„Eu sunt cea care tămăduieşte trupul când boala îl răpune.

Cea care oblojeşte rănile când sunt prea dureroase.

Cea care alungă febra ce rătăceşte minţile.

Eu vindec, dar unii m-au crezut vrăjitoare.”

Mergea prin pădure atentă la zgomotele din jur. Dis-de-dimineaţă, când ieşise să pună cele patru capcane, observase o lumină ciudată pe cer. Semăna un glob sclipitor ce se mişca haotic deasupra copacilor. Puțin intrigată, nu se gândise prea mult la ciudatul spectacol decât abia la amiază când se auzise un șuierat sinistru, urmat de o trosnitură dincolo de deal, înspre lac. Până atunci fusese înnorat, cum era de obicei prin părţile acelea. Probabil că un fulger din senin lovise pe undeva, doborând un copac. N-ar fi fost pentru prima dată.

Acum, spre înserat, verifica dacă avusese noroc. Însă după ce şi cea de-a treia capcană o găsi intactă, speranţa că va găti un iepure la cină începu să o părăsească. Trebuia să își împace stomacul cu o salată de crudităţi şi-atât. Lua serios în calcul varianta să coboare în sat, cumpărându-și cele necesare din puținii bani care îi avea. Proviziile erau cam pe terminate, iar dacă nu prindea ceva vânat, ar fi ajuns să sacrifice orătănii din curte. Iar asta îi repugna mai mult decât să meargă în târg. Sătenii se cam temeau de ea, deşi apelau la serviciile ei când cineva din familie era bolnav. Era cunoscută drept tămăduitoarea aşezărilor de prin părţile acelea şi chiar dacă le făcuse numai bine, oamenii tot o priveau cu suspiciune. Poate unde nici nu avea bărbat. La cele douăzeci şi trei de primăveri ale ei, era firesc să fi fost deja măritată. În ochii femeilor din sat trecea drept fată bătrână, iar pe la şezători era subiect de discuţie. În realitate, lipsa unui soț nu o deranja. Putea să îşi poarte de grijă foarte bine şi singură.

Şi asta o făcea de mai bine de zece ani. Bine, în primii cinci ani crescuse alături de mătuşa care îi lăsase casa în care locuia. Avea treisprezece ani când mama ei o adusese aici să îi fie de ajutor bătrânei. Cum erau mulţi fraţi în familie, deci multe guri de hrănit, iar sărăcia bătea pe la uşile întregului ţinut, maică-sa se arătase bucuroasă la propunerea surorii ei. Îndată ce primise epistola de la ea, n-a mai pierdut vremea. A îmbrăcat-o, i-a pus câteva lucruşoare într-o bocceluţă şi a dus-o degrabă la destinaţie. Acolo a îmbrăţişat-o pentru ultima oară, a mângâiat-o pe cap şi i-a spus: „Isabel, de-acum Kath e mama ta. Să fi cuminte şi să o asculţi în toate cele!” Şi dusă a fost.

La prima vedere, bătrâna părea o zgripțuroaică rece și ciufută. Gârbavă de spate, sprijinită în nelipsitul baston, bodogănea nemulțumită la orice făcea. Mama ei nu apucase să îi povestească prea multe despre ea. Ştia doar că nu avusese bărbat în viața ei şi nici copii. Că trăia de una singură într-o casă pe care sătenii o numeau coliba din pădure. O vizitau des fiindcă ştia să prepare tot soiul de poţiuni şi de leacuri pentru diverse beteşuguri. Dar cât așteptau pe prispa casei, stăteau ca pe ghimpi și plecau ca sloboziți din arc. Pe la spate o bârfeau numind-o vrăjitoare.

Cunoscând-o îndeaproape, Kathya Mih dovedise că avea totuși o inimă. Era aspră și autoritară, dar nu făcea altceva decât să o pregătească pentru viață. O învăţase să construiască capcane pentru iepuri, cum să mânuiască arcul, cum să îngrijească de orătănii şi cum să călărească. Și cel mai important, îi descifrase tainele tămăduirii. Ştia rostul tuturor plantelor, care erau vindecătoare, care otrăvitoare, pe care să le folosească şi de care să se ferească. Ȋi explicase când să le culeagă şi cum să le prepare pentru fiecare afecţiune în parte. Ȋi arătase şi cum să fiarbă ceaiurile, să amestece poţiunile şi unguientele binefăcătoare. Ȋn modul ei ursuz de a fi, bătâna îi transmise întregul ei bagaj de cunoștiințe. Ultima ei grijă înainte de moarte fusese să îi lase în scris întreaga proprietate, neavând alți moștenitori. Și astfel rămase cantonată în acel loc pe care acum îl numea cu drag acasă.

Probabil că și de acea ţăranii o tratau astfel. Convinşi că era continuitoarea și între ale vrăjitoriei, se aşteptau ca soarta ei să fie identică. Să trăiască singură cuc și să moară fără prunci. În sinea ei Isabel, ajunsă la maturitate, spera că într-o zi se va pomeni cu un prinţ la uşa casei ei, care să se îndrăgostească de ea şi să o ducă în regatul său mirific. Zâmbea conștientă că acesta era doar un vis de fecioară romantică, dar ce era rău în a visa? Și-așa nu prea avea cu cine să vorbească. Cel mult cu dobitoacele din ogradă. Avea o vacă pentru lapte, un cal bătrân pe care îl cam lăsase vederea și mai multe curci și găini pentru ouă. Se obişnuise cu munca fizică şi nu suferea de singurătate aşa cum s-ar fi crezut. Viaţa se dovedise bună cu ea.

Un chiot de încântare îi scăpă din piept când ajunse la ultima capcană. Un iepure maroniu se zbătea speriat încercând să scape din ghearele morţii. Aşadar, avea să bage şi ceva carne în ceaun până la urmă. Cu mişcări lente, să nu îl sperie şi mai tare, îşi puse mâinile pe el luându-l cu grijă în braţe. Murmurând un cântec străvechi îşi înfăşură degetele în jurul gâtului său şi, cu o mişcare scurtă şi experimentată, i-l fractură. De fiecare dată când făcea asta evita să privească vietatea în ochi. Altfel n-ar mai fi fost capabilă să o facă. Ȋşi amintea de lecţia primită la prima ei vânătoare.

— Trebuie să fii rapidă copilă, îi spusese bătrâna, să-i transformi moartea într-o salvare.

O însoțea pe femeie pe cărarea ce ducea înapoi spre casă. Frunzele copacilor de la liziera pădurii erau deja îngălbenite de schimbarea anotimpurilor. Cădeau la pământ, purtate de suflul delicat al toamnei.

— De ce trebuie să-i omorâm, Kathya? şoptise ea tristă.

— Pentru că aşa a fost lăsat,copilă. Ca să supravieţuim. Ursul de ce omoară peştele?

— Ca să mănânce, îi răspunsese nepricepând analogia.

— Și-atunci, crezi că ursului îi e milă de peşte? o întrebase bătrâna cercetând-o pe sub sprâncene.

— Cred că, dacă nu i-ar fi foame…, i-ar fi milă, îşi pusese ea o fărâmă de speranţă în glas.

— Sincer, cred că ursului chiar îi este milă de peşte. Ȋl pândeşte, aşteptând momentul prielnic să-l înhațe. Însă da, îi este milă.

— Atunci de ce îl mai vânează?

— Ai spus-o chiar tu, copilă. Ca să mănânce.

Fetiței de atunci îi luase ceva timp să înțeleagă sensul cuvintelor, dar într-un final se luminase.

— Asta însemnă că şi noi trebuie să fim ca şi ursul? Să vânăm cât să ne astâmpărăm foamea, nu mai mult.

— Nu mai mult, o îngână bătrâna ascunzându-și zâmbetul sub povara cocoașei, nu mai mult…

Isabel rememora acele vremuri în timp ce mânuia cu îndemânare cuţitul. Prinsese iepurele de picioarele din spate de o cracă, îi despicase blana şi, dintr-o singură mişcare, o smulse de pe trupul acestuia. „Hmm! Chiar mă pricep la jupuit”, gândi ea cu satisfacție.

O mişcare venind din partea stângă îi atrase atenţia. Ȋşi întoarse privirea în direcţia respectivă. La mai puţin de cinci metri stătea chircit într-un copac, gata de atac, un linx. Se apropiase până atunci tiptil, fără zgomot, atras de mirosul sângelui. Coada relativ scurtă, cu vârful negru, se mişca lent indicând concentrarea animalului. De când cutreiera pădurea, fata dezvoltase o fascinaţie deosebită pentru aceste feline care se arătau foarte rar. Nu depăşeau talia unui câine de curte, având blana scurtă, maro, cu modele tribale care creau senzaţia unui rânjet permanent întipărit pe chip. Părea mătăsoasă şi, cu siguranţă, plăcută la atingere. Ȋn viziunea fetei, era una dintre cele mai frumoase creaturi din câte existau. Frumoasă, dar extrem de periculoasă. Şi asta o făcu să strângă instinctiv mânerul cuţitului în palmă.

Atentă să nu facă vreo mişcare bruscă, se întoarse cu faţa către sălbăticiune. Gestul ei o făcu pe aceasta din urmă să îşi aţintească ochii sticloşi asupra ei. Vârfurile urechilor, cu smocuri de peri negri, se mişcau agitate părând să cântărească șansele unui atac. Deşi, în comparație cu ea avea cu vreo douăzeci de kilograme mai puțin, ghearele retractile de cinci centimetri, lungi şi ascuţite, puteau să îi producă răni serioase dacă se decidea să facă saltul. Iar odată ce ar fi dat de gustul sângelui, s-ar fi luptat ca orice sălbăticiune, până la moarte.

Fuga nu era o opţiune. Linxul, fiind un animal de pradă teritorial, ar fi interpretat-o ca pe o urmă de slăbiciune şi ar fi prins curaj. Cu economie de mişcări, tânăra se aplecă lăsând cuţitul şi culegând arcul ce îl lăsase jos. Rămasă într-un genunchi, cu mâinile acoperite de sânge, scoase o săgeată din tolbă şi o potrivi aşteptând încordată următoarea mişcare a animalului. Acesta îşi ridică nasul umed în aer, adulmecând. După un moment în care inspiră mirosul care îi aţâţa poftele, se lasă încet pe labele din faţă. Ochii prădătorului o cercetau cu acelaşi interes ca şi al ei. Oricât de mult i-ar fi displăcut să îl ucidă, era pregătită să tragă săgeata dacă sărea primul.

Un zgomot neştiut îl făcu să ciulească urechile şi să-i abată atenţia în lateral, ridicând capul. Ȋn acea postură arăta foarte inocent şi elegant, aproape paşnic. Ar fi fost în stare să îl privească ore întregi, dacă s-ar fi putut. Amurgul se lăsa greoi peste pădure şi curând avea să se întunece, ridicând miza pericolului. Unul dintre cei doi vânători trebuia să ia o decizie.

Părând că judecă acelaşi lucru, felina îşi întoarse iar capul spre ea. Probabil că se întreba dacă merita riscul pentru un iepure jupuit. Fata întinse coarda, hotărâtă să pună capăt aşteptării. Totuşi, ceva îl determină pe atacator să renunţe. Ceva ce auzul mult mai ascuţit îi dicta să se îndepărteze de acel loc. Cu o ultimă privire spre ea, linxul se întoarse pornind în direcţia de unde venise. Nici bine nu se pierdu printre ramurile copacilor, când Isabel auzi şi ea trosnetul fin de crenguţe uscate sub apăsarea unor paşi. Îşi întoarse ţinta acolo unde se uitase şi sălbăticiunea. O sclipire scurtă din frunziş îi provocă o nouă tensiune.

— Cine-i acolo? strigă curajoasă.

Nu primi niciun răspuns, în schimb percepu distinct o siluetă înaltă care o urmărea din ascunziş. Alte raţionamente îi invadară brusc creierul. Se știa prea bine că regatul fierbea în conflict. Regele fusese capturat în apropiere de Viena de către Leopold, Ducele Austriei. John Lackland, fratele mai mic al lui Richard, plănuia să cucerească tronul cu ajutorul lui Filip al II-lea. Plan îngreunat de atacurile date de Contele de Huntingdon, poreclit şi Robin Hood, susţinător declarat al lui Richard Inimă-de-Leu, adevăratul Rege.

— Dacă eşti om, răspunde! strigă ea cu inima cât un purice. Dacă nu, trag!

Ceva speriase linxul, ceva mai mare şi mai primejdios. Putea să fie şi un urs, deşi cobora mai rar din adăpostul muntelui. Dacă era om însă şi nu răspundea, însemna că îi voia răul. Chiar dacă Robin al Codrilor era conte, banda lui era una de jefuitori. Drept e că furau de la bogaţi şi le dădea săracilor. Dar o femeie singură, în pădure, putea reprezenta o pradă uşoară pentru poftele lor necurate. Deci fără îndoială că un om curat la cuget ar fi vorbit, cel care tăcea îi era duşman.

O nouă sclipire, ce părea să se apropie de ea, o făcu să acţioneze. Fără a mai sta pe gânduri, dădu drumul săgeţii care şuieră printre frunze. O bufnitură surdă îi confirmă că nimerise ţinta. Cu o agilitate dublată de adrenalină, fixă o altă săgeată în arc şi, ridicându-se în picioare, se îndreptă cu sângele clocotind în vene spre locul cu pricina. Ȋnvăţase demult că, în natură, nimic nu putea fi mai periculos decât un animal rănit şi încolţit. Regula era valabilă şi în cazul oamenilor. Dar spre surprinderea ei, ce găsi nu se potrivea deloc cu ceea ce se aşteptase. Ȋntins printre frunzele arămii, cu săgeata ei înfiptă în piept, nu era nici urs, nici vreun nelegiuit, ci părea a fi un cavaler. Îmbrăcat într-o armură absolut bizară, dar totuşi un cavaler.

Isabel clipea năucită privind la trupul inert. Săgeata se înfipsese direct în mijlocul părţii stângi a pieptului, în inimă. Ceea ce era destul de straniu fiindcă n-ar fi trebuit să străpungă platoşa. Armura strălucitoare în lumina palidă a asfinţitului îl acoperea în întregime. Ţinându-şi respiraţia, împunse corpul nemişcat cu vârful cizmei. Nicio reacţie. Era cât se poate de mort.

