, chivernisire, cucoană, cursă, drum, folos, fustanelă, hârtie, lămâie, marafet, mărgăritar, musaca, noimă, nostim, orez, pastramă, patimă, pedeapsă, pizmă plachie, prisos, proaspăt, prosop, protipendadă, smaragd, zaharicale, sfeclă, stol, vistier, a agonisi, a catadixi, a chivernisi, a economisi, a molipsi, a plictisi,a paraponisi („a se supăra”), a parastisi („a explica, a lămuri”), un total de aproximativ 1379 de grecisme. De aici și situația estului și sud-estului ortodox european, în care coexistă Biserica-Mamă a ortodoxiei (Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului), cu naturala sa extensie, biserica ortodoxă greacă, și bisericile ortodoxe ale slavilor răsăriteni (ruși, bieloruși și ucrainieni), cele ale slavilor sudici (bulgari, sârbi, sîrbi muntenegreni, sârbi bosnieci și macedoneni), și cele două excepții, ortodoxia românească (adică un popor de origine latină adept majoritar al grecismului confesional, spre deosebire de ceilalți neo-latini, majoritar catolici) și ortodoxia albaneză (popor vechi de origine ilirică, islamizat azi într-o proporție covârșitoare).
Forța unei culturi și forța unei civilizații se măsoară prin capacitatea de influențare și de persuadare a altor culturi și popoare.
V-ați întrebat vreodată câte cuvinte, concepte, idei, valori românești există în limbile și culturile altor popoare ?
Și dacă n-ați auzit în viața voastră de recenți anglofoni, anglofili și anglomani de prosopoforice (nu, nu se referă la „prosop” ! J), somatoforice şi psihoforice, ar fi cazul să mai lăsați nebulele, hugourile, grrmartinii, kingii, gaimanii și pratcheții și să-i descoperiți pe istoricii români de unde veți avea ce învăța, pentru că americani în exil nu vom deveni niciodată, ci cel mult niște malinchiști, mancurtizați și adepți ai cultului sefistic al cargoului iancheu.
De ce am făcut această paranteză ?
Ca să lămurim niște lucruri, niște chestii, niște treburi, ca să ne lămurim că nu numai noi am creat ceva pe această planetă și că puțină modestie și receptivitate nu strică nimănui și ca să pregătim terenul pentru configurarea temei aflate în discuție, influențele, confluențele și interferențele elino-românești.
Magnificul imperiu bizantin, cel care a durat aproape o mie de ani, imperiu roman de limbă greacă este extraordinara civilizație care ne-a învățat și îndrumat și civilizat și ne-a deschis mințile și sufletele atât de bine încât nici nu avem în limbajul curent românesc un termen pentru ortho-doxia (dreapta credință în grecește, confesiunea creștină de rit bizantin) așa cum au slavii, credința pravoslavnică.
Și noi și slavii ortodocși suntem culturi rural-patriarhale grecizate, culturi neo-bizantine, „Bizanț după Bizanț”, cum atît de expresiv spunea Nicolae Iorga, culturi tradiționalist-patriarhale opunând o ancestrală și înverșunată rezistență la modernizare și „occidentalizare”, de aici și formidabilul decalaj, subțirele strat de „civilizație” urbană, plutind pe oceanul veșniciei născute la sat.
Suntem, cum spuneam, o cultură patriarhal-țărănească bizantinizată, trăind illo tempore într-un neo-feudalism de facto, în ciuda cosmetizărilor succesive, o societate grecizată (post-bizantină, dacă vreți), atât de temeinic, încât considerăm grecismul confesional ca pe „religia noastră”. A noastră și a altor sute de milioane de alți grecizați religios, ruși, ucrainieni, bieloruși, bulgari, sârbi, macedoneni, albanezi, etc.
„Consider că ortodoxia e legată de rămânerea în urmă economică a jumătate de Europă pentru că este deosebit de conservatoare și tradiționalistă și n-a fost capabilă vreodată de reformă dar în același timp ortodoxia este naţională, fiind astfel congruentă cu Europa naţiunilor, e sinodală şi fiind sinodală e congruentă cu Europa democraţiei, este ecumenică şi sprijină relaţia cu laicatul. Într-o Europă secularizată acest lucru contează, ba chiar mai mult, de aici vine şi apropierea ortodoxiei de protestantism, de luteranism mai ales.”, scria Răzvan Theodorescu, reușind să surprindă cu erudiție câteva caracteristici unice ale creștinismului răsăritean.