Realizând că tocmai ucisese un cavaler, fata își făcu semnul crucii. Cel mai probabil că făcea parte din armata de cruciaţi al lui Richard. Trebuia să se îndepărteze cât mai repede cu putinţă. Numai gândul că cineva ar fi putut să o descopere lângă cadavrul acestuia, îi făcea părul măciucă. Dacă se afla ce făcuse, o aştepta ştreangul fără putinţa de a se dezvinovăţi. Cel mai nimerit lucru ar fi fost să îngroape leşul. Nu avea însă o lopată la ea, iar noaptea se lăsa cu repeziciune.

Isabel îşi căută calmul pentru luarea unei decizii. Puse săgeata înapoi în tolbă, îşi potrivi arcul la spate, tăie frânghia de care atârna iepurele jupuit şi, ridicând coşul în care culesese ceva mure, părăsi locul cu paşi grăbiţi. Fugea de trupul lipsit de viaţă, dar gândurile îi rămâneau în urmă. „Am să mă întorc mâine dimineaţă”, îşi promise ţinând poteca până acasă, speriată că pădurea putea să ascundă şi altceva în afară de sălbăticiuni.

De îndată ce intră în colibă închise uşa trăgând zăvorul şi, cu mâinile tremurânde, verifică toate ferestrele asigurându-se că nu uitase vreunul deschis. Aerul îi intra în plămâni cu repeziciune zgâriindu-i traheea, iar inima se agita disperată în piept, bătând mai repede decât aripile unei turturele în zbor. La fiecare pas pe care îl făcea îşi simţea trupul legănându-se uşor, ca şi cum era pe puntea unui vas în mijlocul oceanului. Ochii i se acoperiră treptat cu o pâclă cenuşie, iar golul din stomac i se ridică în gât formând un nod dureros.

Ȋnainte de a ceda tentaţiei de a se întinde pe podea în starea binefăcătoare a leşinului, intră în cămară şi scoase cada de lemn. Turnă în ea apa fierbinte din vasul ce îl lăsase pe foc înainte să plece şi îi potrivi temperatura cu cea rece din găleată. Se dezbracă de haine rapid şi se scufundă în apa vindecătoare. Încet, fierbinţeala îi intră până în oase, potolindu-i frisonul. Se simţea mult mai bine acum. Atacul de panică trecuse şi se întreba dacă nu cumva trăise produsul unei halucinaţii. Ştia că anumite plante aveau efect halucinogen. „Dacă am atins vreuna fără să îmi dau seama?” își puse speranţa într-o ipoteza puţin probabilă.

Prea obosită să mai strângă după ea, urcă la etaj unde era amplasat dormitorul şi se băgă direct în pat. Cum gândurile încă i se învălmăşeau în cap, lovindu-se unul de altul ca nişte cioburi cu muchii ascuţite, era convinsă că nu va reuși să pună geană pe geană întreaga noapte. Dar în ciuda stării ei agitate creierul, obosit de stresul la care fusese supus, decise că cel mai nimerit remediu pentru problemele ei era un somn bun. Aşa încât, în ciuda tuturor aşteptărilor, adormi.

*

Se trezi clipind din gene ameţită. Se foise toată noaptea, trecând prin tot felul de coșmare. În ultimul, o armată de blestemății mânuiau un berbece în porțile castelului unde stătea ascunsă. Pătrunseseră înăuntru și acum ridicau o spânzurătoare bocănind în lemn neîntrerupt; ei îi era destinată.

Ȋşi roti buimacă privirea prin cameră, sezizând un zgomot aproape asemănător. Pe măsură ce mintea făcea contact cu realitatea, pricepu distinct că cineva bătea cu putere în ușa de la intrare. Sări din pat și coborî scările în tălpile goale.

Era un sătean ce venise pentru un leac contra mușcăturii de vulpe. Fiica sa mai mare dăduse peste una în cotețul găinilor și o prinsese de picior încercând să scape. Avea fierbințeli și delira. Mai fuseseră cazuri și unii muriseră. Fata știa ce să îi dea, deși uneori nu avea efect. Conta și cât de repede venise la ea.

Îl lăsă pe om în fața casei și, încă somnoroasă, cotrobăi în cămara destinată leacurilor. În timp ce alegea ierburile pentru ceai și unguentul potrivit, mintea îi fu asaltată de imaginile cavalerului mort în pădure. Respiraţia i se opri în gât și o apucă amețeala. „Doamne, ce-am făcut?”, își aminti ea totul.

Sângele îi fugise din obraji când se întoarse la necăjitul tată. Acesta ascultă bâlbâielile ei cum să administreze poțiunile vrăjitorești, îi lăsă câțiva bănuți și se grăbi să plece vădit incomodat de prezența lui acolo. Tânăra, rămasă pe prispă, aruncă ochii spre pădure. Soarele abia de răsărea dincolo de deal.

Fără să mai zăbovească, se îmbrăcă şi fugi direct în grajd. Fixă şaua pe spinarea calului şi, apucând o lopată, îl încălecă dându-i pinteni să se grăbească atât cât îl țineau puterile. Pe drum, învălmăşeala de gânduri sumbre legate de victima sa o conduse către cele mai negre presupuneri. Dacă fusese găsit de către tovarăşii săi? Dacă fusese devorat de necrofagii pădurii? Dacă va fi prinsă și judecată? Era oare bine să se întoarcă? Săgeata rămasă în piept ar fi dat-o de gol negreșit, deci cel mai bun lucru era să îl îngroape și să curețe urmele.

Ajunse în apropierea locului cu pricina şi descălecă, îndreptându-se spre tufişuri. Pământul reavăn de la roua dimineţii era tocmai bun să sape o groapă adâncă. Trecu pe sub ramurile copacilor şi înlemni. Mortul nu mai era acolo. Se aplecă cercetând urmele de vreascuri rupte şi iarba culcată la pământ, semn că acesta se târâse ori fusese târât. O luă în direcția indicată și, nu prea departe, îl descoperi rezemat în şezut de trunchiul unui copac. Săgeata ieşea din platoşa strălucitoare, după cum o lăsase.

Regretele o năpădiră instantaneu. Dacă l-ar fi ajutat încă de aseară, poate acum ar fi trăit. Sau poate că mai trăia, deşi era prea puţin probabil. Se apropie cu paşi măsuraţi de corpul inert. Pieptul părea să se mişte imperceptibil, semn că încă respira.

— Trăieşti? îl zgâlţâi ea uşor, lăsându-se în genunchi.

Chipul îi era acoperit de un coif ciudat. Cum nu primi nicio reacţie, îi pipăi rana. Constată uimită că metalul strălucitor era moale la atingere, ca o ţesătură, însă la fel de rece. Asta putea fi şi explicaţia cum de săgeata ei pătrunsese atât de adânc în ce crezuse a fi o platoşă. Nu mai văzuse un asemenea veșmânt şi nici nu auzise de vreo nouă modă printre nobili. Nu înțelegea ce căuta acolo, în pădure, fără suită şi fără niciun fel de protecţie. Dar nu era timp pentru întrebări. Poate mai exista o şansă de salvare.

Cu degetele tremurânde, căută să îi îndepărteze coiful pentru a-i ajuta respiraţia. Un geamăt abia auzit o făcu să tresară. „Deci este în viaţă, să mă grăbesc!” gândi ea înghiţind în sec. Nu se pricepea la armuri, dar reuşi să tragă de obiectul care îi acoperea întregul cap. O avalanşă de păr argintiu se revărsă de sub el luând-o prin surprindere. Privi chipul ascuns până atunci şi o cută adâncă i se formă între sprâncene. Era mult prea palid, ca şi cum tot sângele i se scursese din trup. Tenul nu avea nuanţa cadaverică a celor trecuţi în lumea drepţilor, ci era alb-albăstrui de parcă nu îl văzuse soarele niciodată. Când îi atinse fruntea cu palma, constată surprinsă că era foarte caldă. „E viu! E viu!” îşi repetă în gând bucuroasă. Încă mai putea face ceva să îl mențină în viață. Doar era vindecătoarea satului.

Ȋl apucă de umeri încercând să îl ridice. Era greu, mult prea greu pentru ea deşi se știa o fată voinică. Efortul de a-l mişca îl făcu pe om să geamă gutural şi pleoapele să tresară încet. Isabel se aplecă pe vine încadrându-i faţa în palme:

— Stai liniştit! Am să te salvez. Mă pricep foarte bine la asta.

Pleoapele se zbătură în încercarea de a deschide ochii. Şi când reuşi, muribundul o privi preţ de o secundă. Numai că în următoarea, fata se aruncă în fund, dând speriată cu picioarele îndărăt, în vreme ce buzele murmurau inconştient:

— Oh, Doamne! Oh, Doamne! Oh, Doamne!

Se îndepărtă târâş până ce se lovi cu spatele de trunchiul primului copac. Ar fi vrut să o rupă la fugă, dar şocul o imobiliză la pământ, cu ochii măriți de groază la demonul care continua să o fixeze nemişcat. Fiindcă ce altceva putea să fie acea arătare cu ochi complet negri în care două pupile roşii o sfredeleau cu ură? Inima i se zbătea pe punctul de a ceda, anticipând consecinţele faptei sale. Săgetase un Demon și nu avea cum să scape nepedepsită. Când acesta dădu greoi să se ridice, închise strâns ochii, făcând semnul crucii în mod repetat. Avea să o omoare şi să-i devoreze sufletul. „Gata, până aici mi-a fost! Maica Domnului apără și păzește-mă!”

Zgomotul unei noi bufnituri o făcu să privească involuntar. În loc să o ucidă, el se prăbușise la loc, lipsit de vlagă. Deşi instinctul o îndemna să dispară de acolo cât mai repede, logica îi dicta că ceva nu se potrivea. „Ce diavol mai e și ăsta care să leşine?” se întrebă pe bună dreptate. Dacă ar fi vrut să îi curme viaţa ar fi făcut-o încă de aseară. Ar fi făcut-o şi acum. Nu ştia ce fel de creatură putea avea ochii aceia, dar se comporta ca oricare alt om rănit şi lipsit de apărare. Nu putea să îl lase acolo.

Se ridică în picioare şi privi încă temătoare la silueta întinsă pe jos. Părea a fi foarte înalt şi prea greu să îl ridice pe spinarea calului. Fără să mai piardă vremea, îşi scoase cuţitul din teacă şi tăie două crengi groase pe care le aşeză una lângă alta aproximând din ochi. Tăie şi câteva ramuri elastice pe care le înnodă de cele solide cu fâşii rupte din poalele rochiei. Când termină de meşterit targa astfel improvizată, se chinui să aşeze trupul rănit cât mai confortabil. Cu alte două legături îl imobiliză zdravăn de ea, ca măsură de protecţie. Cu funia ce o avea în desagă, legă capetele crengilor de şa după care, trăgând aer în piept ca o încurajare, luă calul de căpăstru dirijându-l spre casă.

Drumul îi luă aproape o oră fără incidente. Odată ajunsă în curtea casei, chibzui cum să procedeze mai bine. Nu putea să îl târască în casă, aşa că cea mai nimerită opțiune era să îl culce în ieslea din grajd. Cel puţin până se întrema. Sau o omora, depinde ce soartă îi rezerva.

Conduse calul până în staulul animalelor şi se opinti cu rănitul să îl culce în fân. Primul lucru care trebuia făcut era să îi scoată săgeata din corp. Dar lucrurile nu puteau fi la fel de simple ca și în cazul unui om normal.

— Oh, Doamne Dumnezeule! Ce-a fost în capul meu? se agită ea mergând într-un dute-vino prin grajd. Demonii nu pot fi răniţi, nu-i aşa? Preotul spune că sunt fiinţe malefice care caută să îţi fure sufletul şi să-l ducă în iad. Ei posedă oamenii. Se bagă în ei şi îi fac să se poarte ciudat, îşi explica de una singură trecându-și mâinile prin păr.

Animalele începură să se foiască neliniştite, simţind prezenţa cuiva străin în perimetrul lor. Isabel îşi luă inima în dinţi şi se apropie cu paşi mici. Se aplecă deasupra lui şi îl lovi uşor cu palma peste obrazul stâng, retrăgându-se imediat. Gestul ei rămase fără reacţie din partea muribundului. Muşcându-şi buzele, se apropie iar şi de data asta îl pălmui energic. Nimic. Era mai anesteziat decât dacă ar fi băut un butoi de cidru.

Se hotărî atunci să acționeze. Scoase cuţitul de la brâu tăind materialul sclipitor în dreptul rănii. Cu coada ochiului îi studia chipul, atentă la orice mişcare. Trăsăturile erau cât se poate de umane: pomeţi înalţi, nas drept, frunte lată, bărbie ascuţită, buze pline. O cicatrice adâncă îi brăzda obrazul drept pornind oblic de sub ochi până sub maxilar. După toate aparenţele, era o tăietură de sabie. Deci mai fusese rănit. Poate că nu era totuşi o fiinţă imortală.

Ȋi prinse o şuviţă argintie de păr între degete şi rămase surprinsă cât de mătăsoasă era. Căpătând curaj, îşi plimbă palma peste pielea obrazului care era caldă şi catifelată la atingere, urmări conturul sprâncenelor arcuite care şi acestea erau la fel de albicioase ca şi părul. De fapt, dacă era să îl aprecieze în ansamblu, părea o variantă lipsită de culoare a unui bărbat uman. Numai dacă nu ar fi fost ochii aceia groteşti, înspăimântători, cum nici la animalele de pradă nu întâlnise.

— Poate mi s-a părut, oftă ridicând din umeri.

Între timp reuşise să îi desprindă îmbrăcămintea, dezvelind în parte un bust perfect reliefat şi la fel de alb. Nici nu se aşteptase să fie altfel. Atât doar că din rană se prelinsese un lichid albăstrui și vâscos care nu prea aducea cu sângele. Însă asta era cea din urmă problema ce o avea în acel moment.

Cu mare atenţie, apucă lemnul săgeții cât mai aproape de trup şi îl frânse cu gesturi sigure. Un mormăit ca un geamăt se auzi printre buzele creaturii. Acum venea partea mai grea pentru el, nu şi pentru ea care ştia să trateze asemenea răni. Îl întoarse greoi pe o parte. După cum se aştepta, vârful ieşise pe partea cealaltă. Prinse zdravăn de el şi, cu o smucitură puternică, scoase ciotul afară.

Mai întâi se auzi un urlet gutural, inuman, după care Isabel se trezi prinsă de gât într-o încleştare de oţel. Fiinţa adusă în simțiri din pricina durerii o ţinea strâns, privind-o cu ochii larg deschiși. Aceeaşi ochi siniştrii, complet negri, în care două luminiţe roşiatice o paralizau de frică. Fata nu reuşise să scoată niciun icnet, atât de rapidă fusese mişcarea. Dar strânsoarea slăbi treptat, scurgându-se vlaga din ea.

Spre uşurarea ei, pleoapele diavolului se închiseră la loc, căzând într-un nou leşin. Atât îi trebui. Îndată ce se văzu eliberată, fugi direct în casă baricadând uşa. O măsură cel puţin inutilă contra unui entități supranaturale.

Vreme de un ceas, fata se învârti prin încăpere, ba trăgând cu urechea, ba aruncând priviri pe ferestră. Nicio mişcare. Realitatea nu se potrivea cu superstițiile ce îi fuseseră inoculate. Voia să priceapă dacă se confrunta cu o ființă din carne și oase ori cu ceva malefic.

— La urmă urmei, mi-am făcut-o cu mâna mea. Dacă se înzdrăveneşte singur, poate o să mă ucidă. Dacă îl îngrijesc, poate mă va cruţa…, își socoti ea șansele.

Hotărâtă să afle adevărul, aseză ceaunul cu apă pe foc şi caută în cămara de leacuri. Avea însă o problemă. Oare poţiunile pentru oameni merg şi la demoni? Şi mai avea o îndoială. Ar fi trebuit să pregătească o supă caldă din ierburi, dar oare diavolul mânca şi altceva în afară de oameni? Întrebări la care ar fi primit răspuns numai dacă îl îngrijea cum se pricepea mai bine.

Când apa se încălzi, o turnă într-un ceaun şi luă o bucată de pânză la ea. Prevăzătoare totuşi, desprinse crucifixul de pe perete şi înarmată astfel, intră în staul. Orătăniile păreau să se fi calmat, acceptând ciudăţenia din preajma lor. Ţinând crucea înaintea ei, se apropie de creatura care dormea până ce reuşi să i-o atingă de frunte. Nicio sfârâitură, niciun miros de pucioasă.

Ceva mai curajoasă, se apucă să curețe rănile cu apă călduţă. Lichidul ce ținea loc de sânge se coagulase deja, astupând găurile într-o parte și alta. Un om obişnuit într-o situaţie asemănătoare ar fi murit până atunci, dacă nu chiar din timpul nopții. Îndesă câte un șomoiog de ierburi în orificiile lăsate de săgeată și înfăşură strâns un bandaj peste piept. Continuă să îi cureţe trunchiul descoperind și alte cicatrici, unele mai mari, altele mai mici, semne evidente de luptă.

„Om nu pare a fi, demon nu mai sunt așa sigură, dar războinic e cu siguranță”, raționă ea învelindu-l cu o pătură de lână. Dar ce caută prin pădurile acelea, de unde venea şi cu ce scop ajunsese acolo?

Pe înserat se întoarse cu un bol de supă. Încă inconştient, rănitul înghiţi cu greu fiertura pe care i-o scurgea în picături printre buzele întredeschise. Mulţumită că reuşise să îl hrănească, Isabel se retrase în casă pregătindu-se de culcare. Bineînţeles că nu uită să baricadeze iar uşa.

În zorii zilei următoare, pe când hrănea animalele din grajd, fata auzi un foşnet venind dinspre locul unde sta culcat pacientul. Cu furca în mână, se apropie tiptil neştiind la ce să se aştepte. Când intră în raza lui de vedere, ocolind stâlpul ce susţinea grinzile, încercă să îşi păstreze cumpătul. Creatura se rezemase cu capul de peretele şopronului şi de cum o văzu, se încordă instantaneu.

— Bună! spuse ea stins, căutând să facă abstracție de acei ochi înspăimântători.

Niciun răspuns.

— Bună, repetă ceva mai tare. Eu sunt Isabel.

Tot niciun răspuns. În schimb, fiinţa se chinui să se ridice din poziţia în care sta culcată. Un rictus apăru pe faţa ei, semn că o durea. Fetei i se păru firesc comportamentul şi înainte să gândească, se repezi câţiva paşi vorbindu-i ca oricărui om:

— Nu, nu te ridica. Eşti încă slăbit.

Numai că acesta, în loc să asculte, sări brusc în picioare cu o atitudine defensivă. Privirea lui căuta alertă de jur-împrejur o posibilitate de a evada. Fata avu imaginea clară a unei sălbăticiuni prinse în capcană, încolţită, gata să se apere printr-un atac. Lăsă furcă rezemată şi, cu braţele întinse, se apropie încet folosind un ton potrivit:

— Stai, nu te speria! Nu-ţi fac niciun rău. Vreau să te ajut…

Dar creatura scoase un mârâit specific privind-o fix, cu muşchii încordaţi, stând în expectativă și gata să riposteze la pericol. Era foarte înalt, aproape cât un urs ridicat pe picioarele dindărăt.

— Calm, uriașule, vreau doar să te ajut! adăugă ea blând.

Şi continuă să înainteze la fel de precaut, cu paşi mărunţi şi cu mâinile ridicate, dând de înţeles că nu-i voia răul. Până să ajungă în dreptul lui, acesta părea că îi va accepta prezența. Dând dovadă de un curaj nemăsurat, fata îi atinse pieptul căutând să-i arate că ea îl îngrijise. Însă constată imediat că ardea în boala fierbințelilor. Asta însemna o nouă complicaţie. Se ridică pe vârfuri ca să îşi pună delicat palma pe fruntea lui. Abia atunci, înlăturând șuvițele de păr într-o parte și alta, reuși să îi observe urechile. Erau ascuţite şi lungi, vârfurile lor ieșind din coama argintie ce îi cădea în față și pe spate. Dintr-o dată mintea ei se lumină cu privire la identitatea străinului.

— Eşti elf…! murmură uimită. Așa-i că ești elf? Zi-mi că ești elf!

Circulau în folclor numeroase legende despre existenţa acestor fiinţe mitologice care se ascundeau pe pământ din timpuri imemorabile. Nu ştia pe cineva care să fi întâlnit vreunul, dar cel puţin după descrierile povestitorilor, așa ceva părea să aibă dinaintea sa. Nu era uman, demon sigur nu mai era, iar ca războinic se potrivea cu un elf. Clarificând misterul, nu se linişti cu totul, dar măcar nu mai era la fel de înfricoşată.

Zâmbindu-i timid, îl apucă de mână îndemnându-l să o urmeze. Acesta nu se clinti, dar insistând și din vorbe, Isabel reuși să se facă înțeleasă. Ȋncă slăbit, cel pe care îl credea elf, o însoţi până în casă ajutat cu un braț pe după mijloc. Îl cără astfel şi pe scări, culcându-l în patul ei de la etaj.

— Pfuu! oftă ea îndreptându-se de șale. Până aici a fost bine. De-acum încolo să vedem ce mă fac cu tine, domnu’ elf! vorbi de una singură studiind personajul ce căzuse imediat într-un somn adânc.

Unicul remediu care îl ştia împotriva febrei era un ceai din fructe de măceş și muguri de pin, în care adăuga șovârv şi scorţişoară pentru aromă. Şi comprese reci, multe comprese reci. Aşa că plecă la fântână după apă, întorcându-se la etaj cu o găleată plină şi faşe. Primul lucru care trebuia făcut era să îl dezbrace de hainele acelea ciudate. Ȋn picioare purta o încălţăminte ce semăna cu o pereche de cizme normale, dar cu multe curelușe. Prinse de una şi reuşi să i-o tragă de pe picior. Avusese oarece emoţii ca nu cumva să dea peste o copită de drac. Fiinţa avea însă talpa perfect normală. Doar unghiile degetelor erau de un argintiu mat, ca şi cele de la mâini, asortându-se cu interesanta coafură.

Pantalonii subţiri, cu catarame pe lateral, erau prinşi de bluza deja tăiată. Să i-o dea jos, însemna să o scoată cu întregul veșmânt. Cu mare grijă îl apucă de umeri şi îi eliberă mânecile de pe membre. Observă pe mâna stângă o brăţară de metal ce era fixată de la încheietură şi până la mijlocul antebrațului. Nu ştia cum să o desfacă şi o lăsă la locul ei.

— Ei, acu’ e acu’! rosti ca pentru sine simţind cum obrajii îi iau foc.

Prinse de fiecare crac şi trase până ce îl lăsă complet gol. Deşi nu voia să şi-o recunoască, curiozitatea o îndemna să tragă ochiade înspre zona intimă. Nu mai văzuse până atunci un bărbat complet dezbrăcat, dar auzise pe femeile din sat chicotind între ele despre dotări și cum le foloseau. Ȋn plus, urmărise de atâtea ori animalele în perioada de rut încât avea făcută o idee despre subiect. Dar ce descoperi între picioarele acestui mascul, nu se prea potrivea cu imaginile din capul ei. Deși proporționate cu statura, mărimile i se păreau exagerate. Și asta în ciuda aspectului – iarăşi! – uman. Ruşinată de gândurile necuvincioase, apucă de pătură şi îl acoperi.

Toată noaptea mai mult nu dormi, punând comprese reci şi îndemnându-l să soarbă din ceai. Îi schimbase pansamentele înlocuind ierburile cu altele cu un efect mai puternic. Din când în când aţipea în scaunul-balansoar ce îl cărase de la parter, lângă pat. Spre dimineaţă oboseala o răpuse şi, învelită cu şalul gros de lână, se scufundă în lumea viselor.

*

Trecuseră deja patru zile în același ritm. Dimineața dădea de mâncare la orătănii, curăța grajdul, apoi făcea nelipsitul tur prin pădure. Pregătea ierburile, gătea masa, plus alte treburi gospodărești. Iar în răstimpuri, revenea la rănit care încă zăcea în stare de inconștiență febrilă. Nopțile erau cele mai obositoare fiindcă și le petrecea la căpătâiul acestuia, dormind cu pauze. Grele sarcini pentru o fată singură.

În seara celei de a cincea zile, urcă la etaj cu apă rece și fașe noi. Îi dezgoli bustul desfăcând bandajul cu tot cu plantele folosite pentru răni deschise. Păreau să se vindece bine, dar febra refuza să scadă. Iar paloarea rămăsese aceeși.

„Poate asta e natura elfilor”, gândi ea. Scăpă un oftat printre buze şi se lăsă cu spatele în balansoar. Ȋmpreunându-şi degetele, îşi ridică mâinile deasupra capului întinzându-se cu un căscat prelung. Oasele îi trosniră de la efortul de peste zi. Trebuia să mai reziste cât să îl bandajeze şi să pună iar comprese reci pe corp. Pleoapele însă refuzau să stea deschise, lăsându-se grele ca și cum ar fi avut plumbi în ele. Oboseala își pusese într-un final amprenta pe trupul ei. „Am să închid ochii puţin, doar cât…”

Și adormi profund, fără să se mai trezească până în zori. Visă o ceată de oameni furioși care o alergau prin pădure cu intenția să o omoare. Tresări în clipa când se prăbușise într-o râpă adâncă și deschise brusc ochii. Încăperea era inundată de lumină, iar în faţa ei, la doar câțiva centimetri de nas, creatura o studia cu ochii aceia diavolești. Amorțită, dar și paralizată de teamă, nu cuteză să facă nicio mișcare.

— Bună dimineața! șopti ea din vârful buzelor.

Nu primi răspuns. În schimb, personajul viu și real din camera sa, îşi clătină capul într-o parte şi alta precum fac câinii când ciulesc urechile. Apropiindu-se mai mult de ea, începu să o adulmece.

— Bine, am înțeles… Bănuiesc că așa faci tu cunoștință cu cineva, vorbi ea încet continuând să stea încremenită.

În situația dată, cea mai nimerită opțiune era să rămână calmă, să evite mișcările bruște și să păstreze un ton pașnic. După atitudinea lui, părea să își fi venit în simțiri, iar asta însemna să își fi recăpătat și forțele periculoase de mascul.

— Noi, oamenii, obișnuim să ne spunem numele mai întâi. Eu sunt Isabel. Tu cum te numești?

Iar niciun răspuns. Totuși, un lucru bun se petrecu. Acesta renunță să o mai miroasă și se îndepărtă, asezându-se pe marginea patului. Căutând să nu îi scape privirea spre goliciunea lui, fata continuă tactica de comunicare:

—Eu, Isabel. I-sa-bel. Tu? și însoți cuvintele cu gesturi largi, sugestive.

Nătărău să fi fost să nu o înțeleagă. Dar în loc de nume, primi la schimb o mârâitură scurtă și o scuturare din cap.

— „Mârr” te cheamă? facu ea naivă, dar mai mult ca să se audă vorbind, ceea ce părea că dădea rezultate.

Atunci se întâmplă un lucru incredibil pentru ea. Străinul își mută privirea la brațul său stâng, acolo unde avea ciudata brățară. Cu degetele de la mâna dreaptă apăsă deasupra ei și un fascicol de lumină argintie se ivi pe neașteptate. Apoi îşi îndreptă braţul înspre ea și, apăsând iar undeva, apăru deasupra o fereastră albăstruie și transparentă, nu mai mare decât un castron de supă. Pe sticla stranie apăru deodată reflexia chipul ei, numai că de-a-ndoaselea, completată de niște semne ciudate care se mișcau haotic. Isabel nu își reținu curiozitatea și se aplecă înspre acea oglindă misterioasă prin care îl vedea și pe el dincolo de ea. Era ca si cum privea pe fereastră în amurg, când își vedea și conturul pe geam.

— Ce Maică Precistă de vrăjitorie e și asta?! îi scăpă pentru sine.

Magul, că de-acum nu mai era sigură că era un simplu elf, își plimbă brațul până în dreptul tălpilor ei și înapoi, concentrat la acele semne schimbătoare. Apăsă iar undeva și farfuria se transformă în verde. Pe măsură ce își cobora încet brațul, fata își văzu sânii dezgoliți ca și cum nu ar fi avut veșminte pe ea. Trase un chiot scurt și, din reflex, își acoperi pieptul cu palmele. Privi în jos confuză știindu-se îmbrăcată în rochie. Așa și era, doar că acea oglindă perversă continua să o înfățișeze precum Eva înainte de a mușca din mărul blestemat. Apoi nuanța se preschimbă în roşu și de data aceea îşi văzu distinct craniul ca și cum putrezise carnea de pe el. Înspăimântată, dar și fascinată totodată, îşi plimbă mâna prin aer, iar oasele degetelor se mișcară aidoma în reflexia roșiatică.