Rareori un popor creează o civilizație dar există nații cum sunt grecii care au creat o suită de civilizații, de la aceea cicladică la cea minoică și miceniană, cea a Greciei antice, civilizația Magnei Grecia (orașele antice bordînd malurile Mediteranei și a Mării Negre), civilizația elenistică și civilizația bizantină, unul din puținele popoare având o certă și marcantă continuitate în lume și o remarcabilă forță creatoare oscilând consecvent între cultul rațiunii și a frumuseții umanului și căutarea obstinată a absolutului, a sofismelor teologice, a rigidității perfecțiunii prin refuzul omenescului… între Acropole și „Hagia Sophia”…de la Atena la Constantinopol și înapoi la Atena și spiritul ei pentru că Bizanțul nu mai există decât în bătrâna ortodoxie și în câteva povești grecești…
Românii n-au trecut în același fel prin imensa traumă psihologică și culturală și esențialemente umană a invadării întregului teritoriu de hoarde păgân-asiatice, a distrugerii unei remarcabile civilizații creștine (imperiul bizantin), a pierderii capitalei, Constantinopolul, a furtului propriei țări, a masacrelor osmanlâi, a dizolvării statului național, a jugului islamic timp de aproape 400 de ani, a turcizării și imbecilizării și a pierderii din nou a teritoriului ancestral grecesc al Asiei Mici după 1922. Desigur, am fost afectați destul de profund și de durată și noi dar nu în aceeași proporție și atât de covârșitor precum frați noștri ortodocși, grecii…
Grecia a fost prima țară din zona sud-estică a Europei care și-a obținut independența față de imperiul otoman, declarată pe data de 1 ianuarie 1822 și recunoscută de marile puteri pe data de 3 februarie 1830.
În 1832 a fost instituită monarhia care cu o elipsă de 11 ani a durat până în 1974, pe tronul Greciei perindându-se diferiți prinți vest-europeni (bavarezul Otto von Wittelsbach : Otto I, 1833-1863, danezul Wilhelm von Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg : George/Ghiorghios I, 1863-1913, apoi urmașii acestuia, Constantin/Konstantinos I, 1913-1917, 1920-1922, Alexandru/Alexandros, 1917-1920, George/Ghiorghios II, 1922-1924, 1935-1947 ; în perioada 1924-1935, monarhia a fost abolită și reinstitută pe 10 octombrie 1935, și a urmat regimul generalului Ioannis Metaxas, 1936-1941).
A urmat tripla ocupație italiană-germană și bulgărească (în Tracia), războiul civil dintre 1946-1949, soldat cu peste 100.000 de victime și însoțit de refugierea a peste 25.000 de comuniști în țările socialiste, expulzarea a zeci de mii de macedoneni și de albanezi, declanșarea „terorii albe” prin care 700.000 de oameni au fost deportați în insule ; domniile regilor Paul/Pavlos (1947-1964) și Constantin/Konstantinos al II-lea (1964 – 1 iunie 1973) și instaurarea republicii după prăbușirea dictaturii coloneilor (1967-1974).
Societatea greacă a fost și este puternică polarizată între forțele de dreapta și de stânga, o societate conservator-tradiționalistă împărțită în clase, intens polarizată și social-financiar („Grecia este o țară săracă plină de oameni foarte bogați”, declara ministrul de finanțe Iannis Stournaras), 1% din populație fiind foarte bogată chiar și pentru standardele europene (deși doar 200 de cetățeni au declarat că au venituri anuale de 500.000 de euro, peste 60.000 au investiții de peste 1 milion de euro fiecare ! J), biserica fiind cea mai mare și bogată corporație grecească și al doilea mare proprietar latifundiar după statul grec care după anii de criză a obținut prea puțin invidiatul loc al uneia dintre cele mai sărace țări din Uniunea Europeană, chiar înaintea României, după care mai urmează doar Bulgaria. A se vedea scheciul trupei Mama Ellada, în care politicieni corupți vând Acropolele unor businessmeni care i-au găsit o utilizare mai pragmatică, vor deschide un cazino. Se dovedește că „întreprinzătorii” sunt doi popi…Substrat socio-cultural comun, similitudini evidente…
Un alt aspect foarte interesant a fost „chestiunea limbii” care a durat aproape două secole, elita educată a considerat limba vorbită în popor, „dimotiki” (demotica) ca fiind un dialect țărănesc și a instituit ca limbă oficială, „katharevousa” (limba pură), o construcție artificial-arhaizantă a unei limbi care ar reprezenta greaca antică renăscută fără influențe bizantine și externe.