— Am murit? se miră copleșită de emoție și întinse mâna să pipăie minunăția.

Dar elful-mago diavolesc apăsă iar pe brăţară şi vrăjitoria dispăru. Dornică să se convingă că era vie si nevătamată, Isabel uită de prudență și sări dreaptă în picioare. Străinul îi urmă exemplul la fel de brusc, încordat și cu un aer amenințător.

— Oh, Doamne, iartă-mă! strigă dând înapoi. N-am vrut să te sperii…

Fără să vrea, ochii îi căzură pe sexul lui atârnând și obrajii îi luară foc dintr-o dată. Parcă înțelegându-i jena, celălalt își roti privirea prin cameră căutând ceva cu care să se acopere. Se repezi la primul lucru pe care îl zări: cămașa ei de noapte atârnată într-un cui pe perete. Înțelegând că voia să o pună pe el, tânăra se năpusti să ajungă prima, uitând cu cine avea de-a face:

— Nuu, aia e a mea! Nu te poți îmbrăca cu ea! și apucă de un capăt al ei.

Se alese cu o mârâitură agresivă și cu o smucitură puternică. Pânza de in se rupse între ei precum o foaie de hârtie. Isabel se uita prostește când la el, când la țesătura sfâșiată pe care continuau să o țină amândoi.

— Bravo! Uite ce-ai facut! se îmbufnă ca un copil. Dacă aveai puțină răbdare…

Se aplecă cotrobăind pe sub pat de unde scoase perechea lui de cizme și ce rămăsese din costumația pe care o croise și o cususe sub forma unor pantaloni.

— Poftim, astea sunt ale tale! și i le întinse. Am încercat să le și spăl…

Ca într-o scenă hilară de teatru ambulant, uriașul privi încruntat la cămașa ruptă din mână, apoi la oferta propriilor haine și cu un „Hm!” din gât făcu schimbul. Tânăra se purtă cuviincioasă, întorcându-se cât acesta se îmbrăcă. Murmură supărată nevoie mare:

— Pe aici se spune mulțumesc. Dar cum tu nu știi decât să mormăi, n-ar trebui să mă aștept la mulțumiri, nu-i așa? Măcar o mârâitură mai… dulce, ai putea? Hei, unde pleci?

Tot vorbind de una singură cu spatele la el, nu sesizase când s-a echipat. Fără să-i acorde atenție, trecu pe lângă ea pornind spre scări. Isabel îl urmări contrariată, bodogănind nemulțumită. Ajunși în camera de la parter, străinul începu să cerceteze pereții ca un animal în cușcă. Era evident că voia să iasă din casă cât mai repede cu putință.

— Cauţi uşa? Vrei să ieşi afară? îl întrebă ea tot căutând să primească un răspuns.

Puse mâna pe clanţă şi o răsuci. De cum văzu ieșirea, musafirul porni cu pași hotărâți, bocănind cu tocurile pe podea.

— Hei, unde pleci așa fără un rămas bun, se oțărî ea din pragul ușii.

Fără a o învretnici măcar cu o privire, el păși dincolo de verandă, dar în secunda următoare își acoperi ochii cu brațul, ferindu-se de soare. Era una din rarele zile când astrul strălucea puternic pe un cer senin, fără urmă de nori cenușii. Iar lucrul acesta părea să îl incomodeze peste măsură.

„Ȋl deranjează lumina! – gândi ea imediat – nu suportă lumina zilei. Și totuși, dacă era o creatură a nopții, nici n-ar fi încercat să iasă afară. Asta înseamnă …”

— Coiful. Are nevoie de coif, spuse cu voce tare ca o revelație.

Porni spre el însoțindu-și cuvintele cu gesturi ample:

— Stai aici! Ai înțeles? Stai aici până îți aduc coiful! Mă întorc imediat.

Şi fugi spre grajd cotrobăind în desaga ce sta atârnată într-un cui. În graba ei, nu sesiză că nu mai era singură și când se răsuci pe călcâie cu prețiosul obiect în brațe, aproape că se izbi de posesorul acestuia.

— Poftim, spuse încurcată.

El îl luă cu amândoua mâinile și, aruncându-și coama de păr pe spate, îl așeză pe cap acoperindu-l cu totul. Pipăind undeva în dreptul urechilor, partea din față se retractă dispărând în laterale, eliberând astfel gura și obrajii. Tânăra urmărea curioasă și această ciudățenie ce o avusese în mâini și care, deși părea făcută din metal, era cu mult mai ușoară. Acum ochii diavolești stăteau ascunși în spatele a două fante subțiri, negre.

După care, străinul manevră brățara de pe mână până ce două șiruri de luminițe verzi si roșii apărură pe dosul ei. Intinse brațul înspre pădure, iar luminițele prinseră a se mișca indicând o anumită direcție. Se întoarse apoi către ea și, cu o plecăciune scurtă din cap și același „Hm!”, porni să străbată grăbit curtea fără a îi mai păsa de lumina zilei.

„Asta a fost în loc de mulțumire sau de rămas-bun?” se întrebă ea contrariată. „Cine se crede dumnealui să nu mă bage în seamă?” Și până când acesta să intre în pădure, strigă ofuscată:

— Hei, unde pleci fără mine? Stai, aşteaptă-mă!

Avea un mers așa de rapid că Isabel se chinuia să ţină pasul împreună. Mai ales că el nu urma potecile, ci o tăiase de-a dreptul după cum îl îndrumau acele licăre de pe brățară. După o vreme, ea căpătă certitudinea că se îndreptau spre lac. Era ceva de mers până acolo și, pentru ca drumeția să nu fie plictisitoare, găsi nimerit să caute de vorbă. Chiar dacă, aparent, o făcea degeaba:

— Bănuiesc că nu prea înţelegi ce spun, dar nu mă las până ce nu te aud că îmi rostești numele. Auzi, domnu’ elf sau mag, ce-oi fi? Numele meu e I-sa-bel. Hai, zii Isabel! Nu vrei, ha? Bine…

Alergă câțiva pași ca să îl ajungă din urmă și continuă:

— Ce-ar fi să-ţi dau eu un nume… „Mârr”, că tot mormăi ca ursul! Nu sună prea bine, așa-i? Atunci am să-ţi spun… Arrow. Ce părere ai de Arrow? Asta că tot te-ai întâlnit cu săgeata mea, chicoti ea. Arrooow…?! îl strigă cu speranţă în glas.

Nimic. Proaspătul botezat își vedea impasibil de drum, ca și cum era surd și orb la prezența ei. Dar tot nu se lăsă păgubașă:

— Auzi, Arrow? De acolo de unde vii, există și o doamnă elfă? N-o să te întrebe unde ai dispărut atâtea zile? Sau poate e tot așa mută ca tine. Dar o să-ți vadă rana. Sper să nu întrebe cine ți-a facut-o să mă trezesc și cu ea pe cap, se distră ea de una singură.

Se simțea tratată cu atâta indiferență de parcă ar fi fost o gânganie inofensivă care se ținea scai după el. „Zici că i s-au înfundat urechile de când are tinicheaua aia pe cap”, se îmbufnă în gând. „Nici măcar un mârâit d-ăla nu mai scoate”. Atunci îi veni o idee cum numai femeile pot născoci. Văzu o moviliță de pământ de care se împiedică voit, căzând la pământ.

— Ah! țipă ea suficient de tare.

Fie că zgomotul produs îi atrase atenția, fie că nu o mai auzi sporovăind în urma lui, însoțitorul se opri din mers după câțiva pași. Întoase capul atât cât să privească peste umăr. Isabel se pusese în șezut, frecându-și cu o grimasă schimonosită genunchiul intact. Spera ca el să se întoarcă ajutând-o să se ridice de jos, arătând astfel că îi păsa de ea. Și chiar îi reuși stratagema. Numai că, în loc să îi întindă mâna, uriașul se aplecă și ridicând-o ca pe un fulg, o aruncă pe umăr ca pe un sac. Fata încercă să se zbată strigând că e în stare să meargă, dar în zadar. Învinsă cu propriile arme, afurisi restul călătoriei cu capul în jos și cu fundul în sus.

În mai puțin de jumătate de ceas aveau să ajungă pe malul lacului. Acolo fu lăsată jos cu un gest aproape protectiv. Fără a-i mai acorda atenție după aceea, Arrow începu să apese pe brățară, îndreptând mâna spre luciul apei. Fata se apropie curioasă. Nu știa la ce să se mai aștepte, dar ce îi fu dat să vadă, depăși orice închipuire.

Mai întâi, apa din mijlocul lacului se învolbură inexplicabil, apoi începu să fiarbă și o lumină apăru din adânc dând să iasă la suprafață. Și când Lucrul se ivi dinaintea ochilor săi, Isabel rămase fără grai. Plutea înspre ei clătinându-se ca o imensă pasăre de metal cu aripile frânte, gata să își curme zborul. Acolo unde ar fi trebuit sa fie picioarele păsării, erau două puțuri de lumină albastră care pâlpâiau, se stingeau și iar se aprindeau provocând un șuierat sinistru. Acestea îi amintiră de globul de lumină ce îl văzuse în ziua când începuse această teribilă poveste.

Spectacolul nu dură mult. Cu un bâzâit ciudat, pasărea se prăbuși în apă nu departe de ei. În momentul acela, însoțitorul ei o surprinse luând-o în brațe și culcând-o la pământ. Apoi se auzi un tunet puternic și fata văzu cum din lac se înălță o coloană imensă de apă care se prăbuși înapoi, stropindu-i.

Incapabilă să scoată un sunet, se ridică în picioare simțind că ceva rău se întâmplase. Deși nu îi putea citi expresia dincolo de viziera coifului, realiză după atitudinea lui că pierduse ceva. Iar acel ceva nu putea fi decât uriașa pasăre metalică cu care călătorise. După cum privea la cer, cum se plimba pe mal și iar se uita în înalt, era evident că se afla într-o încurcătură. Observă cum umbla iar la brățară și o flăcăruie roșiatică începu să pâlpâie cu pauze. Se întoarse spre ea privind-o ca și cum stătea în cumpănă asupra unei decizii, după care se aplecă să o ridice pe umăr.

— N-am nimic! se feri ea refuzând să repete experiența avută. M-am făcut bine. Uite, vezi? și țopăi de pe un picior pe altul demonstrând că era capabilă de mers pe jos.

Cu un mormăit înciudat, el luă drumul de întoarcere. Pricepând că vorbele erau de prisos, Isabel îi respectă mâhnirea și nu mai vorbi. Îl prinse de mână conducându-l pe potecile știute care, deși îi întârziau, erau cu mult mai practicabile. În felul acesta își verifică și capcanele. Iar avusese noroc. Avea să gătească pentru cină o tocăniță de iepure.

Era chiar curioasă dacă avea să mănânce. Până atunci îl hrănise cu supe și ceaiuri. Avusese parte de atâtea vrăjitorii până atunci încât să bănuie că el nu aparținea lumii aceleia. Însă dacă voia să supraviețuiască, trebuia să se adapteze la ce îi putea oferi ea. Și avea de gând să îl trateze aidoma unei ființe umane.

Cu gesturi cât mai elocvente, îl așeză la masă servindu-i bolul aburind. Așezându-se în fața lui, îi dădu de înțeles să o imite. Luă ea prima o îmbucătură mestecând rar și dându-și ochii peste cap în semn că era grozavă la gust. Arrow adulmecă ezitant fiertura, apoi gustă o bucățică de carne luând-o cu vârfurile degetelor din lingură. Un fel de surâs înflori pe chipul său și se apucă să înghită hulpav dumicat după dumicat. Avea cu adevărat o foame de lup. Isabel îl urmări fericită, râzând și îndemnându-l să mai mănânce o porție. Deși ochii aceia încă o mai incomodau, începuse să se obișnuiască cu trăsăturile lui. Dacă nu existau urechile ascuțite și pielea contrastantă, poate ar fi apreciat că era un bărbat frumos. Adevărul era că masculinitatea lui, accentuată și de statura sa impozantă, răzbătea dincolo de nepotrivita înfățișare.

Se făcuse timpul pentru culcare și tânăra se trezi cu o nouă încurcătură. Nu mai avea pentru ce să îl îngrijească și ca atare, nu mai avea ce căuta în dormitorul ei. El se întinsese deja cu fața în sus, impasibil, pe patul de la etaj. Cum să-i explice că era firesc să se mute la parter? Dar nu avea niciun loc unde să doarmă. Ar fi trebuit să îi improvizeze o saltea pe jos.Și cum era deja târziu, până a doua zi nu avea să moară dacă mai petrecea încă o noapte în balansoar. Ȋşi luă şalul gros de lână așezându-se cu picioarele întinse pe un colț al patului.

— Noapte bună! îi adresă ea cu un surâs obosit. Hai rogu-te, repetă și tu „noapte bună, Isabel”!

Nu se prea aștepta să-l audă vorbind, în schimb primi un gest. Arrow se retrase mai spre marginea patului lăsând liber mai bine de jumătate din el. Era o invitație cât se poate de clară ca ea să se întindă alături.

Zeci de gânduri invadară mintea fetei. Nu dormise vreodată lângă un bărbat. Se întreba dacă normele societății se mai păstrau într-o situație atât de atipică. Nu prea mai erau valabile, își răspunse singură, dar tot cu un mascul ar fi împărțit patul. Oare să aibă încredere în el? Ceva îi spunea că se putea încrede mai mult decât într-un gentilom de la o curte regală.

Oboseala înfrânse rațiunea. Înfășurată strâns în șal, se întinse pe marginea opusă a patului, cu spatele la el. Curând corpul i se relaxă și alunecă într-un somn greu.

Dimineața era înourată și umedă, tocmai bună pentru ce avea în plan.

— Arrow, s-a oprit ploaia! Mergem să culegem bureți şi melci.

Trecuseră trei zile de când conviețuiau împreuna și Isabel, în ciuda bătăilor de cap ce le avea cu el, vedea și partea amuzantă a lucrurilor. Îl lua dimineața în grajd punându-l să curețe la animale, îl îndemna să o ajute la muncile grele de peste zi și îl purta cu ea în pădure după plante, fructe și să verifice capcanele. Uneori, stângăciile lui erau de-a dreptul adorabile și ea râdea cu poftă. Nu renunțase la dorința să îl audă vorbind, dar pâna atunci primise aceleași mormăieli pe tonuri diferite. Rana din piept se vindecase aproape complet, iar cicatricea căpătase o formă de stea, diferită de restul urmelor de pe corp. Nopțile au continuat să împartă același pat, fără niciun incident nedorit și asta îi spori siguranța în el. Într-un fel anume, fata nu numai că se obișnuise cu prezența lui, dar chiar simțea o undă de fericire în acea companie.

Isabel o luă pe potecă având în mâini coșul pentru ciuperci. Lui îi dăduse pe cel în care urma să pună melcii. Mai întâi însă, trebuia să afle cum arăta unul. Experiența atâtor ani petrecuți în pădure îi îndreptau pașii siguri spre locurile unde să găsească cel mai repede bureții apăruți după ploaie. Nu se risca să-l pună și pe el la cules pentru a nu nimeri vreo ciupercă otrăvitoare. În schimb, îi arătă ființa denumită melc și ce misiune îl aștepta:

— Uite Arrow, acesta este un melc. Când vezi alții ca el, îi iei și îi pui în coșul tău. Ai înțeles, Arrow?

Acesta luă mica făptură între degete întorcând-o pe toate părțile, o mirosi cum făcea de obicei cu orice lucru nou, apoi dădu o limbă pe el testându-i gustul.

— Nu, Arrow, nu! E scârbos, nu face asta! strigă ea oprindu-l înainte să-l băge cu totul în gură. Trebuie gătit înainte, nu se mănâncă aşa!

Mai să se certe pe melc, nu alta. El ținea morțiși să îl îngurgiteze așa, crud. În schimbul lor de mișcări bruște, fata se dădu doi paşi în spate împiedicându-se, de data asta de-adevăratelea, de buşteanul din spatele ei. Ar fi căzut în fund cu siguranță dacă el n-ar fi prins-o de mijloc cu iuțeală. Forța gestului o făcu să aterizeze în partea opusă, anume cu nasul de pieptul lui gol. Isabel resimți brusc acea undă protectoare pe care femeile o găsesc de obicei în brațele unui bărbat. Temperatura lui ridicată, comparabilă cu o febră umană, o învălui subtil îndemnând-o să mai zăbovească la pieptul său preț de câteva clipe. Se desprinse atunci când obrajii prinseră culoarea focului. Rușinată de gândurile care își făceau loc în mintea ei, bolborosi cuvintele mai mult ca pentru sine:

— Haide, Arrow. N-avem vreme toată ziua…

În schimb acesta, total absent la emoțiile ei, găsi în tulburarea fetei un avantaj strategic. Înainte ca ea să reacționeze, înșfăcă rapid melcul dintre degetele ei și îl băgă cu totul în gură, mestecând cu un zâmbet triumfător. Isabel asculta năucită scrâșnetul cochiliei sparte între maxilare. Însă după câteva secunde, văzu cum îl scuipă afară cu o mimică de dezgust. Ea îi aruncă o expresie de superioritate:

— Vezi? Ți-am spus eu…

Și ridicând din umeri ca omul resemnat cu pacostea ce îi căzuse pe cap, se întoarse la treburile pentru care erau acolo.

În ziua aceea plecaseră în obișnuita inspecție a capcanelor. Fiindcă nu mai prinsese niciun iepure de ceva timp, Isabel sacrificase două găini mai bătrâne pe care le gătise cu pricepere. Evita să coboare în sat pentru provizii ca să nu îl lase pe Arrow acasă nesupravegheat și să facă alte năzbâtii.

Din păcate, norocul plecase din preajma capcanelor. Cea mai logică explicație era că sălbăticiunile învățaseră că acele locuri deveniseră periculoase și le ocoleau. Cum proceda de fiecare dată în asemenea situație, fata le strânse pentru a le amplasa în alte regiuni. Companionul ei o urmărea îndeaproape, pricepând că ceva se schimba în rutina zilei. Iar ea, vorbăreață ca de obicei, căuta să-i explice ca oricărui învățăcel despre tainele vânătorii cu capcane.

Străbăteau o regiune nouă a pădurii când un foșnet cunoscut o făcu să încremenească în loc. Cu mișcări încete, fata se lăsă pe vine scrutând frunzișul. Arrow o imitase înainte de a-i fi cerut să o facă. Când descoperi sursa zgomotului, ea se întoarse facându-i un semn pe buze. Un cerb matur păștea la o aruncătură de băț de locul unde se pitiseră. Vântul bătea din direcția acestuia, deci singurul mod prin care își protejau prezența era liniștea. Ăsta era cu adevărat un noroc chior. Dacă reușea să răpună animalul, cel puțin o săptămâna Isabel nu și-ar mai fi făcut griji pentru hrană.

Cu mișcări încetinite, își scoase arcul de pe spate păstrând contactul vizual cu animalul. În timp ce trăgea o săgeată din tolbă, calculă șansele ei de vânător. Nu era ușor lucru să săgetezi un cerb de mărimea aceea. Trebuia să țintească jugulara ca moartea să intervină rapid. Altfel, în oricare altă parte ar fi nimerit, cerbul ar fi fugit cu săgeata în el cale lungă până ce s-ar fi prăbușit epuizat din pricina sângelui pierdut.

În timp ce își potrivea săgeata, Isabel avu o revelație. Își aminti despre elfi că erau renumiţi ca cei mai buni arcaşi. Se povestea că puteau trage câte trei săgeţi odată, fiecare atingându-și ținta. Ori că erau atât de rapizi încât reușeau să sloboade din arc zece săgeţi una după alta într-o singură respiraţie. Dar mai ales, că nu ratau niciodată.

E drept că Arrow nu își exprimase niciodată interesul față de arma sa, dar nici nu avusese ocazia să o folosească până atunci. Bine, exceptând ziua când făcuse cunoștință directă cu săgeata ei. Doborârea sălbăticiunii nu depindea doar de priceperea țintașului cât și de forța cu care încorda arcul. Așa încât, convinsă că proceda cel mai nimerit în conjunctura dată, întinse arcul însoțitorului ei. Îi făcu semn din priviri că îi ceda lui plăcerea de a doborî vânatul.

Uriașul prinse arma în palmele sale mari și Isabel realiză atunci de ce elful-mag nu fusese atras să o încerce. În mâinile lui și la statura lui, aceasta părea una cu care se jucau pruncii din sat făcând pe cavalerii cu săbii de lemn. Totuși, cu un aer concentrat, el potrivi săgeata în arc, îndreptând-o în direcția prazii. Fata urmărea emoționată cum lemnul se tensiona gata să cedeze. Vârful ajunsese la capătul maxim sub forța mușchilor săi. Cu inima cât un purice, ea întoarse privirea către animalul expus, gata să surprindă lovitura de excepție. Auzi sunetul vibrant al corzii eliberate și pentru o fracțiune de secundă crezu în invizibilitatea săgeții trimise cu asemenea putere. Dar în secunda următoare, auzi un răcnet animalic în timp ce vânatul dispărea fugind printre copaci.

Isabel privea cu gura căscată la Arrow cum se ținea de degetele mâinii stângi, plesnite de coardă. Așa ceva pățeau de obicei începătorii. Și ea se lovise de nenumărate ori până învățase, știind și cât de dureros era. Nu pricepea cum un maestru în mânuirea arcului putea să facă o asemenea greșeală. Doar dacă…, nu era elf. Avea motive să creadă că nici terestru nu era. Dar nu se îndoia cât dram sub unghie că războinic în lumea lui trebuia să fie. Cu o așa ratare, era sigură că pusese pentru prima dată mâna pe genul acela de armă letală.

Acum regreta că nu își continuase planul de a vâna singură. Pierderea unei prăzi atât de binevenite o dezamăgi destul cât să stea posomorâtă restul serii. Nici nu îl consolă pe tovarășul ei, nici nu îi obloji degetele rănite. Oricum leacurile ei se pare că erau de prisos. Probabil că se însănătoșise tocmai că nu îl mai pansase în noaptea când adormise frântă de oboseală.

Pentru cină nu avu decât să pregătească o fiertură de legume. Arrow nu mai amușina demult mâncarea, căpătând încredere în talentele ei culinare. Se obișnuise să folosească și lingura de lemn. Așa încât, se repezi asupra bolului de ciorbă cu aceeași poftă cu care obișnuia să termine masa din câteva înghițituri. Însă când dădu de gustul morcovilor, făcu o strâmbătură şi scuipă îmbucătura înapoi în castron. Atât îi trebui Isabelei care răbufni frustrată:

— Ce, te-ai învățat numai cu carne? De la rădăcini sughiți? Cine te-a pus să-mi sperii cerbul? De fapt, eu te-am pus singură ca proasta…, se învinovăți cu glas scăzut. Dar tu te porţi ca un necioplit! Asta ești, un mare necioplit!

Parcă înțelegând că se lua de el fără vină, uriașul mârâi autoritar mijind acei ochi drăcești. Dar nu o mai impresionă pe fată ca altădată.

— Mârr, mârr! Asta-i tot ce ştii! se roțăi ea, uitând că nu vorbea tocmai cu un om.

De fapt, asta și accentua ridicolul scenei. Se comporta ca o soție certăreață, numai că soțul arăta ca un bărbat cu chip de bestie. Era suficientă o singură mișcare să îi rupă gâtul ca la un pui de găină. Dar în loc sa facă asta, Arrow se ridică de la masă și ieși afară din casă trântind ușa după el.

Deja începuse să îi pară rău că se răstise astfel. Cu toate acestea, Isabel nu ieși după el. După cină, își luase obiceiul să se aseze pe prispă de unde scruta cerul nopții. Ea stătea uneori lipită de el, întrebându-se dacă știa să citească în stele. Și dacă știa, oricum n-ar fi putut să-i spună viitorul pe graiul ei. Pierdeau astfel o vreme până ce frigul o îndemna să îl cheme înăuntru, la culcare.

„Lasă că vine el și singur”, își spuse strângând masa și luând-o pe scări, spre dormitor. Ȋn scurt timp adormi fără ca Arrow să își fi făcut apariția. Dimineaţă se trezi cu el alături în pat, cu fața în sus ca de obicei. Puțin somnoroasă fiindcă nu dormise prea bine, se înfășură în șal și coborî scările. Nu apucă să le termine și trase un țipăt de spaimă și de uimire. Ȋn mijlocul încăperii, pe podea, zăcea întins un cerb. Aparent, chiar cel văzut în pădure cu o zi înainte.

Coborî şi ultima treaptă apropiindu-se prevăzătoare. Deși arăta cât se poate de mort, nu era pată de sânge în jurul lui. Asta o intriga cel mai mult. La o cercetare mai atentă, înțelese și de ce. Avea gâtul fracturat așa cum făcea ea cu iepurii. Dar ca să reușești o așa grozăvie trebuia să posezi o forță supraomenească. Iar cel mai mare mister rămânea cum să fi prins o sălbăticiune ca aceea cu mâinile goale.

Auzi mișcare în spatele ei și întoarse capul. Trezit de țipăt, Arrow stătea în mijlocul scărilor, parcă așteptând un gest din partea ei. Convinsă că lui îi datora prezența animalului, îl privi dintr-o dată cu alți ochi. Trebuia să fii un vânător mult prea iscusit pentru o asemenea performanță. Și în plus, foarte puternic să cari singur pe umeri un animal de peste o sută de kilograme, noaptea prin pădure. Uitându-se la el impresionată, nu reuși decât un „Hm!” de mulțumire, dând scurt din cap. Îl imitase fără să vrea.

Ziua și-o petrecu tranșând cerbul și pregătind carnea cu sare, să o țină mai mult timp. Zâmbea cu gândul la apetitul lui Arrow. Nu avea rost să își facă griji că va apuca să se strice. Chiar voia să probeze ce însemna să fie sătul și meșteri în curte un proțap în care înfipse o pulpă din spate. Ideea se dovedi strălucită fiindcă, după cum îi fu dat să constate, el se înfruptă cu o poftă excesivă, semn că acesta era modul său preferat să mânânce. Petrecând seara în jurul focului, fata realiză cât de anost fusese traiului ei până la apariția lui și mulțumi Domnului că nu mai era singură. A doua zi însă, avu și mai multe motive să o facă…

Încă din zori Isabel își aminti de capcane și de inutilitatea lor de moment. Avea suficiente provizii de carne și era păcat să sacrifice alți iepuri. După ce își termină treburile în gospodărie, plecă însoțită ca de obicei de Arrow. Era destul de înorat afară și el nu își mai luă coiful pe care îl folosea când era soare puternic. Pentru prima dată simți o siguranță aparte că îl avea alături. În ciuda stângăciilor sale și a necomunicării verbale dintre ei, începuse să îi îndrăgească prezența. Inevitabil, se întreba dacă va sosi un moment când va pleca, lasând-o tristă și goală în existența sa singuratică.

Aruncă o privire în spate și zâmbi. El se oprise ȋn loc studiind fascinat un fluture albastru care i se aşezase ȋn palmă. Fragila insectă cerea protecție între mâinile sale. Într-un fel, se asemăna cu ea. Învățase până atunci să se descurce singură și o făcuse bine. Nu știuse ce însemna să aibă un ajutor, mai ales din partea unui bărbat. De aceea se purtase și atât de prostește cu el, pălăvrăgind necontenit. Cu siguranță că un altul ar fi fugit de ea mâncând pământul. Dar el, diavolul, o suportase fără să îi facă niciun rău. Nici când îl enervase. Negreșit, lipsa ei de experiență o sălbăticise într-o mai mare măsură decât cel care intrase în viața ei.

Pierdută în gânduri, se aplecă să dezamorseze cea de-a treia capcană. Mai mult simți decât văzu privirea ațintită asupra sa. Spera să nu fie cine credea. Cu mare atenție, își mișcă doar ochii în sus. Linx-ul, același linx, o pândea de pe creanga deasupra capului ei. Fata își duse încet mâna la brâu, acolo unde ținea de obicei cuțitul. Dar acesta nu se afla la locul său. În graba plecării și neavând intenția să vâneze, uitase de armele ei. Devenise imprudentă. Mare greșeală…

Atentă la orice mișcare, se ridică de pe vine pășind înapoi. Cu aceeași încetineală, felina se lăsă pe labele din față, fixând-o cu ochi sticloși. Muşchii picioarelor din spate se încordară precum un arc. Întreaga sa atitudine trăda atacul iminent.