Katharevousa a fost opera lui Adamantios Korais care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții la Paris și care a dorit să epureze influențele bizantine și „externe” din limba greacă. Majoritatea absolută a populației nu știa katharevousa și n-o înțelegea în formă scrisă pentru că folosea dimotiki dar…surprize surprize, după traducerea în dimotiki a Noului Testament în 1901, au izbucnit revolte populare coordonate de conservatori și de clerul ortodox denunțând „atentatul asupra lucrării Domnului”, lucrare care evident și-a transmis învățăturile în katharevousa ; răscoalele au condus la răsturnarea guvernului liberal și „satanic”.
Diglosia (prezența a două limbi) a creat o falie între elită și restul populației, cunoașterea și utilizarea katharevousei fiind condiția evoluției sociale.
Până în 1976, katharevousa a fost limba oficială a Greciei și este în continuare limba bisericii ortodoxe. Evident, katharevousa a fost limba literară (utilizată în documentele oficiale administrative și universitare, în emisiunile radio și TV, etc.) și multe dintre marile opere ale literaturii grecești contemporane au fost scrise în această limbă. De-abia în 1974, dimotiki a devenit limba oficială a statului grec deși limba folosită astăzi (neo-elleniki koini) este mai degrabă un mixaj de dimotiki și katharevousa.
O viziune simplistă caută să explice apariţia SF-ului în sânul diverselor literaturii din Europa şi din lume, prin gradul de industrializare, de progres ştiinţific şi tehnologic al societăţilor respective. Desigur, nu este o întâmplare că un anumit tip de reflecţie, de gândire, de conceptualizare holistică şi de centrare a rolului ştiinţei şi tehnologiei în nucleul experienţei speciei umane a apărut pentru prima dată în ţări avansate din punct de vedere industrial la vremea aceea în secolul al XIX-lea, Marea Britanie, Franţa, Germania.
Dincolo de condiţiile obiective ale unui tip de cunoaştere, nu trebuie nici să uităm, nici să neglijăm forţa ideilor şi conceptelor care transformă oamenii, mentalităţile şi societăţile. Renaşterea, iluminismul, ideile și conceptele revoluţiilor americane şi franceze, ale revoluţiilor de la 1848, progresul ştiinţific şi tehnologic începînd cu sfârşitul secolului al XVIII-lea, toţi aceşti factori au contribuit la reconfigurarea modului în care specia umană s-a raportat la planeta Pământ, a preocupărilor privind poziţionarea omului în univers, la felul în care a apărut noţiunea de viitor colectiv al speciei, experimentele de tatonare a capacităţii umane de a transforma lumea prin cunoaştere.
De altfel, publicarea consecutivă începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea a unor texte SF în majoritatea ţărilor europene, dar și în America de Nord, în Mexic, Argentina şi Brazilia, în India (în 1835 !), infirmă teoria apariţiei selective şi demonstrează că întotdeauna circulaţia ideilor premerge instaurarea unui mod de producţie.
Având în vedere că în România nu se cunoaște nimic despre SF-ul grecesc și în Grecia, nimic despre SF-ul românesc (și evident nimic despre cultura românească, deși românii educați i-au citit pe Nikos Kazantzakis, Stratis Tsirkas, Vassilis Vassilikos, Kostas Asimakopoulos, Panos Karnezis, Apostolos Doxiadis, Odysseas Elytis, Kavafis, Seferis, Ritsos, au văzut filmele lui Michael Cacoyannis, Costa-Gavras, Theo Angelopoulos, Yorgos Lanthimos și Athina Tsangari), prezentăm, din nou în premieră absolută în România, un grupaj consistent despre SF-ul din Elada, conținând eseuri, articole, interviuri și proză scurtă.
Ca și în cazul nostru, există texte proto-SF și în literatura greacă, deși numai specialiștii le pot menționa spontan. Conform exegetului Spiros Vretos, primele texte SF grecești sunt „Selecții” (1797) de Stephanos Dimitriadis și „O Pithekos Xouth” (Maimuţa Xouth, 1848), de Iakovos Pitzipios. Doamna Prof.Dr. Domna Pastourmatzi de la Universitatea Aristotel (Salonic) consideră că primul text grecesc propriu-zis SF este „Călătorie la Jupiter” (1887) de Andreas Laskaratos.