Isabel, cu inima bubuind în piept, spera ca sălbăticiunea să nu aibă într-atât curaj să sară. Numai dacă foamea nu o chinuia prea tare. Își simți gura uscată dintr-o dată și o sudoare rece cum i se prelingea pe spate. Uitase complet de toate din jurul ei. În acel moment nu mai exista decât ea și prădătorul. Atunci se trezi aruncată cu forţă într-o parte. Ateriză pe pământul umed cu un icnet înăbușit.

Arrow îi luase locul îndepărtând-o brutal din calea pericolului. Fetei nu îi rămăsese decât să asiste neputincioasă la noua confruntare. Linxul pricepu imediat schimbarea de forțe și luă o atitudine defensivă, dar la fel de periculoasă. Își arătă colții cu un rânjet macabru în vreme ce blana i se zbârli pe spate. Adversarul său, deși neînarmat, îl înfruntă în aceeași manieră primitivă. Aplecat din trunchi, cu un picior fandat în față și celălalt înfipt în sol, ținea brațele depărtate de corp și în spate, cu degetele răsfirate, gata de atac. Fibrele mușchilor tresăreau cu impulsuri nervoase. Părul lung și bogat se revărsa pe spate şi peste umeri, înfoiat, ca o coamă cu sclipiri de argint. Iar chipul i se schimonosise ȋntr-o expresie ucigătoare, cu buzele subțiate, dezvelind niște canini lungi şi ascuţiţi de prădător. Din piept ȋi ieşea un mârâit feroce care creştea ȋn intensitate pe măsură ce felina îi răspundea în aceeași manieră. Pur și simplu arătau ca două sălbăticiuni într-o confruntare de voință, în care fiecare căuta să îl domine pe celălalt. Aerul din jurul lor tremura de tensiune și de adrenalină. Ambii își etalau caracterul de ucigaș suprem, conştienţi că începerea luptei avea să aducă moartea unuia dintre ei.

Râsul fu primul care dădu semne de retragere. Memoria colectivă din gena rasei sale nu recunoștea acel gen de adversar și prin urmare, era mai prudent să cedeze. Simţind momentul de slăbiciune, celălalt se apropie menținând postura agresivă și crescând mârâitul ȋn intensitate. Punctele roșii din orbitele întunecate luaseră foc. Felina se lăsă pe burtă recunoscându-i superioritatea, dar fără a îşi relaxa muşchii. Aidoma Isabelei, ȋncepu să se târască înapoi pe cracă punând ȋncet o labă după cealaltă. Când căpătă suficientă distanță, se ȋntoarse brusc cu spatele şi se făcu nevăzută în desișul frunzelor.

Tânăra, tremurând din toate încheieturile, se ridică de la pământ. Un val de amețeală o cuprinse clătinând-o pe picioare. Se împletici până în brațele salvatorului care o primi stângaci. Sperietura fusese atât de puternică și de lungă durată încât abia acum, după îndepărtarea pericolului, își putea permite să leșine. Ȋşi ȋncolăci braţele strâns ȋn jurul protectorului său, cu faţa îngropată la pieptul lui fierbinte şi simți cum lacrimile ȋi ȋnţepau ochii. Fusese la un pas de moarte și el ȋi salvase viaţa. El, care nu era nici vreun chipeș cavaler, nici vreun prinț cu palate, ci o creatură poposită de nicăieri prin pădurile acelea.

Ȋn primul moment, Arrow nu reacţionă la îmbrățișare. Încă mai avea muşchii sub presiune, atent ca fiara să nu se întoarcă atacând prin surprindere. Strategia lui îi dicta să o urmărească și să o elimine pentru a nu mai exista altă confruntare. Dar fata din brațele sale îi împiedica planurile. O privi cum stătea înlănțuită de el, percepându-i vibrația trupului. Încet, cu mișcări greoaie, îi imită gestul cuprinzând-o pe după umeri și lipind-o mai tare de el.

Reacția lui o făcu pe Isabel să își lase lacrimile fierbinţi să curgă în voie. Nici nu mai știa când plânsese ultima oară. Poate copil fiind. Fără să prevadă urmările, se lăsă pradă impulsului izvorât din inimă şi, ridicându-se pe vârfuri, ȋşi lipi buzele de ale lui. Habar nu avea să sărute și nici la ce răspuns să se aștepte. El primi atingerea buzelor cu răceală și o îndepărtă puțin, cu o expresie nedumerită pe chip.

„Oare ce mi-a venit?” se fâstâci ea. Totuși… Cu un gest aproape tandru, el întinse mâna culegând bobul unei lacrimi de pe obraz. „Ce romantic!” zâmbi ea. Ca apoi să îl vadă cum își duce degetul la gură, gustând mirat apa izvorâtă din trupul ei.

În ciuda stărilor emoționale ce o încercau, Isabel își duse la bun sfârșit misiunea de a dezactiva și ultima capcană. Dar lucrul acesta le spori întârzierea pricinuită și de întâmplarea cu linxul. Se înoptase de-a binelea pe drumul de întoarcere și nu aveau nicio lumină la ei. În schimb, constată surprinsă că însoțitorul ei se mişca fără greutate prin ȋntuneric. Ca şi cum…

— Poţi să vezi noaptea, se edifică ea. D-aia ochii tăi sunt așa de… Poţi să vezi noaptea mai bine decât ziua.

Mai aveau puțin până la destinație când el o prinse brusc de mână. Trecu ȋn faţa ei câțiva pași, cercetând atent pădurea. Mârâi încet spre ea făcând un gest sugestiv din cap. Mărindu-și atenția, tinerei i se păru că vede pâlpâirea unei făclii. Cineva aştepta ȋn faţa casei.

— Oh, nu! şopti ea.

Arrow începu să mârâie agresiv, luând o postură de luptă. Fata îl prinse de umeri încercând să îl tempereze.

— Nu trebuie să te vadă nimeni. Înțelegi? Stai aici și nu te mișca din loc orice-ar fi! Așteaptă nemișcat până mă ȋntorc, bine?

Porni singură spre casă. O privire ȋn urmă o făcu să răsufle uşurată. Arrow rămăsese ghemuit pe loc, dar încordat.

Erau trei vizitatori, toți săteni din așezarea de după deal. De cum o văzură apropiindu-se, începură să își dea coate care din ei să vorbească. Unul își făcu mai repede curaj:

— Bună seara, miss! Avem și noi nevoie de niște leacuri pentru dureri de pântece.

— Dar ce s-a întâmplat? întrebă ea încercând un zâmbet. De la ce au apărut durerile?

— Păi, cred că e de la peștele din lac…

— Acu’ câteva zile peștii au ieșit pe mal cu burta în sus, o lămuri un altul. Și mulți dintre noi am mâncat. Alții nu. Ăștia de au mâncat au acum dureri de pântece, unii și cufureală.

— Nu s-a mai pomenit așa ceva pâna acum, continuă primul. Crezi că ne poți ajuta cu ceva ierburi?

Fata știa tot felul de tratamente pentru dureri, dar nu cauzate de o asemenea pricină. Își aminti de drumeția la lac, atunci când Arrow își pierduse pasărea în apă. Se întrebă în gând dacă exista vreo legătură între cele doua evenimente. Poate că peștii fuseseră otrăviți și de aici proveneau afecțiunile oamenilor.

— Stați aici, am să vă aduc cele necesare! le ceru ea intrând în casă.

Până ca ea să revină, bărbații așteptară ca pe ace, aruncând ochiade de jur-împrejur.

— Maică făcătoare de minuni, ce se vede acolo?! șopti înspăimântat unul dintre ei.

Ceilalți priviră în direcția pădurii, acolo unde tovarășul lor rămăsese cu ochii pironiți.

— Ce-i, mă, ce-ți veni? se alarmară.

— A dispărut, răspunse celălalt tremurând.

— Ce-ai, mă, ce-ai văzut?

— Adevărat vă spun că erau două luminițe roșii care se uitau la noi. Dar acum au dispărut. Zici că erau ochii dracului.

— Mă, nu ne minții că și-așa ne-a luat mult să venim noaptea pâna aici. Și e drum lung până acasă.

— Nu vă mințesc, zău! Cred că e duhul vrăjitoarei bătrâne care a rămas încă pe lângă casă.

Fata îi găsi agitați și dorinici să plece cât mai repede de acolo. Asta îi conveni de minune și așteptă pe prispă până se făcură nevăzuți. Apoi se repezi după Arrow, dar el apăru de după un copac înainte să intre în pădure.

— Ți-am zis să mă aștepți acolo, îl dojeni ea. Haidem în casă! și îl luă ea de mână. De-acum încolo trebuie să fim mai prevăzători.

Pitiți după un trunchi gros de stejar, cei trei bărbați scrutau de la depărtare curtea fetei. O văzură pornind înspre pădure, ca să apară imediat însoțită de o creatură nemaiîntâlnită. O matahală de om care lucea precum argintul în lumina palidă a stelelor. Nu reușiră să îi distingă trasăturile fiindcă chipul era acoperit de o coamă strălucitoare. Ținându-se de mână, dispărură amândoi în casă .

— V-am spus eu? vorbi cel care văzuse ochii. Fata asta lucrează cu diavolul.

*

Vizita inopinantă a sătenilor îi aminti Isabelei că nu era tocmai singură pe pământurile acelea. Dăduse dovadă de multă imprudență expunându-l pe Arrow după ce acesta se înzdrăvenise. Era convinsă că nimeni nu l-ar fi acceptat așa cum ajunsese ea să o facă. Mentalitățile închistate în superstițiile acelor vremuri i-ar fi făcut să se teamă de el precum de diavol însuși. Cum crezuse și ea la început, dealminteri. Motive pentru care încă de a doua zi îi ceru prin gesturi explicite să rămână ascuns în casă cât ea își făcea treburile pe afară. Și bine făcu deoarece, pe la amiază, se trezi cu altă vizită neașteptată.

— Bună ziua, domnule! salută ea cu o plecăciune călărețul venit pe drumeagul dinspre castel.

Era nimeni altul decât șeful gărzii Ducelui de Burg, cel care stăpânea pe întinsul acelui ținut. În loc de salut, el o măsură din cap până în picioare fără să descalece. După care își întoarse privirea în jur ca și cum era în căutarea a ceva. Fata încercă să își ascundă panica întrebându-l:

— Cu ce vă pot fi de folos, m’lord?

Soldatul catadicsi să o bage în seamă, strunind bidiviul care începuse să se agite inexplicabil:

— M-a trimis stăpânul tău, din a cărui mărinimie stai în casa asta pentru că bătrâna vrăjitoare i-a tratat guta. Fă bine și adu unguentele pentru beteșug că iar l-au apucat durerile!

— Sigur, imediat! se grăbi fata să se execute și trase un oftat de ușurare când intră în casă.

Dar în timp ce cotrobăia în cămară, auzi ușa de la intrare deschizându-se. Se întoarse uimită ca să constate că bărbatul o urmase intrând neinvitat. Gâtuită de teamă pentru Arrow care sta pitit în dormitorul de la etaj, nu reuși să scoată decât un „domnule…!”

Deloc impresionat de fâstâceala ei, musafirul nepoftit intră cu un aer marțial, rotindu-și privirea prin încăpere și atent la orice zgomot. Isabel încremenise cu ochii pe el. După un mic ocol, acesta se opri în dreptul sobei cercetând mâncarea din ceaun și îi aruncă într-o doară:

— Am auzit că tot singură stai. Nu ți-ai găsit niciun bărbat în sat?

Fata începu să tremure vizibil. Cuvintele lui păreau să bată într-o anume direcție care nu știa cum să o evite. În loc de răspuns, începu să îi explice despre tratament:

— Aici e unguentul, domnule. Spuneți ducelui să îl folosească la încheieturi, după care să se acopere cu o pătură groasă de lână. Iar aici sunt ceaiuri pentru alinarea suferinței. Se fierb în jăratec, mocnit, până se lasă o zeamă mai groasă. Să bea câteva înghițituri când durerile devin de nesuportat. Și vă rog să-i transmiteți sincerele mele regrete pentru boala ce îi chinuie bătrânețile.

Vorbea încontinuu încercând astfel să îi abată atenția. Soldatul se oprise în capul scărilor uitându-se în sus, cu mâna pe mânerul sabiei.

— Uitați-le aici, domnule! Le-am pus pe toate la un loc…

Acesta se întoarse călcând apăsat, iar când să ia săculețul, o prinse de mâna.

— Și totuși nu mi-ai răspuns la întrebare…

Isabel abia vorbi cu un nod în gât:

— Stau singură, m’lord… Dar sunt foarte des vizitată de oamenii din sat pentru leacuri.

Bărbatul o scrută cu privirea căutând să afle răspunsuri dincolo de cuvintele ei. Întregul său comportament da notă că îl posedau gânduri necurate. Ea aruncă o privire pe fereastră, parcă implorând ca în acel moment să apară un sătean. Observă norii grei adunați a ploaie și găsi în ei o scăpare:

— O să vă prindă furtuna dacă mai întârziați, domnule. Iar din câte știu, pe o vreme ca asta încep durerile pentru măritul Duce.

Asta îl convinse pe șeful gărzii să își abată atenția pe fereastră. Fata avea dreptate în ambele privințe. Se îndreptă bățos spre ușă, dar în prag se opri.

— Ai trecut de curând pe la lac? o întrebă luând-o prin surprindere.

— A… Am fost…, dar mai demult.

El făcu doar un „Îhâm!” și ieși lăsând ușa deschisă. Deși era încă înfricoșată, îl urmă până în prag de unde îl văzu cum încalecă grăbit. Dar înainte să plece, întoarse armăsarul în loc.

— Era să uit… Uite-ți plata! și îi aruncă la picioare un săculeț cu monede.

Isabel mai zăbovi după ce trimisul Ducelui dispăru în galop, inhalând aerul răcoros de afară. Vizita, precum și conversația lor, o băgase în sperieți mai abitir decât la prima întâlnire cu Arrow. Atunci se temuse de o înfățișare, acum era vorba de un comportament. Unul care îi clătinase întreaga siguranță cu care era obișnuită să trăiască. Avea unsentiment că nu doar pentru ierburi fusese căutată.

Se trezi prinsă ușor de mijloc și trasă înăuntru. Parcă simțindu-i neliniștea, Arrow coborâse din ascunzătoare, îndemnând-o să intre în casă. Copleșită de atâtea emoții, ea găsi sprijin la pieptul său. Natura omului o înspăimântase mai rău decât fiarele pădurii. Își lăsă lacrimile să curgă în voie, conștientă că pericolul nu trecuse cu totul.

Simți cum e prinsă delicat de bărbie. Fata își lăsă capul pe spate și se trezi cu buzele lui fierbinți pe gură. Făcând probabil o analogie cu starea ei de când cu linxul, el găsise metoda prin care să o liniștească. Iar ea se lăsă furată în acel sărut stângaci care îi umplu inima.

Seara trecu într-o liniște mormântală deși în interiorul Isabelei era o furtună precum cea de afară. Un amalgam de sentimente, începând de la îngrijorare și până la tristețe, îi frământa cugetul. O presimțire sumbră încă îi mai dădea fiori reci. Simțea nevoia să facă o baie. Așa încât, după o cină la fel de taciturnă, fata îl trimise pe Arrow în dormitor făcându-i semne că ea mai rămâne la parter. Îndată ce el dispăru în susul scărilor, își scoase vana și își pregăti apa în ea.

Căldura o ȋnvălui tandru, relaxându-i muşchii tensionați. Asculta cu ochii închiși ploaia ce își concerta melodia ropotelor în ferestre. Zăbovi astfel cât să își înmoaie pielea, stând în apă până la gât. După emoțiile încercate, senzația de-acum era divină. Luă săpunul preparat de ea și în care avusese ideea să adauge esență de flori de iasomnie și începu să se spele cu gesturi moi. Parfumul floral îi stimula mirosul aducându-i zâmbetul pe buze. Își plimbă mâinile peste trupul virgin cu o plăcere nouă. Sânii se întăriră pe măsură ce alt soi de fierbințeală îi răscoli pântecele. Gusta din plin atingerea delicată a degetelor alunecoase pe trup, înfiorându-l. După ce își spălă și părul masându-și singură ceafa, se scufundă cu totul sub apă ţinându-se de nas. Când se ridică şi deschise ochii, Arrow tocmai cobora scările. Acesta o privi fix și fata își acoperi jenată sânii cu palmele. Parcă înțelegând regulile bunelor maniere, el își lăsă capul în jos tăcut şi urcă ȋnapoi la etaj.

Isabel ȋnghiţi ȋn sec şi se grăbi să se clătească. Strânse după ea și îmbrăcă ținuta de noapte. Urcă tiptil în dormitor și se întinse în pat, cu spatele la companionul ei care adormise cu fața în sus ca de obicei. Furtuna se întețise bătând cu furie în acoperiș. Norii se rupseră cu un fulger de lumină urmat imediat de un tunet năprasnic. Fata tresări speriată. De când se știa, îi era frică de urgia naturii. O amintire din copilărie cu o casă incendiată de la un trăsnet i se întipărise adânc în minte.

Fiecare explozie de sunet și lumină ȋi ȋntindea nervii la maxim. Tentaţia de a sări din pat şi de a se ascunde ȋntr-un colţ al încăperii precum un animal hăituit, o încerca pe măsură ce sclipirile de lumină se apropiau. Un tunet erupse cu violenţă chiar deasupra casei făcând geamurile să zbârnâie. Se întoarse pe partea cealaltă și, fără nicio rezervă, se ghemui toată la pieptul lui Arrow. Nici nu simţi când acesta ȋşi puse braţele ȋn jurul ei lipind-o protectiv de el.

Isabel se chinuia să respire luptându-se pentru fiecare gură de aer. Se sufoca, deși inima se zbătea pompând sângele în vene. Zbaterile convulsive o împinseră să își cuibărească nasul în curbura gâtului său. Nu realiză când buzele lor se împreunară, strecurându-i treptat o suavă pace interioară. Simți înlănțuirea brațelor lui puternice și cum e lipită strâns de carnea fierbinte. Un val de extaz înlocui starea de mai înainte, făcând-o să tremure din alte pricini.

Se trezi ţintuită ȋn pat sub apăsarea trunchiului masiv în timp ce gurile lor continuau să se caute una pe alta. Timpanele ȋi erau încă asaltate de zgomotele de afară, dar se auzi și pe ea scâncind fără voie. La fiecare nouă și scurtă iluminare a încăperii, pielea lui radia o nuanță albăstruie, de parcă era fosforescentă. Explora curioasă imaginea ireală, resimțind plenar inundația care o copleșea. Atingerile lui pe pielea ei goală iscau un foc care o ardea pornind de undeva, din interior, mistuind-o și pe dinafară. Ineditul stărilor sub care se lăsă pradă, o aruncă la graniţa dintre adevăr şi fantezie.

Resimţi cu ȋntreaga fiinţă momentul ȋn care inocenţa ei se dezintegră ȋnaintea invaziei lui puternice. Durerea intensă de la început fu repede înlocuită de o stare de beatitudine. Ca și cum furtuna din exterior le dicta un ritm, la fel și interiorul ei se adaptă într-un crescendo de senzații la fel de violente care îi smulseră gemete inconștiente. Ca la sfârșit, să explodeze în ceva nemaiîntâlnit, ceva care o cutremură mai tare decât copacii aplecați sub tăria vântului.

Atâta că, spre deosebire de urgiile ce se potoleau treptat afară, furtuna trupurilor ȋnlănţuite în pat nu se opri. Dezlănțuită în reprize tot mai intense, tot mai arzătoare, se devorau ca într-o tortură a sexualității dusă dincolo de limitele normale. Femeia se agăță cu disperare de el ca de un buștean plutind pe valurile sănătății ei mintale. Și tocmai când credea că se va îneca în vârtejul de tensiuni noi și de necontrolat, ȋl simţi tremurând. O zbatere de nestăvilit îi cuprinse pe amândoi, eliberând energii mai presus de forțele naturii, acoperind cu strigătul lor ultimile răbufniri din atmosferă. Conștiința amândorura se frânse într-o dulce toropeală, căzând într-un somn adânc, binefăcător.

Un trosnet puternic de ușă spartă îi făcu pe amândoi să sară în capul oaselor. După lumina ce intra pe ferestre, dormiseră prea mult. Bocănituri repezi de încălțăminte invadară parterul, continuând pe scări. Arrow își trase pantalonii încordându-se ca un arc. Isabel reuși să își acopere goliciunea cu șalul, înainte ca dormitorul să se umple de oameni înarmați.

Pentru câteva secunde, soldații rămaseră înmărmuriți. Nu atât la vederea unei femei pe jumătate îmbrăcată, cât la cea a bărbatului cu ochi de diavol. Mârâia agresiv, cu caninii la vedere, gata să se repeadă asupra lor cu mâinile goale.

— Nu vă temeți, demonii nu au putere ziua, strigă la ei șeful gărzii. Săriți pe el și imobilizați-l!

Primul care execută ordinul se trezi aruncat cu forță de perete. Îl urmă al doilea și al treilea, dar spațiul strâmt și raportul inegal de forțe înclină balanța pentru atacatori. Tânăra înțepenise în capul patului, cu genunchii strânși la gură, asistând neputincioasă cum iubitul ei era țintuit la podea cu fața în jos. Se trezi prinsă de mână și smucită cu brutalitate.

Într-un vacarm de nedescris, fură târâți afară precum niște criminali. În mijlocul curții aștepta o mulțime de săteni, printre care și cei trei care veniseră noaptea după leacuri. Toți se uitau cu gurile căscate și făcându-și semnul crucii la vedenia scoasă din casă. Soldații abia reușeau să îl țină la cât de puternic se dovedea. În schimb, părea că nu suportă lumina zilei, ferindu-și capul din calea astrului de pe cer. Prinzându-i slabiciunea, aceștia îl prinseră de păr forțându-l să stea cu ochii la soare, îngenunchiat în tărână.

Isabel, care știa ce suferință îndura, țipă cu disperare în glas:

— Lasați-l! Nu e demon, e aproape om ca și noi. Vă rog, nu-i faceți rău.

Dar în loc să obțină clemență, cuvintele ei întărâtară gloata de țărani.

— Lucrează cu diavolul.

— Omorâți diavolul!

— El ne-a otrăvit lacul și ne-a îmbolnăvit familiile.

— Ardeți vrăjitoarea!

Văzându-le reacția potrivnică, ea își îndreptă ruga către șeful gărzii care o ținea strâns de braț:

— Vă rog, domnule, nu am făcut niciun rău…

Acesta o privi rece analizând situația cu care se confrunta. Informațiile sătenilor se dovediseră corecte. Departe de a crede în superstiții, Arătarea capturată putea trece ca o ființă supranaturală. Mulțimea dezlănțuită era la un pas să îi linșeze prizonierii. Însă Ducele fusese categoric la plecarea în misiune: voia fata în viață și adusă la castel pentru că era singura care știa tămăduirile pentru bolile lui. Cât despre creatura despre care se vorbea, dacă se dovedea reală și putea fi prinsă, o dorea deasemeni adusă pentru a-i servi în alte scopuri.

— Potoliți-vă! răcni el la prostimea adunată în curte. Ascultați porunca stăpânului vostru, Ducele de Burg! Vrăjitoarea va fi dusă la castel, judecată și arsă pe rug dacă se va dovedi că a făcut farmece cu necuratul. Demonul va fi înlănțuit și purtat astfel prin sate ca tot poporul să vadă cum puterea Domnului Atotputernic lucrează prin Ducele nostru. Mergeți la casele voastre și împrăștiați vestea prinderii vinovaților și a judecății lor. Și dați foc la tot ce-i aici! le ceru celor din subordine.

Oștenii aprinseră mai întâi grajdul izgonind animalele dinăuntru, apoi incendiară și casa. Alții se chinuiră să prindă lanțuri de gleznele și încheieturile lui Arrow care se zbătea cu mârâituri furioase. La scurt timp după aceea, garda porni spre castel în urarele sătenilor. În urma lor, traiul de până atunci al Isabelei se transforma în cenușă.

Trecuseră două zile de când tânăra era sechestrată în castel. Ducele de Burg o primise cu prefăcută compasiune, exprimându-și regretul pentru cele întâmplate, doar că nu avusese încotro tocmai din pricina ei. O asigurase apoi că va rămâne în viață, intervenind pe lângă judecători, numai că era nevoit să o țină acolo ca măsură de protecție la mânia țăranilor.

Pe Isabel, cuvintele lui o lăsară rece. Viața ei era de-acum ruinată. Alta îi era îngrijorarea.

— Și cu Arrow cum rămâne? întrebă ea uitând ca mai întâi să mulțumească pentru milostivenia ce i se oferea.

— Arrow…? ridică din sprâncene bătrânul aristocrat.

— Așa i-am pus eu numele. Și nu este demon, ci elf.

— Elf…? continuă acesta să se minuneze.

— Cel puțin, așa cred… Dar pot să vă asigur că nu-i o ființă malefică, ci una făcută din carne și oase ca și noi. Iar suferințele lui sunt aceleași ca și ale noastre.

Ducele trase un oftat teatral de neputință, ca și cum ar fi vrut să poată face mai mult.

— Draga mea…, spuse el, mă tem că va trebui să îl uiți. Din păcate, arată ca un diavol și…

Tânăra se prăbuși la picioarele lui, cu lacrimile țâșnind instantaneu. Uitând de orice etichetă, îl întrerupse izbucnind:

— M’lord, Ducele meu, vă rog, vă implor, cruțați-l. Am să vă slujesc toată viața numai eliberați-l!

Acesta o mângâie pe cap, zâmbind cu îngăduință.

— Și să-l eliberez, unde? Nu vezi că locul lui nu e în lumea noastră?

— Atunci țineți-l aici fără ca oamenii să îl vadă, căută ea orice soluție salvatoare.

Ducele își continuă rolul de bunic înțelegător la nefericirea ei. În realitate, avea tot interesul să sacrifice Creatura pentru a își mări prestigiul. Deja se vedea pomenit în analele istorice ca cel care l-a învins pe însuși Diavolul. Biserica îi va sfinți numele și îl va așeza în calendarul veacurilor. Până și Regele, indiferent cine avea să fie, se va teme de puterile sale dumnezeiești. Avantajele obținute din moartea acelei ființe eclipsau cu mult dorința femeii de la picioarele sale, chiar dacă avea nevoie și de ea. Cumva trebuia să se spele pe mâini în fața ei, pentru a-i rămâne devotată.

— Iertare, copilă… Episcopul însuși va veni mâine să-l dezică de necurat. Iar eu sunt neputincios înaintea dorințelor semenilor mei. Dacă mâine, în piață, vor voi să-l cruțe, eu n-am nimic împotrivă.

Isabel știa prea bine ce însemna „ a te dezice” de necurat ori de fărădelegi. Oamenii erau schingiuiți cu cele mai teribile unelte și în cele mai odioase moduri până ce recunoșteau și ce nu făcuseră. Macabrul spectacol se ținea pentru satisfacția mulțimii care ovaționa însetată de sânge. A obține clemență din partea ei era ca și cum le-ai fi oprit distracția. Iubitul ei, care nu era nici pe departe imortal, avea să moară în chinuri groznice.

— Acum unge-mi genunchii cu poțiunile tale fermecate, copilă. Apoi du-te în camera ta și odihnește-te! îi ceru Ducele de Burg, chinuit de gută la bătrânețe.

Ea se execută încercând să își stăpânească lacrimile. Slujnicile o informaseră despre Arrow că fusese purtat în miezul zilei prin sate, lovit și huiduit de populație, iar pe timpul nopții stătea închis în temnița castelului. Deși Ducele pusese gardă în fața ușii sale, era hotărâtă să facă mai mult decât să obțină îndurare din partea lui.

Așteptă până după miezul nopții, trăgând cu urechea la zgomotele dinafara camerei. Propti un scaun în ușă, după care împleti cearceafurile, păturile și tot ce mai găsi de înnodat, obținând un fel de frânghie. Fereastra ei dădea în exteriorul domeniului, la primul etaj al castelului fiindcă Ducele poruncise să fie cazată în apropierea sa.