Neexistând un text canonic privind istoria SF-ului grecesc (precum „Istoria anticipației românești” de Mircea Opriță) și așa cum specifica Prof. Dr. Domna Pastourmatzi (Universitatea Aristotel, Salonic) :
„Grecia este cunoscută pentru haosul bibliografic şi lipsa materialelor de referință. Nu există nici o indexare sistematică sau înregistrări iar statisticile fiabile cu privire la producția de carte și circulația tirajelor reprezintă o caracteristică doar a sfârșitului anilor 1980. Nu există înregistrări oficiale privind cărțile care nu au mai fost publicate. Editorii greci devin brusc muţi atunci când vine vorba de furnizarea de informații legate de activitatea lor editorială.”, nu există vreo marcată conștiință a propriei tradiții și a continuității SF-ului grecesc sau vreun interes privind informarea asupra originilor cu excepția unor universitari precum Prof.Dr.Domna Pastourmatzi sau a unui exeget precum Spiros Vretos.
I-am întrebat pe patru scriitori greci ce știu despre primele texte SF apărute în grecește, despre exegeza propriului SF, despre textele relevante ale SF-ului grecesc, despre SF-ul românesc iar răspunsurile lor, sincere, modeste și oneste au fost reproduse în cele patru interviuri ale dosarului Grecia SF.
Inițierea unui dialog care se dorește a fi reciproc (sperăm ca și prietenii din Elada să fie tot atât de entuziaști ca și noi în a explora alte culturi, dar asta rămâne de văzut) este singura șansă de a depăși ignoranța reciprocă, prejudecățile reciproce clișeele și stereotipiile, atitudinea de superioritate, generalizările pripite și etichetele mentale (știți ce semnificație au termenii „vlacha/vlachos” la Atena ?), aplicate asupra unor oameni despre care nu știi nimic și ceea ce este și mai grav, despre care nici nu te interesează să afli ceva.
Ca și la noi, există aceleași complexe și frustrări față de occident și anglosferă, aceeași tentație a protocronismului și a „excepționalismului” cultural și lingvistic, același sindrom de „cetate asediată”, aceeași tentație infantilă de evadare livrescă prin intermediul englezei, aceeași lipsă de curiozitate și interes față de culturile vecinilor și aceeași revoltă împotriva unei tradiții osificate și încremenite care copleșește prin reguli vetuste și absurde.
Ca și la noi, o elită educată și cultivată este branșată la circuitul mondial al modernității în timp ce restul societății „profunde” își cultivă excepționalismul nostalgic-neolitic, o societate care îmbătrânește precum cea românească (în România, vârsta medie a populației a ajuns la 41 de ani, în Grecia este de 43,2 ani), ambele fiind culturi tradiționale patriarhal-conservatoare muribunde și epuizate de asaltul schimbărilor economice, tehnologice și științifice din care nu înțeleg sau nu vor să înțeleagă nimic.
O oglindă a SF-ului românesc, o creodă a ceea ce putea să fi fost SF-ul românesc într-o societate burgheză, guvernată de rapacitatea profitului și a tradiționalismului religios, în care statul coordonează folosirea religiei ca instrument de manipulare și control al populații epuizate, paupere și alienate, menținând în același timp o castă de privilegiați corupți, incompetenți, iresponsabili și parazitari.
Un SF soft, alegoric-metaforic, exact ca al nostru, având un statut și mai precar în societate decât a celui românesc, ostracizat de mainstreamul și de establishmentul literar-critic local, vegetând într-o existență mai mult virtuală.
Sună foarte frumos și înălțător ce spun grecii, „Ελευθερία ή Θάνατος !” (Libertate sau Moarte !) dar tare mi-e teamă că o majoritate absolută a populației Terrei ar prefera o existență de îmbuibați morți-vii, în locul asumării libertății.
Trebuie să le mulțumesc tuturor prietenilor din Grecia, Doamnei Prof.Dr.Domna Pastourmatzi care a fost deosebit de amabilă și mi-a expediat prin poștă studiile domniei sale și antologia al cărei editor este, „Biotechnological and Medical Themes in Science Fiction”, University Studio Press, Salonic, 2002, o excelentă și exhaustivă abordare academică a unor universitari și exegeți din Grecia, Statele Unite, Marea Britanie, Canada, Australia, Austria, Portugalia, Polonia, etc. (recenzia volumului va fi publicată într-un număr viitor al Revistei SRSFF), și mi-a acordat imediat și cu multă solicitudine permisiunea traducerii în românește și publicării în Revista SRSFF, domnilor Michalis Manolios, Panagiotis Koustas, Kostas Paradias, Kostas Voulazeris, care de asemenea au acceptat cu multă bunăvoința ideea interviurilor și a traducerii în românește și publicării povestirilor lor în Revista SRSFF.