Având destule priceperi fizice, nu făcu un efort prea mare să se lase de-a lungul peretelui de piatră ținându-se de funia improvizată. Își amintea că pe vremea când trăia mătușa ei o însoțise în câteva vizite la castel. O chemase ducele în persoană pentru o misiune specială. Avea întemnițați câțiva prizonieri pe care îi tortura să divulge niște secrete. Ea trebuia să îi mențină în viață până când obțineau prețioasele informații. Deși era mică pe-atunci, într-o oarecare măsură păstra imaginea coridoarelor care duceau la subsol. Miza pe această unică șansă de a ajunge până la Arrow și să îl elibereze. Numai că de data aceea trebuia să se facă nevăzută.

După ce atinse pământul cu picioarele, porni de-a lungul zidului, atentă la orice mișcare. Se strecură în primul intrând, căutând să se deplaseze în umbra torțelor de pe pereți. Liniștea adâncă din castel o îndemna să meargă în vârful tălpilor goale. Era conștientă că dacă va fi prinsă nu va scăpa cu viață, în ciuda nevoii stăpânului de serviciile sale. „Decât sclavă pentru totdeauna, prefer să mor încercând să-mi salvez fericirea”, se încurajă pe sine.

Amintirile se intersectau cu drumul pe care îl străbătea ajungând într-un final la destinație. Recunoscu scările în spirală care duceau la subsolul edificiului și porni tiptil să le coboare. Știa că jos se afla în permanență un paznic burduhănos care acolo își ducea traiul chiar dacă nu existau prizonieri. Obișnuia să moțăie într-un jilț scorojit, pe jumătate beat și puțind mai rău decât o hazna. Singurul rol al lui era că știa cheile pe de rost, iar acestea stăteau înșirate pe un belciug de fier prins de centura sa.

Isabel ajunse la ultimile trepte, ocolind coloana ce susținea tavanul. Adăpostindu-se în întuneric, evaluă situația ce i se dezvăluia. Același individ mătăhălos de care își amintea sforăia cu capul dat pe spate, în același scaun cu spătar înalt ros de vreme și de jeg. Spre marele ei noroc, zări inelul cu chei aruncat pe masa dinaintea lui și pe care își întinsese picioarele încălțate. În spatele omului se deschidea un culoar cu celule pe o parte și pe alta. Într-una dintre ele se afla și iubitul ei.

Acum venea partea cea mai grea. Ținându-și respirația, Isabel se pitulă pe nesimțite, reușind să fure cheile de pe masă. Păși cu precauție pe lângă paznic, cercetând apoi interiorul celulelor printre drugii de fier. Îl descoperi în ultima, luminată slab de astrul nopții ce se zărea printr-o ferestruică cu gratii. Stătea în picioare cu capul plecat, prins de mâini cu lanțuri din tavan. Căutând să își învingă senzația de vomă din cauza mirosului greu de umezeală și de mucegai, probă pe rând cheia potrivită în broască. Se mișca atât de silențios încât nici Arrow nu o simți când reuși să deschidă încuietoarea, strecurându-se înăuntru. Se apropie încet de el și atunci îi văzu rănile de pe corp. Fusese biciuit în cel mai sângeros mod cu putință. Suferințele pe le îndurase numai el le știa și nici măcar nu i le putea reproduce pe graiul ei.

Cu un gest delicat îi dădu la o parte părul argintiu de pe frunte și îi ridică bărbia căutându-i privirea. El deschise pleoapele cu greu, dezvăluind acele pupile roșii care ajunseseră să îi fie atât de dragi. Arrow clipi venindu-și în simțiri și îl auzi rostind:

— I-sa-bel!

Mai mult mârâise silabele, dar le pronunțase cât se putea de corect. Emoționată până la lacrimi, ea îi acoperi chipul cu sărutări, uitând pentru câteva clipe de pericolul în care se aflau.

— Mi-ai spus numele, iubitul meu. Da, eu sunt, Isabel. Isabel a ta, dragul meu Arrow…

Și ca momentul să se termine prost, paznicul se ivi în prag, trezit din amorțeala băuturii de zgomotele făcute. Cu un rânjet satisfăcut, intră în celulă îndreptându-se către tânăra femeie.

— Ce cauți aici, vrăjitoareo? Ai venit să-ți salvezi bestia? Ducele o să fie tare mulțum…

Dar cuvintele i se opriră în gât. Cu iuțeala unui fulger, prizonierul își aruncă picioarele înainte, încolăcindu-le pe grumaz. Arrow strânse genunchii cu putere, atât cât să ia aerul omului care, în mai puțin de un minut, se prăbuși leșinat la pământ.

Isabel își reveni din groaza că fusese prinsă și, cu mișcări febrile, căută cheia potrivită pentru a desface lanțurile. Nu putea să piardă timpul având în vedere că cel întins pe jos avea să își revină la un moment dat. Reuși să îl elibereze și, apucându-l de mână, luă drumul de întoarcere.

Urcară grăbiți scările în spirală ajungând pe culoarul îngust ce împrejmuia castelul de la parter și până pe metereze. Mai aveau puțin să ajungă neștiuți la fereastra ce dădea în exterior când dădură nas în nas cu plutonul de soldați care făceau schimbul de santinele la ora aceea. Aceștia încremeniră la vederea uriașului eliberat care își arătă colții de fiară sălbatică. Cu un gest protectiv, o dădu în spatele său pe tânăra ce îl însoțea.

— Găăărzi! se auzi răcnind cel care se dezmetici primul.

Ca la un semnal, ceilalți săriră cu săbiile scoase din teacă. Isabel văzu cum primul dintre ei este prins de braț și, cu o mișcare nemaivăzută, fu rostogolit prin aer izbindu-se de perete. Îi urmă și al doilea aproape în aceeași manieră, scăpând arma pe jos . Arrow se aplecă și culese cele două paloșe. Le cântări mai întâi calm, în fiecare mână. Apoi, spre surprinderea tuturor, începu să le rotească după o tehnică necunoscută. Le mânuia astfel că arătau precum o morișcă cu lame de oțel, impenetrabilă oricărui atac cunoscut. Cu pași calculați se apropie de soldații care înlemniră neștiind cum să riposteze. Și cum cel mai sănătos lucru în acel moment era fuga, o luară la sănătoasa înapoi strigând după întăriri.

Demonstația de luptă nu era îndeajuns să scape de acolo. Cum se dăduse alarma, porniră alergând pe culoarul liber, spre ieșire. În scurt timp erau afară, în câmp, iar în spatele lor castelul vuia de zgomote și zăngănit de arme. Aveau de străbătut un teren cu gazon cam de două mii de yarzi, la capătul căruia începea pădurea. La adăpostul ei și al întunericului, Isabel trăgea speranțe că își vor pierde urma. Dar încotro? Casă nu mai avea, în săteni să-i adăpostească nu avea încredere, unde s-ar fi putut ascunde? Alerga cot la cot cu Arrow căutând febril un răspuns în minte. Și îl găsi: muntele. Dacă reușeau să străbată pădurea, dincolo de lac se ridicau munții. Una din peșterile lor îi va adăposti și pe ei, aidoma sălbăticiunilor, până ce vor lua calea spre alte așezări.

Reușiră să intre în pădure, oprindu-se un moment să își tragă sufletul. Din urmă se auzea hărmălaia urmăritorilor, care pedeștrii, care în șaua cailor. Lumina făcliilor le aprecie distanța dintre ei. Dar cel mai grav, că luaseră labradorii de vânătoare ai Ducelui care aveau să le ia urma oriunde s-ar fi îndreptat. Lătrăturile lor induceau o stare de panică ce îi îndemnă să reia goana lor nebună prin întunericul pădurii. Ea cunoștea ținutul ca în palmă iar Arrow, cu vederea sa de noapte, sărea peste obstacole atenționând-o implicit. Atâta vreme cât țineau drumul printre copaci, erau mai greu de ajuns.

După o jumătate de ceas ajunseră la liziera pădurii dinspre lac. Acum trebuiau să îl ocolească pe malul vestic, ajungând la versantul muntelui de unde ar fi început escaladarea. Asta echivala aproape cu scăparea. Caii nu ar fi făcut față, iar urmărirea se raporta la condiția fizică a fiecăruia. Cu avansul care îl aveau, se putea miza pe un abandon al celor de pe urmele lor.

Isabel se opri făcând semn însoțitorului spre direcția de străbătut. Acesta scrută pâcla neagră dinaintea lor și îi confirmă din cap că drumul era liber. Traseră adânc aer în piept și ieșiră alergând. Totul ținea de rapiditatea cu care se îndepărtau pe acel spațiu deschis. Tânăra nu se îndoia că cei din spate aveau arcuri și arbalete cu care ar fi tras imediat ce ar fi ajuns pe malul lacului.

Pe la jumătatea drumului însă, se trezi oprită de Arrow, apucând-o de mână. Mai mult auzi decât văzu grupul de călăreți care venea din față, tăindu-le calea. Șeful gărzii, anticipând strategia fugarilor, ocolise pădurea în galop pe drumul principal, ajungând cu spatele la munte înaintea lor. Împreună cu cei din spate, reușiră să îi înconjoare în timp util.

Arrow luase deja o poziție marțială fandat pe un picior, cu o sabie întinsă în față și cealaltă deasupra capului. Era pregătit de luptă fiind singura opțiune ce le mai rămăsese. După cum îi fusese dat sa vadă, Isabel nu se îndoia că va răpune mulți oameni până ce vor reuși să îl doboare. Îi părea rău că nu avea și ea arcul sau măcar cuțitul de vânătoare fiindcă, în acel moment, prefera să moară ca un războinic decât să fie iar capturată și dusă la castel.

Conducătorul soldaților se apropie de ei, mândru de reușită.

— Spune-i să lase armele, îi ceru cu un ton arogant Isabelei.

Ea nu se sinchisi să îl asculte. Nici nu avea rost să încerce măcar. Tovarășul ei dădu cel mai bun răspuns, mârâind feroce și mișcând săbiile cu încetinitorul, încordat și decis să curme vieți. Conștient că vor fi multe victime de data aceea până să îi imobilizeze, șeful gărzii încercă atunci metoda de intimidare:

— Nu aveți nicio șansă. Sunteți depășiți numeric. Dacă ripostați, mă obligați să vă ucid. Dacă vă predați, aveți o șansă să rămâneți în viață prin bunăvoința Ducelui.

— Du-te dracului cu ducele tău cu tot! se trezi Isabel înjurând cum nu o făcuse niciodată.

Chiar și în lumina slabă a torțelor, ea îl văzu pe soldat pălind. O asemenea insultă trebuia pedepsită înainte ca subordonații să clevetească pe seama lui. Își trase sabia din teacă hotărît să i-o împlânte în inimă cât gărzile s-ar fi năpustit peste uriaș. Dar înainte de a da atacul, armăsarul lui necheză speriat, ridicându-se pe picioarele din spate, gata să îl doboare din șa. Și ceilalți cai îi urmară exemplul, agitați dintr-o dată, în mod inexplicabil.

Isabelei îi căzură ochii pe brățara de la mâna lui Arrow. Călăii săi încercaseră să i-o scoată de pe braț, fără succes. Luminița roșie care pâlpâia rar de când își pierduse pasărea în lac, deveni mai aprinsă, clipind tot mai repede. Apoi, întreaga asistență de oameni își ridică uimită ochii la cer.

Planând silențios pe deasupra copacilor, o imensă Ciudățenie de forma unei farfurii întunecate se opri deasupra capetelor lor. Stelele dispărură de pe cer, acoperite de acel nor sinistru. O spaimă de lucruri nevăzute îi cuprinse pe toți cei prezenți. Deja caii nu mai puteau fi struniți și mulți descălecară uitând de fugari. Câinii începură să urle prelung ca și lupii la lună. Nimeni în rest nu scotea un sunet, neștiind la ce să se aștepte.

Deodată, farfuria se aprinse cu lumini multicolore care se învârteau, se opreau și își reluau mișcarea ca într-un dans amețitor. Zona fu scăldată în acea lumină care creștea în intensitate, de parcă ar fi început răsăritul soarelui chiar deasupra lor. Soldații își puseră mâinile la ochi, cu gurile căscate.

Singurul rămas imperturbabil la acel spectacol era, firește, demonul. Lăsase armele să îi cadă la pământ ca și cum războiul se încheiase. Un fascicol de lumină verde se coborî deasupra lui și atunci o prinse pe tânăra femeie de mijloc.

Isabel simți cum o forță inexlicabilă îi ușura trupul, ridicând-o de la pământ. Poalele rochiei prinseră a pluti odată cu ea. Se ridica fără voie spre înalt, ținută strâns la pieptul lui Arrow. Își încolăci brațele în jurul gâtului său, aruncând o privire scurtă în sus. Un fel de ușă se deschidea deasupra lor, pe măsură ce se apropia de ea.

— Bănuiesc că acesta este regatul tău. Și mă iei cu tine, prințul meu, nu-i așa? zâmbi ea lipindu-și buzele de ale lui înainte să dispară amândoi prin acea deschizătură.

*

Cantonată în spatele Lunii, nava-mamă avea culese suficiente date de la navetele de cercetare trimise pe cuprinsul Terrei. Deși umanoizii care stăpâneau planeta se asemănau morfologic cu specia lor, erau mult prea inferiori să aibă un contact direct cu ei. Probabil că într-o mie de ani, specia lor va dezvolta tehnologia necesară pentru o comunicare inteligentă. Conform legilor galactice, erau obligați să nu intervină în evoluția ei liniară, urmând să revină peste un mileniu. Deocamdată, tot ce le rămânea de făcut acelor exploratori ai spațiului era să extindă frontierele dincolo de Terra, în căutarea altor exoplanete din galaxie. Dar nu înainte să își recupereze cercetașul samurian a cărui navetă se defectase la intrarea în atmosfera planetei.

Șeful gărzii urmări la fel de uimit și tăcut ca și restul martorilor cum Isabel, înlănțuită de demonul ei, se făcu nevăzută în interiorul farfuriei. Apoi aceasta zbură fără un sunet până deasupra lacului și țâșni brusc în sus, până se micșoră cât un punct luminos. Un punct care se confundă rapid cu restul stelelor de pe cer, pierzându-se printre ele. Își lăsă capul în jos privind la însoțitorii săi și, după un moment de cumpătare, li se adresă:

— Nimeni, niciodată, nu va povesti și nu va consemna în scris ce am văzut aici. Altfel, pe oricine voi afla că a vorbit, am să-l alung de pe aceste pământuri ca pe unul care și-a pierdut mințile.

SFÂRȘIT